Cuprins

Rezumat.......................................................................................................................................... 3
1. CONCEPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ .................................................. 4
1.1. Noțiuni introductive .......................................................................................................... 4
1.2. Afirmarea dreptului de proprietate intelectuală ................................................................ 4
1.2.1. Definirea dreptului de proprietatea intelectuală ........................................................ 5
1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate ......................................................................... 6
1.4. Domeniile proprietății intelectuale ................................................................................... 6
1.4.1. Drepturile de autor și drepturile conexe: ................................................................... 6
1.4.2. Proprietatea industrială:............................................................................................. 7
1.5. Necesitatea și importanța proprietății intelectuale.......................................................... 11
2. ORIGINALITATEA OPEREI DE CREAȚIE INTELECTUALĂ ................................ 16
2.1. Condiții ........................................................................................................................... 16
2.2. Originalitatea .................................................................................................................. 17
2.2.1. Condiții .................................................................................................................... 17
2.2.2. Noțiunea originalității ............................................................................................. 19
2.2.3. Gradele originalității ............................................................................................... 20
2.3. Opera sa fie o creație de formă perceptibilă simțurilor .................................................. 20
2.4. Prezumția de originalitate și sarcina probei .................................................................... 22
3. NOUTATEA INVENȚIEI BREVETABILE .................................................................... 24
3.1. Importanța invențiilor ..................................................................................................... 24
3.1.1. Definiția invenției .................................................................................................... 24
3.1.2. Evoluția reglementării invențiilor în România ........................................................ 25
3.2. Condiții ........................................................................................................................... 27
3.3. Noutatea invenției ........................................................................................................... 28
3.3.1. Noțiunea de noutate ................................................................................................. 29
3.3.2. Stadiul tehnicii......................................................................................................... 30
3.3.3. Efectul distructiv de noutate al publicității ............................................................. 31
3.3.4. Examinarea noutății invenției.................................................................................. 33
3.4. Condiții de brevetabillitate ............................................................................................ 33
3.5. Condiția activității inventive .......................................................................................... 36
3.6. Condițiile aplicabilității industriale ................................................................................ 39
 3.7. Condițiile de brevetare a invențiilor de perfecționare .................................................... 40
3.8. Ordinea publică și bunele moravuri................................................................................ 42
3.9. Procedura de înregistrare invenției ................................................................................. 43
4. NOUTATEA DESENULUI ȘI MODELULUI ................................................................. 45
4.1. Reglementare actuală ...................................................................................................... 46
4.2. Condiții ........................................................................................................................... 47
4.3. Noutatea .......................................................................................................................... 53
4.4. Caracterul individual ...................................................................................................... 55
4.5. Articulația noutății .......................................................................................................... 57
4.5.1. Dreptul de autor ....................................................................................................... 57
4.5.2. Prezumția noutății ................................................................................................... 61
4.6. Legătura între dreptul desenelor și modelelor și dreptul de autor .................................. 62
5. Distinctivitatea și disponibilitatea mărcii .......................................................................... 69
5.1. Noțiuni introductive ........................................................................................................ 69
5.2. Condiția distinctivității ................................................................................................... 70
5.2.1. Semnul trebuie să distingă în privința provenienței bunului, iar nu bunul în sine de
alte bunuri .............................................................................................................................. 70
5.2.2. Aprecierea puterii distinctive nu se realizează decât în raport cu produsul sau
serviciul 71
5.2.3. Puterea distinctivă a unei mărci variază în timp ..................................................... 73
5.2.4. Dobândirea distinctivității prin folosiță................................................................... 74
5.3. Condiția disponibilității semnului ales ca marcă ............................................................ 75
5.4. Articulația mărcii ............................................................................................................ 78
5.4.1. Principiul specialității ............................................................................................... 78
5.4.2. Principuil teritorialității ........................................................................................... 79
6. Concluzii ............................................................................................................................... 80
Bibliografie: ................................................................................................................................. 81
Rezumat
Această lucrare conține 5 capitole:

În primul capitol: Conceptul de proprietate intelectuală - au fost definite și afirmate

drepturile de proprietate intelectuală. Tot în decursul acestui capitol am enumerat si argumentat
domeniile de proprietate intelectuală, necesitatea și importanța acestora.

În capitolul doi: Originalitatea operei de creație intelectuală - aici își face apariția
opera de creație intelectuală care se bucură de protecție în măsura în care se va dovedi ca este o
creație originală, dar și de formă, punând accentul pe condiții noțiune și prezumție.

În capitolul trei: Noutatea invenției brevetabile – în acest capitol a fost analizată

importanța invenției, tabloul condițiilor care este completat și de alte cerințe formulate într-o
manieră negativă, ce se referă la faptul că nu se poate acorda brevet pentru anumite invenții,
continund cu amănunțire pe larg pentru condiții de brevetabilitate, condiții de brevetare a
invențiilor de perfecționare, condiții de activității inventive, condiții de aplicabilității industriale
și procedura de înregistrare a invenției.

În capitolul patru: Noutatea desenului și modelului – pornind de la reglementarea

actuală, prevazută de Legea nr. 129/1992, publicată în Monitorul Oficial din 8 ianuarie 1993,
am evidențiat condițiile și aprecierea caracterului protejabil care trebuie să fie efectuată de o
manieră globală în fucție de aspectul de ansamblu produs prin combinarea unor elemente
diverse.

În capitolul cinci: Distinctivitatea și disponibilitatea mărcii – pe de o parte,

distinctivitatea este o condiție esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn, care rezultă
din chiar definiția dată mărcii în art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998: „marca este un semn servind
la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând
altor persoane”. Iar pe de alta parte pentru ca un semn să poată fi apropriat de o persoană, ca
marcă, trebuie ca acel semn să fie disponibil, adică să nu fi fost anterior apropriat de altă
persoană, să nu aducă atingere drepturilor anterior dobândite de o altă persoană. înregistrarea
unui semn ca marcă este precedată de o verificare a anteriorităților. În final vorbind despre
articulația mărcii.

3
1. CONCEPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

1.1. Noțiuni introductive

Dreptul proprietății intelectuale a primit o consacrare definitivă și oficială o data cu

încheierea Convenției care a condus la înființarea Organizației Mondiale a Proprietății
Intelectuale (OMPI)1, semnată la data de 14 iulie 1967 la Stockholm.

Profesorul loan Macovei, în lucrarea „Tratat de drept al proprietății intelectuale", chiar

de la început, susține că în cadrul strategiei dezvoltării economice, sociale și culturale,
proprietate intelectuală reprezintă o componentă fundamentală care asigură protejarea creațiilor
inteligenței umane și garantează valorificarea în condițiile pieței libere.
În plan internațional, România este membru fondator al Organizației Mondiale a
Proprietății Intelectuale și al Organizației Mondiale a Comerțului.
Prin proprietatea intelectuală înțelegem drepturile asupra creațiilor intelectuale din
domeniile științific, literar și artistic, pe de o parte, și domeniul industrial, pe de altă parte, la care
se adaugă drepturile asupra semnelor distinctive.
Dreptul proprietății intelectuale cuprinde proprietatea literară și artistică și proprietatea
industrială. Proprietatea literară și artistică cuprinde dreptul de autor și drepturile conexe
dreptului de autor. Iar proprietatea industrială se divide între drepturile asupra creației
intelectuale cu aplicabilitate în industrie și drepturile asupra semnelor distinctive.2

1.2. Afirmarea dreptului de proprietate intelectuală

Drepturile de proprietate intelectuală sunt drepturi de proprietate ca toate celelalte

definite de dreptul civil - ele permit creatorului sau proprietarului unui brevet de invenție, al unei
mărci sau al unei opere protejate prin drept de autor să beneficieze de pe urma muncii sau a
investiției sale.
Importanţa proprietăţii intelectuale a fost recunoscută pentru prima dată de Convenţia de
la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883, publicată în Monitorul

1
OIMPI, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale [conform denumirii originale din engleză, The World
Intellectual Property Organization (WIPO)] este una din agențiile specializate ale Națiunilor Unite. WIPO a fost
creată în 1967 cu scopul declarat de a încuraja activitatea creatoare și promovarea proprietății intelectuale oriunde în
lume. WIPO are la 1 ianuarie 2010, 184 de state membre ([Link] administrează 24 de
tratate internaționale, ([Link] având sediul mondial în Geneva, Elveția. Actualul Director-
general al WIPO este Francis Gurry
2
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 11
4
Oficial, Partea I nr.77/1998 şi de Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice din 9 septembrie 1886.
Ambele tratate sunt administrate de către Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
(OMPI).
Potrivit prevederilor art. art. 3 alin (1) pct. 1 din Legea nr. 344/2005 privind măsuri
pentru asigurarea respectării drepturile de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de
vămuire, dreptul de proprietate intelectuală cuprinde: dreptul de autor, drepturile conexe, dreptul
asupra mărcilor de produs sau de serviciu protejate, dreptul asupra desenelor și modelelor
industriale, dreptul asupra indicațiilor geografice, dreptul asupra brevetelor de invenție, dreptul
asupra certificatelor suplimentare de protecție, dreptul asupra soiurilor de plante.3

1.2.1. Definirea dreptului de proprietatea intelectuală

Plecând de la considerentele unei maxime latine: „omnis definitio in jure civile periculosa
est parum est enim ut non subverti posii” - potrivit căreia „orice definiție, în dreptul civil, este
periculoasă, puține fiind cele care să nu poată fi răstălmăcite”, apreciem că și în dreptul
proprietății intelectuale o definiție considerată îndestulătoare poate fi însă susceptibilă criticii.

Proprietatea intelectuală este termenul ce descrie ideile, invențiile, tehnologiile, lucrările

de artă, muzică și literatură, care, deși sunt intangibile în momentul creării lor, pot fi valorificate
în forma tangibilă a produselor. Pentru scopul acestei introduceri, este de ajuns însă să definim
proprietatea intelectuală ca fiind aplicarea comercială a gândirii imaginative pentru a răspunde
unor provocări tehnice sau artistice. Proprietatea intelectuală nu înseamnă produsul în sine, ci
acea idee specială din spatele lui, modul în care este exprimată acea idee, precum și modalitatea
distinctă de a o numi și descrie.

Termenul „proprietate” este utilizat pentru a descrie această valoare, întrucât acest
termen se aplică doar invențiilor, lucrărilor și denumirilor asupra cărora o persoană sau un grup
de persoane revendică dreptul de proprietate. Proprietatea este importantă deoarece experiența
ne-a arătat că un potențial câștig economic reprezintă o motivare puternică pentru actul inovării.4

Astfel, dreptul intelectual are ca obiect opera de creație intelectuală, iar opera de spirit
este un bun incorporal, elemente ce își pun amprenta asupra naturii dreptului ce le încorporează.
În acest context, funcție de obiectul lui, dreptul intelectual poartă asupra unor bunuri incorporale,
iar funcție de conținutul lui, este un drept privativ, exclusiv și de monopol, în sensul că asigură

3
Constantin Anechitoae, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, p. 22
4
Ioan Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 5
5
titularului un monopol de reproducere și exploatare a creației incorporale. 5 Prin dreptul de
proprietate intelectuală se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile
privind protecția creației intelectuale în domeniile industrial, științific, literar și artistic, precum
și semnele distinctive ale activității de comerț.

1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă una din cele mai
controversate probleme în funcție de calificările folosite, punctele de vedere susținute în
literatura de specialitate pot fi grupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietății intelectuale
este apreciat: 1) ca un drept de proprietate sau 2) ca un drept distinct ce formează o categorie
specială.
În sens juridic proprietatea este privită ca un raport juridic civil reglementat de norma de
drept civil, privit în elementele sale structurale (subiect, conținut și obiect).
Sensul juridic al termenului de „proprietate” poate avea două înțelesuri:
- un înțeles larg: proprietatea desemnând atât dreptul de proprietate, cât și alte drepturi
reale; în acest sens a fi proprietar însemnând a deține ceva în mod exclusiv și de a-i da
destinația dorită;
- un înțeles restrâns: proprietate corporală (bunuri corporale), mobile și imobile;

1.4. Domeniile proprietății intelectuale

Împărțirea formală a creației intelectuale în domenii și subdomenii, ori în categorii și

subcategorii, în grupe sau în segmente etc., este necesară pentru a înlesni înțelegerea normelor
juridice, caracteristice acestei discipline, care au ca obiect de protecție, produse ale spiritului
creator, ale inteligenței și pentru a fi protejate, sunt necesare norme juridice derogatorii de la
dreptul comun.
În mod tradițional, proprietatea intelectuală, ca ramură de drept distinctă, se împarte în
două domenii principale cu subdomenii:

1.4.1. Drepturile de autor și drepturile conexe:

- Drepturile de autor:
❖ Scrierile literare și publicistice;
❖ Operele artistice;
❖ Operele științifice;

5
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 14
6
- Drepturile conexe:
❖ Interpretările artiștilor interpreți și execuțiile/prestațiile artiștilor executanți;
❖ Fonogramele (înregistrările sonore/audiovizuale) și emisiunile de radiodifuziune
și televiziune.
- Drepturile sui generis :
❖ Ale fabricanților bazelor de date;
❖ Protecția expresiilor de folclor.

1.4.2. Proprietatea industrială:

❖ Creațiile tehnice (invenții, modele de utilitate);

❖ Creațiile estetice (desene și modele, semnele distinctive asociate produselor,
marca, numele comercial, indicația geografică);

Fig. 1 Clasificare: Proprietate intelectuală

7
  Jurisprudență:
Drept de autor. Operă scrisă. Editare neautorizată. Acțiune în răspundere civilă
delictuală. Competență
Acțiunea reclamantului nu se întemeiază pe o răspundere civilă contractuală derivând
din nerespectarea clauzelor contractuale, în care s-a stipulat că soluționarea litigiilor ivite între
părți în legătură cu executarea contractelor se va face de către Arbitrajul Federației Ruse din
orașul Sankt Petersburg.
Ca temei al acțiunii s-a reținut răspunderea civilă delictuală pentru fapte de editare
neautorizată a operei, săvârșite de pârâte într-o perioadă ulterioară expirării ultimului contract
În atare situație, clauza compromisorie inserată în cele două contracte, conform art. 343
și urm. C. proc. civ., nu operează în cauză pentru a exclude competența instanțelor judecătorești
în soluționarea litigiului, conform art. 3433 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 725 din 18 aprilie 2007, Tribunalul Bacău, Secția civilă a admis
în parte acțiunea formulată de reclamantul S.N.L. împotriva pârâtelor SC R.P. SRL și SC V.T.
SRL, a obligat-o pe pârâta SC R.P. SRL să plătească reclamantului suma de 10.000 dolari SUA
drepturi de autor și dobânda legală de 6% pe an aferentă acestei sume până la efectuarea plății
integrale, le-a obligat pe ambele pârâte să înceteze publicarea și distribuirea cărții „Diagnosticul
Karmei” și, totodată, să plătească reclamantului suma de 2.998 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Referitor la competența de soluționare a cauzei, tribunalul a stabilit că este competent să
soluționeze pricina conform art. 2 lit. e) și art. 5 C. proc. civ. și, ca atare, excepția de
necompetență materială invocată de cele două pârâte este nefondată.
Astfel, s-a reținut că, deși prin contractele de editare încheiate cu reclamantul s-a
stipulat că orice conflict ce va apărea în legătură cu executarea acestora va fi soluționat de o
instanță arbitrată din Federația Rusă, respectivele clauze nu se aplică în speță, deoarece sumele
pretinse prin cererea de chemare în judecată nu au ca fundament existența vreunui contract
încheiat între părți, ci pretinsele fapte ilicite ale societăților pârâte care, ulterior expirării duratei
ultimului contract, au încălcat dreptul de autor al reclamantului.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 9 septembrie 2000, între reclamant și pârâta SC R.P. SRL s-a încheiat un
contract de editare având ca obiect editarea în România a cărții „Diagnosticul Karmei” al cărei
autor este reclamantul.
La data de 3 aprilie 2003, între părți s-a încheiat un al doilea contract de editare în
aceleași condiții ca și primul, valabil până la 31 decembrie 2003.

8
 În perioada 2004-2005 părțile nu au mai încheiat un nou contract, dar pârâtele au
continuat editarea și distribuirea cărții; de asemenea, au convenit verbal ca reclamantului să i se
plătească suma de 5000 dolari SUA pe an, dar acesta nu a primit suma de 10 000 dolari SUA
cuvenită pentru cei doi ani.
În ceea ce privește pretențiile reclamantului pentru anul 2006, tribunalul a reținut că nu
s-au administrat probe din care să rezulte că pârâta SC R.P. SRL a continuat să editeze cartea sau
că cele două pârâte mai dețin cărți cu acest titlu în rețeaua de distribuție.
Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, tribunalul a arătat că, potrivit art.
139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, acestea au
un caracter subsidiar, pentru situația în care nu pot fi acordate daune materiale.
Prin decizia nr. 9 din 28 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bacău, Secția civilă, pentru
cauze cu minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile
declarate de cele două pârâte împotriva sentinței, obligându-le, totodată, să plătească
reclamantului-intimat suma de 510 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Clauzelor contractuale, ci se întemeiază pe faptele pretins ilicite prin care reclamantul a
fost prejudiciat.
Pe fond, curtea a reținut că nu se poate pronunța asupra pretinsei intenții de eludare a
obligațiilor fiscale din partea autorului pe teritoriul Federației Ruse, nefiind învestită cu o acțiune
având un atare obiect.
În ceea ce privește întinderea prejudiciului cauzat reclamantului prin editarea fără drept
a operei, curtea a stabilit că tocmai pe baza recunoașterii la interogatoriu a sumei convenite a fi
plătită pentru anii 2004-2005, a fot posibilă obligarea pârâtei SC R.P. SRL la plata a 10.000
dolari SUA către reclamant.
Astfel, printr-o convenție verbală recunoscută de pârâte s-a evaluat prejudiciul produs
reclamantului la suma de 10.000 dolari SUA, la plata căreia prima pârâtă a și fost obligată.
În ceea ce privește distribuirea operei efectuată ulterior anului 2005, ca urmare a
neepuizării volumelor editate în perioada când ultimul contract a fost în vigoare, s-a constatat că
nu există temei pentru obligarea pârâtelor la plata unei alte sume de bani, suplimentară celei
stabilite prin contract.
Împotriva deciziei au declarat recurs cele două pârâte, invocând, în drept, dispozițiile
art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,
recurentele susțin că decizia a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, deoarece

9
prin contractele încheiate la 1 septembrie 2000 și 3 aprilie 2003, reclamantul și pârâta SC.R.P.
SRL au convenit ca orice litigiu intervenit între părți să fie soluționat prin arbitraj, de către
Arbitrajul Federației Ruse din orașul Sankt Petersburg, conform normelor din Federația Rusă.
Pentru acest considerent, pârâtele au solicitat ambelor instanțe anterioare ca, în baza art.
3433 alin. (1) și art. 3434 alin. 3 C. proc. civ., să se declare necompetente în soluționarea
acțiunii.
În ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.
proc. civ., recurentele s-au limitat la a reda dispozițiile procedurale invocate, fără a dezvolta
critici care să se circumscrie acestor dispoziții.
Deși au arătat în finalul cererii de recurs că vor dezvolta motivele printr-un memoriu
separat, nu au depus la dosar în termenul de 15 zile de la data comunicării deciziei un astfel de
memoriu, conform art. 303 cu referire la art. 301 C. proc. civ.
Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca
nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la necompetență nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 3 C.
proc. civ., deoarece nu se contestă competența Curții de Apel Bacău, ca instanță imediat
superioară Tribunalului Bacău, de a soluționa apelul, conform dispozițiilor art. 3 pct. 2 și 282
alin. (1) teza a 11-a C. proc. civ.
Ceea ce se contestă este modul de soluționare a motivului de apel prin care pârâtele s-au
plâns de soluția dată de tribunal excepției de necompetență invocată în fața acestei instanțe.
Această critică ce vizează nelegalitatea deciziei se încadrează în dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ. și este nefondată.
Astfel, s-a reținut că acțiunea reclamantului nu se întemeiază pe o răspundere civilă
contractuală derivând din nerespectarea clauzelor celor două contracte încheiate la data de 1
septembrie 2001 și respectiv la 3 aprilie 2003, în care s-a stipulat, printre altele, că soluționarea
litigiilor ivite între părți în legătură cu executarea contractelor se va face de către Arbitrajul
Federației Ruse din orașul Sankt Petersburg.
Ca temei al acțiunii s-a reținut răspunderea civilă delictuală pentru fapte săvârșite de
pârâte într-o perioadă ulterioară expirării ultimului contract, aspect necontestat prin motivele de
recurs.
În atare situație, clauza compromisorie inserată în cele două contracte, conform art. 343
și urm. C. proc. civ., nu operează în cauză pentru a exclude competența instanțelor judecătorești
în soluționarea litigiului, conform art. 3433 alin. (1) C. proc. civ.

