Curs 3

Condiţiile de validitate ale contractului administrativ

În analiza unui contract, indiferent de tipul său (public sau privat) este necesar să analizăm
elementele acordului de voinţe şi modalităţile prin care el creează, modifică sau stinge situaţii juridice.

§1. Consimţământul la încheierea contractului administrativ

Consimţământul reprezintă o condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic care constă
în manifestarea exterioară a hotărârii de a încheia un act juridic.
Pentru încheierea oricărui contract este necesară manifestarea în exterior a ofertei şi a
acceptării, contractul fiind o întâlnire a celor două acorduri de voinţe liber exprimate (voinţa de a oferi
şi voinţa de a accepta).
În cazul contractului administrativ, administraţia este cea care invită şi acceptă, iar solicitanţii
(candidaţii) sunt cei care oferă. Administraţia publică, după ce fixează condiţiile în care este dispusă să
contracteze, invită pe candidaţi să facă oferte, punându-le în vedere prin anunţul de participare
criteriile de calificare şi selecţie.
Invitaţia adresată de administraţia publică persoanelor de drept privat pentru a contracta trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- invitaţia trebuie să respecte condiţiile impuse de lege. Astfel invitaţia trebuie precedată de un
studiu de oportunitate care să fundamenteze economic, financiar şi social decizia administraţiei. Apoi,
conform legislaţiei în vigoare, administraţia invită persoanele fizice şi juridice să participe la procedura
licitaţiei prin forme de publicitate specifice, ofertanţii fiind obligaţi să-şi depună ofertele într-un anumit
timp. Administraţia invită la încheierea unor contracte cu câştigătorii licitaţiilor, pe o durată limitată
(astfel concesionarea bunurilor proprietate publică se face pe o durată de cel mult 49 de ani);
- invitaţia administraţiei este legată de caietul de sarcini. Dacă administraţia doreşte să încheie
un contract de concesiune ea are obligaţia să întocmească caietul de sarcini în care se prevăd condiţiile
pe care particularul este obligat să le accepte dacă vrea să devină concesionar. La fel, în cazul în care
administraţia doreşte să încheie un contract de lucrări publice, ea este obligată să arate condiţiile după
care înţelege să contracteze;
- invitaţia persoanei administrative este expresă. În materia dreptului administrativ nu este
permis principiul invitaţiei verbale. Aceasta rezultă din formalismul riguros la care sunt supuse actele
persoanei administrative. De asemenea nu poate opera reconducţiunea tacită, în acest sens fiind şi
jurisprudenţa1.
Oferta de a contracta reprezintă manifestarea unilaterală de voinţă a ofertantului făcută cu
intenţia de a câştiga procedura de atribuire a contractului administrativ. Oferta cuprinde, de regulă,
propuneri financiare şi tehnice elaborate de ofertant pe baza cerinţelor din caietul de sarcini.
Oferta de a contracta în dreptul public este legată de dispoziţiile legilor şi ale caietelor de
sarcini, deosebindu-se astfel de oferta din dreptul privat. Oferta pe care o face o persoană de drept
privat unei alte persoane de drept privat este liberă, în sensul că ofertantul nu are obligaţia de a respecta
condiţiile impuse de lege referitoare la durata contractului, felul obiectului sau preţ. În plus termenul de
valabilitate a ofertei realizate de operatorul economic este stabilit de autoritatea publică contractantă,
spre deosebire de dreptul privat unde acest termen este fixat chiar de către ofertant. În acest termen de

1
Curtea de Casaţie, Secţiunea I, în decizia nr. 11 din 1919 a considerat că „dacă consimţământul nu poate să fie exprimat
decât în anumite forme, reconducţiunea tacită nu poate avea loc căci voinţa tacită nu poate să înlocuiască solemnitatea
cerută de lege”, Jur. Rom. 1919, p. 538.

1
valabilitate oferta are, în principiu, un caracter obligatoriu din punct de vedere al conţinutului său. Cu
alte cuvinte operatorul economic nu poate modifica conţinutul ofertei sale decât în condiţiile
prestabilite de autoritatea publică în acord cu dispoziţiile legale în domeniu. Se pune problema dacă
operatorul economic poate să îşi revoce oferta în interiorul termenului de valabilitate. Deşi oferta are în
principiu un caracter obligatoriu, în doctrină se apreciază că în cazul în care operatorul economic îşi
retrage, în interiorul perioadei de valabilitate, oferta, acesta poate fi obligat cel mult la plata de daune-
interese, în măsura în care autoritatea contractantă va dovedi prejudiciul suferit. Obligaţia de a menţine
oferta pe durata termenului de valabilitate este o obligaţie legală; prin urmare încălcarea acestei
obligaţii nu poate determina obligarea ofertantului să execute obligaţia în natură, întrucât executarea în
natură sau prin echivalent se aplică doar obligaţiilor contractuale iar nu şi obligaţiilor legale.
În rest oferta trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca în dreptul privat: să fie o manifestare
de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic; să
fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic; să fie neechivocă; să fie
precisă şi completă.
În ceea ce priveşte acceptarea administraţiei publice, este înfiinţată o comisie de evaluare care
va analiza ofertele primite şi o va alege pe cea care satisface cel mai bine criteriile de selecţie enunţate
în instrucţiunile publice de organizare şi desfăşurare a procedurii de contractare. Acceptarea ofertei
câştigătoare este actul juridic prin care autoritatea contractantă îşi manifestă acordul de a se angaja
juridic în contractul administrativ ce va fi încheiat cu ofertantul a cărui ofertă a fost desemnată
câştigătoare. Acceptarea autorităţii publice de a încheia contractul administrativ constituie un act
juridic unilateral supus regimului de drept public. Acceptarea, la fel ca oferta, este în principiu
irevocabilă. Menţinerea acceptării ofertei este o obligaţie legală şi nu contractuală. Prin urmare
revocarea acceptării va determina, ca sancţiune, plata de daune-interese din partea autorităţii publice,
neputând fi solicitată executarea în natură sau prin echivalent.
În cazul contractelor administrative aprobate de consiliile judeţene sau locale, dar semnate de
preşedintele consiliului judeţean sau de primar, trebuie să existe o identitate perfectă între
consimţământul organului colegial şi contractul semnat de preşedinte sau primar, altfel contractul va fi
lovit de nulitate, fiind atrasă şi răspunderea materială sau penală semnatarului contractului.

