Sunteți pe pagina 1din 48

Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr.

Gheorghiță MATEUȚ

Procedură penală. Partea specială.


Cursurile 5 și 6. An universitar 2019/2020

Prezentul material este destinat exclusiv studenților din cadrul Facultății de Drept a UBB, pentru
uz intern. Este interzisă reproducerea sau publicarea în tot sau în parte a acestui material fără
acordul scris al titularului drepturilor de autor.
Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Camera preliminară
Capitolul I
1. Consideraţii generale

Prin intermediul camerei preliminare, judecătorul exercită cea de-a treia funcţie în cadrul
procesului penal: cea de verificare a legalităţii trimiterii în judecată, menţionată în art. 3 alin. (1)
lit. c) C.pr.pen.. Ȋn conformitate cu expunerea de motive a Codului de procedură penală în vigoare,
camera preliminară are ca principale scopuri oprirea dosarelor întocmite cu încălcarea dispoziţiilor
legale de organele de urmărire penală pentru ca acestea să nu mai ajungă în faţa unei instanţe de
judecată şi evitarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată1.
Element de noutate raportat la Codul de procedură penală anterior, camera preliminară nu
este o inovaţie a legiuitorului nostru, ci este inspirată din legislaţiile anglo – saxone tradiţionale,
unde este cunoscută o procedură care permite efectuarea unui examen preliminar asupra
fundamentării urmăririi penale înainte de începerea judecăţii.
Aceste legislaţii au influenţat şi alte sisteme juridice, cum sunt, de exemplu, cel italian,
portughez, german sau spaniol2, care au fost avute în vedere şi pentru redactarea codului nostru.
Totodată, ea este cunoscută şi în Statutul Curţii Penale Internaţionale adoptat la Roma în 17 iulie
1998 şi ratificat de România prin Legea nr. 111 din 13 martie 20023.
Spre deosebire de celelalte legislaţii, în virtutea art. 3 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) C.pr.pen.,
domeniul de control exercitat de judecător în camera preliminară este limitat doar la legalitate
(„legalitatea actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care se bazează acesta”). Acesta se
desprinde şi din art. 54 care reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară,
precum şi din art. 342 privind obiectul procedurii în camera preliminară.
În consecinţă, judecătorul de cameră preliminară nu este chemat să analizeze şi
temeinicia probelor în perioada preliminară dinaintea judecăţii4. În acest fel, dacă sesizarea
instanţei rămâne strict o atribuţie a procurorului, la fel ca în reglementarea anterioară, investirea

1
În expunerea de motive ce a stat la baza elaborării Codului de procedură penală din 2010 se precizează că, prin
introducerea acestei instituţii, s-a urmărit să se creeze premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond,
înlăturându-se o lacună a vechiului cod, în temeiul căruia examinarea legalităţii rechizitoriului şi a probelor
administrate în cursul urmăririi penale împiedicau pe durată nedeterminată începerea cercetării judecătoreşti.
Plecându-se, însă, de la un studiu asupra jurisprudenţei CEDO, incluzând hotărârile de condamnare pronunţate în
cauzele penale privind România, s-a constatat că nu restituirea dosarului la procuror constituia principala cauză a
încălcării exigenţei duratei rezonabile a procesului penal (A se vedea, I. Narita, Camera preliminară – sub spectrul
neconstituţionalităţii?, Dreptul nr. 5/2014, p. 171).
2
A se vedea, J. Pradel, Droit pénal comparé, 3e édition, Dalloz, Paris, 2008, p. 411 şi următ.
3
M.Of., Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002.
4
Această limitare a puterilor conferite judecătorului în procedura de cameră preliminară este, pe bună dreptate,
criticabilă deoarece ea nu garantează un control eficient, complet şi veritabil asupra activităţilor de urmărire penală
(M. Iordache, Camera preliminară în noul Cod de procedură penală, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 16).

1
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

acesteia este de competenţa judecătorului de cameră preliminară. Ea este precedată, însă, doar
de o analiză de legalitate a actelor procurorului, nu şi de una de temeinicie.

2. Principiile procedurii de cameră preliminară

2.1. Prezentare generală

În „filosofia” codului, cu modificările ulterioare care i-au fost aduse prin mijlocirea Curţii
Constituţionale5, camera preliminară este condusă după reguli eterogene inspirate atât din
procedura inchizitorială, cât şi din cea adversială. Sub acest aspect, ea este apropiată în privinţa
unor aspecte de urmărire, dar în privinţa altora de judecată. Astfel, ea este nepublică şi în parte
scrisă, orală şi contradictorie, după amendarea reglementărilor iniţiale de către Curtea
Constituţională începând cu data de 11 noiembrie 20146. De aceea, s-ar putea considera că prezintă
următoarele principii specifice, care o disting în ansamblu atât de urmărire, cât şi de judecată în
structura procesului penal actual, şi anume: nepublicitatea, caracterul scris şi oral şi
contradictorialitatea dezbaterilor în camera de consiliu.

2.2. Nepublicitatea

Astfel, după cum se prevede în mod expres în art. 345 alin. (1), procedura de cameră
preliminară este o procedură camerală7, deoarece se realizează în camera de consiliu, în faţa
judecătorului de cameră preliminară. Ȋn afara inculpatului şi a procurorului, şi celelalte părţi (partea
civilă şi partea responsabilă civilmente) au acces la procedura de cameră preliminară. De
asemenea, are acces şi persoana vătămată. O asemenea reglementare creează un regim
nediscriminatoriu, de egalitate între participanţii la procesul penal, care poate avea un impact
pozitiv asupra echităţii procesului penal în ansamblul său.
În mod cert, nu numai inculpatul şi procurorul sunt interesaţi de problemele legate de
competenţa instanţei, de regularitatea actului de sesizare, precum şi de legalitatea administrării
probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, ci, în aceeaşi măsură, şi partea civilă, partea
responsabilă civilmente şi persoana vătămată, care participă atât la urmărirea penală, cât şi la
judecată.

5
Reglementările care au modificat forma iniţială a procedurii de cameră preliminară sunt cele cuprinse în: Legea nr.
255/2013 (M.of. nr. 515 din data de 14 august 2013), în O.U.G. nr. 82/2014 (M.of. nr. 911 din data de 15 decembrie
2014) modificată apoi prin Legea de aprobare nr. 75/2016 (M.of. nr. 334 din data de 29 aprilie 2016). Ele au ţinut
seama de două decizii ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 641/2014 (M.of nr.887 din data de 05.12.2014)
şi Decizia nr. 631/2015 (M.of. nr. 831 din data de 06 noiembrie 2015). Ulterior, însă, au mai intervenit în aceeaşi
materie încă trei decizii ale Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 18 din data de 17.01.2017 (M.of. nr. 312 din
02.05.2017), Decizia nr. 437/2017 (M.of. nr. 763 din 26 septembrie 2017) şi Decizia nr. 802/2017 (M.of. nr. 116 din
6 februarie 2018).
6
Curtea Constituţională, Decizia nr. 641/2014 (M.of. nr. 887 din 5 decembrie 2014): s-a constatat că soluţia legislativă
cuprinsă în art. 345 alin. (1) C.pr.pen., potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea
procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională. În legătură cu efectele acesteia asupra modificărilor ulterioare
introduse prin Legea nr. 75/2016, a se vedea A.-D. Băncilă, Camera preliminară după Decizia nr. 641/2014 a Curţii
Constituţionale şi Legea nr. 75/2016. Noile caracteristici ale procedurii şi consecinţe practice, Dreptul nr. 9/2016, p.
18 – 28.
7
Potrivit art. 352 alin. (1) teza a II-a C.pr.pen., „şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică”.

2
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Totuşi, prevederea cuprinsă în art. 374 alin. (3) teza I C.pr.pen., potrivit căreia la primul
termen de judecată în primă instanţă la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se
află în stare de judecată, „preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă
civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza de urmărire
penală care au fost excluse de către judecătorul de cameră preliminară şi care nu vor fi avute
în vedere la soluţionarea cauzei”, nu este corelată cu modificările care au intervenit ulterior şi
care au inclus şi celelalte părţi, inclusiv persoana vătămată, printre persoanele care sunt
încunoştinţate în prealabil despre obiectul procedurii şi dreptul de a formula în scris cereri şi
excepţii, precum şi printre cele care se citează la termenul pentru soluţionarea acestora.
Făcând abstracţie de aceste modificări, oricum nu credem că o asemenea prevedere putea
complini absenţa acestora de la procedura anterioară şi, implicit, privarea lor de dreptul de a
formula cereri şi excepţii ori de a răspunde la cererile şi excepţiile formulate de inculpat ori
invocate din oficiu de judecător sau cu privire la răspunsul procurorului.
Suntem de părere că soluţia aleasă de actualul Cod de procedură penală de a reglementa
camera preliminară ca o fază procesuală nepublică nu este la adăpost de critică sub aspectul
consecinţelor asupra calităţii actului de justiţie penală, deoarece în principiu, procedura care
permite realizarea justiţiei la standardele cele mai înalte este, pretutindeni, cea publică. Publicitatea
face ca părţile şi publicul aflat într-o şedinţă de judecată să poată observa în mod direct activităţile
avocaţilor, procurorilor şi judecătorilor, punând astfel o presiune pozitivă implicită asupra
acestora, în scopul creşterii gradului de profesionalism în exercitarea rolurilor ce le revin în actul
de justiţie, conform funcţiilor procesuale specifice care se confruntă în cadrul unui proces penal în
raport de faza procesuală respectivă. Ȋn antiteză cu publicitatea, nepublicitatea unei proceduri, prin
lipsa ei de transparenţă, lasă loc de suspiciuni şi de incertitudini, generând, de regulă, o calitate
scăzută a actului de justiţie, care se realizează departe de orice control al publicului.
Cu toate acestea, în principiu, nu se poate afirma că o procedură, dacă este nepublică, este
per se neapărat incompatibilă cu garanţiile procesului penal echitabil, ci ea trebuie raportată la
condiţiile prevăzute de lege pentru a vedea dacă ele însele asigură salvgardarea drepturilor şi
libertăţilor tuturor persoanelor interesate. Or, sub acest aspect, se poate observa că procedura
camerei preliminare, astfel cum ea este reglementată în prezent de Codul de procedură penală sub
impactul modificărilor produse prin Deciziei Curţii Constituţionale nr. 641/2014, care
reinstaurează egalitatea între participanţi, asigură dreptul efectiv al tuturor părţilor şi al persoanei
vătămate de a fi prezente în faţa judecătorului de cameră preliminară atunci când acesta analizează
chestiuni esenţiale ale procesului, chiar dacă numai sub aspectul legalităţii8.

2.3. Caracterul scris al cererilor şi excepţiilor şi oralitatea dezbaterilor

Procedura de cameră preliminară debutează în mod obligatoriu în formă scrisă. Ea constă,


în esenţă, în comunicări de acte de procedură către inculpat, în formularea în scris de către inculpat
ori avocatul său ales sau din oficiu, de celelalte părţi şi de către persoana vătămată, de avocatul
ales al acestora ori de avocatul din oficiu, după caz, de cereri şi excepţii, precum şi în ridicarea de

8
În sens contrar, a se vedea, I. Kuglay, Comentariu general, în Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, M.
Udroiu (coord.), Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 903 (Declarându-se de acord cu forma iniţială a reglementării
care a conceput camera preliminară ca pe un filtru exclusiv al soluţionării acţiunii penale, care face ca procedura să se
desfăşoare numai între subiecţii acţiunii penale, respectiv procuror şi inculpat, autorul a criticat opţiunea Curţii
Constituţionale, susţinându-se că s-au ignorat caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală şi
caracterul său facultativ, prin stabilirea obligativităţii participării în procedura de cameră preliminară şi a subiecţilor
activi şi pasivi ai acţiunii civile).

3
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

excepţii din oficiu de către judecător, urmate de pronunţarea asupra acestora de către judecător, la
fel, în scris, în camera de consiliu, prin încheiere motivată şi de comunicare a acesteia în scris, de
îndată, procurorului, părţilor şi persoanei vătămate, moment care marchează, de regulă, finalizarea
procedurii.
De asemenea, caracterul scris al procedurii se întâlneşte şi în ipoteza în care judecătorul de
cameră preliminară sesizează procurorul după ce constată neregularităţi ale rechizitoriului sau
sancţionează cu nulitate actele de urmărire penală efectuate ori exclude unele probe administrate.
Aceasta reprezintă, aşa cum vom vedea, o etapă premergătoare soluţionării cererilor şi excepţiilor
formulate sau ridicate din oficiu, care declanşează o procedură scrisă ce plasează în centrul său
procurorul, căruia i se acordă posibilitatea să răspundă în scris la solicitarea judecătorului într-un
anumit termen (de 5 zile de la comunicarea încheierii). Prin intermediul acestui răspuns scris,
procurorul îşi poate exprima opţiunea cu privire la mersul procedurii în continuare, respectiv
remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică dacă menţine dispoziţia de trimitere în
judecată sau solicită restituirea cauzei9.
Uneori, camera preliminară este în întregime în formă scrisă în toate momentele parcurse
în desfăşurarea ei. Este cazul situaţiei în care nu s-au formulat şi nici nu au fost ridicate din
oficiu cereri şi excepţii, când judecătorul de cameră preliminară închide procedura fără niciun fel
de dezbateri, respectiv se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei
vătămate şi fără participarea procurorului, în scris, printr-o încheiere, care se comunică de îndată
acestora. În acest caz, forma scrisă este mai pronunţată decât în faza de urmărire penală, care se
înfăptuieşte cu preponderenţă în baza dispoziţiilor unilaterale ale organelor de urmărire penală.
În rest, în toate dezbaterile din camera preliminară oralitatea este prezentă fără nicio
îngrădire, după modelul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, având ca premisă participarea
lărgită la procedură, care include citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi participarea
procurorului, toate celelalte proceduri din camera de consiliu se desfăşoară oral. Ele au loc în urma
unor dezbateri orale, după ascultarea concluziilor părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt
prezente, precum şi ale procurorului.
În privinţa procedurilor privind măsurile preventive, care se derulează după aceleaşi
reguli şi în faţa judecătorului de cameră preliminară, se face trimitere implicită la dispoziţiile din
partea generală referitoare la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a
măsurilor preventive ori la procedura de verificare a măsurilor preventive în camera preliminară,
care îmbracă forma orală, realizându-se cu citarea sau în prezenţa inculpatului şi cu participarea
obligatorie a procurorului.

2.4. Contradictorialitatea dezbaterilor

Orice procedură penală trebuie să fie echitabilă şi contradictorie şi să asigure respectarea


drepturilor tuturor părţilor în mod egal. Principiul contradictorialităţii trebuie să-şi găsească un loc
preeminent în titlul preliminar al Codului de procedură penală. El face parte din garantarea
respectării dreptului la un proces echitabil, care figurează ca principiu distinct în art. 8 C.pr.pen.
care pretinde ca organele judiciare să desfăşoare urmărirea şi judecata cu respectarea garanţiilor
procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali. În ceea ce ne priveşte, credem că
ea nu trebuie exclusă de la garanţiile procesuale, chiar dacă legiuitorul nu o menţionează printre
beneficiarii acestora.

9
Chiar dacă, în prezent, textul art. 345 alin. (3) C.pr.pen. nu mai prevede în mod expres forma scrisă, după părerea
noastră, ea este obligatorie, sub sancţiunea nulităţii, având în vedere actele ce formează obiectul comunicării.

4
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Nu credem că poate exista o justiţie penală fără a oferi persoanei implicate în cauză
posibilitatea de a se apăra şi de a contrazice acuzaţia adusă împotriva ei. De aceea, într-o anumită
măsură, contradictorialitatea trebuie respectată, în principiu, nu numai în faza de judecată, cu
privire la care există prevedere expresă (în art. 351 alin. 1 C.pr.pen.), ci în tot timpul procesului
penal, inclusiv înainte de sesizarea instanţei. Totuşi, în afara unor situaţii speciale, datorită
caracterului inchizitorial accentuat al fazei de urmărire penală, investigaţiile efectuate în cursul
acesteia nu prezintă niciun caracter contradictoriu.
Dimpotrivă, din momentul în care o instanţă de judecată este sesizată, principiul
contradictorialităţii trebuie să-şi producă toate efectele, iar persoana urmărită trebuie să fie
informată de ceea ce i se impută şi să aibă dreptul de a se apăra sau de a fi apărată 10. Conform
acestei exigenţe, mai întâi, textul art. 344 alin. (4) C.pr.pen. reconfigurat astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 75/2016 în concordanţă cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 641/2014, garantează
formal principiul contradictorialităţii. Astfel, dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori dacă s-au
ridicat excepţii din oficiu, la expirarea termenului fixat în acest scop, judecătorul de cameră
preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora cu citarea părţilor şi a persoanei
vătămate şi cu participarea procurorului.
Este regretabil, însă, că prin intermediul noilor modificări nu a fost menţinută obligaţia
judecătorului de comunicare a cererilor şi excepţiilor procurorului, pentru a i se da posibilitatea
să-şi pregătească răspunsul şi să formuleze eventualele concluzii în cadrul procedurii care urmează
în camera preliminară. În jurisprudenţa sa, în interpretarea art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a decis că principiul contradictorialităţii implică, în esenţă,
posibilitatea pentru toate părţile la un dosar de a lua cunoştinţă despre toate piesele şi observaţiile
prezentate judecătorului, chiar şi cele care ar proveni de la un magistrat, de natură să-i influenţeze
decizia sa şi de a le discuta11, iar legislaţiile naţionale trebuie să garanteze că „partea adversă” va
fi informată despre depunerea observaţiilor şi va avea posibilitatea să le comenteze12.
Procedura în camera preliminară este contradictorie doar în timpul dezbaterilor, care au loc
în camera de consiliu, astfel cum rezultă şi din conţinutul dispoziţiilor legale actuale, care se
corelează, în prezent, cu reglementările generale privind principiul caracterului echitabil al
procesului penal, deoarece prevede posibilitatea de soluţionare a cererilor şi excepţiilor formulate
ori a excepţiilor ridicate din oficiu „cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea
procurorului”, „ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum
şi ale procurorului”.
Astfel cum s-a subliniat în doctrină13, procesul penal trebuie să îmbrace un caracter
contradictoriu şi în privinţa aspectelor sale procedurale.
De asemenea, Curtea europeană a semnalat deja că procesul echitabil indicat în art. 6 par.
1 implică pentru acuzat posibilitatea de a discuta probele obţinute având ca obiect faptele
contestate, chiar şi referitor la un aspect de procedură14. S-a decis că acuzatul trebuie să se poată
apăra, atât în privinţa elementelor de probă conţinute în dosar, cât şi în privinţa manierei în care

10
A se vedea, J.-Y. Marechal, Le contradictorire dans la procedure penale française în Les procedures penales
accusatoires sous la direction de Mikaël Benillouche, PUF, Paris, 2012, p. 47 – 48.
11
CEDO, 31 martie 1998, Reinhardt et Slimane – Kaïd c. Franţei, www.echr.coe.int.
12
CEDO, 28 august 1991, Brandstetter c. Austriei; CEDO, 3 martie 2000, Krcmár ş.a. c. Cehiei, par. 42 cit. de F.
Kuty în Justice pénale et procès équitable, vol. I, Larcier, Bruxelles, 2006, p. 572.
13
F. Kuty, op. cit., p. 573.
14
CEDO, 19 decembrie 1989, Kamasinski c. Austriei, par. 102 cit. de F. Kuty, op. cit., p. 573.

5
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

aceste elemente au fost obţinute15. El trebuie să poată să-şi prezinte observaţiile, plângerile şi
comentariile cu privire la mijloacele de probă obţinute în cursul etapei preliminare în faţa
jurisdicţiei de fond16.

3. Durata procedurii de cameră preliminară

Articolul 343 C.pr.pen. reglementează o durată determinată a procedurii în camera


preliminară, ceea ce susţine, după părerea noastră, ideea că în concepţia legiuitorului aceasta are
caracter urgent, limitarea în timp a acesteia fiind justificată de exprimarea principiului celerităţii
care guvernează procesul penal în ansamblul său. Ceea ce este curios, însă, este faptul că, deşi o
asemenea limitare în timp nu este prevăzută expres pentru niciuna din celelalte faze ale procesului
penal, ea figurează, totuşi, în cadrul procedurii speciale referitoare la contestaţia privind durata
procesului penal doar cu privire la urmărirea penală, unde durata este de cel mult un an şi cu privire
la judecata în primă instanţă, unde este la fel, de cel mult un an şi în căile de atac, unde este de cel
mult 6 luni, fiind exceptată camera preliminară, care nu este menţionată printre situaţiile de
admisibilitate arătate în art. 4881 alin. (3) C.pr.pen.17.
În orice caz, art. 343 C.pr.pen. prevede că „durata procedurii în camera preliminară este de
cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă”. Întrucât textul legal nu face nicio
distincţie, credem că această durată include şi contestaţia, întrucât procedura în camera preliminară
este cuprinsă între momentul înregistrării cauzei la instanţă în termenii legii, adică a înregistrării
rechizitoriului la instanţă şi cel al finalizării definitive a procedurii materializate prin pronunţarea
unei încheieri definitive de restituire a cauzei la parchet sau de începere a judecăţii, după caz18.
Din acest punct de vedere, termenii legii sunt neclari, putând genera confuzii în
interpretare, întrucât noţiunea de „procedură în camera preliminară” se foloseşte în sensuri diferite.
Astfel, ea este folosită în art. 345, care reglementează derularea procedurii în primul grad de
jurisdicţie, în faţa judecătorului de cameră preliminară, nu şi în art. 347, care prevede contestaţia,
dar este reluată apoi în denumirea marginală a art. 348 privind măsurile preventive în „procedura
de cameră preliminară”, care în mod evident, include şi contestaţia.
Suntem de părere că nu poate fi acceptată opinia potrivit căreia legiuitorul ar fi avut intenţia
să extindă durata procedurii peste limita de 60 de zile în cazul în care aceasta parcurge şi etapa căii
de atac a contestaţiei prevăzută pentru această materie. Credem că ea încadrează procedura de
cameră preliminară din momentul înregistrării dosarului cu rechizitoriu la instanţă şi până în
momentul finalizării ei printr-o hotărâre definitivă.
În sprijinul punctului nostru de vedere, învederăm faptul că art. 347 alin. (3) teza a II-a în
actuala configuraţie, după modificările intervenite prin O.U.G. nr. 82/2014 aprobată cu modificări
prin Legea nr. 75/2016, nu mai prevede aplicabilitatea art. 343 C.pr.pen. referitor la durată. În
consecinţă, nu se poate considera că procedura de cameră preliminară în etapa contestaţiei ar avea

15
Idem; CEDO, 25 iulie 2013, Khodorkovski şi Lebedev c. Rusiei, www.coe.int, CEDO, 19 decembrie 1989,
Kamasinski c. Austriei, www.echr.coe.int..
16
CEDO, 18 decembrie 1980, Crociani ş.a. c. Italiei, par. 147 cit. de F. Kuty, op. cit., p. 573.
17
Considerăm că, pentru identitate de raţiune, deşi nu există prevedere expresă în acest sens, ar putea fi formulată
contestaţia privind durata procesului penal şi pentru cauzele aflate în cursul procedurii de cameră preliminară, care
este o fază pregătitoare alături de urmărirea penală, având aceeaşi natură juridică.
18
A se vedea, pentru o opinie contrară, C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 885; A. Zarafiu, Procedură penală. Partea
generală. Partea specială, ediţia 2, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2015, p. 379 (Se consideră că durata de maxim 60 de
zile este aplicabilă numai în ceea ce priveşte soluţionarea procedurii de cameră preliminară în prima etapă, fără
procedura în eventuala contestaţie).