10
 În mod legal curtea de apel a validat soluția tribunalului referitoare la excepția de
necompetență invocată de pârâte și a stabilit că, pentru soluționarea litigiului, competența revine
instanței judecătorești, respectiv Tribunalului Bacău.
În baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a menținut decizia curții de apel și a respins,
ca nefondat, recursul declarat de pârâte.6

1.5. Necesitatea și importanța proprietății intelectuale

Există mai multe motive care fac ca protecția proprietății intelectuale să fie necesară. În
primul rând, progresul și prosperitatea umanității depind de creativitatea ei în domeniile tehnic și
cultural, în al doilea rând, protecția juridică a creațiilor noi încurajează investițiile și conduc la
alte inovații, în al treilea rând, promovarea și protecția proprietății intelectuale stimulează
creșterea economică, duc la crearea de noi locuri de muncă și noi ramuri de activitate și la
îmbunătățirea calității vieții.
Un sistem de proprietate intelectuală eficient și echitabil poate fi de ajutor tuturor țărilor
în exploatarea potențialului de proprietate intelectuală care este un instrument puternic de
dezvoltare economică și de progres social și cultural. Acest sistem contribuie la instaurarea unui
echilibru între interesele inovatorului și interesul public, asigurând un mediu propice creativității
și invenției, în beneficiul tuturor.7
Potrivit dispoziţiilor art.123 ind.1 alin.1 lit. e din Legea nr.8/1996 gestiunea colectivă
este obligatorie pentru exercitarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că pentru aceste categorii de drepturi organismele de
gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titulari, persoane fizice sau juridice şi care nu le-au acordat
mandat. Pentru gestiunea colectivă obligatorie nu este necesar încheierea unui mandat sau
convenţie.
Drepturile conexe dreptului de autor sunt reglementate de Titlul II din Legea nr. 8/1996,
iar titularii sunt artişti interpreţi sau executanţi, astfel cum sunt definiţi în art. 95 al aceleaşi legi.
 Jurisprudență
Prin acţiunea civilă, astfel cum a fost precizată, înregistrată la Tribunalul Sibiu sub nr.
2153/85/21.05.2007, reclamanta U.C.M.R.- A.D.A., în contradictoriu cu Municipiul Sibiu prin
primar a solicitat:
- obligarea pârâtei la plata, cu titlu de daune interese, a sumei reprezentând triplul
remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate pentru utilizarea autorizării prin comunicare publică a

6
Octavia Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală, practică judiciară 2009, Ed. Hamagiu, 2010, pg .281
7
Constantin Anechitoae, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Pro Universitaria, București, 2013 , p.26-30
11
operelor muzicale de către U.C.M.R. - A.D.A. în cadrul spectacolului Euro-Revelion 2007,
organizat în data de 31.12.2006 de Municipiul Sibiu, potrivit pct. 17 din Metodologia privind
utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică, Titlul II publicată prin Decizia ORDA nr.
365/2006 în [Link]. nr.857/2006;
- obligarea pârâtei să plătească U.C.M.R. - A.D.A. remuneraţiile reprezentând drepturi
patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolului
Euro-Revelion 2007, remuneraţii reprezentând 5% din bugetul de cheltuieli al spectacolului mai
sus menţionat, astfel cum prevede Metodologia publicată în [Link]. Partea I nr.857/19.10.2006
prin decizia ORDA nr. 365/2006 Titlul II, lit. a, pct. 8;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de U.C.M.R.-A.D.A. în
această cauză, în conformitate cu prevederile art. 274 Cod procedură civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 290/2008, Tribunalul Sibiu a respins acţiunea formulată de
reclamanta U.C.M.R. - A.D.A. în contradictoriu cu Municipiul Sibiu - reprezentat prin Primar.
S-a luat act de renunţarea la judecata capetelor de cerere privind obligarea pârâtului la
plata drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul
celorlalte spectacole organizate ulterior datei de 31.12.2006; privind operele muzicale
comunicate public şi desfăşurate în Sibiu în anul 2007; obligarea pârâtei să obţină autorizaţie de
licenţă neexclusivă privind utilizarea operelor în cadrul spectacolelor organizate anterior datei de
31.12.2006; obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa dispozitivul hotărârii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut şi motivat următoarele:
Pârâtul a organizat, împreună cu Casa de Cultură a Municipiului Sibiu, evenimentul
Euro-Revelion 2007, unde au concertat formaţiile E. 17, P. şi C. N. Contractele încheiate cu E.17
şi C.N. au fost depuse la dosar, rezultând că aceştia au încasat pentru prestaţiile lor a anumită
remuneraţie.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 123 din Legea nr.8/1996, titularii drepturilor de
autor pot să-şi exercite drepturile personal sau la cererea lor prin organisme de gestiune
colectivă, iar potrivit dispoziţiilor art. 130 lit. c dina acelaşi act normativ, organismele de
gestiune colectivă au obligaţia să încheie, în numele titularilor care le-au acordat mandat sau pe
baza convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte cu organizatorii de
spectacole.
Reclamanta nu a fost în măsură să probeze existenţa convenţiei încheiate cu organisme
similare din străinătate, astfel încât nu are dreptul să solicite pentru artiştii străini vreo
remuneraţie, mai ales că dreptul de autor al acestora a fost protejat prin remuneraţia achitată prin
contractele încheiate.

12
 Această concluzie se desprinde şi din art. 2 alin 6 din Convenţia de la Berna, care
reglementează că protecţia se exercită în favoarea autorului şi a deţinătorului drepturilor sale.
Cum în cauza de faţă protecţia drepturilor de autor ale artiştilor străini a fost realizată
prin plata remuneraţiilor stabilite prin contract, acţiunea formulată pentru plata remuneraţiilor
organismului de gestiune colectivă, care nu are mandat pentru aceştia, apare ca neîntemeiată.
În ce priveşte concertul susţinut de formaţia P., nu poate constitui baza de calcul pentru
remuneraţie, bugetul de venituri şi cheltuieli al întregului spectacol, deoarece acesta cuprinde şi
cheltuielile aferente spectacolului artiştilor străini şi cum reclamanta nu a înţeles să solicite
efectuarea unei expertize în acest sens, şi din acest punct de vedere cererea este neîntemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 246 Cod procedură civilă, s-a luat act de renunţarea la judecata
capetelor de cerere arătate în cererea de la fila 132.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Uniunea Compozitorilor şi
Muzicologilor din România - Asociaţia pentru Drepturi de Autor, criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie.
În expunerea criticilor se arată că instanţa de fond face o gravă cofuzie între calitatea de
compozitor al operelor muzicale şi cea de artist interpret. Faptul că pârâta a depus la dosarul
cauzei contracte de intermediere a apariţiei artiştilor interpreţi nu înlătură obligaţia plăţii
remuneraţiilor reprezentând drepturi patrimoniale de autor, cuvenite compozitorilor, textierilor,
operelor muzicale, aranjorilor şi editorilor.
Apelanta arată că prin hotărârea atacată s-au încălcat dispoziţiile art. 123 ind. 1 alin 1 lit.
e din Legea nr.8/1996 care menţionează expres că gestiunea colectivă este obligatorie pentru
exercitarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale, astfel: reclamanta nu trebuia să
facă dovada mandatului încheiat cu organismele similare din străinătate.
Se mai arată în motivarea apelului că definiţia bazei de calcul a remuneraţiilor
reprezentând drepturi patrimoniale de autor pentru comunicarea publică potrivit punctului 8 din
Titlul II al Metodologiei publicată în [Link]. nr.857/2006 prin decizia ORDA 365/2006, nu face
distincţie între compozitor, textier, editori români sau străini.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apel nu s-a solicitat încuviinţarea şi administrarea de probe noi.
Prin decizia nr. 157/A din 17 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis apelul
reţinând următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 123 ind. 1 alin 1 lit. e din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă
este obligatorie pentru exercitarea dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

13
 Reclamanta apelantă, U.C.M.R. - A.D.A., a fost desemnată a organism de gestiunea
colectivă prin Decizia ORDA nr. 3/1997 pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 130 din
Legea nr.8/1996.
E de necontestat că intimatul pârât a organizat spectacolul Euro-Revelion 2007,
eveniment cu prilejul căruia au comunicat public opere muzicale, mai multe formaţii şi interpreţi,
ai căror titulari de drepturi de autor sunt protejaţi de U.C.M.R. - A.D.A. conform art. 13, art. 15
din Legea nr.8/1996.
Potrivit dispoziţiilor punctului 4 din Titlul II al Metodologiei privind utilizarea operelor
muzicale prin comunicare publică şi remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite
autorilor de opere muzicale publicată în baza deciziei 365/10 octombrie 2006 a Oficiului Român
pentru drepturile de autor, pârâtul, în calitate de utilizator, avea obligaţia de a comunica
reclamantei cu cel puţin 5 zile înaintea evenimentului, denumirea spectacolului, data şi adresa
locaţiei, programul artistic şi bugetul de venituri şi cheltuieli pentru obţinerea autorizaţiei
neexclusive.
Pârâta avea obligaţia legală să plătească remuneraţiile reprezentând drepturile
patrimoniale de autor pentru utilizarea operelor muzicale în concerte în conformitate cu
dispoziţiile pct. 8 al Tabelului nr. 1 al Titlului II al Legii nr. 8/1996 şi Metodologiei publicată în
baza Deciziei ORDA 365/2006.
Pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 8/1996 astfel
încât acţiunea formulată de către reclamantă este întemeiată.
Greşit prima instanţă a reţinut că prin contractele depuse la dosar, încheiate cu E.17 şi
C.N., aceştia au fost remuneraţi pentru prestaţiile lor, iar protecţia drepturilor de autor pentru
artiştii străini a fost realizată. Într-adevăr, prima instanţă face confuzie între drepturile de autor şi
drepturile conexe drepturilor de autor.
Drepturile conexe dreptului de autor sunt reglementate de Titlul II din Legea nr. 8/1996,
iar titularii sunt artişti interpreţi sau executanţi, astfel cum sunt definiţi în art. 95.
Potrivit art. 92 din Legea nr.8/1996 - drepturile conexe dreptului de autor nu aduc
atingere autorilor.
Drepturile conexe dreptului de autor nu fac obiectul prezentei cauze, ci drepturile de
autor. Nelegal reţine instanţa de fond lipsa mandatului, a convenţiei încheiate de către reclamantă
cu organisme similare din străinătate.
Pentru gestiunea colectivă obligatorie nu este necesar un mandat sau convenţie, ci doar
pentru gestiunea colectivă facultativă.

14
 Ori, în speţă, s-a arătat mai sus că gestiunea colectivă pentru exercitarea dreptului la
comunicare publică a operelor muzicale este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 123 ind. 1 alin
1 lit. e din Legea nr.8/1996. Apărarea pârâtei în sensul că, în cazul gestiunii colective obligatorii,
Legea 8/1996 protejează doar titularii persoane, fizice sau juridice cu domiciliul sau sediul în
România nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 din Legea nr.8/1996, persoanele fizice sau juridice străine,
titulare ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecţia prevăzută prin
convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora,
beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor români, cu condiţia ca aceştia să
beneficieze la rândul lor, de tratament similar în statele respective.
Ori, potrivit art. 5 alin 2 Teza a II-a din Convenţia de la Berna, ratificată prin Legea
nr.77/1998, într-adevăr, protecţia, precum şi mijloacele procedurale garantate autorului pentru
apărarea drepturilor sale se reglementează în mod exclusiv conform legislaţiei ţării în care se
reclamă protecţia.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că persoanelor juridice sau fizice străine, titulare ale
dreptului de autor, le sunt aplicabile dispoziţiile Legii 8/1996.
Pârâta intimată invocă prevederile art. 2 pct. 2.2 din Statutul U.C.M.R. - A.D.A. şi art. 5
pct. 5.5 lit. B referitoare la mandat şi/sau contract, ori aceste dispoziţii se referă dosar la
gestiunea colectivă facultativă şi nu la cea obligatorie, astfel că nu sunt incidente în speţă.
Potrivit art. 5.5 lit. b din Statut, reclamanta este mandatată să gestioneze drepturile
patrimoniale de autor de opere muzicale în România pentru toţi membrii săi, precum şi pentru
membrii organismelor străine cu care încheie contracte de reprezentare reciprocă, precum şi în
temeiul legii în cazul gestiunii colective obligatorii.
Astfel, din acest text rezultă că încheierea contractelor de reprezentare este necesară
pentru gestiunea colectivă facultativă şi nu pentru cea obligatorie, gestiune care îşi are izvorul în
temeiul legii, respectiv dispoziţiile art. 123 ind. 1 din Legea nr. 8/1996 citate mai [Link]
considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod procedură civilă, a admis
apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a admis acţiunea astfel cum a fost precizată.8

8
[Link]
15
2. ORIGINALITATEA OPEREI DE CREAȚIE INTELECTUALĂ

Actul de creație, expresia intelectului uman, se traduce în dreptul de autor prin elaborarea
unei opere. Legea română protejază această creație a spiritului recunoascând autorului dreptul
asupra propriei opere pentru a-și ocroti ineresele patrimoniale, precum și cele morale.
Originalitatea, privită prin prisma condițiilor de valabilitate, este specifică dreptului de
autor. În fapt, putem spune și vom vedea că originalitatea este marca dreptului de autor. Opera
de creație intelectuală se va bucura de protecție în măsura în care se va dovedi că este o creație
originală, dar și o creație de formă.9

2.1. Condiții

Originalitatea reprezintă, incontestabil, o condiție a operei în cadrul dreptului de autor.

Legea nr.8/1996, fără a o califica astfel și fără a o defini, formulează această condiție în art. 7
constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar,
artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și
independent de valoarea și destinația lor.10
Acest criteriu a fost inserat și în art. 2 alin. (3) din Convenția de la Berna în ceea ce
privște domeniul rezervat operei derivate, conform căruia sunt protejate ca opere originale, fără a
prejudicia drepturile autorului operei originale, traducerile, adaptările, aranjamentele muzicale și
alte transformări ale unei opere literare sau artistice. Adoptarea acestei convenții internaționale a
determinat statele membre ale Uniunii de la Berna să o includă în sistemul național, devenind
astfel o condiție cvasi universală.
- art 1 alin. (3) din Directiva 91/250/CE privind protecția juridica a programelor pentru
calculator prevede că un program pentru calculator este protejat dacă este original în sensul că
reprezintă o creație intelectuală proprie autorului. Nici un alt criteriu nu se aplică pentru a
stabili dacă acesta poate beneficia de protecție.
- art. 6 din Directiva 93/9/CE privind armonizarea duratei de protecție fotografiilor care
sunt originale, în sensul că reprezintă o creație intelectuală proprie autorului.
- art. 3.1. din Directiva 96/6/CE privind protecția juridică a bazelor de date ce stabilește că
bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materiilor, constituie o creație intelectuală
proprie a autorului care sunt protejate ca atare de dreptul de autor.

9
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 76
10
Viorel Roș, Dreptul Proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001, p. 83
16
 2.2. Originalitatea

2.2.1. Condiții

Activitatea creatoare se prezintă ca un act psihologic, un act care dă naștere unui „lucru
creat și obiectivat în realitatea exterioară a autorului”. Sursa activității creatoare este imaginația
autorului. A face un act original „înseamnă a alege, a analiza, a compara, a ezita, a face apel la
toate resursele de gust, inteligență, sensibilitate, într-un cuvânt, a crea în mod personal”.
Criteriul originalității este greu de definit și pentru că intervenția sa este nuanțată, diferită
chiar, în funcție de genul operei examinate. Definiția cu cel mai mare grad de generalitate dată
noțiunii îi aparține lui E. Ulmer, care pune semnul egalității între originalitatea operei și
individualitatea operei. Opera este originală în măsura în care ea poartă amprenta personalității
autorului. Aceasta se poate manifesta atât în forma de expresie, cât și în elementele de „fantezie,
alegere, selecționare a materialului sau prelucrare mintală”.
Pentru că face referire la personalitatea autorului, originalitatea este un criteriu subiectiv
și relativ. Personalitatea autorului se reflectă în opera sa. Autorul original își imaginează și
realizează opera în funcție de propria personalitate, aceasta devenind rodul conceperii și alegerii
subiective. Amprenta personală reflectându-se în operă chiar și atunci când aceasta este destinată
de a reda realitățile vieții, a unui domeniu al cunoașterii etc.
Concepția subiectivă asupra condiției originalității are și adversari, care sunt, în același
timp, adepți ai unei concepții obiective asupra criteriului originalității în concepția obiectivă
asupra originalității opera este demnă de protecție doar în cazul în care diferă de ceea ce este
cunoscut. În această concepție opera trebuie să aibă caracter de unicat sau cel puțin un „un grad
superior de noutate”.
Originalitatea se manifestă la nivelul expresiei care este, potrivit unei definiții a lui H.
Desbois „maniera în care creațiile spiritului sunt comunicate publicului”. Ideea, care nu este
protejată, are, pentru operă și autorul ei, valoarea unei materii prime. Ideea este un dat general
susceptibil de a fi descoperit prin observarea lumii. Gândirea și ideile scapă oricărei intenții de
apropriere, ele având privilegiul de a fi veșnic libere, de a nu suporta nici o constrângere. Dreptul
face însă distincție între materia preexistentă și prestația creatoare, conferind protecție doar
acesteia din urmă și numai în măsura în care este originală. Pentru a fi protejată opera, trebuie să
fie, așadar, rezultatul unei activități creatoare, să poarte amprenta originalității, a individualității
autorului. Nu va exista un act de creație intelectuală și originalitate atunci când autorul se
limitează la o executare mecanică a operei, prin mijloace tehnice obișnuite, fără o contribuție
proprie în ce privește substanța de idei care reprezintă opera în discuție.
17
 Originalitatea poate fi însă absolută sau relativă. Opera este absolut originală atunci când
nu se află în raport de dependență cu o operă preexistentă. Opera este relativ originală (derivată)
când împrumută elemente dintr-o operă preexistentă. De altfel, legea însăși, și nu este doar cazul
legii române, conferi protecție operelor derivate sau compozite, sub singura condiție de a nu se
prejudicia drepturile autorilor operei originale. Cu alte cuvinte legea, fără a o face în mod expres,
privește criteriul originalității în cele două forme de manifestare absolut și relativ. 11
În doctrină s-au conturat două teze cu privire la condițiile de protecție a operelor.
Prima teză susținută de majoritatea autorilor extrage, din întreg ansamblul dispozițiilor
legale aplicabile în materie, trei condiții generale de protecție a operelor intelectuale, și anume:
- Opera să fie originală, rezultat al activității de creație intelectuală;
- Opera să îmbrace formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor, ceea ce înseamnă
că nu în toate cazurile opera trebuia să fie fixată pe un suport material; studiul comparat relevă că
țările cu sistem common law sunt mai înclinate decât țările cu sistemul drept de autor spre a
impune această fixare;
- Opera să fie susceptibilă de aducere la cunoștință publică: se pune accentul pe faptul că
operele își afirmă utilitatea numai prin expunerea lor, își împlinesc scopul numai prin difuzarea
lor și de aici însușirea acestora de a fi susceptibile de reproducere. Justificarea ultimei cerințe are
în vedere: fie ideea de reproducere (fapt obiectiv, material), fie faptul subiectiv al cererii operei,
aceea de a fi comunicată publicului. Decretul nr. 321/1956 prevedea și el acestă obligație din
actuala reglementare, dar asigurarea protecției era condiționată de faptul aducerii la cunoștința
publicului a operei în cauză. În fapt, doctrina română, întărită și în jurisprudența vremii,
extrăgea aceleași condiții și sub imperiul Decretului nr. 321/1956.
A doua teză susține că sunt necesare și suficiente pentru ca o operă să pretindă protecția
legală doar doua condiții:
- Opera să fie originală;
- Opera să fie realizată, să îmbrace o formă concretă de exprimare, care să o facă obiectiv
perceptibilă. 12
Se consideră că cerința ca opera să fie susceptibilă de aducere la cunoștință publică este
strâns legată de condiția formei concrete de exprimare. Și aceasta deoarece tot ceea ce este
perceptibil prin simțuri poate fi adus într-un mod sau altul la cunoștința semenilor. Deci, este
absorbită de momentul realizării operei când devine perceptibilă simțurilor.

11
Viorel Roș, Dreptul Proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001, p. 84
12
V. Roș, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, București,
2005, p.99
18
 Putem concluziona că protecția se acordă operelor de creație originale, materializate
într-o anumită formă perceptibilă simțurilor. 13

2.2.2. Noțiunea originalității

 Definiții doctrinare
Încă de la început dorim să subliniem că originalitatea este o noțiune delicată.
Definițiile avansate de doctrina română sunt în armonie cu concepția tradițională subiectivă a
dreptului de autor.
Așadar, s-a considerat că obiectul dreptului de autor îl constituie opera de creație,
intelectuală, indiferent de fondul, valoarea sau forma ei de exprimare, dar condiționată de
posibilitatea de a fi percepută prin simțurile omenești și de a fi împărtășită publicului.14
Creativitatea operei de creație constă într-o formă ce dovedește originalitatea exprimării, chiar
dacă fondul cuprinde idei comune. Originalitatea presupune elemente de alegere, selecționare a
materialului sau prelucrare mintală, cu alte cuvinte, reflectă personalitatea autorului. Baza
activității creatoare o reprezintă imaginația autorului, felul în care acesta reușește, să-și exprime
gândurile ori trăirile. A face un act original de creație înseamnă a alege, a analiza, a compara, a
ezita, a face apel la toate resursele de gust, inteligență, sensibilitate, adică a crea în mod personal.
În timp ce, pentru unii autori, opera este originală și beneficiază de protecție dacă nu
este copia parțială sau totală a altei opere intelectuale, sau care a fost creată fară folosirea unei
opere preexistente.
În doctrina franceză se consideră că este originală acea creație, în mod necesar nouă, ce
exprimă personalitatea autorului ei vis-a-vis de lucrurile ce îi sunt proprii. Noutatea poate fi un
element constitutiv de originalitate, ce o poate demonstra foarte bine, dar nu va fi îndeajuns. Va
fi necesar ca bunul intelectual să poarte și amprenta personalității autorului, în lipsa căreia o
operă chiar nouă va fi banală.
Suntem invitați să vedem în originalitate o exigență de noutate în universul formelor cu
condiția ca originalitatea să nu provină din natura bunului. Calificându-se drept o noțiune în
criză, se consideră că opera este originală dacă ea traduce un efort intelectual individualizat. În
cele din urmă să nu uităm că originalitatea poate fi înțeleasă ca un mecanism necesar la
respectarea libertății de creație ce aparține tuturor.
 Definiții jurisprudențiale
La un examen al jurisprudenței române legat de definirea noțiunii de originalitate, am
identificat două definiții sensibil diferite a operelor protejabile. Pe de o parte, se observă că

13
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 78
14
Vl. Hanga, Dreptul și calculatoarele, Ed. Academiei Române, București, 1991, p. 71
19
accentul este pus pe amprenta lăsată de personalitatea autorului, iar pe de altă parte, se referă la
lipsa de anterioritate:
- se considera că proprietatea literară este cea care se recunoaște cei mai facil dintre toate
proprietățile pentru că poartă cel mai distinct amprenta personalității autorului, deși această
proprietate este compusă din idei care rătăcesc prin carte. Totuși, căutarea acestor idei,
combinarea lor de multe ori nouă, atât de mult încât se pare că nimeni nu a cunoscut-o până
atunci, această muncă lungă și perseverentă, pe care omul o realizează cu atâta dificultate, nu
poate fi produsul tuturor și nu poate profita decât pentru el sau pentru descendenți. Legea
protejează o producție de fiecare dată când găsește concepțiile proprii ale autorului de maniera în
care opera apare mai mult sau mai puțin originală.
- opera este originală dacă este o creație a celui care se pretinde autor, iar nu o simplă copie
a unei opere anterioare. 15

2.2.3. Gradele originalității

Originalitatea este susceptibilă de grade. Astfel, se distinge între opere absolut originale
și cele care nu sunt decât relative (opere originale relativ).
Așa cum pentru opera inițială, una din condițiile protecției o reprezintă originalitatea și
pentru opera derivată se cere îndeplinirea acestei condiții. În speță, s-a făcut dovada că romanul
„Varava” a fost publicat în traducerea lui L.C. și nu s-a contestat că transpunerea operei în limba
română este rodul efortului său creator. Chiar dacă în cazul traducerii se pornește de la o operă
preexistentă, aportul creator al traducătorului nu poate fi negat și constă, așa cum corect a arătat
instanța de apel, în modul de selecție a termenilor și expresiilor, precum și de îmbinare a
acestora, pentru a transmite cât mai fidel cu putință mesajul operei inițiale.
Spre deosebire, un artist sau un interpret este protejat chiar dacă interpretarea sa nu este
originală. Legea nu impune această condiție pentru protecția titularilor drepturilor conexe, totuși
se consideră că interpretarea este întotdeauna rezultatul unui efort personal de transmitere a
operei într-o formă cât mai adecvată, astfel ca ea va purta amprenta personalitații autorului.

2.3. Opera sa fie o creație de formă perceptibilă simțurilor

Potrivit art.1 alin.(2) din LDA opera este „recunoscută și protejată independent de
aducerea la cunoștință publică, prin simplu fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată”.