1.1. Viciile de consimţământ

În doctrină viciile de consimţământ au fost definite ca fiind acele împrejurări care afectează
caracterul conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic2. În jurisprudenţă s-a apreciat că „una din
condiţiile de valabilitate a unei convenţii este nevicierea consimţământului” 3. Pentru formarea valabilă
a oricărui act juridic, consimţământul părţilor trebuie nu doar să existe, să fie exteriorizat, ci şi ca acesta
să fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză, adică să nu fie viciat 4.
Teoria viciilor de consimţământ este consacrată în dreptul civil. În dreptul contractelor
administrative viciile de consimţământ se întâlnesc mai rar, dat fiind faptul că există proceduri de
contractare prestabilite prin acte normative şi care înlătură în bună măsură posibilitatea vicierii
consimţământului.

2
G. Boroi, Drept civil, Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 111.
3
Decizia nr. 351/1973 pronunţată de Secţia civilă a Tribunalului Suprem Publicată în „Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 - 1975”, p. 115.
4
Decizia nr. 1072/1998 din 2.06.1998 pronunţată de Secţia civilă a Curţii de Apel Timişoara, http://portal.just.ro

2
 În materia contractelor administrative se pot întâlni ca vicii de consimţământ eroarea şi dolul.
Violenţa5 şi leziunea6 din dreptul privat nu sunt de regulă întâlnite.

1.1.1. Eroarea
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil. Consimţământul părţilor
poate fi viciat prin:
a) eroare de drept, aceasta fiind falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme
juridice. Astfel, atunci când părţile contractante au încheiat convenţia prin interpretarea şi aplicarea
falsă a regulilor juridice cuprinse în legi şi regulamente, avem eroare de drept care atrage nulitatea
convenţiei;
b) eroarea de fapt – reprezintă falsa reprezentare a unei situaţii faptice la încheierea actului
juridic (privind obiectul contractului sau persoana contractantă), ea atrăgând nulitatea contractului.
Eroarea, fiind un fapt juridic, trebuie dovedită de partea care o invocă prin orice mijloc de
probă.
Eroarea se poate referi la 7:
1. Persoana contractantă (error in personam).
a) Eroarea administraţiei asupra persoanei particularului. Eroarea asupra persoanei operează
numai în contractele încheiate în consideraţia unei anumite persoane (intuitu personae)8. Contractele
administrative au un caracter intuitu personae. Dacă administraţia publică încheie un contract cu o
anumită persoană de drept privat, având în vedere calităţile acesteia şi apoi constată, în timpul
execuţiei, că acestea nu se verifică, atunci administraţia are dreptul să anuleze convenţia pentru eroare
asupra persoanei.
b) Eroarea particularului asupra autorităţii/instituţiei publice competente. Constituie un motiv
de anulare a contractului. Particularul care este în eroare asupra competenţei ratione materiae şi ratione
personae, se poate prevala de această eroare pentru a cere anularea contractului.
Uneori contractul administrativ se consideră valabil chiar şi atunci când particularul este în
eroare asupra calităţii reprezentantului autorităţii publice. Aceasta este o consecinţă a teoriei
funcţionarului de fapt. „Funcţionarul de fapt” este persoana care exercită, pe o anumită perioadă de
timp, atribuţiile unui funcţionar public, îndeplinind acte producătoare de efecte juridice deşi nu a
ocupat o funcţie publică în condiţiile şi procedurile prevăzute de lege 9. În dreptul administrativ
competenţa şi modurile în care se ocupă o funcţie publică sunt de ordine publică, fiind reglementate
prin norme imperative, de la care nu se poate deroga. De aceea actele întocmite de funcţionarul de fapt
ar trebui să fie, în principiu, lovite de nulitate şi doar în mod excepţional, atunci când legea permite,
aceste acte ar trebui să fie valabile. Cu toate acestea în doctrină se pledează pentru recunoaşterea
validităţii unor acte întocmite de funcţionarul de fapt, prevenindu-se astfel „veritabile drame umane”
aşa cum sublinia pe drept cuvânt prof. A. Iorgovan 10. Recunoaşterea validităţii acestor acte poate avea
loc doar dacă se îndeplineşte una din condiţiile:

5
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o
determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat – Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, 1998, Bucureşti, p. 149.
6
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
7
Pentru mai multe amănunte a se vedea G. Costi, op. cit., p. 29-32.
8
Decizia nr. 1037/1998 din 02/10/1998 pronunţată de Secţia civilă a Curţii de apel Iaşi, http://portal.just.ro
9
A se vedea în doctrina interbelică J. Vermeulen, Statutul funcţionarilor publici, Institutul de Arte Grafice „Vremea”,
Bucureşti, 1933, p. 304, iar pentru reflectarea teoriei funcţionarului de fapt în doctrina contemporană I. Popescu-Slăniceanu,
op. cit., p. 118-120.
10
A. Iorgovan, op. cit. (Tratat…), vol. II, 1996, p. 632.

3
 - terţii să nu aibă cunoştinţă de împrejurarea că persoana care îndeplineşte actele nu este
învestită legal în acea funcţie publică (situaţia „învestiturii plauzibile”) – error communis facit ius;
- să existe o situaţie excepţională (stare de război, asediu, revoluţie etc.) în care terţii, deşi
cunosc lipsa unei învestiri legale a persoanei, sunt nevoiţi să obţină actele respective, situaţia specială şi
caracterul evenimentelor făcându-i să apeleze la serviciile acestor „funcţionari” de fapt.
2. Obiectul contractului.
a) Eroarea asupra substanţei obiectului contractului (error in substantiam). Eroarea asupra
calităţilor substanţiale ale obiectului contractului priveşte calităţile care au servit drept motiv
determinant pentru formarea acordului de voinţe al părţilor, în sensul că, în lipsa lor, nu s-ar fi
contractat11.
Astfel, de exemplu administraţia poate încheia un contract de angajare a serviciilor unei firme
de construcţii în vederea realizării unei lucrări publice. În cursul execuţiei contractului se constată că
serviciile firmei de construcţii – care formează obiectul convenţiei administrative – nu corespund
calităţilor care au determinat autoritatea publică să încheie acest contract, acesta fiind un motiv de
anulare a contractului.
În jurisprudenţă s-a considerat că nu se poate invoca nulitatea actului încheiat pentru eroare
asupra substanţei contractului, atunci când intenţia părţilor de a încheia un contract de închiriere a fost
neechivocă12.
b) Eroarea asupra valorii obiectului (eroarea lezionară). Eroarea asupra valorii obiectului
reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic cu privire la valoarea economică a
contraprestaţiei, contractul conţinând clauze oneroase pentru una dintre părţi.
Incidenţa erorii asupra valorii obiectului este restrânsă la minim de legislaţia actuală care
împiedică ca administraţia să încheie un contract cu clauze oneroase pentru ea (în acest sens a fost
introdusă procedura licitaţiilor publice şi s-a introdus o procedură specifică de primire a liberalităţilor).

