S1

ASPECTE GENERALE PRIVIND PROTECŢIA ATMOSFEREI

Atmosfera reprezintă învelişul gazos al planetei ce prezintă o grosime care ajunge până la
circa 500 km, fiind formată în proporţie de 96% din volumul total de aer, restul de 4% revenind
apei sub formă de vapori. Aerul atmosferic este un amestec de circa zece gaze şi este caracterizat
prin anumiţi parametri fizico-chimici, precum: densitate, umiditate, temperatură ale căror valoare
variază foarte mult în timp şi spaţiu.
Atmosfera sau învelişul gazos al planetei are o serie de funcţii care fac posibilă existenţa
vieţii pe Terra. Dintre acestea principalele funcţii sunt:
- Reglarea temperaturii la suprafaţa Pământului. Fară atmosferă pamântul ar fi supus unor
variaţii termice excesive între noapte şi zi.
- Reglarea luminii solare la suprafaţa Pământului. Dacă atmosfera ar lipsi noaptea ar fi un
întuneric profund, iar ziua ar fi o lumina orbitoare.
- Filtrarea radiaţiilor solare. Ozonul reţine o mare parte din radiaţiile ultraviolete, iar
bioxidul de carbon şi vaporii de apă, o parte din radiaţiile infraroşii.
- Sursa de oxigen necesară respiraţiei oamenilor, plantelor şi animalelor, fără de care viaţa
nu ar exista.
- Realizarea circuitului apei.
- Apărarea împotriva meteoriţilor
- Mediul pentru realizarea radiocomunicaţiilor, pentru zboruri aeriene.

POLUAREA ATMOSFEREI
Poluarea atmosferei poate fi cauzată de modificarea proporţiilor normale ale constituenţilor
naturali ai atmosferei, datorită introducerii în atmosferă a unor compuşi străini care se dovedesc
a fi toxici sau periculoşi. Substanţele poluante din atmosferă se găsesc sub următoarele faze:
gaze, particule solide şi lichide, aerosoli. Poluanţii atmosferici se găsesc în atmosferă în principal
fie din: arderea combustibililor, trafic, industrie, agricultură; fie ca rezultat al unor fenomene
naturale: omul şi animalele, plantele, solul, materii organice în descompunere, vulcanii, surse
radioactive, descărcări electrice, furtuni de praf, nisip.
Substanţele climatice în atmosferă pot avea un efect popular direct sau prin combinarea lor
cu alte substanţe în atmosferă, pot avea un efect poluator indirect.

1
 Surse de poluare a atmosferei
În cazul localităţilor urbane, care au platforme industriale, unii din principalii poluanţi ai
atmosferei se regăsec în gazele de ardere sau vaporii evacuaţi în atmosferă, ce au rezultat din
diverse procese tehnologice.
Există două tipuri de noxe în gazele de ardere şi anume; praful şi substanţele gazoase.
Praful sau cenuşa aflate, în atmosferă, în suspensie poate conţine combustibili nearşi cât şi
reactanţi, proveniţi de la instalaţiile de desuflare şi reducere a oxizilor de azot.
Particulele ce compun praful pot fi clasificate astfel:
- după mărime:
- vizibile cu ochiul liber (granule, picături, pulberi de cărbune, nisip calcinat);
- vizibile cu microscopul optic: pulberi, ceaţă, cenuşă;
- vizibile cu microscopul electronic: fum, impuriţăţi.
- după starea de agregare:
- solide sub formă de pulberi;
- lichide sub fomă de suspensii.
Substanţele gazoase cele mai importante, care trebuie eliminate din gazele de ardere sunt:
dioxidul de sulf, oxizii de azot şi în cantităţi mai reduse acidul clorhidric şi fluorhidric.
În industrie aceste substanţe se găsesc în combinaţii ca urmare a:
- operaţiilor de măcinare, cernere, amestecare, unde aceste substanţe intră în contact cu
gazele;
- proceselor de ardere, prăjire, unde are loc amestecul între solid şi unul sau două gaze şi se
formează fum;
- operaţiilor de condensare cu formare de ceaţă.
Unii din aceşti componenţi pot fi recuperaţi şi refolosiţi ca spre exemplu pulberea de la
fabricile de ciment ce se elimină pe coş.

Metode de determinare a poluării aerului

Principalii poluanţi atmosferici: monoxidul de carbon ( cel mai larg răspândit şi cel mai
abundent), dioxidul de carbon, oxizii de azot, oxizii de sulf, hidrogenul sulfurat, compuşii
organici volatili ce provin în cea mai mare parte din arderea incompletă a produselor petroliere
cât şi din industria chimică, metale grele (plumbul), particule solide din atmosferă, produse