15
Înalta Curte de Casație și Justiție, [Link]. și de propr. int, dec. nr. 963/2007, apud O. Spineanu Matei, Drept de
autor. Acțiune în contrafacere. Operă derivată. Traducere. Condiția originalității, în RRDPI, nr. 2/2007, p. 186-196
20
 Se va putea pretinde protecția unei opere atunci când creația a trecut de la forma
mentală, internă, la o formă ce poate fi percepută de o persoană umană. Toate operele de spirit
trebuie să îmbrace o formă. Forma este opera în a cărui corp vom găsi persoana . Forma permite
delimitarea domeniului de protecție, pentru că proprietatea va fi limitată la obiectul creat.
Nu se impune o anumită formă, ci va putea îmbrăca orice formă ce este perceptibilă
simțurilor umane. Avem în vedere cele cinci simțuri ce sunt susceptibile de a asigura recepția
unei opere, cum ar fi: văz, pipăit, auz, gustativ sau miros.
Pentru operele coregrafice, numerele de circ și pantomimele, protecția este asigurată,
conform legii franceze, dacă realizarea a fost fixată printr-un înscris sau orice alt mod, această
exigență este cerută doar din punct de vedere probator.
Considerăm că acest ordin probator se va impune pentru orice fel de operă efemeră sau
orală. Chiar dacă dreptul se declară gata să protejeze orice fel de creație, indiferent de formă,
problema probațiunii nu poate fi lăsată deoparte, pentru că, dacă dorește să își protejeze
interesele, autorul trebuie să poată face proba creației sale dacă vrea să aibă succes într-o acțiune
în contrafacere. Cu alte cuvinte, este necesar să-și preconstituie un mijloc de probă.
Divulgarea. Nu se cere ca opera să fie adusă la cunoștința publicului. În cadrul sistemul
american opera trebuie să fie înregistrată, cu excepțiile aduse de aderarea S.U.A. la Convenția de
la Berna și care se referă doar la autorii străini. Iar în cadrul sistemului anglo-saxon protecția este
asigurată operelor care sunt fixate pe un suport material.
Corelativ acestei condiții există și o excepție, în ceea ce privește operele postume. În
cazul acestora, pentru a se asigura protecția, trebuie să intervină și aducerea la cunoștința publică
prin orice mod de comunicare, în special publicarea. Nu este îndeajuns să deții manuscrisul unei
opere inedite, ca să beneficiezi de dreptul de autor trebuie să aibă loc și publicarea.
Ideile sunt creații neprotejabile. Consecița majoră a acestui criteriu se referă la
excluderea ideilor din câmpul de protecție al dreptului de autor. Ideile prin natura sau destinația
lor sunt inapropiabile. Pot fi originale pe fond, dar din păcate ele nu vor fi prin definiție originale
pe formă. Un autor nu va putea apropria o idee artistică. În schimb, forma originală prin care
ideea este exprimată poate fi eligibilă la protecția prin dreptul de autor. Avem exemplul unui
arhitect care a redactat respectând intrucțiunile din caietul de sarcini. Procesul arhitectului care a
acționat în judecată pentru reproducerea fără autorizație expresiei materiale a conceptului de
amenajare conținut în caietul sarcini, a fost respins pe motiv că dreptul de autor nu protejază
conceptele, ci forma originală în care ele sunt exprimate.
Conform art. 9 din LDA, nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor:

21
 a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de
funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o opera, oricare ar fi
modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natura politica, legislativă, administrativă, judiciară și
traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum
ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;
d) mijloacele de plată;
e) știrile și informațiile de presă;
f) simplele fapte și date.

2.4. Prezumția de originalitate și sarcina probei

Legislația română nu conține nicio mențiune în acest sens . Înseamn că originalitatea nu

se prezumă. În principiu, partea care invocă beneficiul dispozițiilor legale trebuie să demonstreze
originalitatea creației de formă ce îi aparține. Regula se poate explica pe necesitatea de a nu
acorda un monopol asupra unei creații decât dacă este în mod real originală (astfel ne putem
confrunta cu riscul să vedem o persoană ce intentează o acțiune în contrafacere și care să câștige
fără a fi fost necesar să dovedească originalitatea creației, atâta timp cât nu a fost pusă în discuție
originalitatea).

Cu toate acestea, considerăm că se poate să se acorde beneficiul unei prezumții simple

de originalitate, evident funcție de genul operei. Instanțele române au considerat că originalitatea
unei opere este prezumată și de aceea revine autorului contrafacerii sarcina să probeze că opera,
căreia i-a adus atingere nu este originală.

În acest caz instanțele fac dovadă de pragmatism, decizând că nu vor cerceta

originalitatea unei creații decât dacă acest argument nu este invocat de către parte, ceea ce nu
este decât aplicarea art. 249 din noul Cod de procedură civilă.

Originalitatea variază de la un tip de operă la alta și va fi analizată de la caz la caz. Este

sarcina judecătorilor de a aprecia. Dar, în același timp, este sarcina părților de a dovedi faptele
afirmate. În practică, de regulă apare cu ocazia unei acțiuni în contrafacere în care chestiunea
originalității va interveni atunci când pârâtul vrea să dovedească lipsa originalității operei și în
consecință a protecției și astfel pentru a demonstra inexistența actului delictual și deci a
contrafacerii.

22
 Potrivit art. 249 din noul Cod de procedură civilă cel care face o susținere în cursul
procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege. Consecința va
consta în faptul că dacă reclamantul își dovedește temeinicia acțiunii, atunci pârâtul va trebui să
facă dovada contrară.

Spre exemplu, Curtea de la Paris a considerat că un arhitect care acționa împotriva unei
societăți ce i-a încălcat dreptul moral trebuie să justifice originalitatea creației, ce relevă
personalitatea sa în desenarea uneii fațade a unui imobil.

Originalitatea ține de esența dreptului de autor. Cele două noțiuni, creație intelectuală și
originalitate, semnifică rolul esențial de a fi uman în crearea operelor de creație intelectuală.
Parcă nici nu se poate concepe o creație fără originalitate. 16

16
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 91-95
23
3. NOUTATEA INVENȚIEI BREVETABILE

3.1. Importanța invențiilor

Invenția este rezultatul unei activități de creație intelectuală. Procesul de realizare a unei
invenții presupune o contribuție originală, o idee inventivă, o scânteie de inspirație

Autorul invenției propune aplicarea unei soluții noi într-un domeniu al vieții economice
și sociale. Rezolvând o problemă practică, soluția inventatorului are o natură tehnică.

Între creația intelectuală și descoperirile științifice există o strânsă legătură. Activitatea

inventivă este determinată de dezvoltarea științei și tehnologiei.

De cele mai multe ori, în cadrul activității de creație intelectuală, descoperirea științifică
reprezintă o primă etapă. Din acest punct de vedere, se consideră că invențiile sunt aplicații
industriale ale descoperirilor științifice.

Invențiile reprezintă o formă superioară de materializare a gândirii creatoare, cu caracter

aplicativ. Prin obiectivele lor concrete, invențiile contribuie în mod decisiv la dezvoltarea tehnică
și progresul economic. Stimularea activității creatoare și transferul informațiilor științifice oferă
reale posibilități de cooperare internațională.17

3.1.1. Definiția invenției

Constituie invenție creația care îndeplinește anumite condiții de brevetabilitate, fiind

protejată prin acordarea unui titlu specific.

Prin brevet de invenție este protejată creația care este rezultalul unei activități inventive,
este nouă prin raportare la stadiul tehnicii mondiale și este susceptibilă de a fi aplicată industrial.
Dreptul de inventator are la bază activitatea de creație intelectuală a inventatorului, activitate
materializată într-o invenție, dar dacă în cazul creațiilor de formă acestea sunt protejate
independent de valoare și de îndeplinirea unor condiții de formă, invențiile spre a fi protejate
trebuie să îndeplinească anumite condiții de fond.

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție, în art. 7 alin. 1, nu definește invenția,
enunțând doar condițiile pe care aceasta trebuie să îndeplinească spre a fi brevetabilă, respectiv,
să fie nouă, să rezulte dintr-o activitate și să fie susceptibilă de aplicare industrială.

Legea vorbește, de asemenea, despre invenții brevetabile și invenții nebrevetabile. Dar,

sub aspect juridic, invențiile nebrevetabile nu sunt protejate, deci nu există. Corect ar fi fost ca

17
Ioan Macovei, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 47
24
legea să considere invenții numai creația care îndeplinește condițiile de brevetabilitate și care a
fost protejată prin acordarea unui titlu de protecție. 18

3.1.2. Evoluția reglementării invențiilor în România

Dezvoltarea relațiilor de producție și necesitatea garantării proprietății industriale au

determinat apariția în țara noastră a primei legi în materia invențiilor. La 17 ianuarie 1906 a fost
adoptată Legea nr. 102 asupra brevetelor de invențiune, iar la 21 aprilie 1906, Regulamentul
pentru aplicarea Legii brevetelor de invențiune.

Fără a cuprinde o definiție a invenției, Legea din 1906 prevedea în art. 1 că orice
persoană care a făcut o invențiune nouă sau a adus o perfecționare la o invențiune deja stabilită,
susceptibilă de a fi exploatată ca un obiect de industrie sau de comerț, va putea obține drepturi
exclusive și temporale de exploatație în România, prin acordarea unui brevet de invențiune sau
de perfecționare. Pentru invențiile brevetate în străinătate, titularul putea obține în România un
brevet de importațiune. Protecția unei invenții era condiționată de existența elementului de
noutate, de contribuția adusă în domeniul cercetării utilului.

Legea din 1906 a consacrat brevetul ca titlu de protecție pentru invenții. Brevetul de
invenție se acorda fără nici un examen prealabil asupra noutății sau utilității, pe riscul, pericolul
și cheltuielile solicitantului. Statul nu garanta originalitatea, valoarea sau realitatea invenției ori
perfecționării și nici exactitatea descrierilor din brevet.

Brevetul de invenție se acorda prin decret fiind eliberat de Serviciul de brevete din
cadrul Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor. Durata unui brevet de
invenție era de 15 ani, iar a unui brevet de perfecționare de 10 ani. Ca urmare a eliberării
brevetului, nimeni nu avea autorizația, fără voia proprietarului brevetului, de a fabrica obiectul
invențiunii, de a-1 pune în comerț sau a-1 expune spre vânzare.

Legea brevetelor de invențiune a fost modificată prin Decretul nr. 214 din 5 septembrie
1950 privind înființarea Comitetului pentru Invențiuni și Descoperiri al României și Hotărârea
Consiliului de Miniștri nr. 943 din 7 septembrie 1950 asupra Regulamentului de funcționare a
Comitetului pentru Invențiuni și Descoperiri și a organelor din ministere, instituții și întreprinderi
pentru finanțarea cheltuielilor de experimentare și pentru recompensarea inovatorilor. Art. 2 din
Regulament prevedea că această reglementare apără interesele oamenilor muncii, prin asigurarea
utilizării complete și la timp a invențiilor, descoperirilor și inovațiilor și garantarea drepturilor
autorilor.

18
Viorel Roș, Dreptul Proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001, p. 323
25
 Prin dispozițiile Regulamentului a fost introdus, alături de brevet, certificatul de autor,
ca titlu de protecție pentru invențiile oferite statului. Eliberarea certificatului de autor era
condiționată de examinarea propunerii din punct de vedere al noutății, utilității și posibilității de
realizare. Dacă invenția nu era cesionată statului, autorul avea dreptul, potrivit Legii brevetelor
de invențiune, la obținerea unui brevet.

Legea brevetelor de invențiune a fost abrogată în anul 1967. Creația tehnică a fost
reglementată prin Decretul nr. 884 din 30 septembrie 1967 privind invențiile, inovațiile și
raționalizările, aprobat prin Legea nr. 31 din 30 decembrie 1967. în baza Legii, au fost adoptate
Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2250 din 30 septembrie 1967 pentru aplicarea Decretului
nr. 884 din 1967 privind invențiile, inovațiile și raționalizările și Hotărârea Consiliului de
Miniștri nr. 2772 din 17 noiembrie 1967 pentru aprobarea Regulamentului privind compunerea,
organizarea și funcționarea Comisiei pentru soluționarea contestațiilor privind invențiile din
cadrul Direcției Generale pentru Metrologie, Standarde și Invenții.

Legislația din 1967 a instituit, ca titlu unic de protecție a invențiilor, brevetul. În

cazurile în care brevetul se acorda unei organizații socialiste, inventatorului i se elibera un
certificat de inventator, care era un titlu constatator al calității de autor.

Cererea de brevet era supusă, după înregistrare, unui dublu examen. Direcția Generală
pentru Metrologie, Standarde și Invenții verifica atât îndeplinirea condițiilor pentru constituirea
depozitului reglementar, cât și legalitatea protecției solicitate. Prin introducerea examenului
prealabil al condițiilor de fond, ca sistem general, se asigura tuturor invențiilor un regim unitar.
Brevetul de invenție se acorda inventatorului, succesorului său în drepturi ori întreprinderii
îndreptățite de către Direcția Generală pentru Metrologie, Standarde și Invenții.

Protecția creației intelectuale asigură premise favorabile valorificării produselor la

export. Pentru obținerea de brevete de invenție în alte state, legislația din 1967 a consacrat și
principiile de bază ale Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale.

În concordanță cu stadiul științei și tehnologiei și pentru asigurarea unui cadru juridic

corespunzător, la 30 octombrie 1974 a fost adoptată Legea nr. 62 privind invențiile și inovațiile.
În completarea Legii au fost edictate Decretul nr. 93 din 16 aprilie 1976 privind normele pentru
calcularea recompenselor bănești cuvenite autorilor invențiilor aplicate în economia națională,
Decretul nr. 363 din 2 noiembrie 1976 privind taxele pentru cererile de brevete de invenție și
pentru brevetele de invenții acordate și Regulamentul privind organizarea și funcționarea
Comisiei pentru soluționarea contestațiilor privind invențiile din cadrul Oficiului de Stat pentru

26
Invenții și Mărci, aprobat de Biroul Executiv al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie
prin Hotărârea nr. 3 din 1 aprilie 1975.

În concepția Legii din 1974, invenția era definită, prin textul art. 10, ca fiind creația
științifică sau tehnică, care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut al tehnicii
mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută publică în țară sau străinătate, reprezintă o
soluție tehnică și poate fi aplicată pentru rezolvarea unor probleme din economie, știință,
ocrotirea sănătății, apărarea națională sau în orice alt domeniu al vieții economice și sociale.
Invenția care perfecționează ori completează o invenție, pentru care există un brevet în vigoare și
nu poate fi aplicată fără cea brevetată anterior, constituie invenție complementară.
Brevetul de invenție se acorda de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în urma
examinării cererii din punct de vedere al îndeplinirii condițiilor pentru existența unei invenții
brevetabile, pe baza avizului institutelor centrale de cercetare, al academiilor de științe sau al
institutelor de cercetare și proiectare de profil. Brevetele erau înscrise în registrul brevetelor de
invenții acordate.
Perioada de valabilitate a unui brevet de invenție era de 15 ani, cu începere de la data
constituirii depozitului reglementar. Pentru brevetul de invenție complementară, durata de
valabilitate era limitată la aceea a brevetului acordat pentru invenția pe care o completează, fără
a fi mai scurtă de 10 ani.
Prin acordarea brevetelor de invenție se asigura titularului de brevet dreptul de folosire
exclusivă a invenției pe teritoriul țării noastre. Calitatea de autor al invenției era recunoscută prin
acordarea certificatului de inventator.
Autorii invențiilor aplicate în economia națională erau recompensați moral și material
prin acordarea de titluri științifice, ordine și medalii, grade profesionale, promovarea în mod
excepțional în funcție, acordarea de premii și alte recompense bănești, stabilite în raport de
avantajele economice și sociale postcalculate.19

3.2. Condiții

Pentru a fi ocrotită de către lege, prin eliberarea unui brevet, invenția trebuie să
întrunească anumite condiții speciale. Condițiile de brevetabilitate ale unei invenții, prevăzute de
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, sunt noutatea, activitatea inventivă și aplicabilitatea
industrială.

19
Ioan Macovei, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 56-57
27
 Tabloul acestor condiții este completat și de alte cerințe, formulate într-o manieră
negativă, ce se referă la faptul că nu se acordă brevet pentru următoarele invenții:
- a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv
cele dăunătoare sănătății și vieții persoanelor, animalelor ori plantelor, și care sunt de natură să
aducă atingeri grave mediului, cu condiția ca această excludere să nu depindă numai de faptul că
exploatarea este interzisă printr-o dispoziție legală;
- pentru soiurile de plante și rase de animale, precum și procedeele esențial biologice
pentru obținerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor microbiologice și
produselor obținute prin aceste procedee;
- având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării și dezvoltării sale, precum și
simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvențaprincipală sau secvența
parțială a unei gene;
- pentru metodele de tratament ale corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin
terapie, și metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal (art. 9 din LBI).
Conform Convenției Brevetului European (CBE), invenția trebuie să raspundă
criteriilor generale enunțate de art. 52 alin. (1), adică de a fi nouă, implicând o activitate
inventivă și de a fi susceptibilă de aplicare industrială, așa cum au fost evocate de Marea Cameră
de recurs în Decizia G 6/83.

3.3. Noutatea invenției

Inventatorul este un creator, dar el nu se va bucura de dreptul asupra invenției sale prin
simplu fapt al creației. Spre deosebire de autorul unei opere literare, acesta va trebui să solicite
un titlu. Pentru că invenția nu comportă prin ea însăși niciun drept, dacă nu este acoperită prin
brevet. Brevetul de invenție este titlul ce va conferi inventatorului dreptul de exploatare
exclusivă și temporară asupra unei invenții.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că obiectul specific al brevetul este,
în principal, de a asigura titularului dreptul exclusiv de a utiliza o invenție prin fabricare și prima
punere în circulație a produsului industrial, fie direct, fie prin terți, cu ajutorul licențelor, și
dreptul de a se opune la orice contrafacere.
În contrapartida monopolului ce îi va fi recunoscut, inventatorul va avea obligația să
aducă invenția la cunoștința publicului prin divulgare, ce va fi asigurată de către O.S.I.M.. O dată
ce brevetul va fi eliberat, titularul lui va deține puterea de a-1 exploata și de a sancționa orice
atentat asupra monopolului deținut.

28
 3.3.1. Noțiunea de noutate

Invenția propusă spre brevetare trebuie să se deosebească de alte soluții tehnice

cunoscute. Potrivit art. 10 alin. (1) al Legii nr. 64/1991, o invenție este nouă dacă nu este
cuprinsă în stadiul tehnicii.
Noutatea unei invenții constă în faptul că elementele tehnice ale soluției sunt proprii sau
originale. Pentru a fi luate în considerare, elementele tehnice distincte trebuie să fie și esențiale.
În funcție de soluțiile cunoscute ale tehnicii mondiale, aceste elemente vor produce efecte
tehnice noi. Prin tehnica mondială se înțelege totalitatea regulilor, metodelor și procedeelor, care
se folosesc pentru a obține un anumit rezultat. Ele se concretizează în construcții, unelte și
mijloace de producție, produse și procedee tehnologice, succesiunea operațiunilor în procesul
tehnologic.
Condiția de noutate a soluției propuse se apreciază prin intermediul efectelor tehnice ce
pot fi realizate. În măsura în care, prin aplicarea soluției, se obține un efect tehnic care nu a fost
prevăzut înainte, regula sau metoda utilizată este nouă față de nivelul cunoscut de tehnica
mondială. În examinarea soluției tehnice pentru care se solicită protecția, efectul tehnic nou
prezintă un caracter material obiectiv. Noțiunea de noutate îmbracă aspectul concret al unor
elemente tehnice, distincte, caracteristice, care fac ca soluția propusă a fi nouă să se deosebească
de alte soluții tehnice cunoscute, în stadiul existent al tehnicii, nu numai din punct de vedere
constructiv, funcțional sau al succesiunii fazelor într-un proces tehnologic dat, ci și din punct de
vedere al efectelor tehnice ce pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte, proprii
noii soluții.
Aplicarea elementelor soluției propuse, diferite sau similare față de rezolvările
cunoscute, poate să producă un efect tehnic sau un efect superior celui cunoscut anterior. În cea
de a doua situație, elementele de noutate ale unei invenții pot consta în următoarele: asocieri noi
prin îmbinări sau combinații de mijloace cunoscute; aplicarea nouă a unui mijloc cunoscut;
înlocuirea unui material cu altul în alcătuirea unui produs cunoscut sau într-un procedeu de
fabricație cunoscut; înlocuirea într-un dispozitiv sau instalație a unui element care îndeplinește o
anumită funcție cu un altul, ce produce același efect tehnic; modificarea formei unui obiect
cunoscut sau a unor elemente componente ale unui obiect cunoscut; modificarea dimensiunilor
unui obiect cunoscut; simplificarea constructivă adusă unui produs sau procedeu cunoscut;
modificarea parametrilor tehnologici într-un procedeu de fabricație cunoscut.20

20
Ioan Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p.. 58
29
 Noutatea poate fi suprimată prin așa-zisele anteriorități distructive. Viciul noutății este
anterioritatea. Anterioritatea este constituită prin divulgarea aceleași invenții. Divulgarea va crea
o anterioritate ce va invalida orice cerere de brevet depusă ulterior de către terți. Ce înseamnă
anterioritate? Acele acte sau fapte ce dovedesc faptul că soluția examinată nu este nouă. În
schimb, nu va exista divulgare, și, deci anterioritate, dacă invenția a fost comunicată unei
persoane ținută de secret. Ce va face diferența este noțiunea de public.

