OBLIGAȚIA DE CONFORMITATE

Conturarea unei obligații de conformitate este consecința efectelor limitate a soluțiilor

tradiționale, respectiv garanția pentru vicii ascunse sau viciilor de consimțământ1.

Spre exemplu, în cazul defectelor estetice, respectiv urmare a livrării unui bun ulterior
încheierii unui contract între profesionist și consumator a unui aparat electrocasnic, dar care
prezintă câteva zgârieturi minore sau livrarea unui mobilier căruia îi lipsește un accesoriu minor,
de o valoare foarte mică, invocarea garanției pentru vicii ascunse nu ar fi o soluție în primul rând
din cauza valorii mici a imperfecțiunii estetice, cât și a neîntrunirii condițiilor pentru funcționarea
garanției, odată ce respectivul defect nu afectează însăși folosința lucrului.

De asemenea, nici obligația de securitate nu poate constitui temei pentru solicitările

consumatorului, deoarece invocare acesteia presupune periculozitatea bunului pentru sănătatea,
integritatea fizică sau a bunurilor unei persoane.

În foarte multe situații, nemulțumirea consumatorului la momentul livrării bunului este

urmare a unei discrepanțe între caracteristicile bunului dorit de el, așa cum au fost indicate expres
în contract și cele ale bunului efectiv predat de către profesionist (o altă culoare, lipsa unor detalii
tehnice, etc.), ceea ce dă dreptul consumatorului să invoce neexecutarea obligației de conformitate.

Or, așteptarea consumatorului de a i se livra un bun lipsit de orice imperfecțiune este pe

deplin justificată, motiv pentru care obligația de predare (livrare) conformă își justifică existența
în comparația cu obligația de livrare din dreptul civil, căci din perspectiva protecției
consumatorului și cele mai mici neajunsuri pot constitui motiv de refuz al primirii bunului sau de
invocare a neexecutării contractului de către profesionist.

În dreptul consumului, conformitatea bunului or a serviciului contractat este apreciată în raport

cu ”așteptările legitime ale consumatorului”, fapt ce denotă două accepțiuni:

 Calitatea bunului sau a serviciului este așteptată de consumator în baza unor specificații
contractuale exprese (conformitate contractuală).

1
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 81
  Așteptările consumatorului cu privire la bun, astfel cum ele sunt legitimate de reglementări
legale în vigoare (conformitate normativă).

Normarea a fost concepută ca o contrapondere la reglementarea legală punitivă. Deși inițial

normarea (standardizarea) comunitară era limitată la anumite bunuri, în prezent privește toate
bunurile de consum, noile tehnologii și servicii. În esență, normativizarea reprezintă un set amplu
de norme (standardizare). Norma este un document tehnic care poate fi obținut pentru fiecare
produs de la organismul național de normare; importanţa sa rezidă parţial în încrederea cu care
simbolul normei (spre exemplu, CE) este investit de consumatori. Competitivitatea este dublată de
garanţia de securitate şi de calitatea pe care standardizarea o aduce.

În analiza conformității unei livrări se impune o verificare atentă a specificațiilor

contractuale, astfel că simplele preferințe de culoare, dimensiuni, specificații tehnice, etc. nu vor
constitui un criteriu al predării conforme, decât dacă aceste preferințe au fost convenite cu
profesionistul. Cu privire la absența unui instrument constatator al preferințelor clientului,
jurisprudența franceză apreciază că în măsura în care s-ar admite să se aibă în vedere și
specificațiile subînțelese ori implicite sau cele convenite verbal s-ar ajunge la un arbitrariu
din partea consumatorului. Tocmai din aceste motive s-a reținut că existența unei obligații de
conformitate doar în cazul stipulațiilor contractuale exprese stabilite în scris.

Carența de conformitate trebuie semnalată chiar în momentul livrării, prin refuzul de

primire a bunului. În caz de primire a bunului deși acesta prezintă deficiențe de conformitate,
instanțele franceze au apreciat că manifestarea de voință a consumatorului a fost în sensul
renunțării la acțiunea în justiție pentru invocarea neîndeplinirii obligației de conformitate.

În caz de neconformitate a unui bun preluat de către consumator, acesta are la dispoziție
fie rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de livrare conformă, fie o acțiune în
executarea silită a obligației de predare conformă.