1.1.2. Dolul (viclenia)

Dolul este viciul de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie contractul fiind, în esenţă, o eroare
provocată.
Dolul se deosebeşte de frauda la lege, deşi ambele au ca element comun reaua-credinţă a
autorului. Un act juridic se încheie în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul
în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Observăm că în timp ce dolul
se exercită asupra uneia din părţile actului juridic, al cărui consimţământ îl viciază, frauda se săvârşeşte
de părţi în dauna terţilor, lăsând nealterat consimţământul părţilor, în vederea realizării unui folos injust
pentru cei ce fraudează. Frauda la lege se sancţionează cu nulitatea absolută, spre deosebire de dol care
atrage nulitatea relativă.
Dolul presupune manopere viclene din partea părţii cu care s-a contractat, o implicare directă şi
determinantă a acesteia în formarea voinţei părţii vătămate 13. Problema caracterului determinant al
vicleniei se rezolvă însă de caz la caz, in concreto, instanţele de judecată trebuind să ţină seama de

11
Decizia nr. 1037/1998 din 2.10.1998 pronunţată de Secţia civilă a Curţii de apel Iaşi, http://portal.just.ro
12
A se vedea Sentinţă civilă nr. 480C/2001 din 06/03/2001 Secţia civilă a Tribunalului Constanţa definitivă conform
deciziei civile nr. 818/2001 a Curţii de Apel Constanţa - secţia comercială, publicată pe portalul instanţelor de judecată,
pagina Tribunalului Constanţa, http://portal.just.ro
13
Rezoluţie nr. 528/2001 din 9.03.2001, pronunţată de Secţia civilă a Tribunalului Constanţa, definitivă prin neapelare,
publicată pe portalul instanţelor de judecată, pagina Tribunalului Constanţa, http://portal.just.ro

4
experienţa de viaţă, pregătirea şi de alte date privitoare la cel ce se pretinde victimă a mijloacelor
viclene14.
Dolul nu se presupune. Prin urmare persoana care invocă existenţa dolului ca viciu de
consimţământ trebuie să-l dovedească.
Pentru ca să atragă nulitatea actului dolul este necesar să provină de la una dintre părţile
contractante, iar manoperele folosite să prezinte o anumită gravitate astfel încât, în lipsa lor, cealaltă
parte să nu fi contractat15.
Părţile nu pot încheia o convenţie prin care să se exonereze de dolul lor (Illud nulla pactione
efici potest, ne dolus praestetur).
Dolul-viciu de consimţământ cuprinde două elemente:
- elementul obiectiv, material care constă în utilizarea de manopere dolosive (mijloace viclene) în
vederea inducerii în eroare;
- elementul subiectiv, intenţional care constă în intenţia de a induce în eroare o persoană pentru a
o determina să încheie un act juridic.
Elementul obiectiv poate consta într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau negativă (fapt
omisiv).
Este posibil ca uneori consimţământul administraţiei să fie surprins prin dol din partea
contractantului. Dolul se poate realiza în dreptul contractelor administrative:
- printr-un fapt comisiv. Astfel, ofertele transmise administraţiei pot conţine informaţii inexacte
asupra calităţilor sau capacităţilor ofertanţilor determinante pentru câştigarea licitaţiei. Aşa de
exemplu în contractul de furnitură a pietrei necesară construirii de drumuri publice, furnizorul
afirmă, cu intenţia de a înşela, existenţa anumitor calităţi ale mărfii care, după livrare, se
constată că nu există. Descoperirea acestui lucru de către administraţie duce la anularea
contractului;
- printr-un fapt omisiv. Ofertele transmise administraţiei ascund defecte ale obiectului
contractului, care dacă ar fi fost cunoscute, contractul nu s-ar fi încheiat. De exemplu autoritatea
publică achiziţionează tehnică de calcul, furnizorul omiţând să menţioneze că aceasta
funcţionează doar cu un anumit soft care nu se mai găseşte pe piaţă.
Dat fiind că este un fapt juridic, dolul poate fi probat de partea care îl invocă prin orice mijloc
de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple şi atrage nulitatea relativă a actului juridic 16.

1.2. Garanţii care asigură protecţia consimţământului persoanelor juridice de

drept public

Protecţia consimţământului persoanelor juridice de drept public este garantată de reglementările

care consacră deschiderea, transparenţa şi imparţialitatea la încheierea contractului. Aceste
reglementări asigură faptul că în realizarea procedurilor de contractare, reprezentanţii persoanei juridice
de drept public vor lua în considerare doar ocrotirea interesului general, fără a se gândi la interesele lor
personale.
Deschiderea sugerează faptul că administraţia este dispusă să accepte un punct de vedere venit
din afara ei, în timp ce transparenţa semnifică gradul de deschidere în cazul unei verificări externe 17.
Aceste două caracteristici permit, pe de o parte, ca orice cetăţean implicat într-o procedură
14
Decizia nr. 2196/1999 din 16/06/1999 pronunţată de Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, www.iccj.ro .
15
Decizia nr. 351/1973, pronunţată de Secţia civilă a Tribunalului Suprem, „Repertoriu de practică judiciară în materie
civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969 - 1975”, p. 115.
16
Decizia nr. 1289/1998, pronunţată de Secţia civilă a Curţii de Apel Craiova, http://portal.just.ro
17
European Principles for Public Administration, SIGMA Paper No. 27/1999, OECD.