Aceste anteriorități sunt reprezentate de materiale documentare pertinente referitoare la

invenție, documente ce o fac cunoscută, documente ce au intrat în circuitul public.
Anumite divulgări nu vor avea efectul de a anterioriza invenția. Așa că vom avea:
- Divulgarea distructiva de noutate;
- Divulgarea care, prin excepție, nu este considerată drept anterioritate.
Noutatea este un criteriu obiectiv, ce este îndeplinit atunci când invenția este
necunoscută stadiului tehnicii la data la care protecția este solicitată. În același timp, este o
condiție determinată și necesară, cuprinse în toate legislațiile.21

3.3.2. Stadiul tehnicii

Noutatea invenției se stabilește în funcție de stadiul tehnicii mondiale. Stadiul tehnicii

cuprinde toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului, oriunde în lume.
Cunoștințele făcute publice pot proveni dintr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire
ori prin orice alt mijloc, până la data depozitului cererii de brevet de invenție.
Cunoștințele accesibile publicului privesc informațiile care rezultă fie din prezentarea pe
diferite suporturi sau pe diferite canale informaționale a unor documente de brevet sau a altor
informații, fie din descrierea orală de informații care nu au fost supuse nici unei restricții de
confidențialitate privind utilizarea sau diseminarea acestor informații. Tot accesibile publicului
sunt considerate și documentele care cuprind informații sau prezentarea lor publică pe cale orală
și se află într-o bibliotecă publică cu acces neîngrădit.
Prin public se înțelege orice persoană, neconstrânsă la confidențialitate, și care ar putea
difuza informații. Persoana nu trebuie să fie neapărat un specialist.
Orice alt mijloc înseamnă mijloacele electronice și, în particular, bazele de date
electronice sau Internetul.
Mai face parte din stadiul tehnicii conținutul cererilor depuse la Oficiul de Stat pentru
Invenții și Mărci și al cererilor internaționale pentru care s-a deschis fază națională în România

21
Teodor Bodoașcă, Lucia Ioan Tarnu, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul Juridic, București, 2015,
p.263
30
sau europene desemnând România. Aceste cereri trebuie să aibă o dată de depozit recunoscută,
anterioară celei menționate, și să fie publicate la data respectivă, conform legii.22

3.3.3. Efectul distructiv de noutate al publicității

Față de stadiul existent al tehnicii mondiale, soluția este nouă dacă nu a fost brevetată
sau adusă la cunoștința publicului. Publicitatea care provine de la autorul soluției se numește
divulgare, iar de la un terț, anterioritate. Divulgarea și anterioritatea au un efect distructiv de
noutate.
Anterioritatea este constituită din acte sau fapte care permit să se constate că soluția
examinată nu este nouă. Verificarea anteriorității nu este limitată în timp și spațiu. Pentru a fi
opozabilă, anterioritatea trebuie să fie certă, suficientă, omogenă și publică.
În cazul în care soluția cercetată formează obiectul unui brevet de invenție, noutatea se
va examina în funcție de momentul constituirii depozitului reglementar sau invocării priorității
convenționale. Cererea de brevet anterioară este distructivă de noutate numai când îndeplinește
condițiile pentru constituirea depozitului reglementar.
Materialele documentare ce conțin informații referitoare la soluția examinată trebuie să
fie publicate în țară sau în străinătate. Informațiile publicate viciază noutatea dacă sunt
anterioare cererii de brevet depuse de autorul soluției. În consecință, nu interesează aspectele
legate de consultarea în timp a materialului, cunoașterea de către autor a invenției descrise sau
realizarea soluției tehnice publicate.
În literatura juridică s-a arătat că descrierea invenției trebuie să coincidă, să fie
compactă, cu soluția examinată sub toate aspectele esențiale. Pentru a fi distructivă de noutate,
identitatea este necesar să fie și suficientă, adică să permită unui specialist să realizeze invenția
publicată. Publicația este anterioară dacă materialul a fost tipărit sau multiplicat și adus la
cunoștința publicului prin rețeaua de difuzare comercială. Data publicării este cea indicată pe
material. În absența ei, se va considera data menționată la bun de tipar ori data la care materialul
a fost depus în locuri publice. Noutatea se va stabili prin compararea datei de publicare cu data
depunerii cererii de brevet cercetate.23
Prin expunerea sau aplicarea cu caracter public, invenția devine cunoscută tehnicii
mondiale. Anterioritatea va fi condiționată de existența unei identități vădite între informațiile
referitoare la expunerea sau aplicarea invenției și propunerea examinată. Nu interesează unde a

22
V. Roș, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat, Ed. All Beck, București,
2005, p. 167
23
Ioan Macovei, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 64
31
fost aplicată înainte invenția și dacă solicitantul cererii de brevet era informat despre aplicarea
soluției.
Divulgarea reprezintă difuzarea soluției de către autor, înainte de acordarea brevetului
de invenție. În unele legislații , autorul care a adus la cunoștința publicului invenția sa
beneficiază de un termen de grație. În cadrul acestui termen, noutatea invenției nu este distrusă
de divulgarea ei.
În alte legislații, divulgarea nu este luată în considerare dacă rezultă din faptul expunerii
invenției în expoziții internaționale sau dintr-un abuz, recunoscut ca atare, față de solicitant.
O asemenea soluție este admisă și în dreptul nostru. Prin textul art. 11 alin. (1) lit. a) și
b) al Legii nr. 64/1991, se dispune că divulgarea invenției nu este luată în considerare dacă a
intervenit în intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet și dacă rezultă direct
sau indirect ca urmare: a unui abuz evident în privința solicitantului sau predecesorului în
drepturi al acestuia ori a faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus
invenția într-o expoziție internațională oficială sau oficial recunoscută, în sensul Convenției
privind expozițiile internaționale, semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, cu revizuirile
ulterioare.
Prin aplicarea acestor dispoziții, constituie un abuz evident divulgarea invenției de către
un terț, care a sustras invenția de la inventator sau de la succesorul său în drepturi ori căruia
inventatorul i-a comunicat-o sub condiția ca acesta să nu o facă publică. Abuzul poate fi produs
în privința solicitantului cererii de brevet sau a inventatorului. Declarația privind divulgarea
invenției într-un document se face de cțtre solicitantul cererii, în termen de maximum 4 luni de la
data de depozit sau de la data deschiderii fazei naționale.
Expunerea invenției într-o expoziție internațională va fi declarată de solicitant la
înregistrarea cererii de brevet. În termen de 4 luni de la data de depozit, solicitantul va depune un
certificat de expoziție, care trebuie să cuprindă anumite mențiuni (art. 28 din Regulamentul de
aplicare a Legii privind brevetele de invenție).
În legătură cu divulgarea s-a pus și problema publicității frauduloase a invenției de către
un terț. Potrivit opiniilor exprimate, s-a considerat, printr-o interpretare strictă, că terții nu sunt
obligați să fie mai vigilenți decât autorul. Chiar dacă terțul a surprins secretul soluției, datorită
publicității, invenția nu mai este nouă.
Orientarea doctrinei nu a fost acceptată și de practica judiciară. în mod just, s-a decis că
atunci când divulgarea este urmarea unei fraude, publicitatea nu este opozabilă brevetului de
invenție.

32
 3.3.4. Examinarea noutății invenției

Regulamentul de aplicare a Legii privind brevetele de invenție se referă la criteriul

examinării noutății în art. 45. Conform acestor prevederi, noutatea unei invenții brevetabile se
stabilește în funcție de conținutul revendicărilor și al domeniului de aplicare precizat în
descriere. Problema tehnică pe care o rezolvă invenția nu este luată în considerare.

De regulă, la stabilirea noutății unei invenții se va avea în vedere un singur document

din stadiul tehnicii și anume cel considerat a fi cel mai apropiat de invenția revendicată. În
raportul de examinare se analizează ca fiind relevante acele documente din stadiul tehnicii al
căror conținut acoperă, parțial sau total, întinderea protecției cerute de solicitant prin revendicări.

Examinarea noutății se face prin compararea caracteristicilor din revendicări cu cele din
documentul considerat a fi cel mai apropiat de invenția revendicată, selectat în raportul de
examinare.

Se apreciază că invenția revendicată îndeplinește condiția noutății, dacă diferă prin cel
puțin o caracteristică esențială de soluția tehnică din documentul selectat. Nouă va fi și invenția
revendicată care se referă la următoarele: un caz particular, iar documentul din stadiul tehnicii
are în vedere o dezvăluire generală care include cazul particular; un subdomeniu selectat dintr-un
domeniu dezvăluit într-un document din stadiul tehnicii, cu condiția ca subdomeniul să fie
restrâns, să nu fie apropiat de valori cunoscute și să aibă un efect tehnic diferit, un element sau
un număr limitat de elemente, selectate dintr-o clasă mai largă, cunoscută.24

3.4. Condiții de brevetabillitate

O invenție este brevetabilă dacă este nouă, rezultă dintr-o activitate inventivă și este
susceptibilă de aplicare industrială.

Invenția brevetabilă poate avea ca obiect un produs sau un procedeu. Produsul este
obiect al unei invenții în măsura în care constituie soluția unei probleme tehnice. Produsele
obiect al unei invenții pot fi toate tipurile de produse astfel cum sunt ele indicate în regula 11 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991.

Procedeul este obiect al unei invenții în măsura în care constituie o soluție a unei
probleme tehnice. Procedeul obiect al unei invenții brevetabile constă din activități tehnologice
care duc la obținerea, fabricarea, modificarea ori utilizarea unui produs sau la curățare, uscare,
diagnosticare sau tratament medical și altele, specifice metodelor. Procedeul este definit ca o

24
Ioan Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 62
33
succesiune logică de etape, faze sau pași, caracterizați prin ordinea lor de desfășurare, prin
condiții inițiale, ca de exemplu, materia primă aleasă, parametrii, prin condiții tehnice de
desfășurare și sau mijloace tehnice utilizate, cum ar fi utilaje, instalații, dispozitive, aparatură,
catalizatori și prin produse sau rezultate finale.

Pentru acordarea acestui titlu de protecție, invenția trebuie să aibă calitatea de a fi

brevetabilă.

Literatura de specialitate a afirmat că pentru ca o invenție să fie brevetabilă, ea trebuie

să îndeplinească condiții de fond și condiții de formă.

Condițiile de fond se analizează dintr-o dublă perspectivă, și anume condiții de fond ale
obiectului protecției și condiții de fond ale subiectelor titulare de drepturi și obligații.

Condițiile de formă sunt definite ca fiind acele forme legale care se referă la procedura
expres prevăzută de lege prin care sunt sesizate organele de stat competente a elibera brevetul de
invenție, procedura prin care acestea, precum și alte organe cu atribuții în materie își realizează
activitatea de control a îndeplinirii prevederilor legale în domeniul brevetării, procedura prin care
este eliberat în mod valabil brevetul sau se respinge cererea de brevet.

Din definiția dată de legiuitorul român, rezultă că pentru ca o invenție să fie brevetabilă,
ea trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, și anume:

1) Invenția să fie nouă. Rezultat al activității intelectuale de creație, invenția

dobândește protecția conferită de lege dacă înainte de toate conține un element de noutate.

Noutatea unei invenții brevetabile se stabilește în conformitate cu prevederile art. 8 și

art. 9 din Legea nr. 64/1991, în raport cu conținutul revendicărilor și al domeniului de aplicare
precizat în descriere.

La stabilirea noutății unei invenții problema tehnică pe care o rezolvă invenția nu este
luată în considerare. O invenție nu prezintă noutate dacă materialul din stadiul tehnicii cuprinde
un exemplu specific, iar invenția revendicată acoperă acel exemplu specific. La examinarea
noutății nu se iau în considerare echivalentele tehnice ale caracteristicilor invenției revendicate.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 64/1991, o invenție este nouă dacă nu este conținută în
stadiu] tehnicii . Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoștințele care au devenit accesibile publicului,
oriunde în lume, printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire sau prin orice alt mijloc, până la
data de depozit a cererii de brevet de invenție sau a priorității recunoscute, cu condiția ca data
punerii la dispoziția publicului să fie identificabilă.

34
 Dacă informațiile disponibile cuprind indicații privind numai luna dintr-un anumit an
sau numai anul, se consideră că aceste informații au devenit accesibile publicului în ultima zi a
lunii, respectiv în ultima zi a anului.

Cunoștințe accesibile publicului înseamnă informațiile la care publicul are acces,

oriunde în lume, prin prezentarea pe diferite suporturi sau pe diferite canale informaționale a
unor documente de brevet sau alte informații, descrierea orală de informații care nu au fost
supuse niciunei restricții de confidențialitate privind utilizarea sau diseminarea acestor
informații. Accesibil publicului înseamnă și faptul că documentul cuprinzând informațiile sau
prezentarea publică a acestora pe cale orală se află într-o bibliotecă publică cu acces neîngrădit.

Prin public se înțelege una sau mai multe persoane neconstrânse la confidențialitate și
care ar putea difuza informații, publicul poate fi orice persoană și nu neapărat o persoană de
specialitate. Descrierea orală poate consta într-o conferință, în emisiuni de radiodifuziune, în
înregistrări pe echipamente pentru redarea sunetului, cum ar fi benzi, discuri sau alte asemenea.
Informațiile sunt considerate că au devenit accesibile publicului prin folosire dacă la data
relevantă orice persoană ar putea intra în posesia acestora prin expunere sau folosire.

Măsura în care cunoștințele sunt considerate că sunt accesibile publicului este dată de
nivelul de control impus asupra accesului la aceste informații de către persoana care le-a posedat
inițial .

Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conținutul cererilor depuse la O.S.I.M. și al

cererilor internaționale sau europene desemnând România, așa cum acestea au fost depuse, care
au o dată de depozit sau de prioritate recunoscută, anterioară celei men-ționate în art. 10 alin. (2)
din Legea nr. 64/1991, și care au fost publicate la sau după această dată, conform legii.

Dacă informațiile care permit reproducerea invenției de către un om de meserie sunt

accesibile publicului, aceasta constituie o anterioritate distructivă de noutate. Invenția a cărei
noutate este viciată de anteriorități nu este brevetabilă.

Nu se exclude brevetabilitatea oricărei substanțe sau compoziții cuprinse în stadiul

tehnicii pentru utilizarea acesteia în cadrul unei metode pentru tratamentul corpului uman sau
animal, prin chirurgie ori terapie, sau în cadrul oricărei metode de diagnosticare practicate pe
corpul uman sau animal, dacă utilizarea sa în cadrul acestei metode nu este cuprinsă în stadiul
tehnicii sau brevetabilitatea oricărei substanțe sau compoziții prevăzute mai sus, pentru orice
utilizare specifică în orice metodă pentru tratamentul corpului uman sau animal, prin chirurgie
sau terapie, ori în orice metodă de diagnosticare practicată pe corpul uman sau animal, dacă

35
această utilizare nu este cuprinsă în stadiul tehnicii. Momentul aprecierii noutății este momentul
la care se înregistrează cererea pentru obținerea titlului protecției invenției.

Din punct de vedere juridic, noutatea este considerată a fi o stare de fapt care poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă.

2) Invenția să rezulte dintr-o activitate inventivă. O invenție este considerată ca

implicând o activitate inventivă dacă, având în vedere asemănările și deosebirile dintre invenția
revendicată luată ca un tot și stadiul tehnicii definit conform art. 10 alin. (2) și art. 38 din Legea
nr. 64/1991, ea nu ar fi fost evidentă unei persoane de specialitate la data depozitului sau a
priorității recunoscute.

3) Invenția să fie susceptibilă de aplicare industrială. O invenție este susceptibilă de

aplicare industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial,
inclusiv în agricultură.

Invenția, potrivit regulamentului de aplicare a legii, are aplicabilitate industrială dacă

obiectul său poate fi realizat sau utilizat în cel puțin unul din domeniile tehnologice, inclusiv în
agricultură.

O invenție este susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate fi realizat sau
utilizat în cel puțin unul din domeniile tehnologice, inclusiv în agricultură. O invenție este
susceptibilă de aplicare industrială dacă din descriere, revendicări și desene rezultă că aceasta
este corectă din punct de vedere științific și tehnic.

Nu are aplicabilitate industrială invenția revendicată având ca obiect un dispozitiv sau

un procedeu a cărui presupusă funcționare este în mod evident contrară legilor fizicii, cum ar fi
un mecanism de perpetuam mobile.25

3.5. Condiția activității inventive

În conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) al Legii nr. 64/1991, o invenție este
considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o persoană de specialitate, ea nu
rezultă în mod evident din cunoștințele cuprinse în stadiul tehnicii.
Condiția activității inventive a fost consacrată în dreptul francez. Preluând ideile lui
Paul Roubier, Legea nr. 68-1 din 2 ianuarie 1968 cu privire la brevetele de invenție, modificată
prin Legea nr. 78-742 din 13 iulie 1978, a prevăzut, prin textul art. 9, condiția activității
inventive.

25
Ligia Cătuna, Drept civil Proprietate intelectuală, [Link], București, 2013, p. 107-108
36
 „Omul de meserie” este un fabricant, nu un utilizator, este un tehnician, care are
cunoștințe normale pentru domeniul de referință. Criteriul unui personaj de referință, aflat la
extreme, trebuie să fie cu desăvârșire exclus. Dacă s-ar reține, că „om de meserie” este un savant,
atunci criteriul activității inventive ar fi apreciat foarte sever. Dacă, dimpotrivă, s-ar reține că
„om de meserie” este cel care este lipsit și ignoră orice cunoștințe tehnice, activitatea inventivă
ar fi apreciată prea liberal și ar cădea în derizoriu.26
Activitatea inventivă a inventatorului se poate manifesta cu referire la principiul
invenției și a ideii care stă la baza ei, la mijloacele de realizare a invenției și dificultățile pe care
autorul a trebuit să le învingă, sau la rezultatele invenției și avantajele neașteptate pe care le-a
obținut industria.
Condiția activității inventive a generat numeroase discuții. Astfel, activitatea inventivă
poate prezenta mai multe forme. Tehnica curentă poate fi depășită în principiul invenției și ideea
inventivă, în mijloacele de realizare a invenției și dificultatea învinsă sau în rezultatele invenției
și avantajele neașteptate pentru industrie.
În prima situație, invenția consistă într-o idee inventivă sau originală. Prin prisma
procesului de realizare a invenției, importanță prezintă ideea și nu înfăptuirea materială a
soluției. Mai mult chiar, s-a considerat că activitatea inventivă se poate referi numai la
identificarea și determinarea unei probleme. Principiul invenției și ideea inventivă se folosesc în
practică pentru stabilirea invențiilor pionier.
În a doua situație, activitatea inventivă are valoare prin dificultatea învinsă. Autorul
invenției învinge dificultăți sau obstacole ce nu erau accesibile tehnicii curente. Dificultatea
învinsă se determină prin raportarea invenției la starea anterioară a tehnicii.
În a treia situație, invenția se apreciază prin rezultatele economice și avantajul
neașteptat pentru industrie. Avantajul este neașteptat pentru industrie dacă nu poate fi dobândit
prin tehnica curentă. în configurarea activității inventive, avantajul realizat nu trebuie să
constituie întotdeauna un progres, adică să reprezinte o soluție superioară față de cele existente.
Mijlocul nou propus prin invenție nu implică întotdeauna și o producție calitativ deosebită.
În legătură cu exigența activității inventive se pune problema unui criteriu de apreciere.
Pentru a stabili dacă invenția rezultă sau nu, cu evidență, din stadiul tehnicii, raportarea
activității inventive trebuie să se facă la omul de meserie. Pozițiile adoptate de doctrină și
jurisprudență admit, în majoritatea lor, că omul de meserie este un profesionist, o persoană
normal competentă într-un domeniu industrial, întrucât specialistul nu trebuie să fie de referință,

26
Viorel Roș, Dreptul Proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001, p. 332
37
invenția va fi evidentă în cazurile în care un om de meserie o poate realiza exclusiv cu ajutorul
cunoștințelor profesionale, prin simple operațiuni de executare.
Istoria demonstrează, de altfel, că numeroase invenții sunt rezultatul nu al unei activități
cu adevărat inventive ci, mai degrabă, a hazardului, așa cum este cazul radioactivității și al
aplicațiilor sale, a teflonului, penicilinei etc. În mod paradoxal, istoria științei relevă, de
asemenea, că invențiile simple sunt cele mai ingenioase, că adesea, pentru invenții cu adevărat
revoluționare, invenții foarte avansate pentru timpul lor, a trebuit să treacă mulți ani, pentru a fi
exploatate la adevărata lor valoare. Telecopiatorul, inventat în anul 1843, de către abatele
Giovanni Caseli, a așteptat 130 de ani până când a fost exploatat comercial, mașina de scris nu a
interesat pe nimeni atunci, când era inventată de Cristopher Latham-Sholes, la 1868, iar
fotocopiatorul inventat de Chester Carlson în anul 1937, a așteptat 10 ani până la prima licență
de exploatare acordată societății Haloid, devenită, grație acestui contract, cunoscută astăzi
„Xerox Corp.
În dreptul englez se utilizează noțiunea de neevidență (non-evidence). Conform art. 3 al
Legii din 1977, obiectul unei cereri de brevet este considerat invenție dacă, înainte de data
depozitului, nu era evident pentru un om de meserie, ținând seama de stadiul tehnicii.
În dreptul german se folosește condiția nivelului inventiv (erfindungshdhe). Potrivit
acestei cerințe, invenția trebuie să atingă un anumit nivel inventiv, să depășească posibilitățile și
cunoștințele medii ale unui specialist1.
Unele precizări cu privire la activitatea inventivă conține și Regulamentul de aplicare a
Legii privind brevetele de invenție. Potrivit art. 47, activitatea inventivă a unei invenții se
apreciază în raport cu problema tehnică pe care o rezolvă și cu invenția revendicată luată ca un
tot, prin compararea ei cu stadiul tehnicii. Analiza activității inventive se face numai pentru
revendicările care îndeplinesc condiția de noutate.
Invenția revendicată, luată ca un tot, va fi evidentă, dacă plecând de la una sau mai
multe caracteristici ale stadiului tehnicii, utilizarea cunoștințelor generale ale persoanei de
specialitate în domeniu ar fi permis acesteia, la data de depozit sau de prioritate a cererii, să
ajungă la invenția revendicată. Persoana de specialitate este considerată a avea acces la întregul
stadiu al tehnicii, având aptitudini obișnuite și cunoștințe generale în domeniul în care se pune
problema tehnică rezolvată în invenției la data relevantă.
Pentru aprecierea activității inventive, se pot combina în sistem mozaic fie mai multe
documente, fie părți din mai multe documente, fie părți diferite ale aceluiași document
aparținând stadiului tehnicii și compararea lor cu invenția revendicată. Această combinație
trebuie să fie evidentă pentru o persoană de specialitate.

38
 Aprecierea activității inventive se poate efectua, prin abordarea de tip problemă-soluție,
luându-se în considerare stadiul tehnicii cel mai apropiat.
Prin abordarea de tip problemă-soluție, se va ține seama de următoarele etape:
determinarea stadiului tehnicii cel mai apropiat; stabilirea problemei tehnice obiective de
rezolvat; aprecierea măsurii în care invenția revendicată, pornind de la stadiul tehnicii cel mai
apropiat și de la problema tehnică obiectivă, ar fi fost evidentă pentru persoana de specialitate, la
data relevantă.
Stadiul tehnicii cel mai apropiat este acea combinație de caracteristici care rezultă dintr-
o singură referință a stadiului tehnicii și care constituie cea mai bună bază pentru aprecierea
evidenței.27

3.6. Condițiile aplicabilității industriale

Conform dispozițiilor art. 13 al Legii nr. 64/1991, o invenție este susceptibilă de

aplicare industrială, dacă din descrierea invenției rezultă cumulativ următoarele:

- Obiectul invenției poate fi folosit, cel puțin dintr-un domeniu;

- Problema tehnica și rezolvarea ei;
- Dezvăluire invenției în exemplare de realizare, astfel încât o persoană de specialitate
în domeniu să poată realiza invenția, fără a desfășura o activitate inventivă;
- Invenția poate fi produsă cu aceleași caracteristici și efecte, ori de câte ori este
necesar.

În primele legi asupra brevetelor, caracterul industrial al invenției a constituit un criteriu

de brevetabilitate, întrucât brevetele trebuie să servească industriei și nu științelor. Această
condiție implică două elemente: aplicabilitatea și caracterul industrial al aplicabilității.

Condiția aplicabilității industriale se referă la obiectul, aplicarea și rezultatul invenției.

Invenția este industrială prin obiectul ei, dacă se situează în domeniul industriei. Legea
exclude de la protecție ca invenții, creația estetică. O invenție este industrială în aplicarea sa când
aparține realizărilor industriale, în absența aplicațiunii practice, nu pot fi protejate ca invenții
ideile, descoperirile, teoriile și principiile. Invenția este industrială prin rezultatul său, dacă
produce efecte industriale. Această invenție va fi industrială și în obiectul și aplicarea ei.