6
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

o reglementare aparte de cea care se derulează în faţa judecătorului din cadrul primei instanţe,
condiţia termenului incluzând ambele etape ale procedurii, aşa cum este şi firesc, ţinând seama de
necesitatea garantării urgenţei.
În ceea ce ne priveşte, considerăm, alături de alţi autori19, că durata de „cel mult 60 de zile”
prevăzută de lege are caracterul unui termen de recomandare, deoarece depăşirea ei nu atrage vreo
sancţiune procesuală. În aceeaşi direcţie s-a pronunţat şi practica judiciară20.
În privinţa calificării juridice a naturii termenului, nu se poate face abstracţie de
împrejurarea că asigurarea respectării lui depinde de măsurile pe care le poate dispune judecătorul
de cameră preliminară pe parcursul procedurii, care sunt diferite de la caz la caz, având o natură
judiciară. Raţiunea instituirii unui termen este aceea de a se impune judecătorului obligaţia
respectării duratei rezonabile a procesului penal, atrăgându-i atenţia totodată asupra caracterului
urgent a unei asemenea proceduri.
Cu toate acestea, în practică s-au constatat întârzieri mari în finalizarea procedurii în
camera preliminară, generate în general de motive obiective, care împiedică încadrarea acesteia în
durata prevăzută, cu consecinţe evidente asupra caracterului rezonabil a duratei procesului penal
în ansamblul său. De aceea, credem că ar trebui reconsiderată procedura atât sub aspectul duratei,
cât şi a consecinţelor nerespectării acesteia.

Capitolul II
Obiectul procedurii de cameră preliminară

1. Conţinutul şi limitele obiectului

Din cuprinsul art. 342 C.pr.pen. rezultă că obiectul procedurii de cameră preliminară îl
constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei instanţei, a legalităţii sesizării
instanţei şi a legalităţii administrării probelor, precum şi a legalităţii efectuării actelor de către
organele de urmărire penală.
În urma analizei acestui text pot fi făcute unele observaţii.
Ȋn primul rând, textul legal care reglementează obiectul acestei faze procesuale îl limitează
la verificarea doar a aspectelor de legalitate privind urmărirea penală, fiind exclusă orice
verificare a temeiniciei acestora.
În această privinţă, nu putem fi de acord cu opinia21 potrivit căreia extinderea obiectului
verificării şi cu privire la temeinicia acuzaţiei ar fi contravenit condiţiilor de trimitere în judecată,
întrucât nu se poate pune semnul de egalitate între standardul de probă cerut pentru trimiterea în
judecată şi cel necesar pentru condamnare, aşa cum s-a susţinut în argumentarea acestei opinii.
După părerea noastră, examinarea temeiniciei trimiterii în judecată în camera preliminară
nu numai că nu ar echivala cu o soluţionare anticipată a acţiunii penale, ci mai mult, ea ar fi putut
reprezenta un filtru necesar în actuala reglementare pentru împiedicarea deschiderii fazei de
judecată în cazurile în care probele care stau la baza actului de sesizare a instanţei nu sunt
suficiente, existenţa acestora reprezentând una din condiţiile definitorii pentru rezolvarea cauzei
de către procuror instituite în art. 327 C.pr.pen.

19
A se vedea, C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 885.
20
ICCJ, Secţia penală, Încheierea nr. 1573 din 18.11.2015, în T. Manea, A.S. Uzlău şi C. Voicu, Camera preliminară.
Practică judiciară, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 285 – 286.
21
A se vedea, I. Kuglay, op. cit., p. 904.

7
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

În al doilea rând, reglementarea obiectului acestei proceduri nu acoperă toate situaţiile


juridice care intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară. De aceea, textul art. 342
C.pr.pen. trebuie completat cu art. 54 C.pr.pen., care include în conţinutul obiectului procedurii
camerei preliminare şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege de către judecătorul de
cameră preliminară în cadrul procedurii de cameră preliminară. Aşa este cazul aplicării provizorii
a măsurilor de siguranţă cu caracter medical (obligarea provizorie la tratament medical şi
internarea medicală provizorie), care pot fi dispuse şi în cursul procedurii de cameră preliminară
(art. 245 – 248 C.pr.pen.) sau a luării măsurilor asigurătorii (art. 249 – 250 C.pr.pen.), care poate
avea loc şi în cursul procedurii de cameră preliminară.
Acestea se adaugă la măsurile preventive în camera preliminară, menţionate în art. 348
C.pr.pen..
Considerăm că obiectul camerei preliminare constând în verificările pe care trebuie să le
efectueze judecătorul înainte de începerea judecăţii nu poate face abstracţie nici de propunerile
pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul. Este vorba de propunerea de luare, menţinere, revocare
sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii (art. 330 C.pr.pen.) şi de
luare a unei măsuri de siguranţă cu caracter medical (art. 331 C.pr.pen.). În ambele situaţii,
apreciem că, în tăcerea legii, soluţionarea acestor propuneri face parte din obiectul procedurii de
cameră preliminară.

2. Delimitarea de obiectul celorlalte faze procesuale

Considerăm că prevederea într-un text distinct a obiectului procedurii în camera


preliminară indică faptul că avem de-a face cu o fază distinctă a procesului penal, intermediară,
situată între urmărire şi judecată, care are un obiect propriu şi trăsături particulare, care o
deosebesc de celelalte faze ale procesului penal22. Procedura în camera preliminară nu poate fi
asimilată unei activităţi de judecată, chiar dacă intervine după trimiterea în judecată a inculpatului
şi se îndeplineşte de un judecător care face parte din instanţa care va judeca ulterior fondul cauzei.
Suntem de părere că, în prezent, există două faze pregătitoare ale procesului penal şi
anume: faza de urmărire penală şi faza de cameră preliminară. Dacă în prima se realizează
activităţile de investigare a faptei şi a persoanei, precum şi cele de rezolvare a cauzei de către
procuror la finalul procedurii, în cea de-a doua, înzestrată cu contenciosul legalităţii urmăririi
penale, se realizează filtrul obligatoriu al acesteia sub toate aspectele de legalitate, atât a
competenţei legale şi a legalităţii sau regularităţii rechizitoriului, cât şi a conformităţi administrării
probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală cu dispoziţiile legale aplicabile.
Camera preliminară este divizată, la rândul ei, în două etape, una obligatorie, constând în
procedura în faţa judecătorului de cameră preliminară în camera preliminară şi alta,
facultativă, constând în contestaţia în camera preliminară de la instanţa superioară.
În ceea ce ne priveşte, nu putem fi de acord cu punctul de vedere potrivit căruia soluţionarea
plângerilor împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată
reprezintă tot un atribut al camerei preliminare23. Camera preliminară, care este o fază a procesului
penal, nu trebuie confundată cu domeniul de competenţă al judecătorului de cameră preliminară,
care poate interveni, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 54 C.pr.pen., şi în faza de urmărire penală.

22
A se vedea, în acelaşi sens, L.F. Uşvat, Este camera preliminară o fază distinctă a procesului penal?, Dreptul nr.
3/2014, p. 91 – 92, 103 – 104.
23
L.F. Uşvat, op. cit., p. 104.

8
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Or, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în


judecată, confirmarea soluţiei procurorului de renunţare la urmărirea penală ori a redeschiderii
urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară sau luarea măsurii de siguranţă a
confiscării speciale ori desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris la sesizarea procurorului în caz
de clasare sau de renunţare la urmărire penală sau luarea ori, după caz, confirmarea, înlocuirea sau
încetarea măsurilor de siguranţă a obligării la un tratament medical sau a internării medicale
provizorii nu au loc în camera preliminară, ci în proceduri speciale, care aparţin fazei de urmărire
penală.
Credem că precizarea din cuprinsul art. 342 C.pr.pen. în sensul că „verificarea” în cadrul
procedurii în camera preliminară are loc „după trimiterea în judecată” are semnificaţia semnalării
diferenţei care există între această procedură şi verificările pe care le efectuează judecătorul de
cameră preliminară în temeiul art. 341 C.pr.pen. cu ocazia plângerii împotriva soluţiei de
netrimitere în judecată24.

3. Verificarea competenţei instanţei

Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, codul actual conţine în art. 342 o
referire expresă la verificarea competenţei instanţei, care, în virtutea obligaţiei generale pe care
o are organul judiciar din chiar momentul sesizării, este atribuită judecătorului în camera
preliminară, după ce dosarul i-a fost repartizat în mod aleatoriu.
Verificarea priveşte, în mod evident, toate formele de competenţă a instanţei prevăzute
de lege. Ea este justificată atât de apartenenţa judecătorului de cameră preliminară la instanţa
competentă să judece cauza în primă instanţă, cât şi de confuziunea funcţiilor de verificare a
legalităţii trimiterii în judecată cu cea de judecată.
Deşi nu se face nicio referire, ea implică, după părerea noastră şi verificarea legalităţii
compunerii, respectiv dacă există vreuna dintre situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege,
fie din oficiu, fie la cererea procurorului, a părţilor sau a persoanei vătămate, după caz.
În privinţa procedurii de verificare a competenţei instanţei, remarcăm deficienţa actualului
cod care, în cuprinsul alin. (6) al art. 346, face trimitere la art. 50 şi 51 privitor la declinarea de
competenţă şi respectiv la conflictul de competenţă. Textul legal prevede că „dacă apreciază că
instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează conform art.
50 şi 51, care se aplică în mod corespunzător”. Or, aceste norme de trimitere sunt generale, astfel
încât oricum ele erau aplicabile, neexistând dispoziţii speciale. De aceea, credem că trimiterea la
aceste prevederi este inutilă şi induce şi ideea greşită că, în privinţa verificării competenţei, nu s-
ar aplica procedura specifică acestei faze procesuale, ceea ce evident nu poate fi acceptat.
Pe de altă parte, remarcăm faptul că alin. (2) al art. 344 C.pr.pen. limitează posibilitatea
părţilor şi a persoanei vătămate de a formula în scris cereri şi excepţii numai cu privire la legalitatea
sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală. Aceleaşi limite sunt prevăzute şi în ceea ce priveşte dreptul avocatului din oficiu
de a formula în scris cereri şi excepţii şi atributul judecătorului de cameră preliminară de a ridica
excepţii din oficiu. În consecinţă, excepţia de necompetenţă, nefiind menţionată în mod expres,
se pune problema de a şti dacă ea mai poate forma obiectul procedurii în camera preliminară din
perspectiva formulării în scris de cereri şi excepţii de către părţi, persoana vătămată şi avocaţii
acestora, inclusiv de avocatul din oficiu, ori a ridicării de excepţii din oficiu de către instanţă.

24
În acelaşi sens, a se vedea, I. Kuglay, op. cit., p. 904.

9
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Textul art. 342 C.pr.pen., care include verificarea competenţei în obiectul procedurii în
camera preliminară, nu este corelat cu art. 47 din acelaşi cod care prevede că excepţia
necompetenţei instanţei poate fi invocată doar în cursul judecăţii. Credem că prin apartenenţa
judecătorului de cameră preliminară instanţei şi prin exercitarea funcţiei de filtru în cameră de
instanţa sesizată cu judecarea fondului cauzei, s-a realizat şi o schimbare în ceea ce priveşte
momentul în care are loc verificarea competenţei instanţei, care se realizează înainte de începerea
judecăţii, în camera preliminară.
Suntem de părere, totuşi, că această verificare nu se termină în camera preliminară, ci se
poate extinde în anumite condiţii şi în cursul judecăţii, în funcţie de forma de competenţă ce
formează obiectul verificării, din moment ce prevederile art. 47 alin. (1) – (3) permit invocarea
excepţiei de necompetenţă în diverse stadii ale judecăţii25.
Considerăm că reglementarea la care se face trimitere este criticabilă, pentru că nu ţine
seama de existenţa fazei jurisdicţionale intermediare, declanşată prin sesizarea instanţei cu
rechizitoriu, care face obligatorie verificarea competenţei instanţei în chiar momentul sesizării, fie
din oficiu, fie la cerere. În mod evident, o asemenea verificare nu poate fi prorogată la momentul
începerii judecăţii ori la un moment ulterior, pentru că aceasta ar lipsi-o de orice eficienţă, existând
riscul efectuării în această etapă a unor acte de procedură cu încălcarea dispoziţiilor privind
competenţa instanţei, sancţionate cu nulitate absolută sau relativă, după caz. Or, tocmai aceasta
este raţiunea pentru care verificarea competenţei instanţei trebuie să se realizeze în camera
preliminară din momentul în care judecătorul de cameră preliminară primeşte dosarul în urma
repartizării aleatorii şi până în momentul încheierii procedurii în camera preliminară.
Este semnificativ faptul că dosarul nu se repartizează de două ori, respectiv mai întâi
judecătorului de cameră preliminară şi apoi, după ce acesta dispune începerea judecăţii, instanţei,
din moment ce judecătorul de cameră preliminară exercită şi funcţia de judecată în cursul judecăţii.
De aceea, considerăm că verificarea ulterioară a competenţei de către instanţă în faza de
judecată trebuie să fie limitată la elementele noi care pot interveni după începerea judecăţii şi care
pot conduce la schimbarea competenţei materiale sau după calitatea persoanei a instanţei
judecătoreşti, aşa cum ea a fost anterior stabilită în camera preliminară, fiind greu de acceptat că
instanţa va fi dispusă ulterior să constate că a greşit atunci când, exercitând funcţia de judecător de
cameră preliminară, a constatat că este competentă să instrumenteze cauza. Este vorba de
elementele care, potrivit legii, ar putea justifica o verificare a competenţei, cum ar fi în caz de
schimbare a calităţii inculpatului sau în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei
(art. 48 şi 49 C.pr.pen.). De asemenea, o stabilire a competenţei instanţei mai poate avea loc în
faza de judecată şi în caz de reunire a cauzelor (art. 44 C.pr.pen.).
În concluzie, suntem de părere că verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei
instanţei în cadrul procedurii în camera preliminară îmbracă forma excepţiei de necompetenţă,
după regulile comune, care poate fi invocată în scris fie de judecătorul de cameră preliminară din
oficiu, fie de părţi şi de persoana vătămată. Formal, procurorul nu poate formula o asemenea
excepţie în această fază, ci doar să răspundă excepţiilor formulate de părţi şi de persoana vătămată
sau invocate din oficiu de judecător, deşi ar trebui să poată. De aceea, ar fi necesară o prevedere
expresă în acest sens în cadrul unei reglementări precise privind verificarea competenţei în cadrul
procedurii în camera preliminară.

25
Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii
poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, iar excepţia de necompetenţă
materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii, la fel ca şi excepţia de
necompetenţă teritorială, poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.

10
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Considerăm că această omisiune antrenează neconstituţionalitatea reglementării, deoarece


încalcă principiul egalităţii între procuror şi părţi, care trebuie respectat în toate fazele procesului
penal. În plus, ea contravine şi prevederii generale din cuprinsul art. 47 alin. (4) C.pr.pen., potrivit
căreia „excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu de către procuror, de către persoana
vătămată şi de către părţi”.
Sub aspectul procedurii, judecătorul de cameră preliminară, dacă apreciază că instanţa
sesizată este competentă, respinge excepţia de necompetenţă invocată, iar dacă, dimpotrivă,
apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, admite excepţia şi dispune declinarea
competenţei în favoarea instanţei pe care o consideră competentă potrivit legii. Dispunând
declinarea competenţei, judecătorul de cameră preliminară trimite, de îndată, dosarul instanţei de
judecată desemnată ca fiind competentă prin hotărârea de declinare. Hotărârea de declinare a
competenţei nu este supusă căilor de atac.
În privinţa felului hotărârii, după părerea noastră, ea este o încheiere motivată, nu o
sentinţă deoarece nu este aplicabil art. 370 alin. (1) C.pr.pen., care priveşte hotărârea primei
instanţe de judecată, ci dispoziţiile legale din materia camerei preliminare, din care rezultă că
judecătorul de cameră preliminară hotărăşte întotdeauna numai prin încheiere motivată.

4. Verificarea legalităţii sesizării instanţei

4.1. Întinderea şi limitele controlului de legalitate a rechizitoriului

Din conţinutul reglementării de ansamblu a camerei preliminare rezultă că existenţa ei este


condiţionată de sesizarea instanţei numai prin rechizitoriu. În consecinţă, procesul penal nu
cuprinde în structura sa o asemenea fază procesuală dacă sesizarea instanţei s-a făcut în alt mod,
respectiv fie prin plângerea persoanei vătămate care a avut ca urmare pronunţarea încheierii
judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii, în cauzele în care s-a dispus
punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 341 alin. 7 lit. c) C.pr.pen.), fie prin acordul de
recunoaştere a vinovăţiei (art. 483 C.pr.pen.). De aceea, această componentă a obiectului
procedurii de cameră preliminară se reduce, în esenţă, la o verificare a legalităţii rechizitoriului.
Această obligaţie a judecătorului de cameră preliminară în camera preliminară nu
reprezintă o noutate în raport cu prevederile Codului de procedură penală anterior, unica deosebire
fiind aceea că datorită apariţiei unei noi faze procesuale înainte de deschiderea judecăţii, s-a
realizat un transfer de atribuţii în favoarea judecătorului de cameră preliminară în cursul procedurii
de cameră preliminară, după ce a constatat că prima instanţă, de care aparţine, îndeplineşte
criteriile de competenţă legală.
În privinţa modalităţii de verificare, noile texte legale nu conţin însă nicio prevedere
expresă. Mai mult, verificarea legalităţii sesizării instanţei, deşi menţionată în cadrul obiectului
procedurii de cameră preliminară, precum şi printre situaţiile care pot justifica cererile şi excepţiile
pe care le pot formula părţile şi persoana vătămată sau printre excepţiile care pot fi ridicate din
oficiu de către judecătorul de cameră preliminară, nu figurează printre cazurile care pot sta la baza
soluţiilor ce pot fi pronunţate în cadrul procedurii la finalul acesteia, în care se face referire doar
la „neregularitatea” actului de sesizare, nu şi la „nelegalitatea” acestuia.
Considerăm că noţiunile de „legalitate” şi de „regularitate” utilizate în privinţa verificării
sesizării instanţei prin rechizitoriu nu sunt sinonime26. Este importantă această precizare

26
În sens contrar, a se vedea Curtea de Apel Craiova, Camera preliminară, Încheierea din 21 septembrie 2016,
Buletinul Curţilor de Apel nr. 12/2016, p. 43 – 46 (S-a considerat în mod nelegal, după părerea noastră, că verificarea

11
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

terminologică având în vedere că dacă în obiectul procedurii este inclusă în mod expres
verificarea legalităţii sesizării instanţei şi ea poate fi iniţiată de părţi şi persoana vătămată,
inclusiv de avocatul din oficiu, pe calea cererilor şi excepţiilor [art. 342 şi 344 alin. (2) C.pr.pen.],
în cadrul procedurii propriu – zise şi a soluţiilor pe care le poate pronunţa judecătorul de cameră
preliminară aceasta apare însă sub o altă formă, mai limitată, respectiv a constatării
neregularităţii actului de sesizare [art. 345 alin. (3) şi 346 alin. (3) lit. a) C.pr.pen.], ceea ce ar
presupune doar o verificare a cuprinsului actului de sesizare, nu şi a condiţiilor de legalitate a
emiterii acestuia care stau la baza trimiterii în judecată.
Suntem în prezenţa unei simple inadvertenţe terminologice sau a unei diferenţe de conţinut
a evaluării pe care trebuie să o facă judecătorul asupra rechizitoriului în cadrul acestui control
preliminar de legalitate? În pofida omisiunii reglementării unui mod de rezolvare specific, nu
putem crede că legiuitorul a intenţionat să excludă de la controlul de legalitate examinarea
rechizitoriului prin prisma tuturor dispoziţiilor legale privind condiţiile trimiterii în judecată.
Contrar unui punct de vedere exprimat în doctrină27, subliniem că noţiunea de
„nelegalitate” are un înţeles mai larg decât cea de „neregularitate”. Astfel, dacă prima semnifică
orice încălcare a dispoziţiilor legale privind trimiterea în judecată şi sesizarea instanţei, cea de-a
doua desemnează doar neîndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de lege privind
cuprinsul rechizitoriului. Faptul că legea de procedură nu a conferit nelegalităţii rechizitoriului un
mod distinct de soluţionare a cererilor şi excepţiilor nu poate echivala cu o renunţare la
sancţionarea nerespectării dispoziţiilor legale privind trimiterea în judecată şi nici a sesizării
instanţei cu încălcarea condiţiilor prevăzute de lege.
În acest context, credem că verificarea legalităţii rechizitoriului trebuie înţeleasă că se
aplică şi cu privire la condiţiile generale prevăzute de art. 327 C.pr.pen. pentru trimiterea în
judecată a inculpatului. Constatarea neîndeplinirii acestor condiţii prin prisma verificării actelor
care au fost avute în vedere de procuror la întocmirea rechizitoriului determină constatarea
nelegalităţii actului de sesizare a instanţei, care poate fi sancţionat după regulile privind nulităţile,
considerându-se ca fiind un act de urmărire penală efectuat cu încălcarea legii. Considerăm că
această cenzură face parte din demersul general de verificare a legalităţii efectuării actelor de către
organele de urmărire penală, rechizitoriul fiind act de urmărire penală28.