5
administrativă să poată urmări derularea acesteia şi, pe de altă parte, ca administraţia să permită şi să
accepte mult mai uşor o evaluare venită din partea unor instituţii autorizate sau ale societăţii civile.
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) consacră principiile deschiderii şi al apropierii de
cetăţeni cu privire la deciziile instituţiilor comunitare arătând în art. 1 alin. (2) că „acest tratat
marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei, în
care deciziile sunt luate în cel mai mare respect posibil faţă de principiile deschiderii şi al apropierii
de cetăţeni”.
Ca regulă generală, politica administraţiei publice ar trebui să fie una de deschidere şi
transparenţă. Numai cazurile de natură excepţională, referitoare la securitatea europeană şi naţională
sau la aspecte similare, ar trebui să fie ţinute secrete şi confidenţiale. De asemenea, datele personale
trebuie să fie protejate de terţele persoane. Funcţionarii care lucrează cu datele personale ale cetăţenilor
trebuie să respecte viaţa privată şi integritatea persoanelor, acest lucru fiind consacrat la nivelul Uniunii
Europene prin Regulamentul CE nr. 45/2001 al Parlamentului european şi Consiliului cu privire la
protecţia persoanelor fizice în procesul de manipulare a datelor cu caracter personal de către instituţiile
şi organele comunitare şi la libera circulaţie a acestor date 18. Funcţionarii trebuie să evite în special să
trateze datele personale în scopuri nelegitime sau să le transmită terţilor neautorizaţi (Codul bunei
conduite administrative adoptat de Parlamentul european la 6 septembrie 2001, art. 21).
Pe plan naţional se observă de multe ori că autorităţile au tendinţa de a declara unele documente
ca fiind confidenţiale mai des decât este cazul. Astfel, cu excepţia Suediei, care a manifestat deschidere
şi transparenţă încă de la sfârşitul secolului al XVIII19, standardul tradiţional al administraţiei a fost
discreţia. Numai începând cu anii 60’ a început să se dezvolte stilul deschis de guvernare în unele
democraţii, astăzi fiind considerat un standard esenţial pentru administraţia publică.
Deschiderea şi transparenţa pot duce la o limitare a proastei administrări şi a corupţiei. De
asemenea, aceste principii sunt necesare pentru respectarea drepturilor individuale, în măsura în care
furnizează motivele necesare deciziilor administrative şi ajută persoanele interesate să-şi exercite
dreptul de a solicita recurs.
Un element important pentru deschiderea şi transparenţa în administraţia publică este obligaţia
autorităţilor publice de a face cunoscute motivele deciziilor lor20. Autorităţile publice trebuie să
facă cunoscute motivele care au determinat respingerea unor oferte în procesul de atribuire a
contractului administrativ şi acceptarea altora. La nivelul Uniunii Europene, Curtea Europeană de
Justiţie a arătat de nenumărate ori că deciziile luate de funcţionarii din instituţiile europene trebuie să
fie motivate de o manieră suficientă (motiver la décision de façon suffisante)21. Motivaţia trebuie să
transmită elementele esenţiale ale procedurii administrative aplicate şi să aibă un grad de justificare
suficient pentru a permite părţii interesate să solicite un recurs la decizia finală. Motivarea trebuie să fie
în fapt şi în drept. Prin „motive” trebuie să se înţeleagă atât prevederile juridice ce îndreptăţesc
instituţiile să ia măsuri, cât şi raţiunile ce motivează instituţiile să emită actul în cauză.
Motivaţia este foarte importantă în cazurile în care o solicitare a unei părţi interesate este
respinsă. În acest caz, motivaţia trebuie să arate clar de ce argumentele prezentate de către partea
solicitantă nu au putut fi acceptate.

18
OJ L 8/1, 12.1.2001.
19
A se vedea în acest sens SIGMA Paper no. 27.
20
Această obligaţie este o componentă a dreptului cetăţenilor la o bună administrare consacrat de Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene adoptată în cursul summit-ului de la Nisa în decembrie 2000.
21
A se vedea Decizia C-269/90, Technische Universität München-Mitte, Rec. p. I 5469 din 21 nov 199; Decizia T-167/94,
Rec., p. II-2589 din 18 septembrie 1995- Nölle/ Conseil et Commision; Decizia C-221/998, Rec. p. I-8255 din 10 decembrie
1998- Schröder et Thaman/Commision.

6
 La nivelul instituţiilor comunitare se consideră că dacă o decizie nu este suficient „motivată”,
această carenţă poate sta la baza anulării actului respectiv, fiind vorba despre încălcarea unei cerinţe
procedurale importante care poate fi invocată într-o acţiune de revizuire a legalităţii reglementării
respective în faţa Curţii Europene de Justiţie. Curtea poate şi trebuie să facă obiecţii, din proprie
iniţiativă la orice deficienţă a motivaţiei22. Prin motivarea de o manieră suficientă a actului emis de o
instituţie comunitară se permite părţilor să-şi apere drepturile, Curţii Europene de Justiţie să-şi exercite
funcţia de control şi statelor membre, precum şi tuturor cetăţenilor interesaţi, să cunoască condiţiile în
care instituţia a aplicat Tratatul23.
În România, în anul 2001 a fost adoptată Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public24 care arăta în art. 1 că accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice
informaţii de interes public, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane
şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României şi cu documentele internaţionale
ratificate de Parlamentul României. În sensul legii prin informaţie de interes public se înţelege orice
informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii
publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei [art. 2 lit. b)].
În lumina celor arătate apreciem că în România – ţară cu statut de membră a Uniunii Europene
– ,deschiderea şi transparenţa ar trebui să guverneze atât procedurile de adjudecare cât şi conţinutul
contractului administrativ. Dat fiind că prin contractele administrative se realizează interesul public,
conţinutul acestor contracte ar trebui să fie adus la cunoştinţa cetăţenilor prin publicarea în publicaţiile
oficiale şi afişarea pe pagina de Internet a instituţiei contractante.
Valoarea profesionalismului şi a integrităţii profesionale în serviciul public influenţează
încrederea şi previzibilitatea administraţiei publice, contribuind la protecţia consimţământului
persoanelor juridice de drept public. Integritatea profesională a serviciului public se bazează pe
imparţialitate şi independenţă profesională. Codul bunei conduite administrative adoptat de
Parlamentul european la 6 septembrie 2001 precizează că funcţionarul este imparţial şi independent
(art. 8). El trebuie să se abţină de la orice acţiune arbitrară care lezează cetăţenii precum şi de la orice
tratament preferenţial. Conduita funcţionarului nu trebuie să fie niciodată ghidată de interese personale,
familiale sau naţionale sau de presiuni politice. Funcţionarul nu ia parte la o decizie în care el, sau
rudele sale apropiate, au interese financiare.
Imparţialitatea se referă la absenţa preferinţelor personale. În domeniul administraţiei publice,
preferinţa înseamnă a favoriza un anumit aspect al unei situaţii date, cauzând un prejudiciu nejustificat
şi nedrept interesului general sau drepturilor altor părţi interesate. Pierderea independenţei profesionale
se manifestă prin pierderea obiectivităţii în gândire şi judecată, în aşa fel încât un caz nu va mai fi
apreciat în funcţie de elementele sale reale. Mita, presiunile, ambiţia politică necontrolată şi dorinţa
asiduă de promovare sunt principalele cauze ale pierderii independenţei profesionale 25.
Merită subliniat faptul că un serviciu public al cărui sistem de recrutare şi promovare este în
primul rând bazat pe patronajul politic sau pe alianţe de diferite tipuri, este mult mai expus riscului de a
desconsidera integritatea profesională decât un sistem care se bazează pe merite.
În Franţa noţiunea de imparţialitate este menţionată în art. 1 din Legea din 3 ianuarie 1991
referitoare la transparenţa procedurilor de contractare. Această lege a creat o comisie de anchetă care să
verifice respectarea condiţiilor de imparţialitate referitoare la încheierea contractelor şi convenţiilor de
delegare a serviciilor publice.