În dreptul proprietății industriale se consideră că o invenție are caracter industrial dacă

obiectul ei poate fi aplicat, în mod repetat, în unul din domeniile industriale. Accepțiunea

27
Ioan Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 68
39
termenului de industrie este convențională, cuprinzând activitatea omului de transformare și
utilizare a naturii și materiei.

Posibilitatea aplicării industriale trebuie să fie evidentă, fără a implica realizarea de

efecte economice și folosirea imediată în practică. Modalitatea de realizare se poate situa și în
viitor, invenția fiind de perspectivă.

Regulamentul de aplicare a Legii privind brevetele de invenție se ocupă de

aplicabilitatea industrială în dispozițiile de la art. 48. Astfel, o invenție este susceptibilă de
aplicare industrială dacă prezintă utilitate tehnică sau este în mod obiectiv realizabilă. Nu are
aplicabilitate industrială invenția revendicată având ca obiect un dispozitiv sau un procedeu a
cărui funcționare, respectiv utilizare, este în mod evident contrară legilor fizicii, cum ar fi
mecanismele de tip perpetuum mobile.

3.7. Condițiile de brevetare a invențiilor de perfecționare

Invenția de perfecționare (sau complementară), este invenția care îmbunătățește,

completează o invenție anterioară, pentru care există un brevet în vigoare și care nu poate fi
aplicată fără invenția preexistentă. Motivația brevetării invenției de perfecționare are la bază
constatarea că invențiile sunt susceptibile de îmbunătățire, de perfecționare, iar acest lucru îl fac,
de regulă autorii înșiși.

Aparent, susceptibilă de perfecționare ar fi numai invenția principală. în realitate, Legea

nr. 64/1991, în cele două articole care se referă la acest gen de invenții (art. 33 și 36) și
Regulamentul de aplicare a legii (regulile 9 alin. 7 și 33) nu limitează sfera invențiilor de
perfecționare, nu condiționează existența ei de perfecționarea unei invenții principale. Așa fiind,
considerăm că invenția de perfecționare poate îmbunătăți și alte invenții de perfecționare, iar nu
doar invenții principale.

Reguli speciale privind brevetarea invențiilor de perfecționare sunt formulate în

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 (regulile 9 (7) și 33), iar condițiile de exploatare a
acestora sunt formulate, în art. 33 și 36 din lege.

Solicitantul unui brevet de invenție de perfecționare poate fi titularul unui brevet de

invenție în vigoare, sau o terță persoană. în cazul în care, solicitant este o altă persoană decât
titularul brevetului de invenție în vigoare, acesta poate exploata invenția sa, numai cu acordul
titularului invenției la care se referă perfecționarea, iar OSIM este obligat să notifice acest lucru,
solicitantului brevetului de invenție de perfecționare.

40
 În ceea ce privește condițiile de fond, pe care trebuie să le îndeplinească invenția de
perfecționare, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede că „OSIM hotărăște
acordarea unui brevet de invenție de perfecționare, în aceleași condiții ca și la celelalte invenții
brevetabile și anume, cele prevăzute de art. 7; 8; 10; 18 și 19 din lege”.

În realitate, potrivit regulamentului, brevetul de invenție pentru invenția de

perfecționare nu se acordă în aceleași condiții ca și la celelalte invenții, pentru că, din modul în
care este formulată regula, rezultă că pentru invenția de perfecționare nu este cerută condiția
activității inventive care este formulată în art. 9 al Legii nr. 64/1991.

Totuși, nu poate fi exclusă categoric ipoteza, că regula 33 (6) a omis, dintr-o greșeală și
nu deliberat, referirea la condiția activității inventive, reglementată de art. 9 din lege. Concluzia
se întemeiază pe modul de redactare, pe conținutul de ansamblu al acesteia și pe interpretarea
regulii, în întregul ei și nu, pe părți. Astfel, potrivit regulii 33 (6), „OSIM hotărăște acordarea
unui brevet de invenție de perfecționare, în aceleași condiții ca și la celelalte invenții brevetabile
și anume, cele prevăzute de art. 7; 8; 10; 18 și 19 din lege”. Ori, „aceleași condiții”presupun
existența și a activității inventive. în același timp, trebuie remarcat și faptul că regula 33, care
este dedicată invenției de perfecționare, nu mai conține nici o referire la condiția activității
inventive, dar nici la condiția aplicabilității industriale, referindu-se în schimb, la condiția
noutății.

În examinarea noutății invenției de perfecționare, se vor lua în considerare stadiul

tehnicii, citat în descrierea invenției pe care o perfecționează, precum și materialele din stadiul
tehnicii, apărute între datele de depozit reglementar al celor două invenții.

Descrierea invenției de perfecționare va cuprinde, în capitolul „stadiul tehnicii” aceleași

materiale cu cele luate în considerare în descrierea invenției pe care’o perfecționează, dacă între
datele lor de depozit reglementar nu au mai apărut și alte materiale pertinente.

La redactarea revendicărilor invenției de perfecționare, solicitantul va menționa în

partea caracteristică, elementele noi ale invenției, în interdependentă tehnică numai cu acele
elemente ale invenției pe care le perfecționează și la care se aplică, astfel încât să rezulte legătura
lor organică. Articolele 33 și 36 din lege, precum și regula 33 (8) și (9) sunt generatoare și de alte
confuzii.

Astfel, potrivit art. 33 din „Pentru invenția care perfecționează o altă invenție protejată
printr-un brevet și care nu poate fi aplicată fără cea brevetată anterior, durata de valabilitate a
brevetului, este limitată la aceea a brevetului acordat pentru invenția pe care o perfecționează,
fără a putea fi mai scurtă de 10 ani”. Interpretarea per a contrario conduce la concluzia, că pot
41
exista invenții de perfecționare aplicabile, fără cea brevetată anterior. Dar, potrivit art. 36 din
lege, „Titularul brevetului unei invenții de perfecționare poate exploata invenția sa, numai cu
acordul titularului invenției la care se referă perfecționarea”, de unde rezultă concluzia că
invenția de perfecționare este întotdeauna dependentă și în exploatare de invenția preexistentă și
de acordul titularului brevetului acestei invenții.

Pe de altă parte însă, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991, în regula 33 (8),
dispune că, „în cursul examinării unei cereri de brevet de invenție de perfecționare, OSIM
analizează, pe baza revendicărilor, dacă invenția poate fi aplicată independent de invenția la care
se referă perfecționarea”, iar în regula 33 (9) că „OSIM hotărăște acordarea unui brevet de
invenție de perfecționare numai în cazul în care este îndeplinită condiția de la pct. (8) de mai sus
și invenția la care se referă perfecționarea este protejată printr-un brevet în vigoare”. Cu alte
cuvinte, OSIM va acorda brevet de invenție, pentru invenția de perfecționare, dacă aceasta poate
fi aplicată independent de invenția la care se referă perfecționarea.

În realitate, ne vom afla în fața unei invenții de perfecționare, numai în măsura în care
invenția de perfecționare este dependentă de invenția preexistentă prin materialele existente în
stadiul tehnicii și interdependența tehnică a unor elemente, care evidențiază o „legătură
organică” între cele două invenții, în cazul în care, „invenția de perfecționare” poate fi aplicată
independent, ne vom afla în prezența unei invenții principale, dacă este îndeplinită și condiția
activității inventive, sau, în caz contrar, eventual, în fața unei inovații.

O altă condiție pentru existența unei invenții de perfecționare brevetabile este aceea ca,
invenția preexistentă să fie încă protejată prin brevet. în cererea de brevet de invenție, solicitantul
va menționa explicit că invenția perfecționează o altă invenție, indicând datele necesare
identificării invenției perfecționate (care poate fi o invenție principală sau o altă invenție
perfecționată), (regula alin. 2). Dar, „invențiile complementare succesive sunt complementare,
numa în raport cu o invenție principală. Aceasta poate fi sau invenția principală sau, în cazul în
care protecția invenției principale încetează, prima dintre invenții complementare succesive
devine principală, iar celelalte devin complementar la această nouă invenție principală”.28

3.8. Ordinea publică și bunele moravuri

Nu sunt comform legii, brevetabile invențiile a căror exploatare comercială este contrară
ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele dăunătoare sănătății și vieții persoanelor,
animalelor sau plantelor și care sunt de natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiția ca

28
[Link]
42
această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziție
legală (art. 9 (1) lit. a). din LBI ).

Printr-o decizie din 1990, în afacerea „souris oncogene”, Camera de recurs tehnic a
Oficiului European de brevet a arătat că exigența conformității invenției cu ordinea publică
impune luarea în considerare a tuturor suferințelor îndurate de animale, care sunt predispuse a
dezvolta tumori, și a efectelor imprevizibile și ireversibile susceptibile de a fi cauzate acelor
animale, ca urmare a manipulării genetice. Același raționament a fost aplicat și riscurilor
potențiale pentni mediu în decizia Plant Genetic Systems din 1995. în acea afacere, judecătorii
au procedat la un examen suplimentar a eventualelor atentate la bunele moravuri. În final au
respins excepția legată de invenția privitoare la modificarea genetică a unor plante, chiar dacă în
societatea civilă se susține că prin biotehnologie omul caută să modifice natura.

3.9. Procedura de înregistrare invenției

Obținerea brevetului reprezintă complexul de operații juridice și tehnice prin epuizarea

cărora se eliberează brevetul. Aceste operații au în vedere patru etape:

- Înregistrarea cererii de eliberare a brevetului;

- Publicarea cererii de eliberare a brevetului;
- Examinarea cererii de eliminare a brevetului;
- Eliberarea brevetului.
Înregistrarea cererii de eliberare a brevetului reprezintă totalitatea operațiilor prescrise
de lege, pentru realizarea depozitului național reglementar al invenției.
Potrivit art. 16 alin. (5) din LBI, cererea de eliberare a brevetului împreună cu
descrierea invenției, cu revendicările și desenele exemplificative reprezintă depozitul
reglementar. Este un depozit, deoarece presupune o depunere și păstrare a actelor respective.
Este național, întrucât se realizează la nivelul statului, al cărui resortisant este solicitantul și este
reglementar întrucât se întocmește corespunzător dispozițiilor legale.
Data depozitului național reglementar este data primirii la O.S.I.M. a tuturor
documentelor menționate în lege. Data de acordă de către O.S.I.M. în condițiile legii și se înscrie
în Registrul național al cererilor depuse la O.S.I.M. Depozitul național asigură un drept de
prioritate cu începere de la data constituirii depozitului sau de la data priorității invocate și
recunoașterea față de orice alt depozit, privind aceeași invenție cu o dată ulterioară sau de
depunere sau de prioritate recunoscută.

43
 Eliberarea brevetului presupune hotărârea de acordare a brevetului, înscrierea brevetului
în Registrul național, nerevocarea acestei hotărâri, plata taxei pentru tipărirea și eliberarea
brevetului, plata taxei de menținere a brevetului, cu sublinierea că neplata duce la decăderea din
dreptul asupra brevetului.
În concluzie, noutatea reprezintă un criteriu obiectiv ce este îndeplinit atunci când
invenția este necunoscută stadiului tehnicii la data la care protecția este solicitată, este o condiție
determinantă și necesară, cuprinsă în toate legislațiile.
În materia brevetului, factorul uman este subînțeles de cerința activității inventive. Este
urmărit efortul intelectual, chiar dacă în mod indirect. Introducerea acestei exigențe recente, ce
reprezintă o condiție subiectivă a brevetabilității, a întărit dreptul brevetului. S-a spus, pe drept
cuvânt că legea nu cere pentru o invenție decât o străfulgerare de geniu.
Nu vom avea o invenție atunci când este vorba despre o simplă enumerare de probleme
fără rezolvarea lor, dacă este vorba de o simplă economie, optimizare sau reducere de preț sau o
înlocuire de materiale.

În acest domeniu, mottoul „file first, publish later” este pe deplin justificat.29

29
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 110-111
44
4. NOUTATEA DESENULUI ȘI MODELULUI

Protecția creațiilor ornamentale din domeniul industriei și artei aplicate este asigurată
prin dreptul asupra desenelor și modelelor. Dreptul exclusiv se găsește la granița între dreptul
brevetelor și dreptul de autor. Caracterul individual îl va apropia de brevet, în timp ce aspectul
ornamental îl va apropia de dreptul de autor. Cu toate acestea, protecția va fi acordată pentru
desenele ce vor dovedi noutate și nu originalitate . Chiar dacă unii autori încearcă să stabilească
o concordanță între condiția originalității din dreptul de autor și cea de noutate din dreptul
desenelor și modelelor. Dreptul desenelor are vocația să protejeze creația ce va prezenta utilitate.
Dar aceasta nu înseamnă că între cele două drepturi exclusive nu vor exista similitudini. Spre
exemplu, protecția va fi acordată independent de meritul sau valoarea artistică a creației.

Această proximitate a domeniilor de intervenție este la originea dificultăților practice de

delimitare a obiectului celor două drepturi exclusive. Proximitate datorată și de art. 25 din
Acordul de la Marrakech din 1994 (Acordul TRIPS) ce subordonează protecția prin dreptul
desenelor de existența unei noutăți sau originalități. Înseamnă că cele două noțiuni chiar dacă nu
sunt identice, sunt foarte apropiate.

Aceste dificultăți au încercat să fie surmontate prin aplicarea principiului unității artei.
În virtutea acestui principiu, în dreptul român, o creație ce va prezenta caracter ornamental va
putea beneficia de o protecție cumulată prin dreptul de autor sau prin dreptul desenelor dacă
aceasta va îftdeplini anumite criterii. Astfel, dacă creația nu va fi înregistrată, atunci va putea fi
invocată protecția prin dreptul de autor. Acest cumul poate fi privit drept o favoare acordată
creatorilor, având în vedere lipsa formalităților sau durata acordată.

La nivel comunitar, creatorii vor putea opta fie pentru un sistem bazat pe înregistrare,
fie pe o protecție bazată pe faptul divulgării creației sale. Într-adevăr, anumite industrii precum
cea a modei, au anumite nevoi specifice. Protecția specifică este prea formalistă, prea oneroasă și
pe o perioadă prea lungă. De aceea, regimul creațiilor înregistrate nu a prezentat niciun interes.
Pentru acestea legislatorul comunitar a implementat un sistem de protecție a desenelor
neînregistrațe (Regulamentul CE nr. 6/2001). Astfel, toate creațiile ce reunesc criteriile
tradiționale de protecție, vor putea beneficia de o protecție pe trei ani începând cu data la care au
fost divulgate publicului pentru prima oară, fără a fi nevoie de înregistrare. Vom avea o protecție
specifică, limitată la apărarea împotriva copiei servile.

45
 Protecția prin desen sau model este condiționată de prezența unui desen sau model, care
să fie nou, să prezinte un caracter individual și să nu îndeplinească vreo funcție tehnică. În fapt, a
nu îndeplini o funcție tehnică poate fi înțeles și să dețină o funcție ornamentală. în ceea ce ne
privește, cerința legată de funcția tehnică am analizat-o în cadrul obiectului protecției.

4.1. Reglementare actuală

Protecţia desenelor şi modelelor industriale este asigurată în dreptul nostru prin:

Legea nr. 129/1992, publicată în Monitorul Oficial din 8 ianuarie 1993; Instrucţiunile
privind condiţiile pentru depunerea şi eliberarea certificatelor de desene şi modele
industriale în conformitate cu Legea 129/1992 publicată în Buletinul Oficial al Oficiului
de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) nr. 1/1995; Dectretul nr. 1177/1968 prin care
România ratifică Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale în forma
revizuită la Stockholm în 1967; Legea nr. 44/1992 prin care România a aderat la
Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor industriale
din 1925. Atât Convenţia de la Paris cât şi Aranjamentul de la Haga fac parte din
Convenţiile internaţionale administrate de Organizaţia Mondială pentru Protecţia Proprietăţii
Intelectuale. Analizând conţinutul actual al textelor acestora, observăm că protecţia
internaţională a desenelor şi modelelor industriale are la bază un dublu principiu. Pe de o
parte, statele pot reglementa această protecţie fie în cadrul dreptului de autor, fie în acela al
dreptului de proprietate industrială. Pe de altă parte, se consacră principiul reciprocităţii
legislative, potrivit căruia resortisanţii ţărilor în care desenele şi modelele industriale nu sunt
protejate decât în cadrul unei legi care consacră o protecţie specifică, nu vor putea reclama într-o
altă ţară semnatară decât protecţia specifică. Statele în care nu există o protecţie specifică pentru
desene şi modele sunt datoare să le asigure protecţie în cadrul dreptului de autor; Legea nr.
77/1998 prin care România a aderat la forma în viguare în prezent a Convenţiei de la Berna din
1886 privind protecţia operelor literare şi artistice; Decretul nr. 1175/1968 prin care România a
ratificat Convenţia pentru instituirea OrganizaţieiMondiale a Proprietăţii Industriale de la
Stockholm din 1967; Legea nr. 3 din 8 ianuarie 1998 prin care România a aderat la
Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internaţională a desenelor şi modelelor
industriale din 1968 utilizat în procedurile OSIM şi anterior anului 1998.

46
 4.2. Condiții

Desen - aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două
dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi,
culori, formă, textură și/sau materiale și/sau ornamentația produsului în sine.

Model - aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în trei
dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi,
culori, formă, textură și/sau materiale și/sau ornamentația produsului în sine.30

În principal, protecția prin desen sau model se dobândește prin înregistrare. Nici în
această materie, protecția nu este acordată prin simplu fapt al creației.

Potrivit normelor de acces la protecție, și anume art. 6 din LDI, poate fi înregistrat orice
desen sau model ce îndeplinește condițiile art. 2, dacă este nou și prezintă caractel individual.
Regimul desenului sau modelului, din acest punct de vedere, se apropie de dreptul brevetului.
Mai mult, protecția este recunoscută creațiilor de formă. De aceea, este necesar ca creația, pe
care o vom căuta să o protejăm, să fie vizibilă.

În timp ce art. 8 din LDM prevede că desenul sau modelul care este determinai exclusiv
de o funcție tehnică nu poate fi înregistrat. Per a contrario, trebuie să aibă o funcție ornamentală
sau utilitară.

Condițiile de protecție sunt reprezentate de noutate (art. 6 din LDI, art. 4 dip Directivă,
art. 5 din Regulament), caracterul individual (art. 6 din LDM, art. 5 din Directivă, art. 6 din
Regulament), și liceitatea (art. 9 din LDI, art. 8 din Directivă, art. 9 din Regulament). Aceste
dispoziții se diferențiază de prevederea din art. 25 din TRIPS ce folosește sintagma nou sau
original. Folosința alternativă a celor doi termeni face posibilă invocarea conceptului de
independența creației, ce poate fi înțeles ca asimilabil cu originalitatea creației.

Raportat la prevederile legislației române, pentru Y. Eminescu, protecția este acordată

desenelor și modelelor ce prezintă caracter ornamental, nou, aplicabil și aparent. Profesorul G.
Olteanu vede doar două cerințe, și anume noutatea și funcția utilitară, pentru profesorul V. Roș,
funcția utilitară se prezintă mai degrabă ca o condiție negativă semnificând disocierea formei de
funcția utilitară a obiectului. La aceste condiții profesoara L. Cătuna adaugă cerința ca desenul
sau modelul să nu contravină ordinii publice sau bunelor moravuri și aspectul să nu fie
determinat de o funcție tehnică. Dacă vedem în caracterul individual o noutate specifică, ce este
absorbită de noutate, atunci nu ne rămâne decât funcția utilitară.

30
Constantin Anechitoae, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, p. 191
47
 În ceea ce ne privește, considerăm că pentru a putea fi apropriat printr-un drept intelectual
de proprietate industrială forma bunului, obiectul trebuie să fie nou și să prezinte caracter
individual.

În dreptul comunitar, dreptul asupra desenului și modelului neînregistrat constituie o

inovație, inspirată din dreptul englez, a Regulamentului CE nr. 6/2002. O diferență majoră față
de modelul înregistrat este nașterea sa prin prima divulgare publică în sânul Comunității (art.
11), fără ca un depozit să fie necesar. O altă cerință majoră se referă la posibilitatea pentru titular
de a obține măsuri definitive sau provizorii în anumite cazuri paneuropene înaintea tribunalelor
naționale specializate. Astfel, se încurajează invocarea prevederilor comunitare mult mai
favorabile.

Desenul sau modelul comunitar este unitar, adică produce efecte în toată Comunitatea,
ceea ce înseamnă: pe de o parte, înregistrarea este centralizată pe plan procedural (la OHMI,
Alicante), în timp ce examenul de înregistrare privește doar formalitățile, ordinea publică, însă
nu se apleacă asupra condițiilor de protecție sau motivelor relative.

Analiza comparată ne dezvăluie faptul că noutatea și caracterul individual reprezintă

condiții suficiente și necesare, rezultat al efortului de armonizare concretizat prin Directiva și
Regulamentul invocate mai sus. Considerăm că noutatea este o condiție esențială, în timp ce
caracterul individual reprezintă o cerință complementară.

Optând pentru protecţia în cadrul dreptului de autor, este necesară îndeplinirea condiţiei
originalităţii, a formei concrete de exprimare, pe aceea de a fi susceptibilă de aducere la
cunoştiinţă publică, dar şi condiţia specială privitoare la destinaţie, fără a fi necesară
îndeplinirea vreunei formalităţi. În conformitate cu art.6 din Legea nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor, cu modificările şi completările ulterioare, obiectul cererii poate
fi înregistrat în măsura în care constituie un desen sau un model, în sensul art.2 din aceeaşi lege,
este nou şi are un caracter individual.

Un desen sau model este considerat nou dacă nici un desen sau model identic nu a
fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată
prioritatea, înaintea datei de prioritate. Se consideră că desenele sau modelele sunt identice dacă
trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce priveşte detaliile nesemnificative. Se
consideră că un desen sau model are caracter individual dacă impresia globală pe care o produce
asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice
desen sau model făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost
revendicată o prioritate, înainte de data de prioritate.

48
 Dacă un desen sau model aplicat la un produs sau încorporat într-un produs constituie
o parte componentă a unui produs complex, acesta va fi considerat nou si având caracter
individual numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) partea componentă, încorporată în produsul complex, rămâne vizibila pe durata

utilizării normale a acestuia;

b) caracteristicile vizibile ale părţii componente îndeplinesc ele însele condiţiile

privind noutatea şi caracterul individual.31

 Jurisprudență :

Prin Ordonanţa civilă nr. 4831/PI din 20.10.2011, pronunţată în dosarul nr.
2701/30/2011, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de
reclamantele S.C. „C.C.” S.R.L. şi C.V. în contradictoriu cu pârâta S.C. „V.M.” S.R.L. şi, în
consecinţă, a interzis pârâtei, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de fond ce face obiectul
dosarului nr. 2702/30/2011 al Tribunalului Timiş, reproducerea, fabricarea, comercializarea ori
oferirea spre vânzare, punerea pe piaţă, importul, exportul sau folosirea oricărui produs din
categoria lumânărilor de nunţi şi botezuri în care desenul/modelul protejat prin certificatul de
înregistrare a desenului/modelului nr. 019131 din 31.05.2010 eliberat de OSIM este incorporat
ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri, respingând în rest
cererea reclamantelor.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele considerente:

Conform certificatului de înregistrare desen/model industrial nr. 019131 din 31.05.2010

eliberat de OSIM în temeiul Legii nr. 129/1992, reclamanta S.C. „C.C.” S.R.L. este titulara, iar
reclamanta C.V. este autoarea unui număr de 8 desene/modele industriale lumânări pentru nunţi
şi botezuri potrivit anexei care face parte din certificat, perioada de valabilitate fiind cuprinsă
între 8.12.2009 şi 8.12.2019.