Atunci întrebarea logică ar fi: ce aduce în plus obligația de conformitate? Răspunsul a fost
dat de teoria doctrinei franceze, în sensul că aceasta oferă o soluție suplimentară, aceea a
revendicării bunului în patrimoniul vânzătorului, întrucât, în ipoteza livrării neconforme,
aceasta echivalează cu predarea altui bun decât cel a cărui proprietate a fost dobândită de
consumator la momentul încheierii contractului. De asemenea, s-au reținut următoarele:
  Proprietatea bunurilor de gen din cauza fungibilității și consumtibilității este o
pseudoproprietate, mai fragilă în comparație cu proprietatea bunurilor individual
determinate.
 Revendicarea pe temeiul neconformității livrării a bunului de gen este posibilă,
identificarea acesteia în patrimoniul vânzătorului urmând să aibă loc pe baza
specificațiilor inserate în contract.
 Acest tip de revendicare este sui generis.
 Avantajul acestei soluții suplimentare este acela că acțiunea este imprescriptibilă

Obligație de conformitate vs. viciu de consimțământ:

S-a pus în discuție în ce măsură neconformitatea și vicierea consimțământului pot coexista

în aceeași speță în cazul în care așteptările legitime ale cumpărătorului în legătură cu anumite
proprietăți ale bunului nu se regăsesc în realitate la momentul livrării acestuia.

La prima vedere răspunsul este unul negativ căci eroarea viciu de consimțământ și obligația
de livrare nu se suprapun.

Luând ca exemplu cazul mașinii de imprimat cecuri în care furnizorul anunțase că este
infailibilă sau cel al achiziționării unui teren pe considerentul că acesta se mărginește pe o latură
cu un spațiu verde, inexistent în realitate, nu putem susține că consumatorul poate invoca fie viciul
de consimțământ al erorii/dolului, fie neîndeplinirea obligației de livrare/predare, odată ce vicierea
consimțământului se analizează pe terenul formării contractului, în timp de obligația de livrare se
află în etapa efectelor contractului. Totodată regimul lor juridic este diferit, căci conformitatea
încearcă să se folosească de mecanismul revendicării (imprescriptibilă), atât timp cât se are în
vedere că livrarea unui bun neconform cu stipulațiile exprese contractuale este de fapt livrarea unui
alt bun decât cel al cărui proprietar a devenit cumpărătorul la momentul contractării.

Trebuie avut în vedere că dreptul consumului nu înlătură, ci dublează reglementările

tradiționale în încercarea de a oferi consumatorului o opțiune pertinentă. Consumatorul poate
invoca neconformitate pe tărâmul dreptului consumului, dar tot atât de bine poate opta pentru
remediile erorii sau dolului, invocând ca temei de drept dispozițiile Codului civil. Aceste acțiuni,
chiar dacă fac parte din ramuri de drept distincte nu se exclud a priori, ci pot coabita până la
alegerea uneia dintre acestea de către consumator.

O analiză între obligația de conformitate și răspunderea producătorului pentru produsele

cu defecte ne-ar conduce la concluzia că această carență de conformitate are o sferă mai largă de
aplicare dacă avem în vedere că privește și deficiențele estetice, indiferent de valoarea lor, cât și
în cazul în care bunul comandat nu corespunde cu cel livrat, dar, pe de altă parte, trebuie observate
și condițiile mai suple de invocare a răspunderii profesionistului, în sensul că regimul
conformității este permisiv, nefiindu-i aplicabile condițiile clasice privind dovedirea existenței și
întinderii prejudiciului, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, fapta ilicită și culpa
profesionistului.

Obligația de conformitate vs. Garanția convențională:

Se impune și o analiză a clauzelor de amenajare a garanției convenționale oferită

consumatorilor de către profesionist, prin stipulații contractuale concrete. Garanția convențională
nu poate fi decât mai profitabilă consumatorului decât garanțiile legale, o astfel de garanție
obligându-l pe profesionist mai mult decât o face legea, cum ar fi spre exemplu cazul în care
profesionistul se obligă să ofere cumpărătorului o garanție pe o perioadă mult mai mare decât cea
legală.