22
A se vedea Hotârârea CEJ 158/80 Rewe v. Hauptzollamt Kiel în care Regulamentul 3023/77 a fost declarat nul întrucât
nu cuprindea şi declararea motivelor pe care era fundamentat.
23
A se vedea Hotărârea CEJ nr. 24/62 Germany v. Commission.
24
Publicată în M.Of. nr. 663 din 23 octombrie 2001, cu modificările ulterioare.
25
A se vedea, în acest sens, SIGMA Paper, no. 27.

7
 În România imparţialitatea este asigurată prin reglementări cu privire la declararea intereselor
patrimoniale de către aleşii locali, la abţinerea de la adoptarea hotărârilor în care au un interes şi la
controlul averilor demnitarilor.
Problema imparţialităţii se pune cu mai mult interes în cazul autorităţilor cu organe de
conducere unipersonale (ministere etc.), dat fiind că probabilitatea de a acţiona în detrimentul
interesului general este mai mare în cazul unui organ unipersonal decât al unui organ colegial.
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie posibilitatea tragerii la răspundere a
persoanei fizice care a participat, din partea autorităţii publice, la realizarea fazelor procedurale legate
de încheierea contractului administrativ, cu încălcarea prevederilor legale. Astfel se instituie
posibilitatea de a fi chemate în instanţă şi obligate, în solidar cu autoritatea publică, la plata
despăgubirilor, persoanele fizice care au dat avize, au realizat notele de fundamentare, au întocmit
caietul de sarcini, au făcut parte din comisii de licitaţii, din consiliul local, judeţean 26 etc. care a aprobat
contractul respectiv sau persoanele care au semnat contractul.

§2. Capacitatea de a contracta

Pentru ca acordul de voinţă al părţilor să producă efecte juridice, este necesar ca acestea să aibă
capacitatea de a încheia contracte. Pentru persoana privată care contractează cu administraţia se cer
îndeplinite, ca în cadrul oricărui contract, regulile de drept comun privind capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de drept administrativ desemnează posibilitatea instituţiei publice de a participa ca
subiect independent, învestit cu prerogative de putere publică în raporturile de drept administrativ, cu
alte cuvinte capacitatea recunoscută de lege instituţiei publice de a acţiona din punct de vedere juridic
pentru realizarea activităţii executive sau aptitudinea legală recunoscută unui organ administrativ de a
înfăptui această activitate. Profesorul Antonie Iorgovan înţelege prin capacitatea organelor
administraţiei publice „aptitudinea acestora de a fi subiecte în raporturile juridice administrative,
reclamate de realizarea competenţei lor” 27.
Între noţiunile de personalitate şi capacitate juridică există un raport de cauzalitate în sensul că
personalitatea juridică determină capacitatea juridică şi nu invers. Conferirea personalităţii juridice unei
structuri administrative presupune crearea unui nou subiect de drepturi şi obligaţii dotat cu organizare
proprie, patrimoniu distinct şi un scop determinat, în raport cu necesitatea satisfacerii interesului public.
În mod tradiţional, principala diferenţă între capacitatea de drept administrativ (de drept public)
şi capacitatea de drept privat constă în limitarea capacităţii de drept administrativ de competenţă.
Capacitatea administraţiei desemnează posibilitatea de a participa ca subiect independent în raporturi
de drept administrativ, iar competenţa desemnează ansamblul atribuţiilor unor organe administrative,
compartimente sau persoane şi limitele exercitării lor. Atribuţia este învestirea legală cu anumite
prerogative. Apreciem că deosebirile între capacitate şi competenţă pot fi rezumate astfel:
- capacitatea de drept administrativ (de drept public) este o consecinţă a faptului că structura
administrativă beneficiază de personalitate juridică de drept public. Structurile administrative fără
personalitate juridică nu au capacitate de drept administrativ, dar ele pot beneficia de diverse
competenţe acordate prin acte normative. 28;

26
În cazul actelor realizate de un organ colegial vor răspunde doar cei care au votat pentru decizia în cauză, dacă legea nu
prevede răspunderea fiecărui membru pentru actele organului.
27
A. Iorgovan, Tratatat de drept administrativ, vol. I, 2005, p. 278.
28
A se vedea R. Odent, Contentieux administratif, Les cours de droit, 1970-1971, Ed. I.E.P., Paris, p. 792 care arată că
„Incapacitatea de principiu a serviciilor administrative nepersonalizate nu exclude exercitarea anumitor drepturi de putere
publică, cu condiţia ca textele de lege să le precizeze în mod expres, dar numai personalitatea juridică este susceptibilă de a
permite obţinerea ansamblului atributelor capacităţii”.