În baza acestui certificat, reclamanta S.C. „C.C.” S.R.L. a somat pârâta S.C. „V.M.”
S.R.L. să sisteze producţia şi comercializarea modelului industrial protejat de Legea nr.
129/1992, să retragă de pe piaţă şi să distrugă produsele contrafăcute.

Pârâta a răspuns somaţiei mai sus menţionate susţinând că funcţionează din anul 2003 ca
producător de lumânări decorative şi nu contraface modelele protejate, între lumânările produse
de către societatea reclamantă şi lumânările societăţii pârâte existând diferenţe, lumânările având
un caracter individual. Mai mult, a invocat faptul că societatea reclamantă s-ar fi inspirat şi ar fi

31
[Link]
49
preluat de la pârâtă anumite idei, modele, iar conform art. 5 din Legea nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale se specifică faptul că drepturile asupra unui desen
sau model dobândite conform legii nu prejudiciază drepturile asupra desenelor sau modelelor
neînregistrate. Pârâta a menţionat că nu înţelege sa retragă modelele de pe piaţă şi să le distrugă,
fiind în deplină legalitate asupra comercializării lor.

Din declaraţia martorului S.I., care comercializează lumânările produse de reclamantă şi

care a comercializat între 2004 – 2007 şi lumânările produse de pârâtă, rezultă că începând cu
anul 2007 anumite modele de lumânări produse de cele două societăţi au început să semene, că
în Piaţa 700 există comercianţi care vând lumânări fabricate de pârâtă care seamănă cu modelele
fabricate de reclamantă şi că fotografiile lumânărilor fabricate de pârâtă sunt cele de la filele 41-
52 din dosarul de fond.

Din coroborarea declaraţia martorului audiat în cauză cu lipsa răspunsului la

interogatoriul comunicat pârâtei la sediul social (conform certificatului O.R.C.) şi cu fotografiile
aflate la dosar în care sunt înfăţişate atât lumânările fabricate de societatea reclamantă, cât şi cele
produse de pârâtă, instanţa a reţinut că există asemănări între modelul de lumânări fabricate de
societatea reclamantă şi care sunt protejate conform certificatului de înregistrare desen/model
industrial nr. 019131 din 31.05.2010 eliberat de OSIM şi lumânările comercializate în prezent de
pârâtă.

Conform dispoziţiilor art. 30 şi art. 31 din Legea nr. 129/1992, pe întreaga durată de
valabilitate a înregistrării desenelor sau modelelor, titularul are un drept exclusiv de a le utiliza şi
de a împiedica utilizarea lor de o terţă parte care nu dispune de consimţământul său. Titularul are
dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără consimţământul său, următoarele acte:
reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piaţă, importul,
exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul este încorporat ori la care acesta
se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri, întinderea protecţiei fiind
determinată de reprezentările grafice ale desenelor sau modelelor înregistrate, protecţia acordată
unui desen sau model în baza prezentei legi extinzându-se la orice desen sau model care nu
produce o impresie vizuală globală diferită asupra unui utilizator avizat.

Aşadar, în determinarea existenţei ori inexistenţei riscului de confuzie al produsului la

care este utilizat modelul/desenul industrial protejat cu un produs cu un model/desen asemănător,
ceea ce se analizează cu prioritate sunt asemănările, şi nu deosebirile (în acest sens decizia
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6367/2009).

50
 Prezenta cauză având ca obiect pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale, instanţa nu
putea decât să stabilească, în baza probelor prezentate de părţi, în favoarea căreia există aparenţa
de drept.

Or, din probele administrate în cauză s-a constatat că pârâta produce şi comercializează în
prezent lumânări care sunt asemănătoare cu lumânările produse de societatea reclamantă şi care
au modelul/desenul industrial protejat conform certificatului OSIM pe perioada de valabilitate
cuprinsă între 8.12.2009 şi 8.12.2019. Atât timp cât certificatul mai sus menţionat nu şi-a încetat
valabilitatea, societatea reclamantă în calitate de titular se bucură de protecţia prevăzută de
Legea nr. 129/1992.

Prin urmare, în baza art. 581 raportat la art. 30 din Legea nr. 129/1992, instanţa a admis
în parte cererea reclamantelor şi a interzis pârâtei până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de
fond ce formează obiectul dosarului nr. 2702/30/2011 al Tribunalului Timiş, reproducerea,
fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piaţă, importul, exportul sau
folosirea oricărui produs din categoria lumânărilor de nunţi şi botezuri în care desenul/modelul
protejat prin certificatul de înregistrare a desenului/modelului nr. 019131 din 31.05.2010 eliberat
de OSIM este încorporat ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste
scopuri.

Instanţa a reţinut că pentru acest capăt de cerere sunt îndeplinite condiţiile ordonanţei
preşedinţiale, respectiv urgenţa (măsura fiind necesara pentru prevenirea producerii unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara constând în atingerea adusă dreptului reclamantelor asupra
desenului/modelului industrial înregistrat la OSIM), vremelnicia şi neprejudecarea fondului
(măsura dăinuind până la soluţionarea irevocabilă a cauzei pe fond care face obiectul dosarului
nr. 2702/30/2011 al Tribunalului Timiş – f.23 dosar fond).

Împotriva aceste hotărâri a declarat recurs pârâta S.C. „V.M.” S.R.L., solicitând
admiterea recursului şi modificarea hotărârii în sensul respingerii cererii de ordonanţă
preşedinţială.

În motivare, pârâta recurentă a arătat că desfăşoară încă de la data de 18.12.2003 activităţi

de fabricare a unor produse manufacturiere, precum candele, lumânări şi produse similare
acestora, flori ornamentale şi artizanale, conform Certificatului de înregistrare la ORC Timiş din
data de 18.12.2003 şi Certificatului constatator eliberat de ORC Timiş la data de 27.06.2011.

Că, toate modelele de lumânări fabricate de către ea au un caracter complex,

evidenţiindu-se printr-o serie de aplicaţii care le conferă nota de unicitate, acestea neputând fi
facil confundate cu alte modele existente pe piaţă.
51
 Prin urmare, recurenta a învederat că se impune a fi cenzurate alegaţiile reclamantei S.C.
„C.C.” S.R.L., conform cărora ea ar fi reprodus şi comercializat exact modelul industrial fabricat
şi comercializat de reclamantă, pentru care a obţinut certificat de înregistrare la OSIM de abia în
2010.

Totodată, a arătat că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 129/1992 „întinderea protecţiei
este determinată de reprezentările grafice ale desenelor sau modelelor înregistrate”, iar conform
alin. (2) al aceluiaşi articol „protecţia acordată unui desen sau model în baza prezentei legi se
extinde la orice desen sau model care nu produce o impresie vizuală globală diferită asupra unui
utilizator avizat”.

Or, aşa cum se poate observa prin compararea celor două categorii de produse, acelea ale
sale şi ale societăţii reclamante, reprezentările grafice sunt esenţial diferite, fiind implicit diferită
impresia vizuală pe care o produce cele două tipuri de produse.

A mai susţinut că există o serie de caracteristici care diferenţiază în mod evident

produsele sale de cele ale reclamantei (de exemplu: mărimea lumânărilor; lumânările produse de
S.C. „V.M.” S.R.L. sunt picurate cu ceară de sus până jos, iar cele produse de S.C. „C.C.” S.R.L.
sunt netede; partea colorată în cazul lumânărilor sale este oblică, iar la lumânările produse de
reclamantă este în linie dreaptă; aplicaţiile strălucitoare şi conturul diferă; aplicaţiile cu trandafiri
sunt diferite ca model, la fel şi poziţia acestora, precum şi conturul între ei; aplicaţiile cu figurine
diferă ca dimensiuni şi culoare).

Cât priveşte reprezentările grafice ale produselor protejate de care ea se prevalează,

recurenta a arătat că acestea nu sunt clare, neîntrunind astfel cerinţele art. 11 din Legea nr.
129/1992, care să justifice eliberarea certificatului de înregistrare a desenelor/modelelor
respective.

Mai mult, a învederat că potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 129/1992 „Drepturile asupra
unui desen sau model dobândite conform prezentei legi nu prejudiciază drepturile asupra
desenelor sau modelelor neînregistrate”.

Prin Decizia civilă nr. 42 din 11 ianuarie 2012, pronunţată în dosarul nr. 2701/30/2011,
Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâta S.C. „V.M.” S.R.L. împotriva
Ordonanţei civil nr. 4831/PI din 20.10.2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
2701/30/2011.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a examinat hotărârea atacată prin prisma
dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că pârâtei nu este întemeiat, pentru
considerentele ce în continuare sunt relevate.
52
 Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 129/1992, pe întreaga durată de valabilitate a
înregistrării desenelor sau modelelor, titularul are un drept exclusiv de a le utiliza şi de a
împiedica utilizarea lor de o terţă persoană, având dreptul de a interzice terţilor să efectueze, fără
consimţământul său, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre
vânzare, punerea pe piaţă, importul, exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau
modelul este incorporat ori la care acesta se aplică, sau stocarea unui astfel de produs în aceste
scopuri.

Conform art. 31 alin. (2) din Legea nr. 129/1992 „protecţia acordată unui desen sau
model în baza prezentei legi se extinde la orice desen sau model care nu produce o impresie
globală diferită asupra unui utilizator avizat”.

În speţă, prin compararea în materialitatea lor a lumânărilor produse de ambele părţi şi a

fotografiilor aflate la dosar, în mod corect prima instanţă a stabilit că nu există o impresie vizuală
globală diferită, conchizând că pârâta produce şi comercializează în prezent lumânări
asemănătoare cu lumânările produse de reclamantă, care au modelul/desenul industrial protejat,
conform certificatului eliberat de OSIM.

Aşa fiind, Curtea a apreciat că toate criticile aduse hotărârii recurate sunt neîntemeiate,
astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. a respins recursul pârâtei.32

4.3. Noutatea

Ceea ce se aproprie este forma percepută grație aparentei produsului. Este necesar ca
această aparență să se caracterizeze printr-un element particular pentru care legea ne dă o listă
exemplificativă: linii, contururi, culori, formă, textură și materiale ale produsului în sine și
ornamentația acestuia (art. 2 din LDI). înțelesul expresiei îndeosebi semnifică că alte aspecte pot
conduce la aproprierea prin desen sau model.

Noutatea este o noțiune obișnuită în proprietatea industrială. Pentru desen sau model
noutatea va exista dacă la data depozitului cererii, niciun desen sau model identic nu a fost
divulgat. Vom fî în prezența unei noutăți obiective ce se întinde prin referință la stadiul artei
anterioare. Noutatea este un criteriu obiectiv. Se analizează la data depozitului sau la data
priorității revendicate și semnifică faptul că forma nu trebuie să fie cuprinsă în stadiul artei
aplicate. După cum se observă criteriul reținut nu este cel al originalității, ce ar însemna că avem
în vedere efortul creator al autorului.

32
Octavia Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală, practică judiciară 2009, Ed. Hamagiu, 2010, pg .239
53
 Noutatea este obiectivă atunci când creatorul care a creat-o a făcut totul independent de
alte desene sau modele ce deja au fost create și divulgate de alții. Spre deosebie, originalitatea
subiectivă se analizează în persoana autorului în sensul că se ține seama de cunoașterea pe care a
putut-o avea autorul față de alte desene identice.

Caracterele anteriorității distructive de noutate sunt:

a) Noutatea este distrusă dacă va exista o anterioritate de toate piesele. O combinație

de anterioritate nu va putea fi suficientă pentru a înlătura bunul intelectual de la protecție. Se
acceptă o apreciere comună a elementelor anterioare ce sunt evidențiate.
Această diferență între combinarea anteriorităților și aprecierea comună a elementelor
anterioare nu va avea efect decât asupra aprecierii administrării de probe de către părți, dar nu
asupra condițiilor de valabilitate. Astfel, dacă părțile prezintă mai multe documente care au
vocația să circule împreună, prezența mai multor documente nu interzice a constata o
anterioritate de toate piesele. Paralelismul cu dreptul brevetelor este evident, pentru că acolo se
cere ca anterioritate să rezulte dintr-un singur document
Forma exterioară sau configurarea exterioară este cea care va da noutate desenului.
Pentru a analiza noutatea trebuie să luăm în considerare creația în integralitatea sa, adică
aranjamentul sau aspectul exterior în ansamblu, doar în acest caz se poate vorbi de noutate în
toate piesele.
Rezultă că dacă vom reuși sa demonstrăm caracterului inedit al unei minorități de
elemente constitutive ale creației, aceasta poate fi suficientă a caracteriza noutatea în ansamblu,
dacă va permite de a transmite ansamblului o impresie globală de noutate. Astfel, un desen și
model nu poate fi exclus de la protecție pe motiv de absență a noutății decât: dacă ansamblul
elementelor caracteristice sunt anterioare.
b) Noțiunea de divulgare este esențială pentru construcția cerinței de noutate a
desenului sau modelului. La aprecierea noutății și chiar a caracterului individual al unui desen
sau model vom avea în vedere nu doar cele identice sau cvasi identice anterioare , ci se cere să fi
avut loc și divulgarea în public. Divulgarea trebuie să fie în mod rezonabil cognoscibilă în
ambientul sectorului interesat.

Regulamentul CE nr. 6/2002 precizează imediat că faptul divulgării nu va fi distructiv de

noutate dacă în practica normală de afaceri nu a fost rezonabil a fi cunoscut de cei mai mulți
specialiști din sectorul de activitate specific. De asemenea, se prevede în art. 7 pet. 1, 2 și 3 trei
ipoteze de divulgare nedistructivă de noutate, și anume:

- divulgarea sub condiția explicită sau implicită a secretului, ce este deja clasic;

54
 - divulgarea publicului efectuată chiar de creatorul însuși (sau succesorii săi) sau
chiar de un terț pe baza informațiilor furnizate de creator sau succesorii săi în 12 luni ce preced
depozitul cererii de înregistrare; obiectivul esențial al acestui termen de grație este de a permite
autorului de a testa produsele ce integrează desenul înainte de a decide dacă protecția oferită prin
înregistrarea comunitară este oportună;
- divulgarea rezultă dintr-o conduită abuzivă față de creator sau față de succesorii săi.
Evaluarea noutății și a individualității presupune confruntarea desenului ce aspiră la
tutelă cu forma divulgată anterior datei indicate, denumită comun anterioritate. Este cazul, spre
exemplu, cu o ceașcă galică expusă într-un muzeu ce este în principiu opozabilă ca și
anterioritate.
Prin urmare, desenele și modelele sunt considerate drept identice nu doar cele care sunt
riguros identice, ci și cele care prin caracteristicile lor diferă doar prin detalii nesemnificative
[art. 6 alin. (3) din LDI). Spre deosebire, vom putea avea anumite detalii semnificative
(elemente) care să acorde noutate desenului sau modelului.
Modelul nu trebuie să fie absolut nou, va fi suficient doar dacă anumite elemente sunt
Astfel preluarea unor elemente anterioare cunoscute combinate cu elemente noi sau cominarea
unor elemente care luate seperat sunt cunoscute, vor fi suficiente pentru ca desenul sau modelul
să fie considerat integral nou.

4.4. Caracterul individual

Pentru a fi protejabil, desenul sau modelul trebuie să aibă un caracter individual.

Conform art. 6 din LDI, se consideră că un desen sau model are caracter individual dacă
impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra
unui asemenea utilizator, de orice desen sau model făcut public înaintea datei de depunere a
cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate.

Aprecierea caracterului protejabil trebuie să o efectuăm de o manieră globală, în funcție

de aspectul de ansamblu produs prin combinarea unor elemente diverse și nu prin izolarea unor
anumite caracteristici revendicate.

Esențial pentru această cerință va fi ca impresia vizuală produsă de desen să difere de

cea produsă de un desen anterior.

Această protecție nu se limitează doar la identitate, dar se întinde la toate formele

similare apropiate de impresia produsă prin vederea desenului industrial înregistrat. Este
adevărat că în cazul protecției prin marca tridimensională, acest drept cere să se facă proba și a

55
riscului de confuzie pentru consumatori. Doar dacă semnul (desenul) poate fi considerat că a
dobândit un anumit renume, întinderea protecției va fi determinată doar pe baza unei simple
similitudini. În domeniul concurenței, baza se referă la proba confuziei provocată de imitație și
limitată la proba cu privire la prezența efectivă în piață a produsului imitat.

În acest sens s-a pronunțat instanța franceză în procesul ce a opus Societatea Guzy v.
Societatea Jade. În virtutea acestui principiu, chiar dacă elementele luate separat nu vor îndeplini
criteriile de protecție, combinarea lor poate fi protejabilă. Un model, așadar se va bucura de
protecție, chiar dacă el cuprinde elemente din domeniul public, daca reunirea lor este originală și
nicio anterioritate nu va putea fi opusă.

Un desen sau model răspunde exigenței de individualitate dacă impresia globală, pe care
o produce asupra unui utilizator avizat diferă de cea care o va produce asupra unui asemenea
utilizator orice alte desene sau modele divulgate anterior. Această apreciere va trebui să se
efectueze ținând cont de gradul de libertate al creatorului în elaborarea desenului sau modelului.
Considerentul nr. 14 din Regulament CE nr. 6/2002 precizează că se va tine cont de natura
produsului asupra căruia desenul sau modelul se aplică sau în care este încorporat așa cum se va
ține seama și de sectorul industrial relevant.

Sunt motivele care au stat și la baza respingerii plângerii formulată de Bosch Secunty
System. Chiar dacă, s-a reținut că modelele nu au fost identice, diferențele nu au fost totuși
suficient de perceptibile pentru a produce o impresie generală diferită asupra utilizatorului avizat.
Societatea Shenzen a obiecta, că în sectorul inovat - dispozitive pentru tehnologia informației,
libertatea autorilor este foarte limitată de funcționalitatea acelor aparate. Impresia generală
produsă de desenul contestat nu poate fi determinată de configurarea de bază sau de detalii
relative la elementele funcționale, și că pentru utilizatorul informat desenul se caracterizează, din
punct de vedere estetic, prin aspectul asimetric rezultat din combinarea anumitor elemente.

Cu alte cuvinte, pentru a reține noutatea, desenul trebuie să se distingă de precedentele

creații prin alte elemente decât detaliile nesemnificative și pentru a răspunde la cea de-a doua
condiție, prin impresia de ansamblu produsă alta decât un alt desen anterior, în aceste condiții, se
consideră că, în fapt, această cerință se prezintă, mai degrabă ca o noutate caracterizată sau un
grad mai înalt de noutate. Adică, caracterul propriu nu este altceva decât o noutate altfel
formulată.

Posibila similitudine între cele două condiții (noutate și individual) poate fi înlăturată
având în vedere că cerința caracterului individual se apreciază nu față de creator ci prin raportare
la un terț, utilizatorul avizat. Într-adevăr, un desen nu are un caracter individual pentru că este

56
fructul realizării personale a creatorului lui, ci pentru că ei este perceput ca atare de către un
utilizator, așa cum este omul de meserie pentru dreptul brevetelor. Utilizatorul avizat nu trebuie
să fie un om de artă, nici un utilizator mediu, ci un utilizator vigilent, care să se bazeze pe
experiența personală sau pe cunoștințele sale din sectorul avizat.

Caracterul individual ar putea fi comparat și cu condiția specifică din dreptul brevetelor

și anume activitatea inventivă. În timp ce activitatea inventivă este neevidentă și se face prin
aprecierea in abstracto având în vedere pe omul de meserie în domeniu, în materia desenelor,
aprecierea caracterului individual trebuie să țină cont și de gradul de libertate al creatorului în
elaborarea desenului.

Exigența caracterului individual apare drept o condiție hibridă, care nu este nici mai
aproape de originalitate, nici mai aproape de activitatea inventivă, ci împrumută de la cele două
anumite elemente diferite. Desenul sau modelul reprezintă efectul exterior nouxe dă o fizionomie
individuală, proprie obiectului protejat.

Condițiile de protecție reprezintă, în fapt, motive absolute de nulitate. Acestea sunt

noutatea și caracterul individual. Acestea vor fi apreciate în lumina artei anterioare sau a
patrimoniului de modele cunoscut datorită divulgării.

4.5. Articulația noutății

Aplicarea mecanismului cumulului de protecție nu reprezintă o operațiune ușoară, ce

poate suscita anumite interogații cu privire la articulația condițiilor de acces la fiecare din
regimurile solicitate. Altfel spus, dacă protecția unei creații este cerută pe fundamentul dreptului
desenelor și modelelor, condițiile proprii acestui regim vor fi exhaustive sau vom căuta de a
cerceta în același timp și originalitatea creației în cauză.

Chiar dacă legea nu se mărginește să o afirme în mod direct, desenul sau modelul
trebuie să aibă un caracter estetic sau ornamental și nu unul pur utilitar. Nu trebuie să confundăm
destinația industrială (utilitară) a desenului sau modelului, cu caracterul ornamental. Pentru ca să
se bucure de protecție, autorul trebuie să aducă ceva în plus, și acel ceva este aspectul estetic. În
prezent, dreptul asupra desenului sau modelului are o natură hibridă întemeiată pe legătura
acestui drept cu dreptul de autor (necesitatea formei aparente) și cu dreptul brevetului (noutatea).

4.5.1. Dreptul de autor

Creatorul poate beneficia simultan sau alternativ de protecția prin dreptul de autor.
Nicio formalitate nu se cere îndeplinită pentru a putea beneficia de această protecție.

57
 Condițiile de protecție se vor aplica alternativ, adică vom căuta noutatea pe terenul
desenelor și modelelor, și originalitatea dacă protecția solicitată este cea a dreptului de autor. Cu
toate acestea nu a ezitat să apară o altă teorie care plecând de la faptul că se protejează o singură
creație, și că unitatea artei impune un cumul de protecție care trebuie să se reflecte și în cumulul
condițiilor.

Potrivit art. 2 alin. 7 din Convenția de la Berna, pentru operele protejate numai ca,
desene și modelele în țara de origine nu poate fi cerută în altă țară a Uniunii decât protecția
specială acordată în această țară desenelor și modelelor; totuși, dacă o astfel de protecție specială
nu se acordă în acea țară, acele opere vor putea fi protejate ca opere artistice.

Analiza comparativă ne-a dezvăluit un tratament diferit între Belgia și Olanda în ceea ce
privește modele de scaune create de designerii americani Charles și Ray Eames. În respectivele
cauze s-a ridicat problema de a stabili dacă societățile cesionare a drepturilor intelectuale se
puteau prevala de dreptul de autor.