Astfel de clauze de garanție contractuală nu pot să vizeze suprimarea oricărui interes al

garanției pentru consumator, caz în care ar fi apreciată drept abuzivă, cum ar fi clauza prin care se
înlătură dreptul consumatorului la repararea bunului sau clauza prin care profesionistul se
exonerează de garanția legală, oferind doar garanția contractuală. Garanția contractuală nu este o
simplă amenajare a garanției legale.

În dreptul intern, obligația de garanție a fost instituită prin Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora.

Conform art. 2 lit. e), garanția este definită ca „orice angajament asumat de vânzător sau
producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a preţului
plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta nu
corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea
aferentă”. Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile
specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă. Aceasta trebuie să
cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin lege consumatorului şi să ateste în mod
clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită. Garanţia trebuie să precizeze
elementele de identificare a produsului, termenul de garanţie, durata medie de utilizare,
modalităţile de asigurare a garanţiei - întreţinere, reparare, înlocuire şi termenul de realizare a
acestora, inclusiv denumirea şi adresa vânzătorului şi ale unităţii specializate de service și să fie
redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles.

Conform art. 16 din Lege, răspunderea vânzătorului este angajată dacă lipsa de
conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului. După expirarea
acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi
folosite în scopul pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul
duratei medii de utilizare, în condiţiile legii. Pentru produsele a căror durată medie de utilizare este
mai mică de 2 ani, termenul se reduce la această durată.

Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen de

două luni de la data la care a constatat-o.

Până la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea

produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care
prezumţia este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate.
 RĂSPUNDEREA PROFESIONISTULUI PENTRU PRODUSE DEFECTE

Noțiunea de răspundere, indiferent de temeiul acesteia, reprezintă obligația de a suporta

consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare
acestor reguli. Răspunderea reprezintă cadrul juridic de realizare pentru sancțiune2.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport de
obligații, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta
sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Importanţa reglementării unei astfel de răspunderi care plasează în centru ideea de

securitate a produselor intrate în circulaţie, precum şi a studiului aprofundat a mecanismului prin
care se angajează răspunderea producătorului şi a persoanelor asimilate acestuia se justifică în
primul rând prin faptul că, într-o societate modernă şi democratică, protecţia consumatorului a
devenit o componentă esenţială a întregului sistem de protecţie socială. Mai mult decât atât, dreptul
consumatorului la protecţia sănătăţii şi securităţii sale reprezintă un principiu constituţional
comunitar, calitatea de consumator fiind considerată de către forurile comunitare ca o nouă formă
de cetăţenie. Dezvoltându-se iniţial în cadrul literaturii de specialitate şi în jurisprudenţă, pe cale
pretoriană, mecanismul răspunderii producătorului pentru produsele defectuoase a pătruns în cele
din urmă şi în legislaţie făcându-se resimţită tot mai acut nevoia creării la nivel european a unui
regim juridic uniform care să aibă ca scop reglementarea unui tip de control şi a unor standarde de
exigenţă asupra fabricanţilor, importatorilor şi distribuitorilor de produse periculoase pentru
oameni.

Obiectul de analiză al acestei cercetări pătrunde în ordinea juridică europeană o dată cu

adoptarea Directivei CEE nr. 374/1985 după îndelungi negocieri şi dezbateri, directivă care, fără
a conţine o reglementare exhaustivă cu privire la răspunderea producătorului pentru produsele cu
defect, reprezintă fundamentul unei noi ramuri a dreptului comunitar, cel al protecţiei

2
Pentru o analiză extensivă a acestui subiect, a se vedea: Țucă Maria-Adriana, Răspunderea producătorului pentru
produsele cu defect, disponibil pe https://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/raspunderea-
producatorului-pentru-produsele-cu-defect.pdf
consumatorului. Aceasta este considerată în doctrină a fi prima imixtiune de anvergură a
legiuitorului european în domeniul dreptului civil.

În România, legiferarea în acest domeniu a avut o istorie lungă şi marcată de sinuozităţi.

Primul pas în acest sens a fost făcut prin adoptarea de către Guvern a Ordonanţei nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor. În prezent, prevederile Directivei sunt transpuse în dreptul român
prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele
cu defecte.