4.2. Verificarea regularităţii rechizitoriului

legalităţii actului de sesizare a instanţei ca act de urmărire penală presupune doar corespondenţa cu art. 328 – 329
C.pr.pen.).
27
I. Kuglay, op. cit., p. 905.
28
Doctrina (a se vedea, I. Kuglay, op. cit., p. 905) a arătat că în concepţia actualului Cod de procedură penală,
rechizitoriul nu este act de urmărire penală, ceea ce face ca verificarea lui să se efectueze după criterii de legalitate şi
regularitate proprii acestui act, diferite de cele avute în vedere pentru actele de urmărire penală. Contrar acestei păreri,
arătăm că potrivit legii, rechizitoriul are natura juridică a unui act de urmărire penală. El aparţine urmăririi prin
însăşi funcţia pe care o îndeplineşte şi anume de act de trimitere în judecată şi de sesizare a instanţei. Dacă am accepta
punctul de vedere contrar, ar însemna să considerăm că nici ordonanţele de clasare sau de renunţare la urmărire penală,
care sunt atât acte de rezolvare a cauzei de către procuror, cât şi de sesizare a judecătorului de cameră preliminară în
cazurile prevăzute de lege, nu ar fi acte de urmărire penală, ceea ce este absurd şi de neacceptat. Dimpotrivă,
rechizitoriul este cel mai important act de urmărire penală, pentru că în el se concentrează toate activităţile de urmărire
penală pe care se întemeiază şi materializează modul principal de rezolvare a cauzei de către procuror şi anume
trimiterea în judecată. În acelaşi timp, el face parte din etapa finală de rezolvare a cauzei de către procuror, a
cărei apartenenţă la structura urmăririi penale este indiscutabilă.

12
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

În lumina Codului de procedură penală anterior, în temeiul art. 300 alin. (1), instanţa de
fond era datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, „regularitatea” actului de sesizare.
Conform alin. (2) al art. 300 C.pr.pen. anterior, în cazul în care se constata că sesizarea nu este
făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui
termen în acest scop, dosarul se restituia organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea
refacerii acestuia.
În linii mari, este menţinută vechea reglementare, inclusiv jurisprudenţa anterioară29, în
ceea ce priveşte conţinutul verificării de regularitate a rechizitoriului. În temeiul Codului de
procedură penală în vigoare, trebuie să se ţină seama de conformitatea rechizitoriului cu
dispoziţiile art. 328 C.pr.pen. privind cuprinsul rechizitoriului raportat la posibilitatea stabilirii
obiectului sau limitelor judecăţii, astfel cum se desprinde din art. 371 C.pr.pen., care stabileşte că
judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei, nefiind
reluată derogarea existentă în reglementarea anterioară privind cazurile de extindere a procesului
penal. Ca urmare, neregularitatea priveşte doar cuprinsul rechizitoriului, nu şi actele care stau la
baza lui, care formează obiectul unei verificări distincte de legalitate a actului sesizării instanţei,
conform celor arătate mai sus30.
După modelul Codului de procedură penală anterior, în cadrul noii proceduri, judecătorul
de cameră preliminară verifică din oficiu regularitatea rechizitoriului, adică aspectele de legalitate
ale cuprinsului acestuia, nu şi cele de temeinicie, procedând la evaluarea lui atât din perspectiva
menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le conţină, care sunt în legătură directă cu obiectul
judecăţii în primă instanţă, cum sunt cele referitoare la fapta pentru care s-a efectuat urmărirea
penală în sarcina inculpatului31, încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de

29
A se vedea, I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 280/2006, www.scj.ro [S-a decis că „regularitatea
sesizării priveşte exclusiv aspecte de formă şi de fond intrinseci actului de învestire (…) orice alte aspecte de legalitate
privind modul de efectuare a urmăririi penale nu vizează regularitatea învestirii, ele urmând a fi cenzurate şi
sancţionate de instanţă în afara cadrului prevăzut de art. 300 din Codul de procedură penală”].
30
În doctrină (I. Kuglay, op. cit., p. 905), s-a considerat că nelegalitatea actelor de urmărire penală nu poate atrage
prin ea însăşi nelegalitatea sesizării instanţei (În acelaşi sens, a se vedea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, Încheierea JCP din 11 octombrie 2016 în C. Ghigheci, Cereri şi excepţii de cameră preliminară, I. Procedura,
regularitatea actului de sesizare, legalitatea actelor de urmărire penală. Comentarii şi jurisprudenţă, Edit. Hamangiu,
Bucureşti, 2017, p. 93). În ceea ce ne priveşte, nu putem fi de acord cu această opinie. Considerăm că sancţionarea
cu nulitate a probelor şi a actelor de urmărire penală anterioare nu este de natură să excepteze rechizitoriul, care este
actul final al acestei faze procesuale, de la efectul pe care îl produce incidenţa art. 280 alin. (2) C.pr.pen. privind
nulitatea actului subsecvent (A se vedea, în acelaşi sens şi A. Zarafiu, Câteva probleme controversate şi actuale
privind camera preliminară, C.D.P. nr. 3/2017, p. 77).
31
Descrierea faptei trebuie să se realizeze de o manieră clară, inteligibilă şi în mod detaliat, astfel încât să reiasă toate
împrejurările de timp, loc, mijloace, mod, scop în care a fost săvârşită fapta, inclusiv urmarea acesteia, pentru a putea
fi încadrată într-o anumită normă de incriminare. Totodată, ea trebuie legată de persoana care a fost trimisă în judecată,
a cărei participare trebuie descrisă cu privire la toate elementele care prezintă relevanţă penală, pentru a satisface
cerinţele art. 371 C.pr.pen. care fixează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.
Astfel cum s-a subliniat (C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 882), în analiza regularităţii rechizitoriului trebuie să se aibă
în vedere şi separaţia funcţiilor judiciare, deoarece procurorul este cel care trebuie să consemneze în rechizitoriu toate
elementele legate de fapta reţinută şi de persoană, nefiind permis ca acestea să fie lăsate pe seama judecătorului de
cameră preliminară sau a instanţei (în acest sens, a se vedea şi I.C.C.J., Camera preliminară, Încheierea din data de 11
octombrie 2016 pronunţată în dosarul nr. 1761/1/2016/a1, nepublicată). Într-o speţă (a se vedea, Curtea de Apel
Craiova, Camera preliminară, Încheierea nr. 12/2016, precit.) s-a stabilit că referirile la redactarea deficitară a
rechizitoriului sunt neîntemeiate dacă actul de sesizare conţine toate elementele obligatorii prevăzute de art. 328 rap.
la art. 286 alin. (2) C.pr.pen., printre care datele referitoare la fapte, descrierea acestora, încadrarea juridică, probele
şi mijloacele de probă, la profilul moral şi de personalitate al inculpaţilor, la actele de urmărire penală efectuate, la
trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare şi a fost verificat sub aspectul legalităţii şi netemeiniciei de procurorul

13
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

probă32, cât şi din aceea a verificării prealabile a rechizitoriului sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei de conducătorul parchetului ori de procurorul ierarhic superior, după caz, şi a
numărului necesar de copii certificate a rechizitoriului care trebuie comunicate inculpaţilor33.
Totodată, verificarea regularităţii rechizitoriului include şi verificarea competenţei
procurorului care a emis rechizitoriul şi dacă dispoziţia de trimitere în judecată priveşte fapte ori
persoane pentru care nu s-a început urmărirea in rem, respectiv cu privire la care nu s-a dispus
în continuare a urmăririi penale pentru o anumită persoană ori nu s-a pus în mişcare
acţiunea penală şi nici nu s-a dispus extinderea urmăririi penale.
Verificarea regularităţii sesizării instanţei poate fi realizată, însă, nu numai din oficiu de
către judecătorul de cameră preliminară, ci şi la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, pe care
art. 344 alin. (2) şi (3) o menţionează expres, chiar dacă textul se referă generic la verificarea
legalităţii sesizării instanţei. Credem că, având în vedere specificul procedurii în camera
preliminară, ea nu poate face abstracţie de modalităţile în care se realizează activităţile în această
fază procesuală, care se materializează în cereri şi excepţii formulate în scris.
De aceea, dacă verificarea competenţei instanţei trebuie să se situeze în amontele
procedurii şi să se finalizeze cu precădere faţă de orice alte verificări, verificarea legalităţii sesizării
instanţei se realizează deodată cu verificarea actelor de urmărire penală şi a probelor pe care se
întemeiază rechizitoriul, la termenul stabilit, potrivit legii, pentru soluţionarea cererilor şi
excepţiilor formulate ori a excepţiilor ridicate din oficiu.
Considerăm că această latură a obiectului verificării este enunţată în cadrul procedurii în
camera preliminară, fiind ridicată la rangul de funcţie judiciară distinctă care se exercită în procesul
penal şi anume funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată (art. 3 alin. 1 lit. c)
C.pr.pen.), ceea ce face ca verificarea legalităţii sesizării instanţei din perspectiva funcţiei
judecătorului de cameră preliminară să reprezinte o instituţie de sine stătătoare, care nu face parte
nici din faza de urmărire penală şi nici din faza de judecată34. Într-adevăr, în camera preliminară
nu se efectuează nici urmărire penală, nici judecată, ci, corespunzător funcţiei judiciare cu care
este învestit judecătorul de cameră preliminară în această fază, se verifică legalitatea trimiterii în
judecată.
În privinţa procedurii, ea este reglementată într-un fel ca înainte, în sensul că dacă în urma
verificării regularităţii sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi

şef – serviciu şi nu sunt aspecte de încălcare a competenţei materiale sau teritoriale. Se mai arată că descrierea faptelor
presupuse a fi comise de contestatorul inculpat este de o manieră rezonabilă dacă procurorul a redat fiecare act material
în parte, indicând data, locul, participanţii şi obiectul infracţiunilor. Într-o altă speţă (a se vedea, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, Camera preliminară, Încheierea penală nr. 886 din 18 noiembrie 2015, cu notă de A. Chirvase, în Revista
Română de Jurisprudenţă nr. 6/2016, p. 118 – 130) s-a subliniat că scopul avut în vedere de legiuitor prin instituirea
camerei preliminare, ca fază procesuală distinctă a procesului penal, este de a pregăti cauza în vederea exercitării fazei
de judecată, în care instanţa să analizeze doar aspectele de fond ale acuzaţiilor aduse inculpaţilor, respectiv stabilirea
vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanelor trimise în judecată. Plecând de la această premisă, s-a decis că judecata în fond
nu se poate desfăşura decât dacă rechizitoriul descrie într-o manieră clară, precisă şi inteligibilă faptele presupuse a fi
săvârşite de inculpat. Totodată, se mai arată că procurorul este cel care trebuie să precizeze în rechizitoriu toate
elementele legate de faptele reţinute, de încadrarea juridică a acestora şi să îşi exprime voinţa cu privire la limitele
sesizării, aceste elemente impunându-se a fi menţionate în mod clar şi precis şi nu deduse de instanţa de judecată din
actul de sesizare.
32
Rechizitoriul nu trebuie să se limiteze doar la enumerarea acestora, ci din indicarea lor trebuie să rezulte motivaţia
în fapt şi în drept pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată.
33
În acelaşi sens, a se vedea, M. Iordache, Camera preliminară, o nouă instituţie de drept procesual penal (II), Dreptul
nr. 2/2010, p. 219; L.F. Uşvat, op. cit., p. 94.
34
În acelaşi sens, V. Brutaru, op. cit., p. 202.

14
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

ale actului de sesizare, respectiv dacă rechizitoriului îi lipseşte vreuna din menţiunile obligatorii
prevăzute de lege sau nu a fost întocmit cu respectarea unor condiţii esenţiale prevăzute în art. 328
C.pr.pen., dă posibilitatea procurorului să le acopere în cel mult 5 zile, sesizându-l în acest sens cu
încheierea prin care se constată asemenea neregularităţi. Aceasta înseamnă că doar în subsidiar,
respectiv dacă a fost parcursă procedura de remediere şi de comunicare a răspunsului prevăzut de
lege, datorat de către procuror, judecătorul de cameră preliminară va soluţiona cererea de restituire
a dosarului la procuror pe acest temei.
Deosebirea esenţială faţă de vechea reglementare rezidă în aceea că judecătorul de cameră
preliminară verifică, totodată, şi dacă neregularitatea constatată afectează stabilirea obiectului
sau limitelor judecăţii din perspectiva art. 371 C.pr.pen. la care ne-am referit mai sus. Rezultatul
verificării regularităţii rechizitoriului depinde, în consecinţă, de trei constatări cumulative: dacă
există neregularităţi ale actului de sesizare; dacă neregularităţile nu au fost remediate de procuror
în termenul legal; dacă acestea împiedică stabilirea obiectului sau a limitelor judecăţii.
Plecând de la această premisă, nu orice neregularitate a actului de sesizare este susceptibilă
de a conduce la restituirea cauzei la parchet, ci numai cea care face imposibilă stabilirea obiectului
judecăţii şi a limitelor acesteia. Aprecierea îndeplinirii acestor condiţii aparţine exclusiv
judecătorului de cameră preliminară învestit cu soluţionarea cauzei pe baza susţinerilor făcute de
procuror, de părţi şi de persoana vătămată şi pe baza conţinutului rechizitoriului şi a materialului
de urmărire penală la care se face referire expresă în cuprinsul acestuia35.

5. Verificarea legalităţii administrării probelor

Reglementarea într-o manieră generală a ˶obiectului˝ acestei proceduri din cuprinsul art.
342 C.pr.pen. ne poate conduce la o interpretare contradictorie a domeniului de acţiune al
excluderii probelor de care se leagă sancţiunea aplicabilă, inclusiv a atribuţiilor judecătorului în
această fază procesuală. Astfel, dacă aceasta se corelează cu art. 54 lit. b) C.pr.pen., care prevede
că judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, „verifică legalitatea
administrării probelor din cursul urmăririi penale”, nu acelaşi lucru se poate afirma în raport cu
art. 3 alin. (6) C.pr.pen., care limitează acţiunea judecătorului de cameră preliminară la verificarea
„legalităţii actului de trimitere în judecată˝ şi doar a legalităţii ˶probelor pe care se bazează”
actul de trimitere în judecată.
După părerea noastră, independent de modul de exprimare al legiuitorului, nu poate fi
inclusă în controlul din camera preliminară verificarea legalităţii tuturor probelor care au fost
administrate în faza de urmărire penală, indiferent că au sau nu legătură cu motivaţia în fapt şi în
drept a rechizitoriului, ci doar a acelor probe care au fost avute în vedere la întocmirea acestuia,
sau, altfel spus, care privesc fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi care
pot determina obiectul şi limitele judecăţii. Credem că ele trebuie să figureze în actul de sesizare
a instanţei, respectiv în cadrul listei de mijloace de probă pe care acesta se întemeiază, altfel
neputând forma obiectul analizei în cadrul procedurii. De aceea, nu poate fi acceptată susţinerea

35
În acelaşi sens, a se vedea, I.C.C.J., Camera preliminară, Încheierea nr. 886/2015, precit. (În speţă, judecătorul de
cameră preliminară a apreciat că este imperativ ca acuzaţiile aduse inculpatului să fie formulate într-o manieră
suficient de clară, care să permită acestuia să înţeleagă obiectul acuzaţiilor şi semnificaţia penală a faptelor sale pretins
infracţionale. S-a evidenţiat, totodată, că instanţa de judecată trebuie să înţeleagă învinuirile aduse inculpatului pentru
a le putea explica acestuia, în conformitate cu art. 374 alin. 2 C.pr.pen. De asemenea, audierea părţilor şi a martorilor,
precum şi administrarea, în general, a probelor în cursul cercetării judecătoreşti depind într-o măsură covârşitoare de
modul în care acuzaţiile sunt prezentate în rechizitoriu de către procuror).

15
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

procurorului, în cadrul dezbaterii în camera de consiliu, prin care se solicită exceptarea de la


controlul de legalitate a unor mijloace de probă dacă sunt menţionate expres în rechizitoriu36.
Considerăm că, în limitele acestui obiect al procedurii de cameră preliminară, judecătorul
trebuie să realizeze verificarea administrării probelor din cursul urmăririi penale exclusiv prin
prisma legalităţii acesteia. Ea nu trebuie raportată strict la probă, care reprezintă un element de fapt
în raport cu obiectul cercetării, ci la modul în care aceasta a fost administrată, respectiv la actul
procedural prin care s-a dispus, prin care a fost autorizată ori prin care s-a realizat
administrarea ei anterior sesizării instanţei cu rechizitoriu şi care trebuie să fie în conformitate
cu legea. Întrucât verificarea la care este îndrituit judecătorul în această fază procesuală se rezumă
doar la respectarea condiţiilor prevăzute de legea de procedură privind administrarea unei probe,
este de la sine înţeles că este inadmisibilă extinderea controlului şi cu privire la aspecte de
netemeinicie, care pot face doar obiectul aprecierii instanţei de judecată, nu şi al judecătorului de
cameră preliminară, cum sunt, de pildă, cele privind contradicţiile existente între probele
administrate sau cele privind lipsa de temeinicie a expertizei financiar – contabile37.
În acest context, se pune problema de a şti dacă în cadrul camerei preliminare poate fi
cenzurată şi suficienţa probelor, respectiv constatarea caracterului complet al urmăririi penale din
perspectiva verificării condiţiilor de trimitere în judecată prevăzute în art. 327 C.pr.pen., care le
menţionează în mod expres alături de celelalte condiţii care vizează respectarea strictă a
principiului legalităţii pe planul garantării aflării adevărului în cursul fazei preliminare a procesului
penal. Doctrina actuală38 include însă în categoria temeiniciei atât aspectele privind substanţa
probelor, cât şi cele privind numărul lor, ambele fiind considerate ca exceptate de la filtrul de
legalitate pentru care poate interveni judecătorul de cameră preliminară. Aceeaşi orientare este
întâlnită şi în soluţiile recente de practică judiciară39.
În ceea ce ne priveşte, avem rezerve cu privire la această opinie. Dacă substanţa probelor
formează obiectul examenului de temeinicie, care este apanajul exclusiv al instanţei de fond,
suficienţa probelor legal administrate ar putea reprezenta o chestiune de legalitate, deoarece în
aparenţă ea corespunde obiectului procedurii în camera preliminară, astfel cum rezultă din norma
de reglementare40. În aceeaşi logică, se înscrie şi regula exprimată în art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c)
C.pr.pen., care conferă judecătorului de cameră preliminară puterea de a verifica, în cauzele în
care s-a pus în mişcare acţiunea penală, suficienţa probelor legal administrate şi de a dispune
începerea judecăţii doar dacă sesizarea instanţei îndeplineşte condiţiile legale41. Pentru identitate
de raţiune, având în vedere similitudinea procedurilor, credem că şi în cadrul exerciţiului funcţiei

36
I. Kuglay, op. cit., p. 908.
37
În acelaşi sens, a se vedea, Curtea de Apel Piteşti, Camera preliminară, Încheierea penală nr. 108 din 22 septembrie
2015, Săptămâna juridică nr. 7/2016, p. 22 – 23.
38
C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 876.
39
I.C.C.J., S. pen., Camera preliminară, Încheierea din 26 septembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. 2457/1/2016/a1
(nepublicată); I.C.C.J., Camera preliminară, Încheierea din 26 februarie 2016 pronunţată în dosarul nr. 100/1/2016
(nepublicată).
40
În sens contrar, a se vedea ICCJ, Secţia penală, Încheierea nr. 1573 din 18.11.2015, În T. Manea, A.S. Uzlău şi C.
Voicu, Camera preliminară. Practică judiciară, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 293 (S-a considerat că în procedura
de cameră preliminară, judecătorul nu ar putea face aprecieri asupra suficienţei sau aptitudinii probelor propuse de
procuror de a dovedi faptele ce se impută inculpatului, instanţei de judecată revenindu-i sarcina de a analiza şi evalua
probele administrate, după efectuarea cercetării judecătoreşti, în etapa deliberării şi a adoptării hotărârii).
41
În acelaşi sens, a se vedea M. Popa, Conexiuni între camera preliminară şi rezolvarea cauzei de către procuror,
Pandectele Române nr. 3/2017, p. 60.

16
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

de verificare a trimiterii în judecată, care se realizează în camera preliminară, judecătorul este


îndrituit la acelaşi tip de evaluare a probei, ca în cazul verificării netrimiterii în judecată42.
Considerăm că legalitatea administrării probelor, a cărei verificare face parte din domeniul
de acţiune al judecătorului în procedura de cameră preliminară, trebuie înţeleasă într-un sens mai
larg. Ea nu trebuie restrânsă doar la aplicabilitatea principiului strictei legalităţi în materia
probelor, care îşi găseşte corespondent în sancţiunea excluderii probelor obţinute în mod nelegal,
ci include, în mod egal, şi loialitatea administrării probelor. În acest fel, mecanismul prin care
judecătorul de cameră preliminară îşi exercită prerogativele de control este destul de complex. El
absoarbe atât verificarea fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată exclusiv
prin prisma legalităţii, cât şi raportarea acestora la exigenţele principiului loialităţii, care aparţine,
practic, aceluiaşi gen de tratament sancţionator, specific probelor obţinute cu nerespectarea
dispoziţiilor legale.
În ceea ce priveşte conţinutul concret al verificării administrării probelor din cursul
urmăririi penale sub aspectele de legalitate, considerăm că, din motivele expuse mai sus, aceasta
nu poate privi proba în sine, ca element factual, a cărei apreciere presupune evaluarea fondului
cauzei, ci doar formele sub care ea se prezintă în procesul penal, respectiv procedeele probatorii
şi mijloacele de probă, care pot fi obţinute numai cu respectarea garanţiilor fundamentale, care
sunt protejate de Codul de procedură penală, inclusiv actele procedurale care stau la baza
acestora, însă, în această din urmă ipoteză, numai în măsura în care actul neregulat întocmit a fost
sancţionat cu nulitatea, care poate fi absolută sau relativă, după caz.
Într-adevăr, proba în sine nu are cum să fie analizată sub aspectul legalităţii, deoarece ea
reprezintă un element de fapt, conform art. 97 alin. (1) C.pr.pen.. Se poate considera că legiuitorul
însuşi a făcut o asemenea distincţie, din moment ce se prevede în art. 102 alin. (2) C.pr.pen. că vor
fi excluse probele „obţinute” în mod nelegal. În consecinţă, s-a avut în vedere nelegalitatea
modului de obţinere a probei, fie că este vorba de procedeul probatoriu prin care a fost obţinut
mijlocul de probă, fie chiar de mijlocul de probă prin care s-a obţinut proba.
În legătură cu limitele controlului în privinţa legalităţii materialului probator, se pun mai
multe probleme. Mai întâi, se pune problema de a şti dacă exigenţa sancţionării cu nulitate a
administrării probelor în vederea excluderii este aplicabilă în camera preliminară în condiţiile în
care referirea la nulitate este circumscrisă doar actelor de urmărire penală, nu şi probelor. Asistăm
aici la recunoaşterea caracterului ei de sancţiune procesuală autonomă, specifică acestei materii?
Credem că ar putea fi agreată această interpretare, care este cea mai apropiată de raţiunea
reglementării modului de rezolvare privind legalitatea probelor, situaţie în care vătămarea
procesuală ar trebui apreciată ca fiind întotdeauna prezumată, fiind absorbită de însăşi constatarea
nerespectării dispoziţiilor legale care sunt prevăzute sub această sancţiune.
Dacă avem în vedere, însă, incidenţa dispoziţiei generale din art. 102 alin. (3) C.pr.pen.
care condiţionează aplicarea sancţiunii excluderii probei de constatarea în prealabil a nulităţii
actului procedural, în cadrul controlului de legalitate, judecătorul de cameră preliminară are
sarcina de a verifica şi îndeplinirea celorlalte condiţii ale nulităţii relative prevăzute în art. 282
C.pr.pen., respectiv condiţia producerii unei vătămări procesuale şi condiţia ca vătămarea să nu
poată fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Evident, în cazul nulităţii absolute, este
suficientă doar constatarea încălcării unei dispoziţii legale, dacă este vorba de una dintre cele
prevăzute expres de lege printre situaţiile care atrag nulitatea absolută. În toate cazurile, sarcina
dovedirii vătămării incumbă persoanei interesate (părţilor şi persoanei vătămate care a invocat

42
Este vorba de o evaluare cantitativă a probei, care este diferită de cea calitativă, pe care o poate efectua doar
instanţa de judecată, după începerea judecăţii.