8
 - întotdeauna capacitatea presupune posibilitatea de a acţiona în nume propriu, competenţa nu
presupune o astfel de independenţă. Capacitatea de drept administrativ conferă persoanei juridice de
drept public posibilitatea de a sta în instanţă în nume propriu, prin intermediul reprezentanţilor săi
(capacitate procesuală) şi aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii în nume
propriu prin emiterea/adoptarea de acte administrative unilaterale şi încheierea de contracte
administrative. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a subliniat că „în sensul acestor
reglementări legale, atât consiliul local, cât şi primarul nu sunt persoane juridice, ci organe ale acesteia,
adică ale comunei, oraşului, municipiului, după caz. Rezultă, aşadar, că are capacitate procesuală,
numai colectivitatea teritorială locală, învestită cu personalitate juridică proprie şi care este
reprezentată în justiţie prin unul dintre organele sale (primarul sau consiliul local), iar nu acestea din
urmă, care sunt lipsite de personalitate juridică. În calitatea lor de autorităţi ale administraţiei publice
prin care se înfăptuieşte autonomia locală, primarul şi consiliul local dispun de o capacitate juridică
proprie pe care, însă, o pot exercita doar în numele şi interesul persoanei juridice pe care o
reprezintă”29.
- atribuţiile care formează conţinutul competenţei pot fi delegate sau repartizate altor organe sau
persoane, spre deosebire de capacitate care nu poate fi transmisă altui subiect de drept. În doctrină se
apreciază că nu poate fi delegată competenţa în integralitatea ei (delegata potestas non delegatur), ci
numai parţial (anumite atribuţii sau categorii de atribuţii) în condiţiile legii. Apoi urmând un concept
clasic dezvoltat de doctrina germană (Kompetenzkompetenz – competenţa de competenţă) este permisă
repartizarea sau extinderea competenţei administrative de către anumite autorităţi administrative în
sarcina altor autorităţi administrative ori servicii publice, de regulă subordonate ierarhic sau funcţional.
Este posibilă şi ceea ce se numeşte „suplinirea în exercitarea competenţei” care constă în înlocuirea
titularului acesteia cu altă persoană pe timpul când acesta nu o poate exercita şi care este o suplinire de
drept, legea prevăzând o asemenea posibilitate.
Competenta este, în opinia noastră, expresia juridică a conţinutului activităţii realizate, prin
intermediul demnitarilor, funcţionarilor publici şi personalului contractual, de către structurile publice,
cu sau fără personalitate juridică, din punct de vedere material, teritorial şi temporal.
Competenţa instituţiilor publice prezintă următoarele caractere:
- competenţa este determinată de lege prin norme imperative. În cadrul administraţiei publice
competenţa funcţionarilor publici se poate exercita numai în domeniile determinate de lege. Un agent
public nu poate desfăşura activitatea sa decât atunci când reglementările legale îi arată „terenul de
manifestare”. Părţile, încheind un contract administrativ nu pot deroga de la normele imperative ale
competenţei. Prin urmare incompetenţa autorităţii publice sau a funcţionarului public va antrena
nulitatea absolută a contractului. În dreptul privat, persoana fizică poate să dobândească orice drept şi
să îşi asume orice obligaţie care nu încalcă ordinea publică şi bunele moravuri, în baza principiului
libertăţii de voinţă la încheierea actelor juridice;
- competenţa are ca scop satisfacerea interesului general. Legiuitorul fixează competenţa
funcţionarilor administraţiei publice având drept scop organizarea în modul cel mai eficient a
serviciului public. Competenţa este dată funcţionarilor publici pentru a servi în mod optim interesele
colectivităţii, ea fiind legată de funcţie şi nu de persoană. În dreptul privat, persoanele fizice exercită
drepturi şi îşi asumă obligaţii în nume propriu pentru satisfacerea unor interese individuale, private;
- competenţa este obligatorie. Exercitarea activităţilor care intră în conţinutul competenţei
reprezintă un drept, dar şi o obligaţie pentru funcţionarii publici şi nu un privilegiu. Funcţionarii publici
nu pot renunţa la competenţă şi nu o pot încredinţa spre exercitare altor persoane, cu excepţia suplinirii
şi a delegării de competenţe, în condiţiile legii. Funcţionarii publici au datoria de a exercita competenţa
29
Decizia nr. 1215/2006, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (publicată pe site-
ul www.iccj.ro).

9
conferită lor de lege în limitele fixate de aceasta, în mod permanent şi cu caracter de continuitate,
acţionând ori de câte ori se ivesc condiţiile prevăzute de lege. Uneori, legea decide că, dacă se întrunesc
anumite condiţii de fapt, funcţionarul public este obligat să ia măsuri. Alteori legea lasă administraţiei o
marjă de apreciere a oportunităţii şi utilităţii măsurii care trebuie luată în vederea satisfacerii nevoii
colective. În ipoteza când legea lasă luarea măsurilor administrative la aprecierea funcţionarilor publici,
ca şi în cazul când legea impune agenţilor administrativi desfăşurarea unei anumite activităţi,
reprezentanţii persoanei administrative sunt obligaţi să acţioneze în conformitate cu dispoziţiile legii
oricare ar fi opinia lor personală asupra actului ce trebuie emis. Luarea măsurii administrative în acest
sens este cerută de satisfacerea interesului general.
În doctrină competenţa este examinată în raport cu sfera şi natura relaţiilor sociale intrate în
câmpul de activitate a unei autorităţi (ratione materiae), cu limitele spaţiale sau geografice în care se
manifestă competenţa materială a unui organ public (ratione loci), cu calitatea persoanei sau a
subiectului de drept în funcţie de care se stabileşte incidenţa acţiunii normei şi a autorităţii (ratione
personae) sau cu limitele în timp între care o autoritate îşi desfăşoară activitatea (ratione temporis).
Competenţa poate fi viciată, fie din cauză că funcţionarul public ia o decizie care e de resortul
altui funcţionar (incompetenţa ratione personae30), fie din cauză că un funcţionar public săvârşeşte un
act care iese din sfera misiunii administraţiei publice pentru a impieta asupra domeniului vieţii private
(uzurpare de putere).
În dreptul francez doctrina arată formele de nulitate care pot interveni în mai multe cazuri
concrete:
1. Contractul a fost încheiat de un individ fără calitate administrativă, uzurpând funcţiile
administrative. Contractul trebuie să fie considerat ca inexistent. În anumite cazuri, totuşi, această
soluţie nu se produce, datorită aplicării teoriei funcţionarului de fapt.
2. Contractul a fost încheiat de un funcţionar public incompetent. Contractul este de asemenea
nul, de o nulitate absolută care poate fi invocată:
a) de un cocontractant înaintea judecătorului;
b) de terţi atacând actul de încheiere înaintea judecătorului pentru exces de putere.
3. Contractul a fost încheiat de un funcţionar competent, dar el nu a fost aprobat. Consiliul de
stat va declara că actul constituie un „simplu proiect”, simple tratative. Nu se spune că el nu există, ci
mai simplu, că el nu este susceptibil de execuţie atâta timp cât nu este aprobat.
4. Consimţământul unuia dintre co-contractanţi a fost viciat. Teoria viciilor de consimţământ se
aplică şi contractelor administrative. Acestea pot fi declarate nule dacă consimţământul uneia dintre
părţi a fost afectat de eroare, dol sau violenţă.
5. Contractul nu a făcut obiectul autorizaţiei prealabile care era necesară. În acest caz acţionează
o nulitate relativă acoperită de ratificarea ulterioară realizată de autoritatea însărcinată cu autorizaţia.
Tendinţele actuale în care nevoile societăţii sunt tot mai complexe, variate şi cunosc o
dezvoltare rapidă impun o atenuare a limitării capacităţii de drept administrativ de către competenţă.
Competenţele tind să aibă o sferă tot mai largă, realizarea funcţiilor instituţiei publice impunând
lărgirea câmpului de intervenţie. Pe de altă parte valorizarea competenţelor instituţiei, schimburile
tehnice sau formarea personalului, impuse de misiunea servirii în condiţii cât mai bune a intereselor