S-a apreciat în literatura de specialitate că Directiva, şi astfel şi legea română de

transpunere, ar configura o răspundere de tipul al treilea, fără a se preciza natura civilă delictuală
sau contractuală. Acest fapt poate fi motivat prin renunţarea la instituţiile tradiţionale în materie
de răspundere ca rezultat al melanjului dintre sistemele de drept anglo-saxon şi romano-germanic,
melanj pe care îl regăsim în fiecare instituţie reglementată în Directivă.

Într-o altă opinie, mecanismul răspunderii, obiectul analizei noastre, a fost calificat ca
aparţinând dreptului consumaţiei, având un particularism insurmontabil şi consacrând o
răspundere semiobiectivă semi-subiectivă.

În ceea ce priveşte interacţiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în Directivă şi

alte forme de răspundere consacrate în dreptul naţional al statelor, art. 9 din Lege nu exclude
posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau
extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent. Astfel, se subliniază caracterul
complementar şi facultativ al mecanismului, victima fiind singura îndreptăţită să aleagă între
modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferit, fără însă, a putea combina
regimuri diferite de răspundere.

Persoanele ținute să răspundă:

Potrivit art. 3 din Lege, cel în sarcina căruia cade răspunderea este producătorul.

Astfel, în sensul prevederilor din Lege, producătorul este, în general, orice profesionist care
procură o materie primă şi o comercializează; cel care îşi înscrie pe produs numele, marca sau alt
semn distinctiv; cel care importă în Uniunea Europeană în vederea comercializării, fiind introduşi
în această categorie atât fabricanţii produsului finit (în întregime sau a unei părţi componente), cât
şi fabricanţii de materii prime.

Dacă producătorul, aşa cum a fost definit prin Lege nu poate fi identificat, răspunderea
cade în sarcina fiecărui furnizor care nu reuşeşte să comunice în timp rezonabil consumatorului
prejudiciat datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul.

Fabricarea sau distribuirea produsului defectuos trebuie să fie efectuată în cadrul unei
activităţi profesionale, respectiv a unei activităţi cu scop lucrativ, motiv pentru care punerea pe
piaţă a produsului reprezintă o condiţie esenţială a răspunderii.

Conform art. 2 alin. 1 lit. a, pct. 5, se instituie o ordine de chemare la răspundere, în sensul
că răspunderea distribuitorilor şi importatorilor va fi angajată numai în situaţia în care producătorul
nu va putea fi identificat, răspunderea acestuia fiind prioritară şi numai în subsidiar intermediarii
vor putea fi traşi la răspundere.

Produsele pentru care operează răspunderea:

Dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. b din Lege definesc produsele pentru care operează
răspunderea ca fiind orice bunuri mobile, chiar şi cele încorporate în alte bunuri mobile ori imobile
(prin destinaţie, dar mobile prin natura lor). Aria de cuprindere este foarte generoasă incluzând şi
bunuri precum energia electrică, medicamentele, elemente sau produse ale corpului uman, fiind
excluse însă serviciile şi persoanele.

Obiectul protecţiei juridice îl reprezintă securitatea şi dreptul la sănătate al consumatorului,

care este susceptibil de a fi încălcat prin producerea şi apoi comercializarea unui produs cu
defectuos. Legea defineşte produsul cu defect în art. 2 alin.1 lit. d (corespunzător art. 6 din
Directivă) considerându-l a fi produsul care nu conferă siguranţa şi securitatea la care se aşteaptă
în mod legitim o persoană având în vedere momentul punerii în circulaţie a produsului, precum şi
prezentarea şi modul de utilizare a acestuia.

Defectuozitatea, ca element de fapt obiectiv, fără a fi rezultatul vreunei acţiuni sau omisiuni
culpabile a celui care va răspunde, este foarte diferită de defectul din cadrul mecanismului garanţiei
contra viciilor ascunse. Viciul ascuns din această ultimă materie priveşte exclusiv imposibilitatea
totală sau parţială a întrebuinţării produsului conform destinaţiei atribuite, pe când defectul din
materia răspunderii pentru produsele defectuoase are în vedere securitatea generală a
consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai poate sau nu să fie întrebuinţat conform
destinaţiei sale. Astfel, defectul afectează mai degrabă siguranţa persoanelor şi a bunurilor şi mai
puţin lucrul în materialitatea lui şi poate consta în orice deficienţă a produsului, viciu de fabricaţie,
defect de concepţie ori simplul fapt că produsul nu oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită
să se aştepte.