17
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

nulitatea, după caz). Acest demers nu este, însă, lipsit de dificultate. De aceea, în practică s-a
demonstrat că de cele mai multe ori acte nelegal efectuate rămân nesancţionate pentru simplul
motiv că nu poate fi dovedită vătămarea43.
O altă problemă este aceea de a şti dacă judecătorul de cameră preliminară poate verifica
legalitatea administrării unei probe în amontele unei proceduri penale [de pildă, prin recurgerea la
organele speciale de constatare, cum sunt cele semnalate în materia fiscală]. Verificarea în camera
preliminară a legalităţii unor asemenea probe, rezultate din procesele – verbale administrative de
control44 poate crea dificultăţi reale pentru că pe de o parte ele sunt excluse de la contenciosul
administrativ, iar pe de altă parte sunt exceptate şi de la contenciosul nulităţilor în camera
preliminară, reprezentând chestiuni prealabile sau prejudiciale de care se ţine seama doar la
soluţionarea fondului cauzei.
De aceea, judecătorul de cameră preliminară ar putea respinge ca inadmisibile excepţiile
de nulitate desprinse din neîndeplinirea procedurii care se desfăşoară în faţa unui organ
administrativ, pentru simplul fapt că soluţionarea lor nu formează obiectul unei reglementări în
cadrul procedurii în camera preliminară. Cu toate acestea, aspectele procedurale privind
administrarea probei, cum sunt omisiunea de a informa contribuabilul despre dreptul său de a fi
asistat de un avocat şi absenţa unei dezbateri orale şi contradictorii între contribuabil şi organul de
control ar putea fi iregularităţi, care afectează procedurile administrative prealabile angajării
urmăririi penale pentru evaziune fiscală, susceptibile să conducă la sancţionarea cu nulitatea în
condiţiile legii45.
În fine, problema cea mai arzătoare priveşte admisibilitatea verificării în această procedură
a procedeelor probatorii speciale validate pe baza încheierilor de autorizare sau de confirmare,
după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, precum şi a declaraţiilor obţinute în urma audierii
persoanelor în faza de urmărire penală de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cadrul
procedurii audierii anticipate (art. 308 C.pr.pen.). Întrucât legea de procedură nu face nicio
distincţie sub acest aspect, suntem de părere că aceste acte probatorii nu trebuie excluse de la
controlul specializat din camera preliminară privind legalitatea administrării probelor din timpul
urmăririi penale, dacă, evident, fac parte din categoria celor pe care se întemeiază trimiterea în

43
Dovedirea vătămării poate fi realizată prin administrarea de probe, prin recurgerea la oricare din mijloacele de probă
prevăzute de lege. Ca atare, ea „se probează” atât prin intermediul probelor administrate în cursul urmăririi penale,
cât şi prin administrare de probe noi, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 802/2017. Sub acest aspect Legea
nr. 75/2016 nu a reuşit să pună de acord procedura de cameră preliminară prevăzută de art. 345 alin. (1) C.pr.pen.,
care limitează posibilitatea administrării de probe la înscrisuri noi, cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 641/2014,
care în par. 61 a menţionat că dată fiind importanţa aspectelor de fapt ce au stat la baza obţinerii unor probe asupra
legalităţii acestor probe, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra probe, prin orice mijloace
legale, asupra aspectelor în discuţie îl pune pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, cu efecte
implicite asupra analizei de drept (În acelaşi sens, a se vedea, A.-D. Băncilă, Camera preliminară după Decizia nr.
641/2014 a Curţii Constituţionale şi Legea nr. 75/2016. Noile caracteristici ale procedurii şi consecinţe practice,
Dreptul nr. 9/2016, p. 27).
44
Ȋn actuala reglementare, aceste procese-verbale, deşi nu constituie mijloace de probă autonome, se pot regăsi într-o
măsură determinantă în raportul de constatare sau de expertiză întocmit pe baza acestora.
45
În ceea ce priveşte actul prin care procurorul dispune efectuarea controlului ori a unei constatări tehnico – ştiinţifice
de către organul administrativ de control (de pildă de un inspector antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a
fraudei care face parte din A.N.A.F.), acesta ar putea fi contestat în faza de cameră preliminară, însă numai prin
intermediul nulităţilor, în condiţiile prevăzute de art. 282 C.pr.pen.

18
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

judecată. Doctrina46 şi jurisprudenţa penală47 s-au pronunţat în legătură cu această chestiune,


trasând în general o orientare favorabilă punctului nostru de vedere.
Totuşi, acest mod de rezolvare ar putea crea unele probleme de adaptare a procedurii la
exigenţele unei justiţii echitabile în amontele procesului penal. Astfel, dincolo de ineficienţa
textului procedural, care restrânge aria sa de aplicare la administrarea probelor doar de către
organele de urmărire penală, verificarea actelor efectuate ori autorizate sau confirmate de către un
judecător de drepturi şi libertăţi nu poate fi exceptată de la controlul judecătorului de cameră
preliminară. Acest control nu priveşte însă în mod efectiv şi direct actele judecătorului de drepturi
şi libertăţi realizate în exerciţiul funcţiei acestuia de dispoziţie asupra unor acte şi măsuri în cursul
urmăririi penale48, ci numai procedeele probatorii şi mijloacele de probă rezultate din acest
exerciţiu, în măsura în care fundamentează acuzaţia, inclusiv trimiterea în judecată a inculpatului.

6. Verificarea legalităţii efectuării actelor de către organele de urmărire penală

Deşi doctrina49 asociază de regulă acest obiect al camerei preliminare cu cel prezentat
anterior, considerăm că este vorba totuşi de materii diferite. Aici, legiuitorul are în vedere, după
părerea noastră, în primul rând „verificarea legalităţii efectuării actelor procesuale de către
organele de urmărire penală”, după cum reiese şi din art. 54 lit. b) C.pr.pen. privind competenţa
judecătorului de cameră preliminară, adică acele acte care concură la declanşarea, la evoluţia şi la
finalizarea fazei de urmărire penală, prin mijloacele ei specifice.
Este dificil, totuşi, a trasa o tipologie a actelor organelor de urmărire penală, care fac parte
din această categorie, ţinând seama de diversitatea şi de specificitatea lor. În orice caz, nu credem
că intră în acest obiect al procedurii camerei preliminare actele de administrare a probelor, care
pot atrage aplicarea sancţiunii excluderii în caz de constatare a neregularităţii lor, acestea fiind
deosebite de verificarea legalităţii actelor organelor de urmărire penală, a căror sancţionare
presupune aplicarea teoriei nulităţilor şi a aplicaţiilor sale în privinţa desfiinţării actelor efectuate
cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
În esenţă, în absenţa unor norme clare şi precise, după părerea noastră este vorba de actele
de urmărire, care ar putea fi definite ca fiind acele acte prin care ministerul public, personal sau
prin intermediul organelor de cercetare penală, angajează urmărirea penală. Credem, însă, că ele
se materializează atât în actele procesuale, cât şi în cele procedurale50, care se efectuează
succesiv pe parcursul fazei de urmărire penală, cum sunt ordonanţele de începere a urmăririi penale
in rem, de efectuare în continuare a urmăririi penale (in personam), de punere în mişcare a acţiunii

46
A se vedea, I. Kuglay, op. cit., p. 908 – 909.
47
A se vedea, ICCJ, Secţia penală, Camera preliminară, Încheierea din data de 11 octombrie 2016 dată în dosarul nr.
1761/1/2016/a1 (nepublicată).
48
Verificarea efectuată de judecătorul de cameră preliminară nu trebuie privită ca un supracontrol exercitat asupra
actelor judecătorului de drepturi şi libertăţi în măsura în care au fost materializate în încheieri cu caracter definitiv,
care nu mai pot fi puse în discuţie, nefiind supuse vreunei căi de atac, potrivit legii, atunci când au ca obiect probe
administrate prin mijloacele de probă şi procedeele probatorii obţinute pe baza acestora, cum sunt cele din procedura
audierii anticipate prevăzută de art. 308 C.pr.pen., ori prin utilizarea metodelor de supraveghere tehnică supuse
autorizării conform art. 140 C.pr.pen. ori confirmării judecătorului de drepturi şi libertăţi potrivit art. 141 C.pr.pen.,
după caz.
49
C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 882; I. Kuglay, op. cit., p. 906; G. Potrivitu, notă critică la Încheierea din 26 august
2015 a Tribunalului Galaţi, definitivă prin Încheierea din 27 septembrie 2016 a Curţii de Apel Galaţi, Dreptul nr.
2/2017, p. 171 – 173.
50
Articolul 342 C.pr.pen. vorbeşte doar de verificarea „efectuării actelor de către organele de urmărire penală” (s.n.).
Or, în noţiunea de „act” intră toate categoriile de acte de procedură, inclusive cele procedurale.

19
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

penale ori de extindere a urmăririi penale, cele prin care a fost delegată efectuarea unor acte de
urmărire către organele de cercetare penală, prin care s-a dispus disjungerea ori reunirea cauzelor,
precum şi procesele – verbale în care se consemnează parcurgerea procedurilor ataşate urmăririi
penale, cum sunt cele de aducere la cunoştinţă a calităţilor procesuale şi a drepturilor procedurale
ale suspectului sau inculpatului, etc.
După părerea noastră, trebuie inclus în această categorie şi actul de trimitere în judecată,
prin care se materializează sesizarea instanţei de judecată, respectiv rechizitoriul, care, distinct de
aspectele privind neregularitatea analizate mai sus, poate fi anulat de judecătorul de cameră
preliminară şi pentru motive de nelegalitate extrinsecă.
În lumina legii, pot forma obiect al verificării în camera preliminară doar acele acte care
figurează în dosarul procedurii. Per a contrario, judecătorul nu ar putea statua asupra regularităţii
actelor străine dosarului în care el este sesizat. În consecinţă, excepţia privind nulitatea unui act de
urmărire penală realizat într-o altă procedură şi ataşat ulterior în dosar (de pildă, a rechizitoriului
din dosarul din care s-a disjuns cauza, în privinţa altui inculpat) rămâne literă moartă, chiar dacă
îi este recunoscută titularului ei calitatea de a acţiona.
Această stare de drept a fost criticată, pe bună dreptate, de CEDO, în materia utilizării
dintr-un alt dosar a convorbirilor telefonice51. Dacă ţinem seama de art. 6 par. 1 din Convenţia
europeană, considerăm că jurisprudenţa ar trebui să aprecieze ca admisibilă cererea de constatare
a nulităţii bazate pe iregularitatea actelor realizate în timpul unei urmăriri penale la care persoana
interesată nu este parte.
Astfel cum se precizează în conţinutul normei, pot fi supuse cenzurii în această procedură
doar actele efectuate de organele de urmărire penală. Aceasta înseamnă că actele realizate de
avocaţi, de părţi sau de subiecţii procesuali principali ori de alţi subiecţi procesuali (martori,
experţi, interpreţi etc.) nu sunt anulabile, iar regimul nulităţilor este rezervat exclusiv actelor de
procedură care aparţin organelor judiciare. Relevând contenciosul de anulare, ele trebuie selectate,
însă, după criterii obiective, bazate pe principiul preeminenţei dreptului şi apte de a face posibilă
distincţia în cadrul filtrului de legalitate a urmăririi, între aspectele formale, de procedură şi cele
de fond.
În realitate, această distincţie, indispensabilă din perspectiva obiectului procedurii în
camera preliminară, este departe de a fi netă. Astfel, pe de o parte, excepţia de nulitate a anumitor
acte poate conduce implicit la evocarea fondului cauzei, cum este de pildă cazul excepţiei prin care
se solicită anularea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, care poate conduce la
aprecierea asupra importanţei probelor din care rezultă condiţia prealabilă de fond privind
probabilitatea sau putinţa ca o persoană să fi participat la comiterea infracţiunii pentru care a fost
implicată. Pe de altă parte, chiar dacă în reglementarea actuală nu este posibil ca excepţia de
nelegalitate să fie prezentată odată cu fondul în faţa instanţei investite, după începerea judecăţii, ci
in limine litis, în faţa judecătorului de cameră preliminară, în termenul legal stabilit, credem că
este dificil pentru acesta din urmă să facă abstracţie de fondul cauzei atunci când i se prezintă o
asemenea excepţie, susceptibilă de a desfiinţa acuzaţia.
Controlul efectiv asupra legalităţii actelor de urmărire penală care se efectuează în camera
preliminară relevă complexitatea şi într-un fel subtilitatea contenciosului nulităţilor de procedură,
întrucât, după cum se ştie, pentru a judeca este necesar în prealabil să se realizeze urmărirea penală,
care presupune în avans constatarea şi probarea faptelor pe care se întemeiază acuzaţia cu
respectarea dispoziţiilor legale, prin modalităţile procedurale specifice. Or, tocmai aceste

51
CEDO, 29 iunie 2005, Matheron c. Franţei, cit. de A. Gallois, Les nullités de procédure pénale, Gazette du Palais,
Paris, 2016, p. 35.

20
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

modalităţi procedurale materializate în acte care au la bază manifestările de voinţă ale organelor
de urmărire penală, indispensabile pentru realizarea şi aducerea lor la îndeplinire, în scopul
desfăşurării şi finalizării procedurilor, reprezintă obiectul unei asemenea verificări în camera
preliminară.
După părerea noastră, modul de exprimare a legiuitorului în cuprinsul art. 342 C.pr.pen. nu
poate conduce la concluzia unei formulări dihotomice a conţinutului verificării actelor de urmărire
penală, ci a delimitării sferei actelor de urmărire penală care intră în obiectul verificării în funcţie
de modul de rezolvare a cauzei în această fază procesuală52. Considerăm că nu poate fi negată
apartenenţa comună a acestora la faza de urmărire penală, atât în ceea ce priveşte sesizarea
instanţei, care se realizează prin rechizitoriu, cât şi în privinţa administrării probelor, care au un
regim de sancţionare specific, astfel cum se va vedea în cele ce urmează.
Aici ne vom referi, însă, la verificarea efectuării celorlalte acte de urmărire penală, care se
află sub guvernarea regimului nulităţilor prevăzut de art. 280 – 282 C.pr.pen., astfel cum se
precizează în mod expres în art. 345 alin. (3) şi în art. 346 alin. (3) C.pr.pen. Considerăm că acest
mod de reglementare reflectă opţiunea finală a legiuitorului, care, după ce în cuprinsul dispoziţiilor
generale ale art. 3 alin. (1) lit. c) şi art. 3 alin. (6) face referire doar la „legalitatea trimiterii în
judecată” şi respectiv la „legalitatea actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care se bazează
acesta”, în art. 342 include în obiectul procedurii în camera preliminară „verificarea legalităţii
administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală”.
În pofida neclarităţii textelor, suntem de părere că faza de cameră preliminară trebuie să-şi
îndeplinească rolul care îi este conferit în cadrul procesului penal şi anume de a supune urmărirea
penală unui examen riguros, profesional şi complet de legalitate şi de a permite aplicarea
sancţiunilor prevăzute de Codul de procedură penală în vigoare (nulităţile) în toate cazurile în care
nu au fost respectate condiţiile de validitate ale unui act de procedură. Plecând de la această
procedură, obiectul verificării în procedura în camera preliminară include pe lângă probe şi
rechizitoriul, toate celelalte acte de urmărire penală care au contribuit la desfăşurarea şi la
finalizarea urmăririi prin trimiterea în judecată. În consecinţă, obiectul controlului nu poate fi
limitat doar la aspectele nominalizate în cuprinsul art. 342 C.pr.pen., ci, având în vedere funcţia
judecătorului în această fază procesuală, precum şi raţiunea instituirii ei, cuprinde, în principiu,
toate actele de urmărire penală care au fost efectuate în cauză.
Deşi legea nu face nicio precizare, considerăm însă că, în mod similar cu verificarea
legalităţii probelor şi în cazul celorlalte acte efectuate de organul de urmărire penală, verificarea
nu poate privi decât strict cele care fac parte din materialul pe care se întemeiază rechizitoriul, nu
şi cele care nu au vreo legătură cu emiterea acestuia. În realitate, controlul intermediar de legalitate
este dependent de obiectul acuzaţiei care formează substanţa actului de sesizare a instanţei şi
implicit a sesizării judecătorului de cameră preliminară, căruia îi revine sarcina exercitării acestui
control. Se poate aprecia că dacă judecata este limitată la evocarea fondului cauzei, fiind atribuită
unei instanţe investite prin dispoziţia judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii,
acesta din urmă nu va putea primi cereri sau excepţii şi nu va putea ridica excepţii din oficiu în
cadrul procedurii în camera preliminară decât în limitele sesizării instanţei cu acuzaţia din
rechizitoriu53. Pe cale de consecinţă, fiind legată de evaluarea în cadrul judecăţii a acuzaţiei care
formează fondul rechizitoriului, verificarea formalităţilor procedurale din camera preliminară
trebuie să se limiteze la actele de urmărire penală, care conţin acuzaţia şi care sunt legate de această
evaluare, neexistând vreun interes procesual public sau privat pentru extinderea unei asemenea

52
În sens contrar, I. Kuglay, op. cit., p. 907.
53
A se vedea, I. Kuglay, op. cit., p. 908.

21
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

verificări cu privire la actele de urmărire penală care nu au legătură cu trimiterea în judecată ori
care sunt fără importanţă, raportat la obiectul şi limitele actului de sesizare a instanţei.

7. Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară

În cursul procedurii de cameră preliminară, se poate lua, cu excepţia reţinerii, oricare dintre
măsurile preventive prevăzute de lege. De asemenea, dacă au fost dispuse anterior, în faza de
cameră preliminară ele sunt supuse unei proceduri de verificare periodică sub aspectul legalităţii
şi temeiniciei, putând fi menţinute. Totodată, măsurile preventive luate anterior pot forma obiectul
înlocuirii, revocării sau încetării de drept, în condiţiile legii. În toate cazurile, judecătorul de
cameră preliminară se pronunţă la cerere sau din oficiu.
În ceea ce priveşte verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, dacă iniţial
aceasta revenea exclusiv judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu,
chiar şi în perioada în care se soluţiona contestaţia, soluţie impusă prin Decizia nr. 5/2014 a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii54, prin Legea
nr. 75/2016 s-a stabilit, contrar acestei decizii, că verificarea măsurilor preventive revine
judecătorului de cameră preliminară în faţa căruia se află cauza. Această modificare a fost apreciată
în doctrină55 ca fiind nejustificată, deoarece restrânge dreptul la o cale de atac prevăzută de lege.
Astfel, în art. 348 alin. (2) C.pr.pen., se prevede că în cauzele în care faţă de inculpat s-a
dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu
rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori
completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investit cu soluţionarea contestaţiei,
verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207
C.pr.pen..
Prin Decizia nr. 437/201756, Curtea Constituţională a constatat, însă, neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art. 348 alin. (2) C.pr.pen. în ceea ce priveşte sintagma „sau, după caz, judecătorul de
cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, investit cu soluţionarea contestaţiei”. Curtea Constituţională a reţinut că
dispoziţiile art. 348 alin. (2) teza a II-a C.pr.pen. încalcă prevederile constituţionale ale art. 16, 21
alin. (1)-(2), 23, 24 şi 129, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva încheierii prin care
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate cu rechizitoriu
ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie investit cu soluţionarea
contestaţiei, se pronunţă în primă instanţă asupra unor măsuri preventive dispuse în cauză.

Capitolul III
Procedura în cadrul camerei preliminare

1. Structura camerei preliminare

Camera preliminară, ca fază procesuală de sine stătătoare, interpusă între faza de urmărire
penală şi faza de judecată, are o structură tripartită, proprie jurisdicţiilor. Ea cuprinde: măsurile
premergătoare şi dezbaterile care formează procedura în camera preliminară; soluţiile. De

54
M.of. nr. 80 din 30 ianuarie 2015.
55
A se vedea, A. Stan, Măsurile preventive în camera preliminară. Restrângerea nejustificată a dreptului la o cale de
atac, Revista Universul Juridic nr. 11/2016, p. 100.
56
M.of. nr. 763 din 26 septembrie 2017.

22
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

asemenea, ea poate parcurge două grade de jurisdicţie şi anume: procedura în camera


preliminară şi contestaţia. În mod excepţional, atunci când nu se formulează cereri ori excepţii
sau nu se ridică excepţii din oficiu se vor parcurge doar două etape, respectiv măsurile
premergătoare şi soluţiile (art. 346 alin. 1 C.pr.pen.).
Această construcţie juridică este rezultatul concentrării obiectului procedurii în camera
preliminară pe verificarea legalităţii actelor de urmărire penală pe care se întemeiază trimiterea în
judecată şi sesizarea instanţei în accepţiunea legii.
Cum modalitatea juridică prin care are loc această activitate de verificare o reprezintă
excepţia de nulitate a actelor efectuate cu nerespectarea dispoziţiilor legale, excepţie care poate
fi ridicată în cadrul camerei preliminare fie din oficiu, fie la cerere, în absenţa acesteia nu se mai
organizează o şedinţă de dezbateri, ci, după luarea măsurilor premergătoare corespunzătoare, se
trece direct la rezolvarea cauzei, prin dispunerea începerii judecăţii. Doar în cazurile în care s-au
formulat cereri şi excepţii ori au fost ridicate din oficiu excepţii, procedura de soluţionare a
acestora în camera de consiliu se poate derula într-o singură etapă sau în două etape, după caz, în
funcţie de soluţiile care pot fi dispuse în camera preliminară.