30
În jurisprudenţă s-a arătat că incompetenţa ratione personae atrage nulitatea contractului. Astfel Curtea de Casaţie prin
decizia nr. 2321 din 15 noiembrie 1937 (publicată în Rep. Jurispr. Adm. Nr. 13 din 7 aprilie 1938) consideră că „potrivit art.
15 lit. c) din legea regiei autonome P.T.T., dreptul de a încheia contracte de locaţiune de serviciu ca cel din speţă avându-l
numai Consiliul de administraţie al regiei şi neexistând nici un text de lege care să recunoască acest drept şi directorului
general al regiei initimate, directorul nu poate obliga pe această regie şi, prin urmare, nu poate conferi recurentului dreptul
de a pretinde de la regie vreo indemnizare pentru serviciile prestate în baza pretinsului contract”.

10
publice, pot caracteriza obiectivele alese pentru a justifica extinderea activităţii în afara unui domeniu
definit de statutul instituţiei.

§3. Obiectul contractului administrativ

Contractele administrative au ca obiect realizarea unei activităţi de interes public, care constă în:
prestarea unui serviciu public; realizarea unei lucrări publice; punerea în valoare a unui bun proprietate
publică etc.
Cu privire la obiectul contractelor administrative sunt aplicabile principiile Codului Civil cu
unele particularităţi datorate regimului juridic deosebit. Prin urmare, pentru ca un contract administrativ
să se poată încheia este necesar ca obiectul lui să fie determinat sau determinabil, posibil, licit şi să
prezinte un interes pentru părţile contractante. Anumite contracte au un obiect ilicit pentru că acesta
este interzis de dispoziţii legale imperative sau pentru că este incompatibil, prin natura sa, cu noţiunea
de contract.
Prin obiectul contractului se înțelege prestaţia sau abstenţiunea (abţinerea) la care se obligă o
parte sau ambele părţi dintr-un raport contractual. Prestaţia poate să constea în „a da un bun” sau „a
executa un fapt”. Abstenţiunea reprezintă obligaţia pe care şi-o asumă, prin convenţie, o persoană de a
nu săvârşi un fapt. Prin urmare obiectul contractului poate fi:
1. Obligaţia de a preda un bun. La această prestaţie se poate obliga atât persoana administrativă
cât şi particularii contractanţi.
a) Prestaţia la care se obligă administraţia publică. Obligaţia de a preda un bun se
poate realiza sub formă de transferare a dreptului de proprietate sau doar a dreptului de folosinţă. Prin
contract, părţile se pot obliga să transmită proprietatea asupra lucrului (ca în cazul contractului de
vânzare-cumpărare sau al donaţiei) sau îşi pot lua obligaţia de a permite numai folosinţa lucrului (ca de
exemplu în cazul închirierii, arendării, concesionării, împrumutului).
Obiectul contractului încheiat de administraţie îl pot forma bunurile din domeniul privat în
cazul contractelor de drept privat şi bunurile din domeniul public al persoanei administrative în cazul
contractelor de drept administrativ.
Bunurile din domeniul privat al persoanelor administrative pot fi supuse, prin contract,
transferării de proprietate şi folosinţei de către particulari. Astfel bunurile domeniului privat pot forma
obiectul unui contract de închiriere, vânzare, donaţie, schimb, împrumut etc.
Bunurile din domeniul public al persoanelor administrative pot forma obiectul unui contract
numai în privinţa transmiterii dreptului de folosinţă către particulari. Principiul afectării bunurilor din
domeniul public realizării directe a interesului general opreşte orice contract care ar urmări să transfere
dreptul de proprietate al acestor bunuri către particulari 31.
Bunul care formează obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie determinat sau determinabil în natura sau în specia sa, în cantitatea sa. Această condiţie
este foarte clar stipulată în Codul administrativ unde se arată că iniţiativa concesionării trebuie să aibă
la bază efectuarea unui studiu de oportunitate, care să cuprindă descrierea şi identificarea bunului care
urmează să fie concesionat;

31
În jurisprudenţă s-a subliniat faptul că prin concesionarea unui bun, autoritatea publică nu pierde dreptul de proprietate
asupra acestuia. Astfel, în decizia nr. 182/1997, pronunţată de Secţia Civilă a Curţii de Apel Craiova (portalul instanţelor de
judecată http://portal.just.ro) s-a considerat că „în mod justificat instanţa a apreciat ca nefondată acţiunea în revendicare a
Consiliului local privind un teren din domeniul public al său, din moment ce a încheiat cu pârâtul un contract de
concesionare pe timp de 8 ani şi a perceput preţul concesiunii (redevenţa), fără să-şi piardă dreptul de proprietate”.