2
rezultate în urma activităţilor omului, ce se datorează în cea mai mare parte procesului de ardere
incompletă a combustibililor. Cele mai multe astfel de produse rezultă din arderea incompletă a
combustibililor fosilişi a lemnului.
Metode de determinare a poluării aerului sunt:
a) Determinări terestre – se efectueză cu ajutorul unor aparate care au intrat în uzul
curent şi se reflectă în următoarele aspecte ale poluării atmosferice:
- poluarea termică, caz în care se folosesc termometre, termografe, termometre cu relee;
- poluarea sonoră, caz în care se folosesc sonometre;
- fluxul radiaţiei ionizante din aer, caz în care se folosesc radiometre;
- turbiditatea atmosferei, caz în care se folosesc anemometre, baloane meteo etc.
b) Determinări spaţiale – se efectueză prin intermediul aparatelor de măsură amplasate pe
sateliţi artificiali, făcând posibilă determinarea gradului de poluare al atmosferei pentru diferiţi
parametrii şi pentru diferite locaţii ale Globului pământesc.
c) Determinări de laborator – sunt precedate de o tehnică specială de prelevare a probelor
pentru analiză, ce depinde de starea în care se găseşte agentul poluant: gaz, aerosoli, praf.
d) Determinări continue – supravegherea continuă a concentraţiei agenţilor poluanţi din
atmosferă şi pentru a putea avertiza în cazul unor depăşiri a concentraţiei noxelor, peste maxima
admisă.

Protecţia atmosferei
Procedeele uzuale, de epurarea gazelor rezultate din procesele tehnologice din industrie
constau în separarea constituenţilor nocivi prin:
- sedimente (camere de desprăfuire);
- impact (separatoare prin impact)
- centrifugare (cicloane)
- procedee umede (hidrocicloane, injectoare-separatoare)
- filtrare (filtre cu saci, cu hârtie)
- procedee electrice (filtre electrostatice)
- procedee sonice (instalaţii cu separare sonică)
Alegerea procedeului de epurare se face în principal după mărimea particulelor ce urmeză a
fi separate.

3
 S2
I. Utilaje pentru separarea particulelor solide prin sedimentare
S1
Sedimentarea particulelor este unul din cele mai frecvente procedee de epurare a gazelor.
Procedeul de epurare prin sedimentare este aplicat si la alte tipuri de instalaţii, cum ar fi
cicloanele, în a căror parte inferioară, particulele îşi continuă procesul de sedimentare. În acelaşi
mod, la instalaţiile de filtrare cu saci, în urma scuturării particulelor reţinute, cad si se
sedimentează. În aceste condiţii viteza de sedimentare devine un parametru foarte important.

1. Camere de desprăfuire
Instalaţia este compusă dintr-un număr de camere paralipipedice în care gazul pătrunde cu
o anumită viteză, iar după intrare se produce o destindere bruscă, însoţită de o reducere
semnificativă de viteză, de la 6÷8 m/s la 1÷2 m/s şi chiar până la 0,5 m/s. Camerele de
desprăfuire se dovedesc utile pentru particule cu dimensiuni mai mari de 100 µm.
Cea mai simplă cameră de depunere este de formă paralipipedică(fig), având un horn de
evacuare a aerului. Pentru determinarea lungimii

camerei se foloseste relatia: unde:

h- înălţimea camerei [m]

- viteza de plutire [m/s]
L- lungimea camerei [m]
- viteza aerului în cameră[m/s]
Fig. 1. Camera de depunere simplă
Viteza de plutire este specifică fiecărui material. Viteza aerului în cameră se alege între
0,15 – 3 m/s, în funcţie de felul materialului care se separă.
La intrarea amestecului de aer şi material în cameră se produc turbioane. În acest caz, calculul
depunerii materialului solid este foarte complicat, iar calculul după relaţia anterioară trebuie
considerat aproximativ.

4
 O soluţie mai avansată este camera de
depunere cu filtru (fig. 2). Amestecul de aer
şi material intra prin conducta 1, în spaţiul 2
unde se produce o scădere a vitezei.
Materialul grosier se depune în pâlnia 3, iar
cel fin este antrenat până la filtrul 4 unde este
şi el separat. Dispozitivul de decărcare este
antrenat de un motor electric. Mecanismul 7
seveşte pentru scuturarea periodică a sacilor
filtrului. Aerul curăţat de praf este evacuat
prin conducta 5.
Fig. 2 Cameră de depunere cu filtru

II. Utilaje de separare prin impact

Utilajele de separare prin impact sunt camere închise, în care gazul încărcat cu particule
solide, circulând pe orizontală întâlneste diferite şicane, pe care particulele le lovesc, tot aici se
produce si o destindere bruscă a gazului datorită diferenţei mari dintre secţiunea de intrare a
gazului si a camerei de desprăfuire. Efectul combinat al celor două fenomene determină
sedimentarea, fig. 3.
Pentru a evita formarea turbioanelor şi pentru a reduce volumul camerei se construiesc
camere cu rafturi. O astfel de cameră de desprăfuire cu rafturi este prezentată în fig. . Întreaga
cameră este umplută cu rafturi aşezate pe înălţimea camerei.
Rafturile sunt înclinate pentru scurgerea prafului. Distanţa dintre rafturi se determină din
condiţia ca numărul 1.400.

5
 Fig. 3 Scheme de separatoare prin impact

= 1400 unde:

- viteza aerului[m/s]
- vâscozitatea cinetică a aerului [ ].
unde s-a făcut substituţia b= nh.