2. Participanţii la procedură

În lumina Codului de procedură penală actual, în urma deciziei Curţii Constituţionale nr.
641 din 11 noiembrie 2014, în procedura de cameră preliminară participă cu drepturi egale nu
numai procurorul şi inculpatul ca în reglementarea iniţială, ci toate părţile, inclusiv persoana
vătămată. În doctrină57, s-a observat că această decizie a Curţii Constituţionale ignoră faptul că
procedura de cameră preliminară a fost configurată iniţial astfel încât să se desfăşoare numai între
subiecţii acţiunii penale, stabilind obligativitatea participării la procedura camerei preliminare şi a
subiecţilor acţiunii civile.
În mod corelativ, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 8 octombrie 2015 s-a
stabilit şi dreptul tuturor părţilor şi persoanei vătămate, nu doar al inculpatului de a exercita calea
de atac a contestaţiei în camera preliminară.
În conformitate cu aceste decizii, prin Legea nr. 75/2016 s-a instituit obligativitatea citării
tuturor părţilor şi persoanei vătămate pe tot parcursul procedurii de cameră preliminară.
Problema care se pune este aceea de a şti cum se va proceda în situaţia în care constituirea
de parte civilă a fost realizată abia după rămânerea definitivă a încheierii prin care judecătorul de
cameră preliminară a dispus începerea judecăţii. Întrucât Codul de procedură penală prevede în
art. 20 alin. (1) posibilitatea constituirii de parte civilă în faţa instanţei până la începerea cercetării
judecătoreşti, adică ulterior rămânerii definitive a încheierii ce se doreşte a fi contestată, pot apărea
situaţii în care partea civilă ar putea susţine pe calea contestaţiei că nu a avut posibilitatea efectivă
de a formula cereri şi excepţii în camera preliminară. În legătură cu această chestiune, în practica
judiciară s-a decis că o astfel de contestaţie este inadmisibilă, deoarece partea civilă participă la
proces din momentul în care a dobândit această calitate, neavând niciun drept procesual de a
formula cereri cu privire la acte înfăptuite de către instanţă anterior participării sale în proces, unele
dintre acestea fiind definitive în momentul introducerii contestaţiei58.
Aceeaşi problemă se poate ridica şi în privinţa participării părţii responsabile civilmente,
întrucât conform art. 21 alin. (1) C.pr.pen. introducerea în procesul penal a părţii responsabile

57
I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1415.
58
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Încheierea JCP nr. 532 din 14.04.2016 apud C. Ghigheci, Cereri şi
excepţii…, p. 70-71.

23
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

civilmente poate avea loc în acelaşi termen în care poate avea loc şi constituirea de parte civilă,
respectiv până la începerea cercetării judecătoreşti. Din aceste motive, prin Decizia nr. 257/201759,
Curtea Constituţională a stabilit că părţii responsabile civilmente trebuie să i se recunoască
participarea cu drepturi depline în procedura camerei preliminare, aşa încât posibilitatea persoanei
vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii
responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice etapă procesuală,
inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară este de natură a aduce atingere dreptului
de acces liber la justiţie şi dreptului la apărare al părţii responsabile civilmente.
Curtea Constituţională a constatat că este necesar ca prin normele procesuale penale în
materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu
privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de
către organele de urmărire penală, în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale
relative aflate în concurs şi anume dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare al persoanei
vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte şi pe de altă parte, dreptul la acces liber la
justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente.

3. Măsurile premergătoare

3.1. Natura juridică a măsurilor premergătoare

Măsurile premergătoare au o natură juridică administrativă jurisdicţională, deoarece nu se


dispun în cadrul unei şedinţe şi au ca scop pregătirea cauzei, pentru a fi în stare de soluţionare la
termenul stabilit în acest scop. În concepţia actuală, ele sunt atribuite exclusiv judecătorului de
camera preliminară din cadrul instanţei competente, după investirea sa în condiţiile legii. Pentru
aceasta este necesar să se parcurgă, în prealabil, o procedură organizatorică de repartizare aleatorie
a cauzei penale. Astfel, în conformitate cu art. 344 alin. (1) C.pr.pen., după sesizarea instanţei prin
rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de camera preliminară.

3.2. Repartizarea aleatorie a cauzei penale

Repartizarea aleatorie a cauzei este reglementată cu caracter de principiu prin Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, ca o importantă garanţie a independenţei funcţionale a
judecătorului şi a imparţialităţii instanţei din care acesta face parte. Această garanţie este
înscrisă în art. 11 din lege, care prevede că „activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea
principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care
judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective” şi în art. 53 alin. (1) potrivit căruia
„repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.
În ceea ce priveşte procedura concretă de repartizare, ea este prevăzută în Regulamentul
de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti din 17 decembrie 2015 aprobat prin Hotărârea
Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/201560.
Potrivit regulamentului, actul de sesizare a instanţei sosit prin poştă sau în orice alt mod
prevăzut de lege se depune la registratură, unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei,
primeşte data certă şi număr din aplicaţia ECRIS. Numărul unic dat de instanţa de fond se păstrează
fără modificări pe tot parcursul soluţionării dosarului până la executarea hotărârii. Dosarele vor fi

59
M. of. nr. 472 din 22 iunie 2017.
60
M.of. nr. 970 din 28 decembrie 2015.

24
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

înregistrate atât în registrul de la registratura generală a instanţei, cât şi în registrul general al secţiei
la care a fost repartizat fiecare dosar. Stabilirea obiectului cauzei se face, de regulă, de către un
grefier cu studii superioare, sub coordonarea unui judecător.
După stabilirea numărului din aplicaţia ECRIS, dosarul se predă personalului responsabil
cu efectuarea repartizării aleatorii, având ataşate dovezile privind modul de transmitere.
Repartizarea cauzei se va efectua în sistem informatic, prin programul ECRIS, aceasta
fiind principala modalitate de repartizare aleatorie61. În cazul în care repartizarea în sistem
informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzei se face prin metoda
sistemului ciclic. Repartizarea aleatorie în sistem informatic se realizează o singură data, urmând
ca în situaţiile în care apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite prin regulament.
Repartizarea aleatorie a cauzelor se realizează de persoanele desemnate anual de
preşedintele instanţei.
Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi
se numerotează de instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care judecă,
de specializarea completelor şi de stadiul procesual în care se află cauzele.
La primirea rechizitoriului, persoana desemnată cu repartizarea aleatorie verifică în
sistemul ECRIS dosarele în care s-au îndeplinit acte sau măsuri procesuale de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi. Acesta înaintează de îndată dosarul format, încheierile emise de judecătorul de
drepturi şi libertăţi, precum şi un proces – verbal în care se menţionează rezultatul verificării
preşedintelui secţiei penale ori, după caz, preşedintelui instanţei, dacă nu există secţii.
Preşedintele secţiei penale ori, după caz, preşedintele instanţei, dispune, în scris, ca dosarul
format ca urmare a sesizării instanţei să nu fie repartizat acelor judecători care, în calitate de
judecători de drepturi şi libertăţi, au îndeplinit acte sau măsuri procesuale în cursul urmăririi
penale. Dispoziţia preşedintelui secţiei penale sau, după caz, a preşedintelui instanţei prin care s-a
decis excluderea anumitor complete de la repartizarea aleatorie se depune la mapa privind
incidentele de repartizare.
Prin metoda sistemului ciclic, dosarele sunt preluate de persoana sau persoanele desemnate
cu repartizarea aleatorie a cauzelor, care repartizează câte un dosar, în ordine, completelor de
judecată competente constituite la începutul fiecărui an şi numerotate. Ori de câte ori se impune
aplicarea metodei de repartizare ciclică a dosarelor, acestea se atribuie, în funcţie de data
înregistrării la instanţa respectivă, către completele de judecată competente, în ordinea numerotării
acestora.

3.3. Conţinutul măsurilor premergătoare

Conţinutul măsurilor premergătoare relevă caracterul lor eterogen prin finalitatea urmărită
în această primă etapă a camerei preliminare. Astfel, fiind destinate pregătirii dezbaterilor ce
urmează să aibă loc în cadrul unei proceduri camerale la termenul fixat în acest scop sau
soluţionării cauzei, după caz, în această fază procesuală, ele constau în esenţă, în următoarele:

61
O reglementare similară este cuprinsă şi în Regulamentul din 2004 privind organizarea şi funcţionarea
administrativă a Ȋnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie republicat (art. 31) în care se arată că distribuirea aleatorie a dosarelor
se realizează prin sistemul ECRIS, atât la nivelul secţiilor Ȋnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi la nivelul
completelor de 5 judecători. Cu excepţia cauzelor care se soluţionează de judecătorii din planificarea de permanenţă,
distribuirea aleatorie a dosarelor se realizează prin sistemul ECRIS la nivelul Secţiei penale a Ȋnaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie şi pentru următoarele cauze: a) cauzele privind cererile, propunerile, plângerile şi contestaţiile care se
soluţionează de judecătorii de drepturi şi libertăţi; b) cauzele privind procedura camerei preliminare, plângerile şi
contestaţiile care se soluţionează de judecătorii de cameră preliminară; c) cauzele privind cererile de recurs în casaţie.

25
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

comunicarea unei copii certificate a rechizitoriului şi, după caz, a traducerii autorizate a acestuia;
informarea părţilor şi a persoanei vătămate cu privire la drepturile procesuale în faza camerei
preliminare; stabilirea termenului în care se pot formula în scris cererile şi excepţiile de către părţi
şi persoana vătămată; luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabilirea
termenului în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii; stabilirea termenului pentru
soluţionarea cererilor şi excepţiilor; citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi încunoştinţarea
procurorului cu privire la termenul stabilit pentru dezbateri în vederea soluţionării cererilor şi
excepţiilor.

3.3.1. Comunicarea unei copii certificate a rechizitoriului şi, după caz, a traducerii
autorizate a acestuia

Potrivit art. 344 alin. (2) teza I C.pr.pen., „copia certificată a rechizitoriului şi, după caz,
traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz la adresa
unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură” (s.n.) 62. Din
conţinutul acestei prevederi rezultă că doar inculpatului i se face o asemenea comunicare, nu şi
celorlalte părţi şi persoanei vătămate.
Considerăm, însă, că, în reglementarea actuală, nu se mai poate aprecia că aceasta ar avea
semnificaţia realizării cerinţei de fond a comunicării acuzaţiei, ca o expresie a exigenţei art. 6 par.
3 lit. a) din Convenţia europeană, ca în vechea reglementare, unde rechizitoriul era şi act de punere
în mişcare a acţiunii penale în cazurile în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiunea penală
pusă în mişcare63. Codul de procedură penală în vigoare stabileşte că actul de punere în mişcare a
acţiunii penale este întotdeauna ordonanţa procurorului, care trebuie comunicată inculpatului de
către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia, conform art. 309 alin. (2)
C.pr.pen.64. În aceste condiţii, se pune problema de a şti care mai este utilitatea unei asemenea
prevederi în reglementarea prezentă.
După părerea noastră, comunicarea copiei certificate a rechizitoriului, inclusiv a traducerii
acestuia îşi păstrează utilitatea numai în măsura în care prin aceasta se urmăreşte să se asigure
accesul efectiv al tuturor persoanelor interesate la documentele procedurale aflate la dosarul
cauzei, care conţin actele pe care se întemeiază trimiterea în judecată şi care au legătură cu obiectul
procedurii camerei preliminare. Din această perspectivă, considerăm că reglementarea actuală nu
asigură o egalitate de tratament juridic pentru toate persoanele implicate.
Credem că Legea nr. 75/2016 nu transpune integral în această materie Decizia Curţii
Constituţionale nr. 641/2014, care în par. 43 stabileşte că „norma legală trebuie să permită
comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă
civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă
posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei”.

62
Această prevedere ţine seama de art. 329 alin. (2) şi (3) C.pr.pen., în conformitate cu care procurorului îi revine
obligaţia de a înainta instanţei, odată cu dosarul cauzei, un număr suficient de copii după rechizitoriu, câte una pentru
fiecare inculpat trimis în judecată şi de a certifica respectivele copii pentru a fi comunicate inculpaţilor, iar în situaţia
în care inculpatul nu cunoaşte limba română, de a lua măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului, care se
ataşează actelor care se înaintează instanţei.
63
A se vedea, I. Kuglay, op. cit., p. 910 – 911; C. Vlad, Activitatea judecătorului de cameră preliminară urmare a
sesizării cu rechizitoriu, Dreptul nr. 2/2015, p. 181.
64
Articolul 309 alin. (3) C.pr.pen. mai prevede că la cerere, inculpatului i se înmânează o copie a ordonanţei prin care
a fost dispusă măsura.

26
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Totodată, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii
responsabile civilmente trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului (par. 49).
În legătură cu această prevedere, se mai poate discuta dacă ea nu ar trebui să includă şi
înştiinţarea avocatului ales al inculpatului cu privire la efectuarea acestei comunicări, întrucât, de
regulă, odată cu aceasta, inculpatului i se aduce la cunoştinţă şi termenul în care poate formula în
scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea urmăririi penale. Or, cum termenul curge de la data
comunicării, există riscul ca inculpatul să nu se poată încadra înăuntrul acestuia şi în acest fel, să
piardă exerciţiul unui asemenea drept, ştiut fiind că realizarea obiectului procedurii în camera
preliminară pune în valoare rolul primordial al avocatului în această privinţă. Într-adevăr,
inculpatul nu ar şti să pună în mişcare singur această procedură, pentru a cărei realizare este
necesară intervenţia unui specialist, fără să apeleze la un avocat. Este adevărat că, în general,
inculpatul îşi înştiinţează avocatul cu privire la această comunicare, însă există situaţii în practică
în care aceasta se realizează cu mare dificultate, mai ales în cazul în care inculpatul se află în stare
de deţinere, când comunicarea acestuia cu avocatul său este adesea întârziată din motive obiective.
În ceea ce priveşte modalitatea de comunicare, legea face trimitere implicită la dispoziţiile
legale privind citarea, care sunt aplicabile în toate procedurile referitoare la comunicarea actelor
de procedură. Locul unde are loc este prevăzut alternativ în funcţie de locul efectiv unde se află
inculpatul (la locul de detenţie, dacă este arestat preventiv ori deţinut în altă cauză sau la adresa
unde locuieşte) ori de opţiunea acestuia (la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de
procedură). Această din urmă adresă poate fi, după părerea noastră şi sediul avocatului ales, a
cărei indicare este de preferat dacă avem în vedere eficienţa comunicării prin raportare la obiectivul
urmărit. În ipoteza în care inculpatul se află în arest la domiciliu, comunicarea actului procedural
al rechizitoriului se va aduce la îndeplinire la adresa unde execută măsura, adică la „imobilul unde
locuieşte”, conform art. 221 alin. (1) C.pr.pen..

3.3.2. Informarea părţilor şi a persoanei vătămate cu privire la drepturile procesuale


în faza camerei preliminare

Potrivit art. 344 alin. (2) teza a II-a C.pr.pen., după modificările aduse prin Legea nr.
75/2016, comunicarea drepturilor procesuale nu mai este limitată doar la persoana inculpatului, ci
ea se va realiza faţă de toate părţile procesului penal, inclusiv faţă de persoana vătămată, care are
dreptul de a participa la această procedură în mod egal cu părţile. Ea are rolul de a asigura
respectarea tuturor garanţiilor procesuale în tot timpul derulării acestei faze procesuale şi de
finalizare a acesteia în conformitate cu dispoziţiile legale. În acest scop, sunt enumerate limitativ
drepturile care se pot exercita şi de care trebuie să ia cunoştinţă părţile şi persoana vătămată în
cursul procedurii în camera preliminară, după cum urmează:
a) dreptul de a lua cunoştinţă de obiectul procedurii în camera preliminară.
Informarea părţilor şi a persoanei vătămate cu privire la obiectul procedurii în camera preliminară
are o dublă semnificaţie. Mai întâi, ea are în vedere faptul că acestea sunt lipsite de regulă de
cunoştinţe juridice, iar obiectul acestei proceduri este unul strict specializat, fiind circumscris doar
la domeniul legalităţii. Cu această ocazie, ele sunt atenţionate că nu pot fi analizate aspecte de fapt,
ci numai de respectare şi de aplicare a legii de procedură în cursul urmăririi penale. În al doilea
rând, credem că prin intermediul acestei comunicări, părţile şi persoana vătămată sunt informate,
implicit, şi cu privire la inaplicabilitatea parţială a drepturilor prevăzute de art. 81 şi 83 C.pr.pen.,
în măsura în care acestea au legătură cu fondul cauzei, cum sunt, de pildă, dreptul de a fi audiate
ori de a da o declaraţie sau de a propune administrarea de probe privind aspectele de fapt;

27
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

b) dreptul de a-şi angaja un apărător. Înştiinţarea părţilor şi a persoanei vătămate cu


privire la acest drept nu se abate de la reglementarea generală a drepturilor persoanei interesate în
orice stadiu al procedurii. Cu toate acestea, ea prezintă relevanţă doar în situaţia în care acestea se
prezintă în proces fără avocat ales, indiferent că este prezent sau nu vreun caz de asistenţă juridică
obligatorie, deoarece este necesar să se dea prioritate dreptului fundamental al persoanei interesate
de a-şi alege avocatul. Considerăm că alegerea avocatului în această fază prezintă o importanţă
particulară, dacă ţinem seama de specialitatea materiei pe care o are de soluţionat judecătorul de
cameră preliminară, care implică o participare calificată a avocatului în toate cazurile65;
c) dreptul de a formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării
instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală. Această parte a comunicării este esenţială, deoarece, prin intermediul ei, părţile
şi persoana vătămată sunt informate cu privire la mijlocul juridic de contestare a nulităţilor fazei
de urmărire penală în camera preliminară: excepţia de procedură. Ea nu este, însă, la discreţia
părţilor şi a persoanei vătămate personal, ci numai prin intermediul avocatului, care are pregătirea
profesională de a redacta în scris cereri şi excepţii, evident după consultarea materialului
procedural al cauzei şi dacă în urma acestei activităţi apreciază că urmărirea penală prezintă vicii
de procedură care pot fi corectate de judecător în această fază procesuală.
La baza cererilor şi excepţiilor se află un drept al inculpatului, al celorlalte părţi şi al
persoanei vătămate, nu o obligaţie, astfel încât acestea ar putea să nu le invoce în cadrul procedurii
în camera preliminară. În cazul în care le invocă, însă, ele declanşează contenciosul nulităţilor,
prin care se stabileşte obiectul şi limitele camerei preliminare şi care reprezintă câmpul de
exercitare a dreptului la apărare în faţa judecătorului investit cu soluţionarea cauzei din cadrul
primei instanţe, încă din faza de cameră preliminară. El se dovedeşte strategic pentru avocat,
deoarece face ca apărarea penală să nu se limiteze numai la o apărare de fond şi să integreze în
structura ei şi excepţia, care îi oferă posibilitatea de a obţine, pe lângă clarificarea actului de
sesizare a instanţei, şi epurarea dosarului de urmărire penală de acte efectuate cu încălcarea
dispoziţiilor legale, excluderea unor probe sau chiar restituirea cauzei la parchet66.

3.3.3. Rolul cererilor şi excepţiilor în realizarea obiectului procedurii de cameră


preliminară şi modul de formulare a acestora

În cazul în care părţile şi persoana vătămată nu formulează cereri şi excepţii, în principiu,


nu poate fi realizat obiectul procedurii în camera preliminară, întrucât existenţa lui depinde de
formularea criticilor privind legalitatea urmăririi.
De la această regulă este permisă o derogare în ipoteza în care judecătorul ridică excepţii
din oficiu. Acestea nu pot fi ridicate, însă, în toate cazurile, ci numai când se constată vreuna din
situaţiile de nulităţi absolute, care sunt exprese ori în cazul nulităţilor relative de ordine publică67.
Astfel, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, pe când nulitatea relativă poate fi
invocată, în principiu, doar la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, cu respectarea condiţiilor

65
Considerăm că pentru această etapă ar trebui instituit un caz distinct de asistenţă juridică obligatorie, în afara celor
prevăzute de art. 90 C.pr.pen. la care face trimitere art. 344 alin. (3) C.pr.pen..
66
În acelaşi sens, a se vedea, C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 890.
67
A se vedea, C.C.R., Decizia nr. 554/2017 privind criticarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 282 alin. (2) C.pr.pen.,
care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative (M.of. nr. 1013 din 21 decembrie 2017).

28
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

prevăzute de art. 282 C.pr.pen.68, cu excepţia situaţiilor avute în vedere de Curtea


Constituţională69.
În practică, pentru a avea şanse de a fi acceptate, cererile şi excepţiile se formulează în
scris prin memorii ample, documentate, care trebuie să conţină motivele corespunzătoare în drept
şi în fapt, prin prezentarea dispoziţiilor legale invocate şi a aspectelor factuale care au stat la baza
obţinerii unor probe sau a efectuării unor acte de urmărire penală, din care trebuie să rezulte
nelegalitatea acestora.
Întrucât rezultatul procedurii în camera preliminară poate fi decisiv pentru stabilirea
vinovăţiei inculpatului, efectele potenţiale ale unor cereri şi excepţii victorioase hrănesc toate
speranţele. Adesea acestea sunt, însă, de scurtă durată, deoarece, statistic, înfrângerile sunt mai
numeroase într-un contencios, cum este cel al nulităţilor, decât pe fondul cauzei. Ȋn cadrul acestui
tip de ˶litigiu˝, tendinţa naturală a judecătorului este de a valida actele îndeplinite, în privinţa cărora
este prezumată regularitatea procedurii, întrucât nulitatea este şi trebuie să rămână o excepţie70.
Cunoaştem că procedura penală tinde în mod clasic la asigurarea unui echilibru între
necesităţile represiunii şi protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei şi că judecătorul este
gardianul acestui echilibru. Plecând de la această tendinţă, în faţa judecătorului de cameră
preliminară se pune de multe ori problema de a decide dacă modalitatea de a obţine un adevăr este
mai importantă decât adevărul însuşi, fiind obligat ca în toată această ambivalenţă a contenciosului
nulităţilor să examineze aspectele cele mai tehnice ale procedurii penale, atât în privinţa literei
textelor legale, cât şi a spiritului care le guvernează. Prins într-o dialectică între formă şi fond, între
manieră şi materie, între interesele private şi interesul general al unei bune administrări a justiţiei,
judecătorul în camera preliminară este şeful orchestrei unei opere de epurare a urmăririi penale
prin valorizarea nulităţilor71.
Regimul juridic actual, a cărui lizibilitate şi coerenţă lasă de dorit, semnalează prezenţa
unei „zone gri” a sistemului nulităţilor, care perturbă inevitabil misiunea judecătorului şi face
incertă aprecierea ataşată verificării condiţiilor de validitate ale unui act de procedură penală.
În acest context legislativ, nu mai credem că organele de urmărire penală ar trebui să se
teamă de nulităţile de procedură şi nici că ele mai reprezintă o preocupare prioritară pentru
judecător. Aceasta datorită faptului că intrarea în vigoare a actualelor dispoziţii procedurale, din
ce în ce mai rezervate în această materie, a făcut ca şi avocatul, în loc să le caute şi să le invoce,
să aleagă uneori să se concentreze mai degrabă pe fond, estimând că o apărare de procedură
prezintă riscul de a trăda o slăbiciune asupra fondului ori să fie interpretată în acest fel de către
judecător72.
Ȋn acest context, considerăm că respingerea unei excepţii bazate pe nulitate nu este
întotdeauna sinonimă cu o înfrângere. Astfel, nu sunt rare cazurile în care instanţa penală ţine
seama de neregularităţile procedurale denunţate şi constatate, fără ca pentru aceasta să atragă toate
consecinţele, pronunţând, însă, hotărâri clemente asupra fondului, de natură să convingă persoana

68
Articolul 282 alin. (2) C.pr.pen. include şi procurorul printre titularii cererii, ignorându-se, însă, lipsa de interes
procesual al acestuia în ceea ce priveşte respectarea dispoziţiei legale încălcate cu ocazia efectuării unor acte de
urmărire penală. Considerăm că procurorul ar putea justifica un interes procesual propriu doar în privinţa încălcării de
către judecător sau instanţă a dispoziţiilor legale procedurale.
69
CCR, Decizia nr. 554/2017, precit.
70
A se vedea, V.A. Croquez, Précis des nullitiés en matière pénale. Manuel pratique de procédure criminelle d’après
la jurisprudence la plus récente de la Cour de cassation, Sirey, Paris, 1936, nr. 10, p. 6, cit. de A. Gallois, Les nullités
de procédure pénale, precit., p. 17.
71
A. Gallois, op. cit., p. 16.
72
Ibidem.