11
 - să aparţină persoanei administrative. Prin urmare funcţionarii publici, care reprezintă persoana
administrativă, se obligă să predea bunul din proprietatea acesteia din urmă (stat, judeţ, oraş, comună),
iar nu pe acela din patrimoniul lor, aşa cum face particularul.
b) Prestaţia la care se obligă particularul. Particularul poate contracta cu persoana
administrativă asupra tuturor bunurilor din proprietatea sa. Prin contract particularul poate să transfere
persoanei administrative atât proprietatea cât şi folosinţa bunurilor sale. Pentru ca particularul să poată
contracta, bunul său trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie determinat sau determinabil în individualitatea, în specia şi în cantitatea sa;
- să fie licit, să nu contravină dispoziţiilor legale sau bunelor moravuri;
- să aparţină particularului, adică să fie în proprietatea sa.
2. Obligaţia de a executa un fapt. La această prestaţie se obligă atât administraţia publică cât şi
particularii.
a) Obligaţia de executare a unui fapt din partea persoanei administrative. Activitatea
administraţiei publice se desfăşoară, pentru îndeplinirea interesului general, prin executarea de
activităţi cu caracter dispozitiv şi prestator. Activitatea persoanei administrative se manifestă nu numai
în mod unilateral, ci şi prin intermediul contractului. Astfel, persoana administrativă se poate obliga,
prin contract, să asigure infrastructura necesară pentru funcţionarea unui serviciu concesionat.
b) Obligaţia de a săvârşi un fapt din partea particularului. Particularul se obligă, prin
contract administrativ, să-şi pună serviciile sale, în mod continuu sau temporar, la dispoziţia persoanei
administrative în vederea asigurării bunului mers al serviciilor publice. Uneori, particularii oferă
serviciile şi bunurile lor pentru a face posibilă organizarea şi funcţionarea întreprinderilor publice. Aşa
de exemplu în cazul contractului de concesiune de serviciu public, când particularul se obligă să
organizeze şi să exploateze o întreprindere publică, precum şi în ipoteza contractului de lucrări publice,
când particularul doreşte să efectueze construcţii publice.
3. Abstenţiunea (obligaţia de abţinere). Prin contract o persoană îşi poate lua obligaţia de a nu
săvârşi o acţiune. În dreptul administrativ, acest obiect are o mică importanţă. Persoana administrativă
nu recurge, de obicei, la contract pentru a opri particularul să îndeplinească o anumită activitate. În
astfel de cazuri autoritatea publică întrebuinţează mijlocul unilateral de manifestare a activităţii sale
pentru a interzice particularului săvârşirea anumitor fapte.
Uneori persoana administrativă îşi ia obligaţia să nu execute anumite acţiuni. Aceasta se
întâmplă în cazul când administraţia publică se obligă, pentru a feri de orice concurenţă particularii care
devin concesionari de servicii publice sau întreprinzători de lucrări publice, să se abţină a cere, în
acelaşi timp, asemenea prestaţii şi altor particulari. Această abţinere trebuie însă cântărită astfel încât să
nu sufere serviciile publice.
În cazul dispariţiei obiectului, contractul încetează automat.
Contractul administrativ nu poate fi sancţionat cu nulitatea absolută pentru lipsa obiectului în
cazul în care părţile au previzionat în contract posibilitatea pierderii de către administraţie a dreptului
de proprietate asupra bunului. Astfel, în jurisprudenţă s-a stabilit că odată cu apariţia Legii nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate
potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 32 dacă bunul care face
obiectul concesiunii a fost retrocedat integral33, nu ne aflăm în situaţia de a aplica sancţiunea nulităţii
absolute a contractului de concesiune, dacă părţile au prevăzut în contract această posibilitate, în speţă
reţinându-se aplicabilitatea dispoziţiilor art. 969 Cod civil (art. 969. – „Convenţiile legal făcute au

32
Publicată în M.Of. nr. 8 din 12 ianuarie 2000 cu modificările ulterioare.
33
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 prevede că „în situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt
insuficiente acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la
propunerea prefectului, sau se vor acorda despăgubiri”.

12
putere de lege între părţile contractante”. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze
autorizate de lege)34.
Dacă obiectul contractului îl formează un teren, iar în contractul administrativ se prevede
obligaţia autorităţii publice de a preda terenul liber de orice sarcini, se au în vedere obligaţiile juridice
legate de teren, cum ar fi ipoteca, privilegiile, servitutea, superficia ş.a., iar nu înlăturarea unor
construcţii provizorii, arbori sau conducte subterane de gaz a căror existenţă era cunoscută de
contractant la încheierea contractului35.

34
A se vedea Decizia nr. 210/2005 din 7.07.2005 pronunţată de Secţia comercială a Curţii de apel Constanţa (portalul
instanţelor de judecată http://portal.just.ro) prin care se arată: Contractul de concesiune intervenit între părţi nu poate fi
sancţionat cu nulitate absolută pentru lipsa obiectului, întrucât potrivit clauzelor contractuale părţile de comun acord, au
previzionat situaţia retrocedărilor, şi consecinţele juridice ce decurg din această situaţie obiectivă. Astfel, potrivit clauzei
inserate la cap. 8, 8.1 lit. f din contractul nr. 70/15.11.2000 se prevede: „la aplicarea Legii nr. 1/2000 în cazul în care
suprafaţă de teren obţinută în urma revendicărilor este egală cu suprafaţa concesionată, prezentul contract încetează de
drept”. Aşa fiind, instanţa apreciază că, retrocedarea integrală a suprafeţei concesionate nu conduce la aplicarea sancţiunii
nulităţii absolute a contractului de concesiune, aceasta cu atât mai mult cu cât la momentul încheierii contractului, suprafaţa
de teren exista în patrimoniul societăţii, ulterior fiindu-i aplicată legislaţia fondului funciar. Faţă de dispoziţiile art. 969 Cod
civil conform cu care, convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este evident că, odată cu semnarea
contractului de concesiune, apelanta şi-a însuşit clauzele contractuale cuprinse în acesta, asumându-şi totodată şi riscul
contractual, iar punerea în posesie nu a putut fi realizată din motive obiective atât timp cât aceste motive au fost avute în
vedere la încheierea contractului.
35
A se vedea Decizia nr. 1467/2000 din 16/03/2000 pronunţată de Secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie, publicată
în SET nr. 2/2000 al C.S.J.

13