În Belgia, s-a invocat aplicarea principiului tratamentului național în baza CUP, dreptul
asupra desenelor și modelelor fiind acoperit; aceasta a fost calea aleasă pentru n evita aplicarea
regulii mai puțin favorabile a reciprocității prevăzute de art. 2 alin. 7 din CUB. Chiar dacă s-a
respins aplicarea CUP, tribunalul belgian a statuat că articolele de arta aplicată pot fi protejate în
S.U.A. cu titlu de drept de autor, astfel că regula reciprocității autorizează recursul la protecția
prin dreptul de autor în Belgia.

Pe de altă parte, Curtea olandeză a apreciat că modelul de scaun Eames. În cauză nu

poate beneficia de protecția prin dreptul de autor în S.U.A. având în vedere lipsa de a fi
înregistrat la Oficiul Dreptului de autor (Copyright Office) și că singura protecție posibilă este
cea a desenului și modelului prin aplicarea art. 2 alin. 7 din CUB.

De asemenea, Curtea din Bruxelles a admis că forma de difuzoare (boxe), deși,

neprotejabile ca și model, constituie o operă originală (purtând amprenta creatorului și fiind
rezultatul efortului intelectual al acestuia).

În situația specială când un desen sau model intră în conflict cu un drept de autor anterior,
acest conflict se va soluționa în favoarea dreptului de autor dacă opera anterioară protejată prin
dreptul de autor este cunoscută de cei mai mulți specialiști din comunitate; așadar, opera va
constitui motiv autonom, ce va permite unui terț de a solicita, pe baza dreptului său intelectual,
nulitatea desenului sau modelului posterior.33

33
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 123-126
58
 În cazul următor, se obţin venituri prin plata drepturilor de autor către o persoană care
lucrează că textier (independent), având însă şi calitatea de salariat la o societate.

Ce obligaţii fiscale şi declarative are persoană respectiv pentru suma încasată, dat fiind
faptul că e o persoană fizică, nu persoană fizică autorizată şi nici societate.

Înţelegem că veniturile obţinute se încadrează la venituri din drepturi de proprietate

intelectuală, fiind venituri obţinute din difuzarea/cesiunea drepturilor de autor pentru piesă
respectivă.

Veniturile obţinute din valorificarea drepturilor de autor, inclusiv a drepturilor conexe

dreptului de autor sunt venituri din drepturi de proprietate intelectuală.

În conformitate cu prevederile art. 52 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, pentru veniturile din
drepturi de proprietate intelectuală plătitorii persoane juridice sau alte entităţi care au obligaţia de
a conduce evidenţă contabila au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin
reţinere la sursă, reprezentând plăti anticipate, din veniturile plătite.

Beneficiarul veniturilor din drepturi de autor poate opta între două modalităţi de
impozitare, respectiv:

-reţinere la sursă reprezentând plăti anticipate. În acest caz, potrivit dispoziţiilor art. 52
alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, impozitul ce trebuie reţinut, se stabileşte aplicând o cota de
impunere de 10% la venitul brut din care se deduc contribuţiile sociale obligatorii reţinute la
sursă potrivit titlului IX indice 2 din Codul fiscal.

-stabilirea impozitului pe venit că impozit final. În acest caz, conform art. 52 alin. (2) din
Codul fiscal, impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor
de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut.

Opţiunea de impunere a venitului brut se exercită în scris în momentul încheierii fiecărui

raport juridic/contract şi este aplicabilă veniturilor realizate că urmare a activităţii desfăşurate pe
baza acestuia.

Persoanele care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală au calitatea de

contribuabil la sistemul public de pensii cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice
internaţionale la care România este parte.

Aşadar, regulă este că persoanele care realizează venituri din drepturi de proprietate
intelectuală datorează contribuţie la sistemul asigurărilor sociale.

Art. 296 indice 23 alin. (4) din Codul fiscal stabileşte că, persoanele care realizează
venituri din salarii sau asimilate salariilor şi orice alte venituri din desfăşurarea unei activităţi
59
dependenţe, venituri din pensii şi venituri sub formă indemnizaţiilor de şomaj, asigurate în
sistemul public de pensii, persoanele asigurate în sisteme proprii de asigurări sociale neintegrate
în sistemul public de pensii, care nu au obligaţia asigurării în sistemul public de pensii, precum şi
persoanele care au calitatea de pensionari ai acestor sisteme, NU datorează contribuţia de
asigurări sociale pentru veniturile obţinute că urmare a încadrării în una sau mai multe dintre
situaţiile prevăzute la art. 296 indice 21 alin. (1).

Aşadar, dacă o persoană realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor şi orice alte
venituri din desfăşurarea unei activităţi dependenţe, venituri din pensii şi venituri sub formă
indemnizaţiilor de şomaj sau este asigurată în sistemul public de pensii, în sisteme proprii de
asigurări sociale neintegrate în sistemul public de pensii, care nu au obligaţia asigurării în
sistemul public de pensii, sau are calitatea de pensionar al acestor sisteme, NU datorează
contribuţia de asigurări sociale pentru veniturile obţinute din drepturi de proprietate intelectuală.

Persoanele care realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală au calitatea de

contribuabil la sistemul de asigurări sociale de sănătate cu respectarea prevederilor
instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte.

În ceea ce priveşte excepţiile de la plata contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de

sănătate art. 296 indice 23 alin. (2) din Codul fiscal, prevede că persoanele care realizează
venituri din drepturi de proprietate intelectuală NU datorează contribuţie de asigurări sociale de
sănătate pentru aceste venituri, dacă realizează venituri de natură celor menţionate la cap. I,
venituri sub formă indemnizaţiilor de şomaj, venituri din pensii mai mici de 740 lei, precum şi
venituri de natură celor menţionate la art. 296 indice 21 alin. (1) lit. a)-d), g) şi h), art. 52 alin. (1)
lit. b)-d) şi din asocierile fără personalitate juridică prevăzute la art. 13 lit. e).

Prin urmare, persoană care realizează venituri din drepturi de autor NU datorează
contribuţii la sistemul asigurărilor sociale de sănătate dacă realizează concomitent şi venituri din
salarii;

Veniturile din drepturi de propietate intelectuală cu reţinere la sursă se declara de

plătitorul venitului în fomularul 112 „Declaraţia privind obligaţiile de plata a contribuţiilor
sociale, impozitului pe venit şi evidenţă nominală a persoanelor asigurate”.

Anual, până în ultima zi a lunii februarie a anului curent pentru anul precedent trebuie să
se depună declaraţia informativă privind impozitul reţinut pe veniturile cu regim de reţinere la
sursă, pe beneficiari de venit (declaraţia 205).

În concluzie pentru persoanele care obţin venituri din salarii se va reţine numai impozitul
pe venit în cota de 10% sau 16% în funcţie de opţiunea persoanei fizice iar pentru liber
60
profesionişti pe lângă acest impozit pe venit veţi reţine şi CAS ( în cazul în care nu sunt asiguraţi
la sistemul de pensii).

În cazul în care impozitul reţinut este de 10%, va trebui să se depună declaraţia 200
privind venitul realizat până la dată de 25 mai 2016. Diferenţa de impozit datorată se va calcula
prin deducerea din venitul brut unei cote forfetare de cheltuieli de 20% conform art. 50 lit.a din
Codul fiscal. În urmă depunerii Declaraţiei 200 de către beneficiarul de venit, autoritatea fiscală
va emite Decizia de impunere finală prin care se determina diferenţele de plata sau de restituit.

În cazul în care plătitorul de venit reţine la sursă impozitul final de 16%, beneficiarului de
venit nu îi mai revine nicio o obligaţie de declarare şi plata.34

Durata protecției în dreptul de autor este de 70 de ani post mortem, dar se limitează la
protecția împotriva reproducerilor identice sau cvasi-identice și nu va putea fi opus imitațiilor
echivalente. Elementele grafice a creațiilor, în special logo-urile, pot fi protejate și sub titlu de
marcă.

Constatăm că protecția prin dreptul de autor este mai ușor acceptată, iar contrafacerea în
dreptul de autor este recunoscută mai frecvent; astfel că tendința este mai favorabilă dreptului de
autor prin raportare la regimul desenelor și modelelor.

4.5.2. Prezumția noutății

Aprecierea noutății și a caracterului individual se face la data depozitului înregistrării

sau a priorității.

Sarcina probei va aparține celui care contestă noutatea și care trebuie să demonstreze
existența anteriorității. Doar o anterioritate de toate piesele și care are o dată certă, distruge
noutatea desenului sau modelului. Se apreciază prin raportare la un patrimoniu de desene și
modele anterioare circumscris unei cunoașteri rezonabile din partea utilizatorilor avizați.

Depozitul nu este decât declarativ de drepturi, iar titularul va putea beneficia de

priorități.

În ce privește desenul comunitar, Oficiul nu examinează nicio condiție de fond pe care

desenul trebuie să o îndeplinească, în afară de cea relativă la conformitatea cu ordinea publică și
bunelor moravuri (art. 47). Motivele acestei absențe de control a priori sunt de a permite de a
reduce la maximum modalitățile și cheltuielile de înregistrare. Acest sistem se explică având în
vedere numeroasele anteriorități ce pot rezulta din creații nedepuse sau alte drepturi private.

34
[Link]
61
 4.6. Legătura între dreptul desenelor și modelelor și dreptul de autor

Legea dreptului de autor și a drepturilor conexe (nr. 8/1996) enumeră între operele
protejate, în art. 7, lit. g) și operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice, iar
Legea nr. 129/1992 (r2), privind protecția desenelor și modelelor prevede în art. 7 că protecția
specială asigurată acestei categorii de opere prin această lege nu exclude beneficiul protecției
conferite prin dreptul de autor.

Soluția includerii și protejării operei de artă aplicată în Legea dreptului de autor este
rezultatul poziției legiuitorului care a adoptat soluția cumulului de protecții evident facultativ și
subordonat alegerii autorului. Alegerea sistemului de protecție ori opțiunea pentru cumulul de
protecție, în dreptul nostru, aparține autorului operei de artă aplicată. Desigur că spre a beneficia
de protecție în cadrul dreptului de autor, opera de artă aplicată trebuie să îndeplinească și
condițiile prevăzute în legea dreptului de autor pentru această categorie de opere.

Obiectele apte de a primi protecția prin Legea privind desenele și modelele pot în egală
măsură să fie protejate prin legea dreptului de băutor. Astfel, legea privind desenele are legături
atât cu legea dreptului de autor, cât și cu legea privind proprietatea industrială.

Presupunând că un anumit desen încorporează elemente sau trăsături protejate atât de

legea dreptului de autor, cât și de legea privind desenul, este posibil ca un creator să revendice
cumulativ sau simultan protecția ferită de ambele legi. Legea Model prevede în Secțiunea I,
alineatul (2) că protecția prin această lege nu exclude protecția prin altă ramură a legii, în special
prin legea dreptului de autor. Aceasta înseamnă protecția poate fi cumulativă. Cumularea
protecției înseamnă că senul este protejat simultan prin ambele legi, în sensul că un creator care
invoca protecția uneia sau ambelor legi, legii dreptului de autor sau legii privind desenul, la
alegere.

Dacă a înregistrat desenul, în momentul expirării acestei înregistrări, el nu mai poate

invoca protecția prin legea dreptului de autor, cel puțin nu pentru o anumită aplicație a desenului.

Diferențele dintre protecția prin Legea dreptului de autor și protecția prin Legea privind
desenul sunt următoarele:

- Conform Legii privind desenul, protecția este pierdută cu excepția cazului în care
desenul este înregistrat de solicitant, înainte de publicare sau de utilizare publică indiferent de
loc, sau cel puțin în țara în care este revendicată protecția. Dreptul de autor subzistă în cele mai
multe țări fără îndeplinirea unor formalități, iar înregistrarea nu este necesară.

62
 - Protecția desenului durează în general pentru o scurtă perioadă, de trei, cinci, zece
sau cincisprezece ani. Dreptul de autor durează în cele mai multe țări pe întreaga viață a
autorului și cincizeci de ani după moartea sa.

- Dreptul conferit prin înregistrarea unui desen este un drept absolut, în sensul că
există încălcare indiferent dacă a existat o copiere deliberată sau nu. Există încălcare chiar dacă
persoana contravenientă a acționat independent și fără cunoștință privind desenul înregistrat.

Conform legii dreptului de autor, există încălcare doar în cazul reproducerii sferei în
care subzistă dreptul de autor.35

Ca urmare a modificării Legii nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor

industriale prin Legea nr. 280/2007, termenii „desene industriale” și „modele industriale” au fost
înlocuiți cu termenii „desene” și „modele”.

Legea nr. 129/1992, modificată, a fost republicată în Monitorul Oficil nr. 729 din 26
octombrie 2007, dându-se textelor o nouă numerotare.

În spețele selecționate s-a solicitat anularea unor certificate de înregistrare a unor

modele industriale eliberate anterior modificării legii.

 Jurisprudență :

Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile art. 2, art. 6, art. 7 din Legea nr.
129/1992, atunci când a reținut publicitatea anterioară, distructivă de noutate, a modelului
industrial ce face obiect al litigiului. De asemenea, a dat semnificația juridică corectă faptului că
modele ale reclamantei, cu care este similar modelul pârâtei, au fost expuse și comercializate de
reclamantă în România cu mult timp înaintea datei depozitului reglementar.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1341 din 10 februarie
2009, în B.C. nr. 3/2009, p. 30 și urm.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a 111-a civilă, la 1

august 2007, SC R. SRL, în calitate de mandatar al SC V.l. SRL și SC O.S.R. SRL, a chemat în
judecată pe pârâții SC G.I.P.M. SRL și O.S.I.M., pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va
pronunța, să dispună anularea certificatului de înregistrare a modelului industrial nr. f 2005 1049
din 21 decembrie 2005, intitulat „Indicator stradal”, înregistrat de pârâtă.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că modelul industrial a cărui

protecție a fost acordată pârâtei nu îndeplinește con¬diția noutății și solicitantul nu este autorul

35
Constantin Anechitoae, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Pro Universitaria, București, 2013, p. 194
63
desenului sau modelului industrial. Indicatorul stradal se fabrică în Franța, fiind comercializat de
firma G. Și a fost produs și comercializat în România de SC V.I. SRL 1.3.

Reclamanta și-a întemeiat, în drept, acțiunea pe dispozițiile art. 45 din Legea nr.
129/1992.

Pârâta SC G.I.P.M. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.
A arătat că a solicitat O.S.l.M. înregistrarea unor modele de indicatoare rutiere reflectorizante,
indicatoare cu număr de stradă și număr de imobil. Ca urmare a acestei solicitări, reclamanta SC
V.l. SRL a formulat opoziție pe care O.S.l.M. a respins-o.

Prin sentința civilă nr. 1640 din 11 decembrie 2007, Tribunalul București, Secția a Ill-a
civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că
înscrisurile depuse de reclamante nu constituie documente distrugătoare de noutate referitor la
modelul pârâtei, întrucât nu se încadrează în noțiunea de documente cu dată certă, publicate
înaintea depozitului național reglementat, pentru că materialele opuse nu au fost accesibile
publicului. S-a considerat că nu se poate reține că s-a făcut publică corespondența purtată între
reclamantă și diversele administrații locale, și nici facturile fiscale, iar copiile de pe cataloagele
S.G. sunt ulterioare datei depozitului național, respectiv din 2006.

Prin decizia civilă nr. 73 A din 3 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București,
Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admis apelul declarat
de reclamanta SC V.l. SRL. Sentința a fost schimbată în tot în sensul că a fost admisă cererea de
chemare în judecată. S-a dispus anularea certificatu¬lui de înregistrare a modelului industrial f.
2005 1049 din 21 decem¬brie 2005, intitulat „Indicator stradal”, emis de O.S.l.M. în favoarea
SC G.I.P.M. SRL.

A fost obligată intimata SC G.I.P.M. SRL la cheltuieli de judecată în favoarea apelantei.

În considerentele deciziei s-a arătat că indicatorul stradal pentru care s-a acordat
protecție de către O.S.l.M. se află în portofoliul de produse standard al companiei S.G., Franța și
figurează în catalogul curent.

Actele aflate la dosarul primei instanțe fac dovada faptului că modelul industrial pentru
care intimata-pârâtă a obținut protecție a fost utilizat de mai mulți ani în Franța.

Modele ale reclamantei, cu care este similar modelul protejat prin certificatul de
înregistrare, au făcut obiectul comerțului și, prin aceasta, au fost expuse înaintea datei de depozit.

Pârâta a declarat recurs, motivat, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
prin care a formulat următoarele critici:

64
 Instanța de apel a reținut eronat că actele depuse la dosarul primei instanțe fac dovada
că modelul industrial a fost utilizat în Franța, fiind protejat prin copyright din anul 2000.
Sintagma „Copyright 2000 Email Replica” aflată pe paginile de web se referă la drepturile de
autor ale unei societăți.

În facturile emise de apelantă către diverse autorități și persoane juridice la rubricile

„denumirea produselor” apar produse cu alte caracteristici și dimensiuni față de modelul
industrial produs de intimată.

Răspunsul dat de SC B.C. SRL nu poate fi reținut ca un document distrugător de

noutate, având în vedere că această societate comercială nu a precizat și unde s-au montat
indicatoarele pentru a fi accesibile publicului.

Documentele de la dosar au fost calificate eronat de instanța de apel.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unui înscris esențial depus de intimata-pârâtă.

Este necesar să fie făcută o expertiză de specialitate pentru a se dovedi anterioritatea iar
prin înscrisuri care nu sunt accesibile publicului.

Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:

S-a invocat faptul că reclamanta nu a făcut dovada că modelul industrial pentru care
pârâta a obținut protecție, nu îndeplinește cerin-țele art. 2, art. 6 și art. 7 din Legea nr. 129/1992.

Conform art. 2, în înțelesul legii, termenii sau expresiile de mai jos se definesc după
cum urmează:

a) Aranjamentul de la Haga - Aranjamentul privind depozitul internațional de desene

și modele industriale, adoptat la Haga la 6 noiembrie 1925, cu modificările și completările
ulterioare, la care România a aderat prin Legea nr. 44/1992;

b) autor - persoana fizică sau un grup de persoane fizice constituit pe baza unei
înțelegeri, care a creat desenul sau modelul;

c) certificat de înregistrare - titlul de protecție acordat de O.S.I.M. pentru desenele și

modelele înregistrate;

d) desen sau model - aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia,
redat în două sau trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici,
îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură și/sau materiale ale produsului în sine și/sau
ornamentația acestuia;

e) desen sau model comunitar - desenul sau modelul protejat în condițiile

Regulamentului nr. 6/2002/CE, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene L nr. 3 din
65
5 ianuarie 2002, de către Oficiul pentru Armonizare în Piața Internă, cu efect pe întregul teritoriu
al Comunităților Europene;

f) detalii nesemnificative - acele elemente grafice sau de formă, care nu determină

caracterul individual al desenului sau modelului;

g) înregistrare - modul de dobândire a drepturilor asupra desenelor și modelelor în

temeiul prezentei legi sau al convențiilor internaționale la care România este parte;

h) mandatar autorizat - persoana care exercită profesiunea de consilier în proprietate

industrială în condițiile legii și care poate reprezenta o parte interesată în procedurile în fața
O.S.I.M.;

i) produs - orice articol obținut printr-un proces industrial sau arti-zanal, conținând
printre altele și elemente concepute spre a fi asamblate într-un produs complex, ambalaje, forme
de prezentare, aranjamente, simboluri grafice, caractere tipografice; programele de calculator nu
sunt considerate produs;

j) produs complex - un produs compus din elemente multiple ce pot fi înlocuite de o

manieră care să permită dezasamblarea și reasamblarea produsului;

k) solicitant - persoana fizică sau juridică ce solicită la O.S.I.M. înregistrarea,

respectiv eliberarea unui certificat de înregistrare a unui desen sau model;

l) titular - persoana fizică sau juridică căreia îi aparțin drepturile conferite prin
înregistrarea desenului sau modelului și pentru care se eliberează certificatul de înregistrare.

Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o

simplă indicare „de formă” a textelor, condiția legală a „dezvoltării motivelor” prevăzută de art.
302 lit. c) C. proc. civ. implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă
argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se întemeiază.

Prin simpla trimitere făcută la încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 129/1992
recurenta invită instanța de recurs „să aleagă” dintre aspectele reglementate în acest text și să
constate modul defec-tuos în care a procedat instanța superioară de fond, lucru care nu este cu
putință.

Articolul 6, a cărui încălcare a fost de asemenea invocată, prevede că obiectul cererii

poate fi înregistrat în măsura în care constituie un

Desen sau model, în sensul art. 2, este nou și are un caracter individual [alin. (1)]. Un
desen sau model este considerat nou dacă niciun desen sau model identic nu a fost făcut public
înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea,
66
înaintea datei de prioritate [alin. (2)]. Se consideră că desenele sau modelele sunt identice dacă
trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce privește detaliile nesemnificative [alin. (3)].
Se consideră că un desen sau model are caracter individual dacă impresia globală pe care o
produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator
de orice desen sau model făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau,
dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate [alin. (4)]. La evaluarea
caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate a autorului în elaborarea
desenului sau modelului [alin. (5)]. Dacă un desen sau model aplicat la un produs ori încorporat
într-un produs constituie o parte componentă a unui produs complex, acesta va fi considerat nou
și având caracter individual numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) partea componentă, odată încorporată în produsul complex, rămâne vizibilă pe

durata utilizării normale a acestuia; utilizare normală înseamnă utilizarea de către beneficiar, fără
a include întreținerea sau reparațiile;

b) caracteristicile vizibile ale părții componente îndeplinesc ele însele condițiile

privind noutatea și caracterul individual [alin. (6)].

Iar în condițiile art. 7, în sensul aplicării art. 6, se consideră că un desen sau model a
fost lăcut public dacă a fost publicat ori dezvăluit în alt mod, expus, utilizat în comerț, cu
excepția situațiilor în care aceste evenimente nu ar fi putut, în mod rezonabil și în cadrul
activității obișnuite, să devină cunoscute cercurilor specializate din sectorul în cauză care
acționează în cadrul Uniunii Europene înainte de data de depunere a cererii de înregistrare sau,
dacă a fost invocată o prioritate, înaintea datei de prioritate. Cu toate acestea, nu se va considera
că desenul sau modelul a fost făcut public pentru simplul motiv că a fost dezvăluit unei terțe
persoane în condiții explicite sau implicite de confidențialitate [alin. (1)]. în aplicarea art. 6 alin.
(2) și (4), divulgarea nu este luată în considerare dacă desenul sau modelul pentru care se solicită
protecție a fost făcut public:

a) de către autor sau succesorul său în drepturi ori de către un terț pe baza informațiilor
furnizate sau actelor îndeplinite de autor sau succesor;

b) în perioada de 12 luni precedând data de depozit a cererii de înregistrare sau, dacă o

prioritate este revendicată, la data de prioritate [alin. (2)]. Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile și
în situația în care desenul sau modelul a fost făcut public, ca urmare a unui abuz în legătură cu
autorul sau succesorul său [alin. (3)].