29
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

condamnată să nu mai exercite calea de atac a apelului. Am putea crede că aceasta este „faţa
ascunsă” a contenciosului nulităţilor şi implicit, a sancţionării formei, garanţie necesară unei
justiţii de fond exacte şi imparţiale73.

3.3.4. Ȋncunoştinţarea cu privire la termenul de formulare a cererilor şi excepţiilor

Odată cu aducerea la cunoştinţă a dreptului de formulare în scris de cereri şi excepţii, părţile


şi persoana vătămată sunt înştiinţate şi cu privire la termenul în care acestea pot fi formulate,
termen care se calculează de la data comunicării. Acesta se stabileşte, în prealabil, de judecătorul
de cameră preliminară, constituind o măsură premergătoare distinctă în cadrul procedurii. El este
obligatoriu, având la bază o dispoziţie expresă în acest sens dată de judecător, în funcţie de care
va decide cu privire la modul în care se va derula procedura în continuare, în camera preliminară.

3.3.5. Comunicarea altor drepturi procesuale

După părerea noastră, drepturile procesuale pe care părţile şi persoana vătămată le pot
exercita în camera preliminară care fac obiectul comunicării prevăzute în art. 344 alin. (2) teza a
II-a C.pr.pen. trebuie să includă şi alte două categorii de drepturi care decurg din specificitatea
procedurii de cameră preliminară şi anume: dreptul părţilor şi persoanei vătămate de a consulta
dosarul de urmărire penală şi dreptul acestora de a propune administrarea de probe pentru
dovedirea excepţiilor formulate, inclusiv a vătămării cauzate prin actele pe care le consideră
nelegale. Ele sunt esenţiale pentru garantarea dreptului la apărare în această fază procesuală,
nefiind susceptibile de limitări decât în cazuri excepţionale.
Acţiunea în nulitatea procedurii nu poate fi exercitată decât după obţinerea informaţiilor
necesare în urma consultării dosarului, care se situează în timp aproape de momentul finalizării
urmăririi penale şi trimiterii în judecată. De aceea, ea nu este utilă în faza de urmărire penală pentru
care nu a fost creat cadrul legal de exercitare efectivă a unui asemenea drept, fiind lăsată exclusiv
pe seama camerei preliminare.
În consecinţă, dreptul de a contesta legalitatea urmăririi penale este prevăzut exclusiv
pentru camera preliminară, care, aşa cum se observă din conţinutul art. 342 C.pr.pen., permite
apărării ca la iniţiativa sa să obţină verificarea de către judecător a cazurilor de nelegalitate a actelor
efectuate în cursul urmăririi penale.
Problema care se pune aici este aceea de a şti cum se poate exercita în mod eficient acest
drept în cazurile în care nu este asigurată asistenţa juridică în plenitudinea ei (de pildă, la utilizarea
metodelor speciale de supraveghere şi cercetare, care sunt exceptate de la dreptul avocatului de a
participa la actele de urmărire penală74), iar după efectuarea actelor nu există obligaţia prezentării

73
Ibidem.
74
Cu referire la aspectele referitoare la probele furnizate prin activităţile de supraveghere tehnică, considerăm că
actualele prevederi legale permit judecătorului de cameră preliminară sesizat cu excepţii privind legalitatea probelor
obţinute prin aceste procedee probatorii speciale să analizeze respectarea dispoziţiilor legale referitoare la utilizarea
metodei supravegherii tehnice în scopul obţinerii de probe în procesul penal exclusiv pe baza materialului probator
care se întocmeşte în acest scop. Este vorba de actele procesuale şi procedurale care trebuie să se afle în dosarul cauzei,
cum sunt: cererea formulată de procuror prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice; cererea motivată a
persoanei vătămate adresată procurorului; încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul; ordonanţa
procurorului de autorizare provizorie a măsurii de către judecător, însoţită de procesul – verbal de redare rezumativă
a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate; încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de confirmare a
măsurii dispuse de procuror; procesele – verbale întocmite de organul de urmărire penală pentru activităţile de

30
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

materialului obţinut suspectului sau inculpatului şi avocatului acestuia înainte de finalizarea


urmăririi penale în vederea luării la cunoştinţă de rezultatele activităţilor efectuate şi a pregătirii
efective a apărării.
Este pe deplin cunoscut faptul că excepţiile privind legalitatea actelor efectuate în cursul
urmăririi penale la solicitarea apărării sunt cantonate în cadrul procedurii de cameră preliminară,
reglementarea actuală neconţinând acţiunea care să permită apărării inculpatului examinarea
cazurilor de nelegalitate ale procedurii de urmărire în cursul acesteia, aşa cum ar fi fost firesc.
Într-adevăr, persoana urmărită nu dispune practic de nicio acţiune de contestare a legalităţii
probelor în faza de urmărire penală. Acest dezechilibru este tipic procedurii penale în vigoare.
Considerăm că sistemul adoptat este prejudiciabil pentru persoanele urmărite, care trebuie să
aştepte finalizarea procedurii pentru ca ilegalitatea urmăririi pe care o vizează să fie verificată.
Apărarea trebuie să aibă răbdare până la deschiderea procedurii de cameră preliminară pentru a
putea critica regularitatea administrării probelor din faza anterioară.
Se ştie că misiunea apărătorului constă în protejarea acuzatului de manifestările de
arbitrariu din partea oricărui organ judiciar. În acest scop, el dispune de un instrument procedural
specific: excepţia de nulitate a procedurii.
Observarea practicii judiciare recente a camerei preliminare ne conduce, însă, la
constatarea unei eroziuni sensibile a nulităţilor de procedură, limitând cazurile de anulare şi
consecinţele lor juridice până la punctul de a priva de orice interes practic angajarea unei acţiuni
în aceste circumstanţe. Astăzi, nulităţile, cu foarte puţine excepţii75, pretind din partea avocatului
să demonstreze prejudiciarea intereselor apărării. Pe acest aspect, fiecare avocat constată în
practică o mare dificultate în exerciţiul dreptului de contestare a legalităţii actelor, în cea mai mare
parte excepţiile privind nulităţile fiind respinse. Evoluţia sistemului nostru juridic, îndeosebi după
intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, pare să anunţe abandonul inexorabil al
procedurilor de constatare a nulităţilor privind actele de urmărire penală în raport de dispoziţiile
legale încălcate, în favoarea criteriului de oportunitate, integrat din ce în ce mai frecvent în
practică în examenul cazurilor de nulitate.

3.3.6. Stabilirea termenului în care pot fi formulate cererile şi excepţiile

Potrivit art. 344 alin. (2) partea finală C.pr.pen., termenul este stabilit de judecătorul de
cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai
scurt de 20 de zile. Considerăm că termenul care se stabileşte are aceeaşi durată pentru toţi
destinatarii şi se aduce la cunoştinţa acestora printr-o simplă adresă de comunicare. În cazul
inculpatului, aducerea la cunoştinţă a termenului se realizează, după părerea noastră, deodată cu
actul de comunicare a rechizitoriului şi, după caz, a traducerii autorizate a acestuia. Deşi este unic,
termenul stabilit ar putea să curgă, însă, de la date diferite, în raport de data în care se realizează
efectiv comunicarea pentru fiecare dintre persoanele care participă la procedură, potrivit legii.
În ceea ce priveşte durata acestui termen, legea prevede anumite criterii în funcţie de
care se determină de judecător în concret, de la caz la caz şi să nu fie mai scurt de 20 de zile. Deşi

supraveghere tehnică efectuate etc. La acestea se adaugă o copie de pe suportul care conţine rezultatul activităţilor de
supraveghere tehnică ce, după sesizarea instanţei, se păstrează la grefa acesteia, în locuri speciale, în plic sigilat, la
dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului investit cu judecarea cauzei.
75
Este vorba de cazurile de nulitate absolută care sunt arătate în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) C.pr.pen.. Încălcarea oricăror
dispoziţii legale în afara acestora determină nulitatea actului conform art. 282 C.pr.pen. doar atunci când s-a cauzat o
vătămare drepturilor procesuale, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

31
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

maximul nu este prevăzut de lege, la fixarea termenului în care se pot încadra părţile şi persoana
vătămată în vederea depunerii cererilor şi excepţiilor la judecător, credem că se va ţine seama şi
de caracterul urgent al procedurii în camera preliminară, care are o durată maximă de 60 de zile,
potrivit art. 343 C.pr.pen., chiar dacă are natura juridică a unui termen de recomandare.
Criteriile avute în vedere de legiuitor la determinarea termenului pentru cereri şi excepţii
declanşează exerciţiul dreptului de apreciere al judecătorului. Astfel cum reiese din modul de
exprimare a legii, termenul nu poate fi stabilit a priori, fără un examen concret al cauzei, însă
noţiunile la care s-a recurs sunt prea generale şi vagi, putând conduce uşor la arbitrariu, care ar
putea afecta caracterul echitabil al procedurii.
În absenţa unor repere legale, credem că factorul de complexitate a cauzei are în vedere
întinderea dosarului de urmărire penală, numărul de participanţi şi dificultăţile de probare a
eventualelor cazuri de nerespectare a normelor procedurale etc., iar particularităţile cauzei
vizează modalităţile concrete de efectuare a actelor procesuale şi procedurale în raport de
specificul acuzaţiei penale pe care se întemeiază sesizarea instanţei76.

3.3.7. Natura juridică a termenului

Probleme se pun în legătură cu natura juridică a termenului în care pot fi formulate


cererile şi excepţiile în camera preliminară. În această privinţă, suntem de părere că acest termen
pe care îl stabileşte judecătorul de cameră preliminară este un termen procedural judiciar, care
se calculează pe zile libere şi începe să curgă de la data comunicării adresei prevăzute de art.
344 alin. (2) C.pr.pen. şi a copiei certificate a rechizitoriului. În absenţa unei prevederi exprese,
considerăm că stabilirea acestui termen se realizează chiar prin adresa de comunicare77, nu doar
pentru inculpat, ci şi pentru celelalte părţi şi pentru persoana vătămată78.
Caracterul obligatoriu al termenului acordat pentru formularea cererilor şi excepţiilor este
neîndoielnic, dacă avem în vedere faptul că după expirarea acestuia, participanţii nu mai au, în
principiu, posibilitatea de a mai uzita de o asemenea procedură. Cu toate acestea, după părerea
noastră, termenul de cel puţin 20 de zile stabilit de judecătorul de cameră preliminară nu poate fi
considerat termen de decădere, indiferent de felul nulităţii invocate79. Fiind un termen judiciar,
nerespectarea lui nu poate atrage decăderea subiecţilor procesuali interesaţi din dreptul de a invoca
neregularităţile rechizitoriului ori nelegalitatea urmăririi penale, nefiind incidente dispoziţiile art.
268 alin. (1) C.pr.pen., care sunt aplicabile doar ipotezei în care termenul este prevăzut de lege.

76
La fixarea termenului pentru toţi participanţii, judecătorul va ţine seama şi de timpul de care aceştia au nevoie în
mod concret pentru studierea dosarului de urmărire penală, în vederea verificării legalităţii probelor şi a actelor de
urmărire penală, nu numai a regularităţii sesizării ori a aspectelor privind competenţa instanţei. De aceea, este esenţial
ca persoanele interesate şi avocaţii acestora să aibă acces efectiv la dosarul cauzei, respectiv să aibă posibilitatea
concretă de a solicita şi obţine copiile necesare de pe înscrisurile de la dosar ori de a le studia la arhiva instanţei, pentru
pregătirea cererilor şi excepţiilor. În acest scop, aşa cum s-a arătat (C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 889), avocaţilor li
se poate pune la dispoziţie dosarul de urmărire penală în formă electronică, aceasta fiind posibilă în virtutea
Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
77
În acelaşi sens, C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 886.
78
Deşi termenul este unic pentru toţi participanţii, credem că el ar putea să curgă de la date diferite, în raport de
momentul în care se realizează efectiv comunicarea. În cazul inculpaţilor, ea se realizează odată cu comunicarea
rechizitoriului. În toate cazurile, pentru a se evita discriminarea, termenul se stabileşte pe zile, nu calendaristic, pentru
a se satisface condiţia ca pentru fiecare să se acorde o perioadă de minim 20 de zile, prezumată de legiuitor ca fiind
necesară pentru realizarea apărărilor în camera preliminară.
79
În sens contrar, a se vedea C. Voicu, D. Atasiei, op. cit., p. 890.

32
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

În acelaşi timp, credem că nu se poate accepta pur şi simplu nici calificarea acestui termen
ca fiind unul de recomandare, pentru că ar însemna să admitem că nerespectarea lui nu ar determina
vreo sancţiune procesuală în nicio situaţie, iar dispoziţia judecătorului ar atrage în locul unei
obligaţii, o simplă facultate a destinatarului ei.
Prin Decizia nr. 14 din 4 iunie 201880, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, însă, pe
calea unui recurs în interesul legii, că termenul în care inculpatul, persoana vătămată şi celelalte
părţi pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea
administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este un termen
de recomandare.
În pofida acestei decizii, considerăm că termenul acordat de judecător pentru formularea
cererilor şi excepţiilor are o natură juridică mixtă. Astfel, el se prezintă, într-adevăr, ca un termen
judiciar relativ, cum a stabilit şi instanţa supremă, însă din punct de vedere legal are o durată
determinată atât prin minimul (de cel puţin 20 de zile), cât şi prin maximul ei („până la încheierea
procedurii în camera preliminară” sau „până la închiderea procedurii de cameră preliminară”, după
caz), având în vedere pentru aceasta din urmă termenul in limine litis pe care îl prevede art. 281
alin. (4) lit. a) (pentru nulităţile absolute) şi art. 282 alin. (4) lit. a) (pentru nulităţile relative), în
ipoteza în care încălcarea dispoziţiilor legale intervenind în cursul urmăririi penale, constituie
obiect al acestei proceduri.
În legătură cu înţelesul sintagmei „până la încheierea procedurii în camera preliminară”,
doctrina81 a considerat că aceasta desemnează momentul procesual în care se procedează la
dezbaterea cererilor şi excepţiilor în cadrul procedurii reglementate de art. 345 C.pr.pen.,
afirmându-se că altfel nu ar putea fi asigurată coerenţa procedurii de cameră preliminară, întrucât
succesiunea ulterioară a actelor şi măsurilor în cadrul acestei proceduri presupune ca până la acest
moment invocarea excepţiilor fie din oficiu, fie la cerere, să fi fost deja epuizată. În consecinţă, s-
a susţinut că excepţiile cu privire la nulităţile absolute sau relative privind actele organului de
urmărire penală nu ar putea fi ridicate decât până la şedinţa prevăzută de art. 345 C.pr.pen..
În ceea ce ne priveşte, ne exprimăm părerea că textele invocate mai sus [art. 281 alin. (4)
lit. a) C.pr.pen. referitor la nulităţile absolute şi art. 282 alin. (4) lit. a) C.pr.pen. referitor la
nulităţile relative] trebuie corelate cu prevederile art. 345 – 347 C.pr.pen. privind camera
preliminară.
Modul de determinare a limitei maxime până la care pot fi invocate cererile şi excepţiile în
camera preliminară se deduce implicit din art. 347 alin. (4) C.pr.pen., introdus prin O.U.G. nr.
82/2014 şi modificat prin Legea nr. 75/2016, care prevede că în soluţionarea contestaţiei nu pot fi
invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu
în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu
rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. În consecinţă, termenul in limine litis care
trebuie respectat pentru formularea cererilor şi excepţiilor în camera preliminară, este „până la
încheierea procedurii în camera preliminară” pentru cazurile de nulitate absolută şi „până la
închiderea procedurii de cameră preliminară”, pentru cazurile de nulitate relativă.
Credem, însă, că faţă de denumirea marginală a art. 345 C.pr.pen., care desemnează
„procedura în camera preliminară”, era mai potrivit ca în ceea ce priveşte invocarea nulităţilor
relative ale actelor de urmărire penală, să se prevadă în mod expres, ca limită maximă, finalizarea
acestei proceduri, în timp ce pentru cazurile de nulitate absolută privind actele de urmărire penală
să se prevadă ca invocarea acestora să poată fi făcută cel mai târziu până la încheierea procedurii

80
M. of. nr. 765 din 5 septembrie 2018.
81
A se vedea, I. Kuglay, op. cit., p. 912.

33
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

de cameră preliminară, adică până la finalizarea acestei faze procesuale, incluzând şi etapa
contestaţiei.
Probleme pune însă şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 201782 prin care se
legitimează revenirea la reglementarea anterioară, stabilind că din categoria nulităţilor absolute
face parte şi încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei
a organului de urmărire penală întrucât acest caz nu este exceptat în prezent de la regula exprimată
în art. 281 alin. (3) C.pr.pen. potrivit căreia poate fi invocat în orice stare a procesului. Cu
siguranţă, însă, legiuitorul va trebui să coreleze reglementările actuale în privinţa regimului
nulităţilor urmăririi penale cu procedura camerei preliminare, care reprezintă astăzi unicul cadru
procesual în care pot fi sancţionate nulităţile fazei de urmărire penală, înainte de deschiderea
procedurii de judecată în faţa instanţei penale.

3.3.8. Luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabilirea
termenului în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii

Potrivit art. 344 alin. (3) C.pr.pen., în cazurile de asistenţă juridică obligatorie prevăzute
de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu
şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate
formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării
probelor şi a efectuării actelor de către organul de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de
20 de zile.
Din cuprinsul acestui text se poate deduce că avocatului din oficiu îi este rezervat un drept
propriu în raport cu cel recunoscut părţilor şi persoanei vătămate în ceea ce priveşte formularea de
cereri şi excepţii. În plus, poziţia privilegiată a avocatului din oficiu rezultă din aceea că, spre
deosebire de avocatul ales, acestuia i se comunică personal termenul în care poate formula cererile
şi excepţiile. Înştiinţarea cu privire la termen generează, însă, şi obligaţia consultării dosarului în
vederea unei apărări efective şi concrete.

3.3.9. Stabilirea termenului pentru soluţionarea cererilor şi excepţiilor şi citarea


părţilor, a persoanei vătămate, precum şi încunoştinţarea procurorului despre termenul
stabilit

Aceste măsuri sunt luate de judecătorul de cameră preliminară, conform art. 344 alin. (4)
C.pr.pen., doar în situaţia în care s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă judecătorul a ridicat
excepţii din oficiu. Ele se justifică doar la expirarea termenelor stabilite pentru formularea în scris
a cererilor şi excepţiilor la care am făcut referire mai sus.
În ceea ce priveşte termenul care trebuie stabilit pentru activităţile ce urmează să aibă loc
în cadrul procedurii în camera preliminară, acesta este atributul exclusiv al judecătorului investit
cu soluţionarea cauzei. La fixarea acestuia, se va ţine seama de prevederea generală privind durata
procedurii în camera preliminară. Totodată, în absenţa unei precizări, credem că judecătorul ar
putea să aibă în vedere şi numărul de cereri şi excepţii formulate în cauză, volumul şi întinderea
acestora şi eventual, complexitatea problemelor ridicate.
Citarea pentru termenul stabilit a părţilor şi a persoanei vătămate este obligatorie în această
etapă. Ea se realizează cu respectarea dispoziţiilor legale privind citarea. Totodată, întrucât
procedura nu se poate derula în absenţa procurorului, a cărui participare este obligatorie, potrivit
82
M. of. nr. 566 din 17 iulie 2017.

34
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

legii, acesta va fi încunoştinţat despre termen. Deşi nu se face nicio referire expresă în textul legal,
considerăm că în acelaşi mod se va proceda şi în privinţa avocatului ales sau din oficiu, care trebuie
încunoştinţat în cazurile de asistenţă juridică obligatorie.

4. Desfăşurarea procedurii în camera preliminară

Denumirea folosită de legiuitor pentru desemnarea acestei perioade este improprie. În


realitate, ea desemnează doar prima etapă în care se desfăşoară şedinţa care are loc în camera de
consiliu în ipoteza în care au fost formulate cereri sau excepţii. Ea nu trebuie confundată cu etapa
de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, care, de regulă, se realizează într-o şedinţă separată.

4.1. Ipoteza în care nu s-au formulat cereri sau excepţii

Potrivit art. 346 alin. (1) C.pr.pen., dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele
stabilite şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestui termen, judecătorul de cameră
preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de
urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. În acest caz, judecătorul de cameră preliminară se
pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea
procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.
După cum se poate observa, legea nu reglementează renunţarea părţilor şi a persoanei
vătămate la dreptul de a formula cereri şi excepţii în camera preliminară, în pofida caracterului lor
facultativ. Ca o consecinţă a acestei omisiuni, închiderea procedurii este prorogată inutil, după
părerea noastră, până la expirarea termenului stabilit de judecător.
Considerăm, totuşi, că acestea ar putea forma obiectul unei renunţări întrucât nu există
nicio prevedere care să o interzică. Ea se poate materializa inclusiv într-o cerere prin care părţile
şi persoana vătămată ar putea solicita judecătorului de cameră preliminară să dispună începerea
judecăţii înainte de împlinirea termenului. O asemenea posibilitate ar permite scurtarea duratei
procedurii.

4.2. Ipoteza în care s-au formulat cereri şi excepţii

4.2.1. Procedura intermediară

În această ipoteză, procedura se va desfăşura într-o primă etapă în şedinţă nepublică, dar
contradictorie, cu participarea obligatorie a procurorului şi în prezenţa părţilor şi a persoanei
vătămate, dacă acestea, legal citate, se prezintă la dezbateri personal sau asistate de avocaţii lor
aleşi sau din oficiu. Întrucât participarea părţilor şi a persoanelor vătămate nu este obligatorie, dacă
procedura este legal îndeplinită, şedinţa poate avea loc şi în absenţa acestora.