Simpla existenţă a defectului produsului demonstrează încălcarea obligaţiei de securitate a

producătorului sau furnizorului, angajând răspunderea acestora. În plus, din analiza cauzelor
exoneratoare de răspundere reiese că, din momentul cauzării prejudiciului, se activează o
prezumţie relativă împotriva producătorului potrivit căreia bunul pus în circulaţie a fost defect,
astfel victima este scutită de a face proba anteriorităţii defectului punerii în circulaţie a produsului.
Ea nu este, însă, scutită de dovada pagubei, a defectului precum şi a raportului de cauzalitate dintre
defect şi pagubă.

Cauze exoneratoare de răspundere3:

Articolul 7 din Lege reglementează cauzele care înlătură răspunderea producătorului,

antamând probleme precum activitatea de producere, punerea în circulaţie, defectul cauzator de
prejudicii, relevanţa culpei concurente a victimei, precum şi situaţii obiective care exonerează de
răspundere:

 Producătorul nu a pus în circulaţie produsul. Legea îl exonerează pe producătorul

care face dovada că nu el a fost cel care a pus în circulaţie produsul. Momentul
punerii în circulaţie este acela care face ca riscul prejudicierii să se transforme într-
unul efectiv. De aceea, punerea în circulaţie trebuie să fie făcută voluntar, cu
consimţământul producătorului. Dacă acesta dovedeşte că bunul a fost sustras ori
că l-a predat în alte scopuri (situaţia în care bunul este predat spre distrugere, testare,
ori este abandonat ca deşeu, spre exemplu), nu va mai răspunde pentru daunele
provocate de defectele acestuia.
 Apariţia ulterioară punerii în circulaţie a defectului ori inexistenţa defectului la acel
moment din cauze neimputabile producătorului. Din interpretarea art. 7 alin 1 lit. b

3
A se vedea și Juanita Goicovici, op. cit., pag. 139
 reiese faptul că existenţa defectului se prezumă la data punerii în circulaţie a
bunului şi că producătorul este cel care trebuie să facă dovada că defectul nu exista
la acea dată sau că a apărut ulterior.
 Produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie. Analiza
acestei cauze ne conduce la concluzia că răspunderea este activată numai pentru
produsele destinate pieţei, nu şi pentru cele destinate cercetării, consumului propriu
sau cele realizate ocazional. Astfel, după cum s-a apreciat în doctrină, răspunderea
poate exista numai în cadrul profesioniştilor şi pentru activităţile lor profesionale.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul unui recurs în interpretare, a nuanţat
concluzia de mai sus, considerând că nu se impune exonerarea de răspundere a unui
spital public pentru produsele fabricate sau utilizate de acesta în situaţia în care sunt
defectuoase, întrucât finanţarea din fonduri publice nu răpeşte fabricării în sine a
produselor caracterul economic şi profesional.
 Defectul se datorează respectării unor obligaţii impuse de autorităţi. În situaţia în
care autorităţile restrâng libertatea de decizie a producătorului prin norme
imperative obligându-l să adopte anumite soluţii tehnice, iar acestea se dovedesc
cauzatoare de prejudicii, este înlăturată răspunderea producătorului.
 Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare
furnizate de către producător în documentele tehnice însoţitoare, demonstrate prin
expertiză tehnică de specialitate. Când în lanţul cauzal intervine fapta culpabilă a
victimei care nu a întrebuinţat produsul potrivit instrucţiunilor ataşate, răspunderea
este înlăturată, respectându-se astfel tradiţia dreptului continental civil, unde culpa
victimei exonerează de răspundere. În ceea ce priveşte exonerarea producătorului
pentru fapta exclusivă a terţului, întâlnim o aplicaţie în Lege, art. 7 alin. 2, care
stipulează excluderea producătorului de componente de la răspundere dacă defectul
e imputabil proiectării greşite a ansamblului în care acesta a fost montat sau
instrucţiunilor date de producătorul produsului destinat consumatorului.
 Defectul se datorează riscului de dezvoltare. Această cauză de exonerare a făcut
obiectul multor dezbateri, atât în momentul adoptării Directivei, cât şi după
pătrunderea ei în legislaţiile naţionale, dând naştere unor dispute care opuneau
sprijinirea progresului tehnic şi ştiinţific într-un mediu concurenţial şi
 competiţional lipsei de protecţie a victimei. Sintagma folosită pentru a sintetiza
ceea ce descrie art. 7 alin.1 lit. e a fost îndelung criticată, întrucât limitele
cunoştinelor umane la momentul punerii în circulaţie a bunului au făcut indecelabil
defectul, iar nu riscul, apreciindu-se că, în realitate, ar fi vorba de un tip special de
defect. Astfel, cauza priveşte un defect existent la momentul punerii acestuia în
circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către producător. Criteriul în
aprecierea acestor circumstanţe îl reprezintă stadiul atins de cunoştinţele ştiinţifice
şi tehnice din acel moment.