4.2.1.1. Dezbaterile iniţiale în camera preliminară

4.2.1.1.1. Administrarea de probe

Din cuprinsul art. 345 alin. (1) C.pr.pen., rezultă că procedura în camera preliminară poate
debuta cu o etapă de cercetare a probelor înainte de dezbaterile asupra cererilor şi excepţiilor
formulate sau ridicate din oficiu întrucât, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 641/2014, în

35
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă
directă şi implicită asupra legalităţii probelor. Potrivit aceleiaşi decizii, imposibilitatea
judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor
înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte îl pun pe acesta în postura
de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge asupra analizei de drept.
Sub acest aspect, textul corectat prin Legea nr. 75/2016 care nu permite judecătorului de
cameră preliminară să administreze probe prin alte mijloace de probă în afara „oricăror înscrisuri
noi prezentate” a fost declarat apoi neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
802/201783. S-a considerat că mijloacele de probă ce pot fi folosite în procedura de cameră
preliminară, în vederea verificării legalităţii administrării probelor, nu pot fi limitate doar la
„înscrisurile noi prezentate”, aceasta echivalând cu o constatare formală a legalităţii probelor. S-a
mai arătat că această soluţie legislativă limitează exerciţiul procesual al judecătorului de cameră
preliminară, precum şi independenţa sa în realizarea actului de justiţie şi încalcă dreptul la apărare
şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi persoanei vătămate în componenţa sa referitoare la
egalitatea armelor.
În lumina acestei orientări, considerăm că în camera preliminară este admisibilă
încuviinţarea administrării unor probe, în principiu, prin orice mijloc de probă, dacă nu este
interzis de lege, însă numai cu privire la legalitatea administrării probelor în cursul urmăririi
penale. Considerăm că administrarea probelor în camera preliminară poate privi, în esenţă, doar
modul în care s-au administrat probele în timpul urmăririi penale, nu şi aspecte care privesc
netemeinicia emiterii rechizitoriului.
În contextul actualei reglementări, suntem de părere că apărarea inculpatului ar putea
solicita judecătorului de cameră preliminară să procedeze la obligarea procurorului de a depune la
dosar înscrisurile care lipsesc ori de a le solicita de la alte organe de stat, la audierea de persoane
ori la ascultarea ori vizionarea în camera de consiliu, în prezenţa procurorului, a părţilor şi a
persoanei vătămate, a înregistrărilor de convorbiri pentru a-l convinge de temeinicia excepţiilor
formulate (de pildă, pentru dovedirea provocării84 ori în vederea confruntării înregistrării cu
procesul – verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică).
În ceea ce ne priveşte, nu considerăm că recurgerea la această modalitate de verificare a
legalităţii probelor nu ar fi admisibilă în această fază procesuală, deoarece ea nu se abate de la
obiectul procedurii, respectiv de la verificarea aspectelor de legalitate a probelor obţinute în cursul
urmăririi penale. O asemenea concluzie credem că se impune cu atât mai mult cu cât judecătorul
de cameră preliminară are obligaţia de a exercita şi un control de proporţionalitate a investigaţiilor
conduse de procuror, respectiv dacă materialul cauzei prezintă elemente de gravitate suficiente
pentru a justifica măsurile probatorii derogatorii.
Cu titlu exemplificativ, arătăm că nu există nicio raţiune, după părerea noastră, care să
justifice ideea că numai instanţa de judecată, în cursul unei cercetări judecătoreşti, poate proceda
la ascultarea sau vizionarea suportului pe care au fost înregistrate activităţile de supraveghere
tehnică la care se referă excepţiile privind legalitatea probelor rezultate. O asemenea soluţie este
discutabilă, dacă avem în vedere ipoteza în care după ascultarea sau vizionarea înregistrărilor de
către judecător se pot constata neconcordanţe între conţinutul acestora şi procesele verbale de
consemnare, omiterea unor aspecte de fapt esenţiale în cuprinsul acestora din urmă ori
consemnarea eronată a rezultatelor supravegherii sau redarea lor fragmentară în defavoarea

83
M.of. nr. 116 din 6 februarie 2018.
84
Atingerea adusă principiului loialităţii în administrarea probelor, cum este cazul provocării, este considerată un caz
distinct de nulitate a probei (a se vedea, F. Saint – Pierre, op. cit., p. 770).

36
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

inculpatului. Este evident că, în aceste cazuri, consecinţa juridică este înlăturarea procesului verbal
din ansamblul probator. Or, această sancţiune nu poate fi dispusă decât în procedura de cameră
preliminară.
Ar mai fi de discutat dacă actuala reglementare mai permite utilizarea expertizei ca mijloc
de verificare a autenticităţii mijlocului de probă rezultat din înregistrările de convorbiri sau
comunicări, întrucât spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, care conţinea o
prevedere expresă în acest sens în art. 916 alin. (1), codul actual nu mai menţine această dispoziţie.
Prin aceasta, practic, expertiza rămâne un mijloc de probă comun care urmăreşte doar stabilirea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările de fapt care formează obiectul cauzei, nu şi
verificarea unor mijloace de probă. Aceasta nu înseamnă, însă, că expertiza şi-a pierdut importanţa
pentru domeniul supravegherii tehnice.
Chestiunea expertizării înregistrărilor este esenţială pentru garantarea dreptului la apărare
în această materie, deoarece în ipoteza în care, prin intermediul expertizei, se stabileşte că
înregistrarea nu este autentică, proba trebuie exclusă, în temeiul art. 102 alin. (2) C.pr.pen., ca fiind
obţinută în mod nelegal. Autenticitatea înregistrărilor priveşte nu numai conţinutul probei, ci şi
legalitatea acesteia. De aceea, pentru a fi valabilă, înregistrarea unei convorbiri sau comunicări
trebuie însoţită întotdeauna de un certificat de autenticitate. Codul de procedură penală actual
reglementează două modalităţi diferite de garantare a autenticităţii înregistrărilor şi anume:
semnătura electronică extinsă, care face legătura între suportul tehnic depus la dosarul cauzei şi
conţinutul înregistrărilor în privinţa persoanelor care au efectuat operaţiunea [art. 143 alin. (2) şi
art. 142 C.pr.pen.]; certificarea pentru autenticitate de către procuror a procesului verbal în care
sunt redate convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate.
Considerăm că este esenţial pentru legalitatea probei să se stabilească dacă o înregistrare
audio conţine discuţia ce a format obiectul ei în întregime sau numai fragmentar ori dacă reprezintă
o copie sau este originală. Sub acest aspect, se poate dispune o expertiză cu următorul obiectiv: să
se stabilească autenticitatea înregistrării audio pentru că, în cazul în care înregistrarea nu este
autentică, aceasta nu poate fi acceptată ca mijloc de probă. Conform doctrinei de specialitate 85, o
înregistrare audio pe suport magnetic este autentică dacă: a fost realizată simultan cu evenimentele
acustice conţinute pe aceasta şi nu reprezintă o copie; nu conţine eventuale intervenţii (ştersături,
inserări, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere); a fost realizată cu
echipamentul tehnic prezentat de partea care a efectuat înregistrarea.
În doctrină86, s-a mai precizat că, în cazul contestării înregistrărilor, expertiza se va putea
efectua doar asupra unor fişiere certificate cu semnătură electronică extinsă. S-au avut în vedere,
evident, înregistrările provenite din activitatea organelor de urmărire penală, autorizate de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi, care trebuie semnate şi autentificate de către persoana care le-a
realizat. Există însă şi alte categorii de înregistrări care ar putea fi expertizate şi anume cele pe care
părţile le pun la dispoziţia organelor judiciare şi cele provenite din surse publice (camere de
supraveghere stradale sau circuite de supraveghere private), care trebuie certificate pentru
autenticitate de procuror cu ocazia primirii sau ridicării lor, după caz.
După părerea noastră, o cercetare expertală nu poate fi limitată doar la faptele presupuse a
fi săvârşite de suspect sau inculpat, ci trebuie extinsă şi cu privire la elementele de autenticitate şi
veridicitate ale unor mijloace de probă, cum este cazul celor rezultate din utilizarea metodei
speciale de supraveghere tehnică. Considerăm că vulnerabilitatea caracteristică acestei metode

85
A se vedea, A. Petre, C. Grigoraş, Înregistrările audio şi audio – video. Mijloace de probă în procesul penal.
Expertiza judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 202.
86
C.M. Chiriţă, op. cit., p. 325.

37
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

impunea menţinerea prevederii exprese din reglementarea anterioară privind utilizarea expertizei
în vederea verificării mijlocului de probă rezultat din utilizarea interceptărilor şi înregistrărilor de
convorbiri.
În pofida opţiunii legiuitorului expertiza continuă să reprezinte înainte de toate un
important mijloc de apărare în susţinerea contestaţiei privind legalitatea mijlocului de probă
obţinut prin intermediul activităţilor de supraveghere tehnică. De aceea, credem că, prin prisma
deciziei Curţii Constituţionale, expertiza privind autenticitatea înregistrărilor de convorbiri,
comunicări sau conversaţii ar putea fi administrată şi în cadrul procedurii de cameră preliminară,
pentru a da posibilitatea judecătorului ca, în cazul în care se demonstrează lipsa de autenticitate a
înregistrărilor, să poată dispune excluderea probelor rezultate ca fiind obţinute în mod nelegal,
existând riscul ca această chestiune să nu mai poată fi ridicată în faza ulterioară a judecăţii, dacă
se apreciază că nu aparţine fondului cauzei.
Neregularităţile actului de sesizare a instanţei nu necesită, de regulă, administrarea de
probe, deoarece pot fi constatate pe baza verificării lucrărilor şi a materialului din dosarul de
urmărire penală. La fel, evaluarea efectuării actelor organelor de urmărire penală sub aspectul
legalităţii se realizează în raport de conţinutul actelor procedurale întocmite, care se găsesc la
dosarul cauzei şi de normele procedurale aplicabile, nefiind necesară prezentarea unor dovezi
exterioare acestora87.
În absenţa unor dispoziţii particulare, administrarea probelor în camera preliminară este
guvernată de regulile comune prevăzute în art. 100 C.pr.pen.. Ea poate reprezenta o etapă esenţială
în cadrul procedurii, deoarece completează materialul probator pe care se va întemeia judecătorul
în etapa de soluţionare a cererilor şi excepţiilor. În acelaşi timp, ea are ca efect şi prelungirea
duratei, acordându-se termene în acest scop.
Credem, totuşi, că ar fi exagerat să se considere că ar trebui să existe o cercetare a probelor
similară unei „cercetări judecătoreşti” în cadrul camerei preliminare, în absenţa unor modificări
legale corespunzătoare. În acelaşi timp, este puţin probabil ca într-o viitoare reglementare să se
introducă posibilitatea prelungirii administrării probelor din cursul urmăririi penale în această fază
intermediară a procesului penal, a cărei unică raţiune este aceea de filtru privind aspectele exclusiv
de legalitate asupra fazei de urmărire penală finalizate prin dispoziţia procurorului de trimitere în
judecată.
Pe de altă parte, suntem de părere că verificarea legalităţii administrării probelor nu ar
trebui să fie tranşată definitiv în camera preliminară, având în vedere influenţa directă pe care o au
actele pe care le îndeplineşte judecătorul în această fază asupra desfăşurării ulterioare a procesului
penal, ci odată începută judecata, judecătorul fondului să poată aprecia şi asupra legalităţii
administrării probelor, dacă apar aspecte de fapt noi cu ocazia cercetării judecătoreşti, care ar putea
constitui temeiuri în baza cărora inculpatul, personal sau prin avocat, să poată ridica excepţii,
inclusiv dintre cele referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară88.

4.2.1.1.2. Dezbaterile propriu – zise asupra cererilor şi excepţiilor

87
A se vedea, C. Voicu, D. Atasiei, T. Manea, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1025.
88
Invocarea unor asemenea excepţii în faţa instanţei de fond, după începerea judecăţii, nu deschide în mod automat o
judecată imediată, ci, astfel cum se obişnuieşte în practica judiciară, ea poate fi unită cu fondul, ca o decizie de
administrare judiciară, putând fi formulată oricând din momentul în care apar temeiuri, dar nu mai târziu de momentul
în care au loc dezbaterile asupra fondului cauzei in limine litis, sub sancţiunea inadmisibilităţii.

38
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Procedura culminează cu dezbaterile judiciare asupra cererilor şi excepţiilor, care se


realizează în camera de consiliu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate şi constă în
concluziile puse de către părţi şi persoana vătămată, dacă sunt prezente, de avocaţii care îi asistă
sau îi reprezintă pe cei care lipsesc şi, evident, de către procuror, a cărui prezenţă este întotdeauna
obligatorie.
În cadrul dezbaterilor, judecătorul de cameră preliminară acordă mai întâi cuvântul celor
care au formulat cereri şi excepţii în vederea susţinerii acestora, apoi celorlalte părţi şi persoanei
vătămate, pentru a-şi preciza poziţia cu privire la acestea şi la urmă procurorului pentru combaterea
cererilor sau excepţiilor formulate. Dacă sunt şi excepţii din oficiu, ele se vor pune în discuţia în
contradictoriu a procurorului şi a părţilor, precum şi a persoanei vătămate, dacă sunt prezente.
Întrucât cererile şi excepţiile pun probleme de drept, în cea mai mare parte a cazurilor, sunt
susţinute de avocaţii aleşi sau din oficiu ai părţilor şi persoanei vătămate.

Capitolul IV
Soluţionarea procedurii de cameră preliminară

1. Rezolvarea cererilor şi excepţiilor în prima etapă a procedurii

După închiderea dezbaterilor, urmează o etapă de soluţionare şi de sancţionare preliminară


a iregularităţilor invocate pe calea cererilor şi excepţiilor formulate sau ridicate din oficiu. Astfel,
potrivit art. 345 alin. (2) C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de
consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.
Cu această ocazie, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una din următoarele soluţii:
A) respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu şi dispune începerea
judecăţii.
În acest caz, prin aceeaşi încheiere, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea
sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune
începerea judecăţii [art. 346 alin. (2) C.pr.pen.]. Această soluţie exclude organizarea unei şedinţe
separate. Ea face ca procedura prevăzută de art. 345 C.pr.pen. să coincidă cu cea prin care se
soluţionează cauza în camera preliminară89.
B) admite cererile şi excepţiile invocate în totalitate sau în parte, după caz şi stabileşte
unul din următoarele moduri de soluţionare:
a) exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale şi restituie cauza la
parchet [art. 346 alin. (3) lit. b) C.pr.pen.]. Credem că aceeaşi soluţie se impune şi atunci când au
fost sancţionate cu nulitatea toate actele de urmărire penală.
În acest caz, judecătorul de cameră preliminară dispune prin aceeaşi încheiere restituirea
cauzei la procuror [art. 346 alin. (42) C.pr.pen.]. Ea se dispune în mod automat, conform art. 346
alin. (3) lit. b) C.pr.pen., nefiind lăsată la aprecierea judecătorului. Această ipoteză este similară
cu cea menţionată anterior, deoarece nici în această situaţie nu va mai avea loc o altă înfăţişare,
procedura prevăzută de art. 345 C.pr.pen. suprapunându-se pe cea prin care se soluţionează faza
procesuală a camerei preliminare90.

89
În acelaşi sens, I. Kuglay, Comentariu în op. cit., 2017, p. 1433.
90
În conformitate cu art. 346 alin. (3) lit. b) C.pr.pen., judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet
dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale.

39
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

b) constată neregularităţi ale actului de sesizare sau sancţionează cu nulitatea, potrivit


art. 280 – 282 C.pr.pen., actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori exclude
una sau mai multe probe administrate.
Constatarea neregularităţilor actului de sesizare generează obligaţia procurorului de a
examina posibilităţile de remediere a acestora91. Dintre toate actele de urmărire penală, doar
rechizitoriul poate fi supus procedurii de remediere. Procurorul are, însă, şi un drept de opţiune:
fie să menţină dispoziţia de trimitere în judecată, după remedierea neregularităţilor rechizitoriului,
fie să ceară restituirea cauzei, atunci când apreciază că neregularităţile actului de sesizare nu pot
fi înlăturate decât prin refacerea acestor acte, adică prin reluarea urmăririi penale (de pildă, dacă
s-a dispus trimiterea în judecată pentru o faptă cu privire la care nu a fost pusă în mişcare acţiunea
penală)92.
Sancţionarea cu nulitate absolută sau relativă, după caz, a actelor de urmărire penală ori
excluderea uneia sau mai multor probe administrate în cursul urmăririi penale nu poate antrena
posibilitatea de remediere, ca în cazul constatării neregularităţilor rechizitoriului, ci doar
exercitarea de către procuror a dreptului de opţiune prevăzut de art. 345 alin. (3) C.pr.pen.,
respectiv: să menţină dispoziţia de trimitere în judecată ori să solicite restituirea cauzei, după caz.
Având în vedere că se adresează în mod particular procurorului, considerăm că încheierea
judecătorului de cameră preliminară trebuie să aibă la bază o motivare specială. Astfel, în cazul
în care constată neregularităţi ale actului de sesizare, trebuie să indice, în concret, în ce constă
fiecare neregularitate şi în ce măsură afectează stabilirea obiectului sau a limitelor judecăţii, iar
dacă se constată descrierea necorespunzătoare a situaţiei de fapt în cuprinsul rechizitoriului, să
arate care anume elemente de fapt lipsesc ori sunt neclare raportat la conţinutul legal al infracţiunii.
Dacă sunt sancţionate anumite acte de urmărire penală ori dacă sunt excluse anumite probe,
în cuprinsul încheierii trebuie să se determine cu exactitate actul sancţionat sau proba exclusă, cu
referire concretă la mijloacele de probă sau la procedeul probator folosit, inclusiv la vătămarea
cauzată şi la modalitatea de înlăturare a acesteia, în cazul nulităţii relative93.

2. Remedierea rechizitoriului şi exercitarea dreptului de opţiune al procurorului cu


privire la dispoziţia de trimitere în judecată

În art. 345 alin. (3) C.pr.pen. se prevede un termen de 5 zile de la comunicarea încheierii
prin care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare ori
sancţionează cu nulitate actele de urmărire penală sau exclude una sau mai multe probe
administrate, înăuntrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică
judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită
restituirea cauzei.
În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 5 zile, în doctrină au fost exprimate
două puncte de vedere diferite. Într-o opinie94, s-a susţinut că termenul de 5 zile, fie că se referă la

91
Considerăm greşită opinia potrivit căreia procurorul nu ar avea obligaţia să procedeze la remedierea rechizitoriului
întrucât are posibilitatea de a solicita restituirea cauzei (I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1428). După părerea
noastră, din modul de exprimare al legiuitorului rezultă două obligaţii alternative ce revin procurorului: remediază
neregularităţile actului de sesizare, dacă este posibil şi în raport de rezultatul evaluării comunică judecătorului de
cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
92
Judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Baia Mare, Încheierea din 9 aprilie 2014, cit. de I. Kuglay,
Comentariu, op. cit., 2017, p. 131.
93
A se vedea, I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1428.
94
C. Voicu, D. Atasiei, T. Manea, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1027.

40
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

remedierea eventualelor neregularităţi ale actului de sesizare, fie că are în vedere menţinerea ori
nu a dispoziţiei de trimitere în judecată, este un termen de recomandare, iar într-o altă opinie95
cu care suntem de acord, s-a considerat că termenul înăuntrul căruia procurorul este obligat să
procedeze la remedierea neregularităţilor şi să comunice judecătorului de cameră preliminară
opţiunea sa cu privire la dispoziţia de trimitere în judecată este un termen procedural imperativ,
care atrage în caz de încălcare sancţiunea decăderii. Acest punct de vedere este argumentat şi prin
aceea că depăşirea termenului de 5 zile atrage de drept restituirea cauzei96.
În privinţa actului procedural prin care procurorul remediază neregularităţile
rechizitoriului, întrucât legea nu conţine nicio prevedere, s-au exprimat păreri diferite. Într-o
opinie, s-a susţinut că acesta poate îmbrăca orice formă, având o natură sui generis97, iar în alta că
remedierea presupune refacerea rechizitoriului, astfel încât nu s-ar putea realiza printr-un act
separat98.
De asemenea, nici practica judiciară nu este unitară în această privinţă, existând şi opinia
că acest act ar trebui să constituie o ordonanţă, în virtutea dispoziţiei art. 286 alin. (1) C.pr.pen.,
potrivit căreia procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza
prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel99.
În ceea ce ne priveşte, ne alăturăm opiniei100 potrivit căreia întrucât actul care se întocmeşte
trebuie să fie o completare a sesizării iniţiale, deoarece produce aceleaşi efecte, el nu poate avea o
altă formă decât aceea a rechizitoriului.
De aceea, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească condiţiile unui rechizitoriu: să fie
întocmit de procurorul care a efectuat sau care a supravegheat urmărirea penală; să fie supus
verificării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către conducătorul parchetului din care face
parte procurorul care l-a întocmit sau de către procurorul ierarhic superior, după caz.
Prin excepţie, remedierea rechizitoriului este de competenţa conducătorului parchetului sau
procurorului ierarhic superior când neregularitatea constatată constă în omisiunea verificării
rechizitoriului conform art. 328 alin. (1) teza finală C.pr.pen..
Atunci când remediază rechizitoriul, procurorul este obligat ca în cuprinsul actului de
remediere să facă precizarea dacă îşi menţine dispoziţia de trimitere în judecată în raport cu fiecare
faptă sau cu fiecare inculpat pentru care s-au constatat neregularităţi.
În acest context, considerăm că solicitarea de către procuror să i se restituie cauza trebuie
privită ca o alternativă la menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată. Ea echivalează cu o
retragere a acuzaţiei, fiind inspirată de procesul penal adversial. Suntem de părere că restituirea
cauzei la procuror este o modalitate autonomă de remediere a neregularităţilor pusă la dispoziţia
procurorului de către legiuitor în favoarea acestuia, pentru care poate opta atunci când constată că
este necesară reluarea urmăririi penale101.

3. Procedura de soluţionare propriu-zisă

95
I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1430.
96
Curtea de Apel Oradea, Secţia penală, Încheierea nr. 138 din 5 decembrie 2017, Camera preliminară (nepublicată).
97
I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1429.
98
A se vedea, C. Voicu, C. Oncescu, Actul procedural prin care procurorul remediază neregularităţile actului de
sesizare în procedura camerei preliminare, Dreptul nr. 4/2016, p. 58 – 59, 70 – 71.
99
ICCJ, Secţia penală, Încheierea nr. 339 din 16 martie 2015, cit. de C. Voicu, C. Oncescu, op. cit., p. 60.
100
C. Voicu, D. Atasiei, T. Manea, Comentariu, precit.; C. Voicu, C. Oncescu, precit., p. 70 – 71.
101
Doctrina (I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1421) a subliniat că, în reglementarea actuală, restituirea cauzei
nu mai reprezintă o sancţiune, ci un remediu procesual la care procurorul poate recurge în scopul refacerii sau
completării unei urmăriri penale deficitare.

41
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

În situaţia în care s-au constatat neregularităţi ale rechizitoriului, s-au invalidat unele acte
de urmărire penală ori au fost excluse unele probe, după expirarea termenului de 5 zile acordat
procurorului în vederea remedierii actului de sesizare şi a comunicării opţiunii sale judecătorului
de cameră preliminară, în privinţa dispoziţiei de trimitere în judecată, urmează o nouă şedinţă în
camera de consiliu. În acest scop, judecătorul de cameră preliminară stabileşte un nou termen
pentru soluţionarea cererilor şi excepţiilor, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu
participarea procurorului.

4. Dezbaterile finale în camera preliminară asupra soluţiilor solicitate judecătorului

În cadrul şedinţei, se vor dezbate soluţiile procedurii de cameră preliminară. Cu această


ocazie, nu se vor relua dezbaterile precedente. În această etapă, nu se mai administrează niciun fel
de probe. Se vor pune doar concluzii de către părţi şi persoana vătămată, dacă sunt prezente ori de
avocaţii acestora şi de către procuror. Ele vor fi limitate la elementele noi rezultate din procedura
anterioară. După închiderea dezbaterilor, judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa printr-
o nouă încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate [art. 346
alin. (41) C.pr.pen.].

4.1. Rezolvarea cererilor şi excepţiilor în a doua etapă a procedurii

Soluţiile care pot fi dispuse în urma derulării acestei proceduri sunt cele prevăzute de art.
346 C.pr.pen.:
A) Restituirea cauzei la parchet, în cazurile prevăzute de art. 346 alin. (3) lit. a) şi c)
C.pr.pen.:
a) rechizitoriul este neregulamentar102 întocmit, iar neregularitatea nu a fost
remediată de procuror în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) C.pr.pen., dacă
neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecăţii [art. 346
alin. (3) lit. a) C.pr.pen].
Pentru a fi în prezenţa acestui caz de restituire a cauzei la procuror, este necesar să fie
îndeplinite cumulative următoarele condiţii:
- să se fi constatat neregularităţi ale actului de sesizare prin încheiere în cadrul primei etape
a procedurii în camera preliminară (procedura prevăzută de art. 345 C.pr.pen.);
- neregularităţile să nu fi fost remediate de procuror în termenul de 5 zile prevăzut de art.
345 alin. (3) C.pr.pen.. Această condiţie nu trebuie interpretată restrictiv. Considerăm că ea trebuie
apreciată ca îndeplinită nu numai în situaţia în care procurorul răspunde la solicitarea judecătorului
de cameră preliminară, însă nu procedează la înlăturarea neregularităţii, ci şi în cazul în care
procedează la înlăturarea neregularităţii, dar o efectuează în mod necorespunzător;
- neregularitatea rechizitoriului să subziste după parcurgerea procedurii de remediere şi să
fie constatată din nou de judecătorul de cameră preliminară prin încheiere în cadrul celei de-a doua
etape a procedurii în camera preliminară (procedura prevăzută de art. 346 C.pr.pen.), când
procedează la o nouă evaluare a actului de sesizare a instanţei;
- neregularităţile constatate să atragă imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor
judecăţii. Pentru îndeplinirea acestei condiţii, nu este suficient ca neregularitatea să subziste, ci

102
În pofida exprimării defectuoase, sensul prevederii legale este acela al sancţionării întocmirii rechizitoriului cu
încălcarea dispoziţiilor art. 328 alin. (1) C.pr.pen..

42
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

este necesar ca aceasta să afecteze ori să continue să afecteze posibilitatea de determinare a


obiectului sau a limitelor judecăţii. Este vorba de obiectul şi limitele arătate în art. 371 C.pr.pen.
potrivit cărora „judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a
instanţei”.
Aceasta înseamnă că este necesar ca din cuprinsul rechizitoriului să rezulte cu claritate care
sunt faptele cu care este sesizată instanţa de judecată şi care sunt persoanele acuzate de comiterea
faptelor descrise, a căror judecare o solicită procurorul.
b) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3) C.pr.pen. ori nu
răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii [art. 346 alin. (3) lit. c) C.pr.pen.].
Textul legal conţine în realitate două cazuri de restituire determinate de poziţia
procesuală a procurorului: solicitarea expresă a procurorului de restituire a cauzei şi pasivitatea
acestuia, constând în omisiunea comunicării unui răspuns judecătorului de cameră preliminară cu
privire la menţinerea dispoziţiei de trimitere în judecată.
Restituirea cauzei la procuror întemeiată pe aceste cazuri este posibilă în situaţia în care
judecătorul de cameră preliminară a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat
cu nulitate unele dintre actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii. Din conţinutul
dispoziţiilor art. 345 alin. (3) C.pr.pen. rezultă că, în această situaţie, procurorul are competenţa
exclusivă de a decide cu privire la parcursul cauzei penale. Astfel, pe de o parte, decizia
procurorului de solicitare a restituirii cauzei nu poate face obiectul controlului din partea
judecătorului de cameră preliminară, iar pe de altă parte, „tăcerea” acestuia are ca efect restituirea
obligatorie a cauzei la parchet103.
În cauzele complexe privind mai multe fapte şi mai mulţi inculpaţi, dacă se constată
neregularităţi numai cu privire la o parte dintre fapte sau dintre inculpaţi, se pune problema de a
şti dacă ar fi admisibilă o restituire parţială a cauzei la procuror.
În legătură cu această chestiune, a fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia o
asemenea măsură nu ar putea fi dispusă în cursul procedurii de cameră preliminară, deoarece atât
disjungerea, cât şi reunirea cauzelor nu ar face parte din obiectul camerei preliminare, iar soluţia
trebuie dată în raport cu întreaga cauză104.
În ceea ce ne priveşte, avem rezerve cu privire la această opinie, întrucât, chiar dacă nu
există o prevedere expresă în acest sens, credem că sunt aplicabile dispoziţiile legale generale
privind reunirea cauzelor şi disjungerea, care ar trebui să fie incidente în toate fazele procesuale,
nu numai în fazele de urmărire penală şi judecată.
B) Începerea judecăţii [art. 346 alin. (4) C.pr.pen.].
Soluţia de începere a judecăţii se dispune în cadrul procedurii prevăzute de art. 346 alin.
(4 ) C.pr.pen. în cea de-a doua etapă doar în cazul prevăzut în art. 346 alin. (4) C.pr.pen. şi anume
1

în toate celelalte cazuri în care judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale
actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat cu nulitate
conform art. 280 – 282 C.pr.pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii.
Din conţinutul reglementării se deduce că începerea judecăţii poate fi dispusă în
următoarele situaţii:
- dacă neregularităţile actului de sesizare a instanţei constatate în prima etapă a procedurii
au fost remediate de parchet ori, deşi neremediate, s-a apreciat că acestea nu împiedică stabilirea
obiectului sau a limitelor judecăţii;

103
A se vedea, C. Voicu, D. Atasiei, T. Manea, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1029 – 1030.
104
I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1433 – 1434; C. Voicu, D. Atasiei, T. Manea, Comentariu, op. cit., 2017,
p. 1030.

43
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

- dacă raportat la nelegalitatea probelor sau actelor de urmărire penală constatate în prima
etapă a procedurii, procurorul a comunicat judecătorului de cameră preliminară că menţine
dispoziţia de trimitere în judecată. În acest caz, dacă procurorul menţine dispoziţia de trimitere în
judecată, judecătorul de cameră preliminară nu mai are niciun drept de apreciere, ci este obligat să
dispună începerea judecăţii.
Considerăm că această reglementare este criticabilă, deoarece limitează în mod inadmisibil
puterea de apreciere a judecătorului de cameră preliminară cu privire la îndeplinirea condiţiilor de
începere a judecăţii. Suntem de părere că judecătorul ar trebui să poată evalua şi suficienţa
probelor rămase după operaţia de excludere, pentru a decide dacă se mai justifică sau nu
deschiderea fazei de judecată. Este posibil, de pildă, ca restul probelor să nu aibă legătură cu
obiectul cauzei, respectiv să nu facă parte dintre cele pe care se întemeiază rechizitoriul ori să nu
satisfacă cerinţa minimă de suficienţă necesară pentru trimiterea în judecată conform art. 327
C.pr.pen..
În plus, această formulă nu este corelată cu prevederea corespunzătoare din cuprinsul art.
341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.pr.pen., care reglementează o situaţie similară. Or, potrivit acesteia,
judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecăţii doar dacă „probele legal
administrate sunt suficiente” (s.n.).
În situaţia în care se dispune începerea judecăţii, în conformitate cu art. 346 alin. (5)
C.pr.pen., probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. La aplicarea
acestei prevederi se va ţine seama şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie
2018105, în virtutea căreia mijloacele de probă vor fi înlăturate fizic din dosarul cauzei.
Încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii nu se confundă cu
actul de trimitere în judecată. Dacă rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei, încheierea
de începere a judecăţii este actul de investire a instanţei. Prin intermediul unei asemenea
încheieri, instanţa nu mai este „forţată” să judece cauza pe baza rechizitoriului, care nu mai are ca
efect deschiderea automată a fazei de judecată, ca în reglementarea anterioară, ci aceasta se
realizează numai prin decizia judecătorului de cameră preliminară, în urma unui examen complex
de legalitate a urmăririi penale.
Potrivit art. 346 alin. (7) C.pr.pen., „judecătorul de cameră preliminară care a dispus
începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză” (s.n.).
Credem că această prevedere încalcă principiul separaţiei funcţiilor judiciare consacrat
expres de art. 3 C.pr.pen.106.
Considerăm că situaţia de incompatibilitate prevăzută de alin. (5) al art. 64 C.pr.pen., care
interzice judecătorului de cameră preliminară care a participat la soluţionarea plângerii împotriva
soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată să participe, în aceeaşi cauză, la judecata în
fond sau în căile de atac, deşi nu priveşte camera preliminară, ci atribuţiile judecătorului de cameră
preliminară, ar trebui extinsă şi cu privire la această situaţie, existând identitate de raţiune.

105
M. of. nr. 177 din 26.02.2018.
106
În sens contrar, a se vedea Curtea Constituţională, Decizia nr. 663/2014 publicată în M.of. nr. 52 din 22 ianuarie
2015 (S-a statuat că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa
şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire
penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei. S-a mai arătat că soluţia contrară, respectiv aceea a necontinuităţii activităţii
jurisdicţionale a judecătorului, ar fi de natură să afecteze deplina realizare a funcţiei de judecată, prin aceea că
judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea esenţială în buna administrare a cauzei, de a aprecia el însuşi asupra
legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va
întemeia soluţia).

44
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

În ceea ce ne priveşte, apreciem că nu era oportun ca exercitarea funcţiei de judecată să se


acorde judecătorului care a luat decizia din camera preliminară de începere a judecăţii, existând
riscul de prejudecare, ceea ce face ca jurisdicţia de judecată să nu prezinte garanţia de imparţialitate
în sensul art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană107. O critică similară a fost adusă acestui model şi
în Germania, unde, la fel, jurisdicţia de judecată este cea care exercită filtrul urmăririi într-o
procedură intermediară108.
Considerăm că soluţiile de restituire a cauzei la procuror şi de începere a judecăţii nu
acoperă toate situaţiile care pot justifica o soluţie procesuală în cursul procedurii de cameră
preliminară. Un exemplu în acest sens îl poate reprezenta cazul în care a intervenit decesul
inculpatului ori s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, fie înainte, fie după
trimiterea în judecată. Suntem de părere că, în aceste situaţii, ar trebui să se constate nelegalitatea
actului de sesizare a instanţei, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile trimiterii în judecată a
inculpatului conform art. 327 C.pr.pen.. Din păcate, Codul de procedură penală nu prevede o
soluţie de încetare a procesului penal pentru această ipoteză.
În absenţa unei reglementări, singurul remediu rămâne restituirea cauzei la procuror, însă
această soluţie poate fi dispusă doar dacă procurorul fie cere în mod expres restituirea, fie nu
răspunde în termenul legal la solicitarea judecătorului de cameră preliminară109. Dacă menţine
dispoziţia de trimitere în judecată, judecătorul nu va putea dispune restituirea cauzei la procuror,
ci începerea judecăţii, urmând ca ulterior să dispună în cursul judecăţii încetarea procesului penal
dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

4.2. Calea de atac împotriva soluţiilor pronunţate în camera preliminară

Calea de atac ordinară împotriva soluţiilor pronunţate în camera preliminară este


contestaţia. Ea este guvernată de regulile speciale prevăzute în art. 347 C.pr.pen. care se
completează cu dispoziţiile legale comune care nu sunt contrare, prevăzute în art. 4251 C.pr.pen..
Contestaţia are ca obiect atât soluţiile procedurii de cameră preliminară, respectiv cele
menţionate în art. 346 alin. (1) – (42) C.pr.pen., cât şi modul de soluţionare a cererilor şi
excepţiilor110.

107
S-a arătat că soluţia de începere a judecăţii are ca fundament în mod indiscutabil formarea unei opinii cu privire la
vinovăţia inculpatului, care în mod logic ridică serioase reţineri în a-l considera pe acest judecător compatibil să judece
fondul cauzei şi a aprecia că acesta nu s-ar fi antepronunţat astfel (M. Iordache, op. cit., p. 26).
108
J. Pradel, Droit pénal comparé, precit., p. 416.
109
Curtea de Apel Oradea, Secţia penală, Încheierea nr. 138 din 5 decembrie 2017, Camera preliminară, precit.
110
În practica judiciară, s-a precizat că poate fi exercitată calea de atac a contestaţiei în condiţiile art. 347 C.pr.pen.
inclusiv atunci când niciun participant la procesul penal nu a formulat cereri sau excepţii în procedura camerei
preliminare. S-a mai decis că în acest scop, încheierea prin care judecătorul finalizează procedura de cameră
preliminară trebuie comunicată participanţilor, eventual omisiune putând fi revelată inclusiv în calea de atac a apelului,
cu consecinţa regresării procedurii din faza judecăţii în faza camerei preliminare (Curtea Militară de Apel Bucureşti,
Decizia nr. 71 din 18 decembrie 2014 cu notă aprobativă de I.-P. Chiş, Dreptul nr. 5/2016, p. 182 - 188). În ceea ce
ne priveşte, considerăm această soluţie criticabilă, datorită faptului că legea nu reglementează nicio posibilitate de a
ridica excepţii referitoare la legalitatea urmăririi penale ulterior finalizării procedurii de cameră preliminară şi nici
aceea de regresare a cauzei din faza judecăţii în faza camerei preliminare. A se vedea şi Curtea de Apel Galaţi, Secţia
penală, Decizia nr. 897/A din 27 septembrie 2016, Săptămâna juridică nr. 1-2/2017, p. 26-27 (Conform acestei
hotărâri, criticile inculpatului referitoare la încheierea camerei preliminare nu pot fi analizate de către instanţa de apel,
deoarece această încheiere poate fi atacată doar separat, cu contestaţie, potrivit art. 347 C.pr.pen. şi nu cu apel, odată
cu fondul cauzei).

45
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

În ceea ce priveşte încheierea intermediară pronunţată în condiţiile art. 345 alin. (3)
C.pr.pen. privind constatarea neregularităţilor actului de sesizare ori sancţionarea unor acte de
urmărire penală sau excluderea unor probe administrate, aceasta nu poate fi atacată separat, ci doar
odată cu încheierea prin care se pronunţă una dintre soluţiile fazei procesuale a camerei
preliminare.
Titularii căii de atac a contestaţiei sunt: procurorul, părţile şi persoana vătămată. Această
regulă este introdusă de Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, ca urmare a Deciziei
Curţii Constituţionale nr. 631/2015111.
Părţile procesului penal declanşat prin contestaţie poartă o denumire specifică: contestator
(partea care a formulat contestaţia) şi intimat (partea împotriva căreia s-a formulat contestaţia).
În art. 347 alin. (1) C.pr.pen. se prevede că termenul de introducere a contestaţiei este de
3 zile de la comunicarea încheierii de soluţionare a procedurii de cameră preliminară, după
distincţiile făcute anterior. Termenul de 3 zile este un termen procedural imperativ, a cărui
nesocotire atrage decăderea din exerciţiul dreptului procesual.
Exigenţa termenului priveşte doar declararea contestaţiei, nu şi motivarea acesteia. În ceea
ce priveşte motivarea contestaţiei, aceasta se realizează, în absenţa unei prevederi contrare, până
la termenul stabilit pentru soluţionare.
Potrivit art. 347 alin. (2) C.pr.pen., contestaţia se soluţionează de către judecătorul de
cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se soluţionează de către completul competent, potrivit
legii. Sub aspectul compunerii, precizăm că, în actuala reglementare, soluţionarea contestaţiei se
realizează de un complet colegial format din 2 judecători.
În conformitate cu art. 4251 alin. (3) C.pr.pen., în vederea soluţionării, contestaţia se
depune la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă,
urmând a fi înaintată, conform alineatului (5) al aceluiaşi articol, împreună cu dosarul cauzei la
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate112, iar când
instanţa sesizată a fost Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la completul competent, compus din doi
judecători de cameră preliminară, conform art. 31 din Legea nr. 304/2004.
Întrucât legea nu prevede un termen de înaintare a contestaţiei către judecătorul de cameră
preliminară ierarhic superior, considerăm că înaintarea acesteia trebuie să se realizeze în cel mai
scurt timp după expirarea termenului de contestare113.
Procedura de soluţionare a contestaţiei este reglementată în art. 347 alin. (3) C.pr.pen.:
contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu
participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 C.pr.pen. privind procedura în camera
preliminară şi soluţiile se aplică în mod corespunzător. Deşi nu se prevede în mod expres,
considerăm că procedura demarează după primirea dosarului prin repartizare aleatorie, conform

111
M.of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015.
112
Prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. of
nr. 636 din 20 iulie 2018), art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 a fost modificat în sensul că pentru soluţionarea
contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea
Militară de Apel, completul de judecată este format din 2 judecători de cameră preliminară, iar art. 54 alin. (11) a fost
modificat în acelaşi sens, respectiv că declararea contestaţiilor formulate împotriva hotărârilor pronunţate în materie
penală de către judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format din
2 judecători de cameră preliminară.
113
În acelaşi sens, a se vedea V. Puşcaşu, C. Ghigheci, Proceduri penale, vol. I, Edit. Universul Juridic, Bucureşti,
2017, p. 723.

46
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

regulilor comune şi se finalizează prin încheiere, după dezbaterea cererilor şi excepţiilor ori a
motivelor cuprinse în contestaţie.
Conform art. 347 alin. (4) C.pr.pen., în cadrul soluţionării contestaţiei nu pot fi invocate
sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa
judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu
rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Această reglementare se explică prin
aceea că cererea de contestaţie nu are efect devolutiv total, ci poartă numai asupra aspectelor deja
dezbătute în primul grad jurisdicţional.
Cu ocazia soluţionării contestaţiei, judecătorul de cameră preliminară nu poate crea o
situaţie mai grea pentru partea care a declarat contestaţia, fiind aplicabil principiul non reformatio
in pejus. În doctrină114, s-a subliniat că agravarea situaţiei este interzisă nu numai în ceea ce
priveşte pronunţarea soluţiei de cameră preliminară, ci şi cu privire la neregularităţile constatate,
probele excluse sau actele procesuale anulate.
Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară (în compunerea de doi
judecători) sau completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează
contestaţia prin încheiere definitivă.
În privinţa soluţiilor, dispoziţiile art. 347 se completează cu cele ale art. 4251 C.pr.pen..
Astfel, soluţiile pot fi:
- de respingere a contestaţiei, având ca efect menţinerea încheierii atacate când
contestaţia este tardivă, inadmisibilă sau nefondată;
- de admitere a contestaţiei şi, după caz, de desfiinţare a hotărârii atacate şi de
soluţionare a cauzei, când se pot schimba soluţiile date cererilor şi excepţiilor şi se va putea
modifica soluţia privind procedura camerei preliminare, toate chestiunile referitoare la obiectul
camerei preliminare fiind hotărâte în cadrul contestaţiei sau de desfiinţare a hotărârii atacate şi
de trimitere a cauzei spre rejudecare, când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile legale
privind citarea115.
În plus, în practica judiciară s-a decis că omisiunea judecătorului de cameră preliminară
de la prima instanţă de a pronunţa vreuna dintre soluţiile prevăzute de art. 346 C.pr.pen. nu poate
avea drept consecinţă decât trimiterea cauzei spre rejudecare116. Aceeaşi soluţie a fost agreată şi în
situaţia în care judecătorul de cameră preliminară de la prima instanţă nu îşi motivează soluţiile
asupra cererilor şi excepţiilor ori asupra procedurii de cameră preliminară117.
În varianta soluţionării cauzei de către judecătorul de cameră preliminară ierarhic superior
după admiterea contestaţiei, există posibilitatea ca acesta să dispună începerea judecăţii (de pildă,
este investit cu o contestaţie împotriva încheierii prin care s-a dispus restituirea cauzei).
În această situaţie, se poate pune problema de a şti cine va fi judecătorul care va exercita
funcţia de judecată, deoarece art. 346 alin. (7) C.pr.pen. face referire doar la judecătorul care a
dispus începerea judecăţii.

114
C. Voicu, A.S. Uzlău, G. tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Edit.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 561.
115
Cu privire la soluţia de desfiinţare a încheierii atacate şi trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară al
primei instanţe pentru ca judecătorul să pună în discuţie în şedinţă nepublică punctul de vedere al parchetului referitor
la cererile şi excepţiile invocate de părţi, a se vedea Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, Încheierea nr. 157/CP din
24 noiembrie 2015, Revista Română de Jurisprudenţă nr. 2/2016, p. 124 – 133.
116
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Încheierea nr. 292 din 19 martie 2015, în A. Barbu, G. Tudor, A.M.
Şinc, Codul de procedură penală adnotat cu jurisprudenţă naţională şi europeană, Edit. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p.
718.
117
I. Kuglay, Comentariu, op. cit., 2017, p. 1442.

47
Camera preliminară. Note de curs Prof.univ.dr. Gheorghiță MATEUȚ

Ȋn ceea ce ne priveşte, credem că acesta nu va putea fi decât un alt judecător din cadrul
primei instanţe. În această situaţie, considerăm că ar trebui reluată măsura de repartizare aleatorie
a cauzei.
Practica judiciară118 s-a pronunţat, totuşi, în sensul că judecata va aparţine aceluiaşi
judecător de cameră preliminară de la prima instanţă.

118
Curtea de Apel Cluj, Secţia penală, Încheierea nr. 441 din 6 martie 2018, Camera preliminară (nepublicată).

48