Mecanismul de răspundere pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, aşa cum

a fost gândit, poate părea la prima vedere extrem de inechitabil şi sever pentru cel responsabil,
având în vedere fundamentul acestuia - faptul că este antrenat în lipsa dovedirii culpei
producătorului şi că victima trebuie doar să probeze prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre
acesta şi defectul produsului. Aşa cum a fost afirmat în doctrina de specialitate, scopul, însă, al
Directivei nu a fost acela de a-l împovăra în plus pe producător. De aceea, mecanismul este
condiţionat de un termen de decădere prevăzut în art. 11 de 10 ani de la data la care produsul
a fost pus în circulaţie, instituit din considerente echitabile în ceea ce îl priveşte pe producător.
Stingerea dreptului material la acţiune după îndeplinirea celor 10 ani face ca orice cerere de
chemare în judecată pe acest temei să fie respinsă, fiind indiferent dacă acţiunea este formulată în
termenul de prescripţie de 3 ani reglementat tot prin art. 11. Acest termen de prescripţie
începe să curgă de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit sa aibă cunoştinţă de
existenţa pagubei, a defectului precum şi a identităţii producătorului.
 CLAUZELE DE NON-RESPONSABILITATE

În analizarea naturii juridice a unor astfel de clauze vom pleca de la o speță, respectiv de
la cazul exploatării unei parcări, pe ale cărei tichete remise clienților se menționează că
profesionistul își declină orice responsabilitate atât în caz de furt al obeictelor lăsate în autoturisme,
cât și de furt al autovehiculelor4.

În ce măsură aceste clauze pot produce efecte juridice?

- Prin această clauză de non-responsabilitate, debitorul asumându-și o obligație, înțelege

să-și decline orice responsabilitate în caz de neexecutare a ei. În materie contractuală, o astfel de
clauză este valabilă în măsura în care nu este interzisă expres prin lege, respectiv nu este abuzivă,
având în vedere că în acest caz contractul devine aproape întotdeauna aleatoriu.

- Menționându-se că cel ce exploata parcarea nu este responsabil în caz de furt, implicit nu

este obligat să supravegheze bunul în cauză, nefiind deci astfel ținut de o obligație de pază. Această
clauză este valabilă în măsura în care nu înlătură în acest mod o obligație fundamentală din
contract. Așadar, clauza nu ar produce efecte în cazul în care obligația de pază a profesionstului ar
fi una esențială a contractului.

Elementele esențiale ale convenției sunt apanajul legiuitorului neputând fi înlăturată de

părțile la respectivul contract numit. Elementele de natura contractului sunt prevăzute de lege în
cazul convențiilor numite, ca elemente reziduale, supletive, astfel că o clauză expresă convenită
de părți le poate modifica ori înlătura.

Clauzele de amenajare a conținutului obligațiilor intervin așadar pe palierul elementelor

naturale ale contractului.

Clauzele de amenajare a responsabilității debitorului (în sensul înlăturării acesteia) se

limitează la a se indica faptul că debitorul nu va fi responsabil și nu va datora daune interese în caz
de neexecutare, executare tardivă ori necorespunzătoare a obligației. Interesul practic în
delimitarea noțiunilor îl consituie acela de a stabili dacă în prezența unei clauze de non-

4
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 91
responsabilitate, respectiva clauză acoperă toate gradele culpei comise de debitor, or doar greșeala
gravă (culpa lata).