Instanța de apel a interpretat corect dispozițiile sus arătate atunci când a reținut
publicitatea anterioară, distructivă de noutate, a mode-lului industrial ce face obiect al litigiului.
67
 Astfel, revista S.G. din 2006 face reclamă unor produse din gama modelului solicitat la
protecție în România, inclusiv plăcuța cu denu-mirea unor străzi din Franța, identică cu modelul
industrial al pârâtei.

Pe de altă parte, consultarea site-ului [Link] ar per-mite oricărei

persoane interesate să constate că tipul de placă indicate pentru care s-a acordat protecție de către
O.S.I.M. se află în portofoliul de produse standard al societății S.G., în mod cert cel puțin din
anul 2000. Susținerea recurentei, în sensul că din pagina de web menționată nu rezultă decât
drepturile de autor ale societății E.R. asupra înseși paginii web, iar nu asupra produselor în sine,
nu poate fi primită în contextul analizat. Ceea ce interesează în speță este dacă modelul pentru
care pârâta a solicitat protecție era cunoscut sau nu înaintea datei de depunere a cererii de
înregistrare.

După cum, instanța de apel a dat semnificația juridică corectă adreselor și facturilor
depuse de reclamantă, și anume faptul că modele ale reclamantei, cu care este similar modelul
pârâtei, au fost expuse și comercializate de reclamantă în România cu mult timp înaintea datei
depozitului reglementar.

Împrejurarea că instanța de apel nu ar fi analizat un înscris depus de către pârâtă nu se

încadrează în niciunul din motivele de casare sau de modificare limitativ prevăzute de art. 304 C.
proc. civ., astfel încât nu are a fi analizată.

Având în vedere cele mai sus arătate, înalta Curte a apreciat că instanța de apel a făcut
aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legi materiale incidente, astfel încât nu sunt
întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins, ca
nefondat. Față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC G.f.P.M. SRL a fost
obligată la cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.36

36
Octavia Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală, practică judiciară 2009, Ed. Hamagiu, 2010, pg .281-83
68
5. Distinctivitatea și disponibilitatea mărcii

5.1. Noțiuni introductive

Marca este un semn, un element ce permite a recunoaște un lucru. Marca se detașează

de alte semne distinctive ce au ca obiect alte elemente ale fondului de comerț sau ale persoanei
juridice.

Marca are vocație să [Link]ât titularul, cât și destinatarul produselor sau

serviciilor, având în vedere că garantează originea și asigură informarea consumatorului, care
poate decide în cunoștință de cauză. Cerința ține de esența mărcii, având în vedere natura
dreptului:

- marca se dobândește prin înregistrare, iar dreptul este recunoscut în favoarea persoanei
care înregistrează prima un semn distinctiv, potrivit sistemului atributiv adoptat prin LMIG:
astfel, orice semn chiar dacă aparține domeniului public, chiar dacă nu este nou și nici original,
poate constitui o marcă. Esențial va fi ca semnul, să îndeplinească funcția pentru care a fost
creat, adică să permită publicului de a recunoaște produsul sau serviciul căutat și de a le
diferenția de alte produse de aceeași natură fără să existe nicio confuzie;

- asigură respectarea libertății comerțului și a industriei, în sensul de nu priva pe alți

comercianți de anumite semne, pe care le utilizează pentru a desemna produse sau una din
calitățile produselor lor sau de semne ce se bazează pe o anumită formă, a căror caracteristici
esențiale răspund unor funcții tehnice.

Funcția mărcii este de a distinge produsele sau serviciile. Aceasta presupune ca

produsele sau serviciile pe care le identifică să fie de aceeași natură cu cele pe care ea dorește să
le distingă (principiul specialității). Cu alte cuvinte, nu avem nevoie de marcă pentru a distinge
locomotivele de păpuși, dar vom avea nevoie de ea pentru a distinge locomotivele de alte
locomotive și păpușile de alte păpuși.

Titularul va căuta în semn o putere atractivă, seducătoare. Protecția este potențial

nelimitată în timp.

O marcă poate fi orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte,
inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în
special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinații de culori, holograme, semnale
sonore, precum și orice combinație a acestora, cu condiția ca aceste semne să permită a distinge
produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora.

69
 Pentru ca un semn să poată fi utilizat ca marcă, trebuie să fie fantezist sau arbitrar să nu
fie generic, uzual, necesar sau descriptiv. O denumire este fantezistă când este fructul fanteziei.
Ea este arbitrară dacă nu exprimă decât subiectivitatea celui care a creat-o. Ea nu are voie să fie
generică, în sensul că nu poate exprima doar genul lucrului sau activității (e.g țesături). Nu are
voie să fie uzuală. Nu are voie să fie necesară, în sensul că exprimă atât de complet produsul
încât în cuprinsul ei sunt întrunite toate elementele fără de care produsul nu poate fi înțeles. Și,
de asemenea, nu are voie să fie descriptivă, adică să înfățișeze numai elementele ce compun
material marca.37

5.2. Condiția distinctivității

Distinctivitatea este o condiție esențială pentru înregistrarea ca marcă a unui semn, care
rezultă din chiar definiția dată mărcii în art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998: „marca este un semn
servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele
aparținând altor persoane”.

Definiția dată de legea română este aproape identică celor date în:

- Directiva comunitară: „O marcă poate consta în orice semn... cu condiția ca

asemenea semne să fie capabile să distingă bunurile și serviciile unei întreprin¬deri de cele ale
altor întreprinderi” (art. 2)

- Acordul TRIPS: „Orice semn sau orice combinație de semne, capabile să

deosebească un produs sau un serviciu al unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi, va
putea să constituie o marcă”, (art. 15, alin. 1 teza 1).

Rezultă din aceste definiții că puterea distinctivă a unui semn este tocmai puterea de a
deosebi produsele și serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

5.2.1. Semnul trebuie să distingă în privința provenienței bunului, iar nu

bunul în sine de alte bunuri

Distinctivitatea semnului ca marcă nu se confundă cu originalitatea și nu presupune nici

noutate ori creativitate . „Astfel, un semn poate părea distinctiv în momentul în care a fost
depus, dar în realitate să nu fie distinctiv în măsura în care este numele dat unui produs nou
(minitel, alcotest, funboard etc.) sau serviciu nou (monetique, ticket restaurant etc.). Asociat
acestui nou produs sau serviciu termenul este în mod natural „necesar” prin „funcțiune” și va
deveni uzual sau generic prin folosire. Cu alte cuvinte, faptul că o denumire ar fi într-un fel

37
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 128
70
„nouă” în momentul depozitului nu o face și distinctivă în sensul dreptului mărcilor, deoarece,
deși obiectiv nou, acest termen poate fi în realitate, din chiar momentul depozitului, necesar sau
uzual.

Cuvântul „distinctiv” are ca sinonim cuvântul „caracteristic”, ambele desemnând

calitatea de a fi deosebit, diferit de alte lucruri de același fel, calitatea de a fi clar, evident,
lămurit, deslușit.

Dar semnul nu trebuie să distingă bunul sau serviciul per se, ci trebuie să-l distingă de
alte produse sau servicii în privința provenienței sale de la o întreprindere. Este o distincție
importantă între aptitudinea de a distinge între un produs și altul și aptitudinea de a distinge
originea produsului ca provenind de la o întreprindere . „Un semn este distinctiv pentru bunurile
la care urmează să fie aplicat atunci când este recunoscut de cei cărora le este adresat ca
identificând bunurile dintr-o anumită sursă comercială, sau poate fi recunoscut ca atare.”

„Conform art. 7(1)(b) din Regulamentul mărcii comunitare 40/94 „mărcile care sunt
lipsite de orice caracter distinctiv nu trebuie înregistrate”. O marcă ce permite ca bunurile și
serviciile pentru care a fost înregistrată să fie distinse în privința originii lor va fi considerată ca
având caracter distinctiv. Nu este necesar în acest sens ca marca să transmită informații exacte
despre identitatea producătorului bunului sau furnizorului serviciului. Este suficient ca marca să
permită membrilor publicului vizat să distingă bunul sau serviciul pe care îl desemnează de cele
care au o origine comercială diferită și să concluzioneze că toate produsele sau serviciile pe care
le desemnează au fost fabricate, comercializate sau furnizate sub controlul titularului mărcii și că
titularul este răspunzător pentru calitatea lor (hotărârea Canon/Cannon, paragraful 28).

Un exemplu, dat în doctrină cu privire la această aptitudine, este cazul unor produse
având caracteristici diferite, dar prezentate sub ambalaje identice, cu sin-gura deosebire de
numerotare; aceste numere nu vor diferenția decât produsele între ele, dar, așa cum sunt folosite,
nu ar avea aptitudinea de a indica proveniența lor in concreto, deși o singură cifră ar avea această
capacitate în abstracto.

5.2.2. Aprecierea puterii distinctive nu se realizează decât în raport cu

produsul sau serviciul

Caracterul distinctiv al unei mărci nu rezultă din semnul în sine, ci din perceperea lui ca
atare de către public. Marca se află într-o relație triunghiulară, pe de o parte cu produsul (sau
serviciul) iar pe de altă parte, cu publicul și această relație determină validitatea mărcii .

71
 Caracteristic acestei laturi este faptul că la aprecierea caracterului distinctiv al unei
mărci se are în vedere nu semnul în sine, ci raportul semn produs/serviciu. „Specificitatea,
caracterul distinctiv, trebuie evaluate în legătură cu produsele cărora li se aplică”.

Această concepție se regăsește și în Acordul TRIPS care, prevăzând posibili-tatea

dobândirii distinctivității prin uz, în art. 15 alin. 1 teza a 3 se referă la „ cazurile în care anumite
semne nu sunt în sine în măsură să distingă produsele sau serviciile vizate...”; de asemenea,
legiuitorul francez a consacrat-o expres în art. 711-2 CPI care prevede în alineatul 1: „caracterul
distinctiv al unui semn de natură a constitui o marcă se apreciază în privința produselor sau
serviciilor desemnate”.

Jurisprudența s-a pronunțat în același sens: conform art. 4 al Regulamentului nr. 40/94,
factorul decisiv pentru ca un semn apt de a fi reprezentat grafic să poată fi înregistrat ca marcă
comunitară este capacitatea sa de a distinge produ-sele unei întreprinderi de cele ale altei
întreprinderi.

Una din implicațiile acestui fapt este că evaluarea caracterului distinctiv se poate face
numai în legătură cu produsele sau serviciile pentru care se cere înregistrarea. Adverbul „numai”
din formularea folosită de Tribunal trebuie înțeles în sensul că exclude ipoteza ca aprecierea
caracterului distinctiv să se facă având în vedere doar semnul în sine, fără raportarea acestuia la
produsele/serviciile pentru care se cere înregistrarea sa, iar nu în sensul că ar exclude celălalt
factor din relația triunghiulară mai sus amintită, publicul. Acest lucru rezultă din referirea pe care
Tribunalul o face la consumator în paragraful 26: „Aceasta fiind situația (...) termenul «Baby-
Dry», citit ca întreg, informează imediat pe consumatori asupra scopului urmărit de produs.”

Este foarte important de reținut faptul că aprecierea distinctivității unui semn va avea
întotdeauna în vedere relația semn - produs, distinctivitatea nefiind o trăsătură a semnului însuși,
ci a relației semn - produs.

Rezultă că „întrebarea dacă un semn luat izolat, adică făcând abstracție de produsele și
serviciile pe care le vizează, are sau nu putere distinctivă este o întrebare fără sens, singura
chestiune relevantă este de a ști dacă semnul este apt să distingă, în privința originii, un produs
sau serviciu determinat”. Acest semn trebuie să fie apt de a distinge un anumit produs în cadrul
aceleiași categorii, de a-l deosebi de produsele identice sau similare ale altor comercianți.

Considerăm discutabilă opinia conform căreia sunt lipsite de distinctivitate intrinsecă

semnele prea simple; această opinie a fost împărtășită în doctrina și jurisprudența mai veche,
considerându-se că fiind prea simple sau banale în ele însele, asemenea semne ca o linie, un cerc,

72
un pătrat, un triunghi, o culoare simplă sau chiar (ca în Germania înainte de Directiva
Comunitară) literele și cifrele nu ar putea avea un caracter distinctiv.

O parte din doctrină a exprimat puncte de vedere similare cu cel anterior arătat. Dată
fiind importanța subiectului vom reproduce câteva opinii citate critic de către Thierry van Innis:

„Suntem de acord să excludem de o manieră absolută de la beneficiul mărcilor legale pe

acelea care nu au o formă a lor, care sunt de o asemenea simplitate, după d-l. Rendu, încât ele nu
constituie un veritabil semn caracteristic. Astfel, un cerc, un pătrat sau o linie. Literele inițiale,
imprimate în caractere ordinare, fără a avea o formă anume, nu ne par suficiente, ele singure,
pentru a specifica un produs. La fel și despre cifre ori medaliile onorifice”.

„Prin mărci lipsite de caracter distinctiv trebuie să înțelegem mărcile care, prin chiar
natura lor, independent de orice dispoziție legală și fără a avea în vedea particularitățile
produsului pe care sunt chemate să-l distingă, apar unui observator de bun-simț ca inapte să
servească drept marcă”

„Marca trebuie să fie distinctivă în ea însăși, abstracție făcând de orice altceva, adică ea
trebuie să îmbrace un caracter de originalitate suficient pentru a juca rolul care îi este desemnat
prin lege. Prin aplicarea acestui principiu, nu sunt susceptibile de a constitui o marcă semnele de
o asemenea simplitate sau banalitate încât exclud orice caracter distinctiv: un cerc, un pătrat, o
linie, o culoare luate izolat”.

5.2.3. Puterea distinctivă a unei mărci variază în timp

Distinctivitatea unei mărci nu trebuie înțeleasă ca o calitate invariabilă și constantă.

„Caracterul distinctiv al unui semn nu este un factor absolut și imuabil. Este o chestiune pur
circumstanțială. În funcție de pașii urmați de utilizatorul semnului sau de terți, poate fi dobândit,
accentuat sau chiar pierdut. Circumstanțe ca utilizarea semnului (eventual de lungă durată și
intensivă) trebuie avute în vedere atunci când cel care face înregistrarea este de părere că
semnului îi lipsește caracterul distinctiv, adică este privit ca nefiind, în mod inerent, distinctiv.”

Această concepție modernă despre distinctivitatea mărcii a fost însușită și de legiuitorul

român. Astfel, art. 5 alin. 2 din Legea nr. 84/1998 consacră concepția potrivit căreia poate fi
înregistrat ca marcă un semn care deși inițial lipsit de caracter distinctiv, ca urmare a folosirii
înainte de data cererii de înregistrare, a dobândit caracter distinctiv.

Este posibilă și ipoteza contrară, când, deși la data înregistrării marca avea putere
distinctivă, ulterior, prin folosire marca și-a pierdut caracterul distinctiv. Cunoscută sub numele

73
de „degenerarea mărcii" sau „diluarea mărcii”, ipoteza este consacrată de art. 45 lit. b) al
aceleiași legi, sancțiunea fiind decăderea din dreptul la marcă.38

5.2.4. Dobândirea distinctivității prin folosiță

Caracterul distinctiv se analizeză la momentul depozitului cererii de înregistrare.

Folosința poate avea un rol pozitiv. Astfel, chiar dacă avem un semn înregistrat ca
marcă, chiar dacă el este mai mult sau mai puțin distinctiv, folosința îi va putea crea caracterul,
de care era lipsit la originea lui adică la data creării. A fost cazul mărcii complexe Vichy
Celestins: termenul Vichy este o indicație de proveniență ce nu deține acest caracter; dar, este
adevărat că a fost folosit intensiv în Franța sec. XIX asociat cu apele naturale. Prin această
folosire intensă și continuă termenul a căpătat un caracter distinctiv pentru a desemna apele
minerale.

În această materie, doctrina română consideră că indiferent cât de mult timp a folosit un
comerciant o marcă, dacă aceasta nu a căpătat caracter distinctiv, semnul va rămâne tot
descriptiv sau sugestiv; important este ca pe lângă înțelesul său vechi, pentru o fracțiune
importantă din publicul vizat, semnul respectiv să fie capabil să indice proveniența produsului.
De aceea, nu numai simpla folosire trebuie probată, ci chiar dobândirea caracterului distinctiv.

Conform legii române, nu se acoperă situația în care distinctivitatea a fost dobândită

ulterior înregistrării cererii. Legiuitorul s-a limitat la a transpune doar prima teză, potrivit căreia
distinctivitatea se poate dobândi prin uz, numai înainte de data cererii de înregistrare a mărci.

S-a reținut că, urmare a folosirii mărcii, semnul „salam săsesc” a dobândit caracter
distinctiv în sensul că publicul a fost capabil să distingă produsul în baza sa, ca provenind de la o
anume societate comercială. Din probele depuse la dosar, respectiv facturi fiscale, contracte de
publicitate anterioare datei de depozit a mărcii în litigiu, extrase din ziarele depuse, precum și
explozia vânzărilor produsului din came marca „salam săsesc” sub emblema Cristim, urmare a
publicității agresive efectuate, s-a dovedit că marca combinată, având o scriere deosebită, cu
litere conturate, a dobândit distinctivitate. Astfel, sloganul „zi și tu: salam săsesc” a determinat
ca 69% dintre respondenții studiului de piață să menționeze spontan „Cristim” ca producător al
sortimentului respectiv, iar 51% dintre cei care au văzut campania publicitară au declarat că au
cumpărat salam săsesc datorită influenței reclamei. S-a concluzionat că, per total, 32% din
eșantionul studiat și-a amintit campania publicitară „Cristim” și au cumpărat produsul (salam
săsesc) și au recunoscut că reclama i-a influențat în cumpărare. A rezultat astfel că pentru o

38
Ligia Cătuna, Drept civil Proprietate intelectuală, [Link], București, 2013, p. 168
74
fracțiune importantă din publicul vizat, marca „salam săsesc” a devenit capabilă să indice
proveniența bunului ca fiind de la societatea „Cristim”.39

Folosința poate avea însă și un rol negativ. Folosința generalizată de către public drept
nume comun pentru produs, a unui semn depus ca marcă (e.g. bretele, frigider, vaselina, bikini)
poate duce la pierderea caracterului distinctiv al mărcii, caracter ce putea fi găsit la origine, cu
condiția ca titularul mărcii să fie responsabil de degenerescența semnului său [art. 12 alin. (2) lit.
a) din Directiva CE nr. 89/104].

În fapt, considerăm că prevederile art. 5 alin. (1) lit. c), d) și e) din LMIG nu sunt decât
cazuri de semne descriptive, adică sunt doar cazuri ce explicitează distinctivitatea. 40

5.3. Condiția disponibilității semnului ales ca marcă

Dreptul la marcă este un drept de ocupațiune. Pentru ca un semn să poată fi apropriat de

o persoană, ca marcă, trebuie ca acel semn să fie disponibil, adică să nu fi fost anterior apropriat
de altă persoană, să nu aducă atingere drepturilor anterior dobândite de o altă persoană.
înregistrarea unui semn ca marcă este precedată de o verificare a anteriorităților.

Indisponibilitatea unui semn se poate datora:

- aproprierii anterioare a semnului ca nume comercial (firmă) sau emblemă;

- aproprierii anterioare ca indicație geografică;

- aproprierii anterioare ca desen sau model industrial;

- protecției ca drept de autor;

- protecției ca drept al personalității;

- aproprierii anterioare ca marcă: fie prin înregistrare, fie prin notorietate.

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 tratează aceste indisponibilități

În regula 15 ca fiind conflicte cu drepturi anterioare, prevăzând că „un semn nu poate fi

înregistrat ca marcă sau ca element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept anterior
protejat”.41

Jurisprundeță :

Disponibilitate. Distinctivitate. Diferență. Produse identice. Mărci similare.

Termeni străini

39
ÎCCJ, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 3.313/2007, disponibilă pe sit-ul: [Link]
40
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 137
41
Ligia Cătuna, Drept civil Proprietate intelectuală, [Link], București, 2013, p. 232
75
 Prin Hotărârea nr. 82/18.12.1997 pronunțată în dosarul nr. 59/1997 Comisia pentru
soluționarea litigiilor privind mărcile a OSIM a respins contestația formulată de petiționara SC
N.P. SRL împotriva deciziei OSIM de admitere la publicarea mărcii AQUA CARPATICA nr. de
depozit 33489, constituit la data de 16.01.1995 și având ca titular SC E. D. SA.

Împotriva hotărârii a declarat recurs motivat la data de 1998 contestatoarea SC N. P.

SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea OSIM s-a pronunțat cu încălcarea

dispozițiilor art. 3 din Regulamentul privind compunerea, organizarea și funcționarea comisiei
pentru soluționarea litigiilor privind mărcile, în sensul că a fost dată de aceeași persoană (D. P.)
în calitate de președinte al Comisiei, care a participat și la pronunțarea deciziei emise la
25.02.1997, contestată.

În al doilea motiv de recurs s-a arătat că hotărârea OSIM nu cuprinde motivele pe care
se sprijină și conține motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, Comisia a preluat necritic susținerile SC E. D. SA în sensul că Aqua Car¬patica

are o compoziție de sine stătătoare, în realitate fiind în discuție această marcă și nu E. D. Aqua
carpatica, marca contestată este însoțită de sigla titularului care a fost înregistrată ca marcă de
sine stătătoare și nu face obiectul cererii.

Potrivit art. 17, lit. c din Legea nr. 28/1967 denumirile generice nu pot fi protejate ca
marcă, emițând o decizie de admitere la publicare a unei mărci lipsită de distinctivitate.

Că în al treilea motiv de recurs s-a invocat faptul că decizia de admitere la publi¬care a

mărcii Aqua carpatica s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 17, lit. a din
Legea nr. 28/1967, deoarece nu puteau fi înregistrate ca mărci semnele care nu se deosebesc
suficient de alte mărci privind produse, lucrări sau servicii identice sau similare înregistrate în
România.

Normele privind înregistrarea mărcilor de fabrică, comerț și de serviciu prevăd în art. 14

că cererile de înregistrare a mărcilor pentru care s-au constituit depozite reglementare sunt
supuse unui examen de fond pentru a se stabili dacă mărcile sunt noi în raport cu cele anterioare
înregistrate în România, referitoare la produse identice sau similare, în condițiile în care
recurenta este titulara exclusivă a mărcii „Apele Carpaților și „Eaux des Carpated, care au fost
înregistrate anterior, produsele și serviciile sunt identice cu cele protejate de aceste mărci și
anume clasele 32 și 35, considerând nelegală hotărârea OSIM de menținere a deciziei prin care s-
a admis la publicare marca European Drinks Aqua carpatică. Marca contestată, Aqua carpatica
este similară cu cele ale recurentei, reprezentând copierea acesteia în limba latină.
76
 Tribunalul constată că recursul este fondat și urmează să-l admită pentru următoarele
motive:

Sub aspect procedural se observă că hotărârea Comisiei pentru soluționarea litigiilor

privind mărcile din cadrul OSIM nr. 82/18.12.1997 pronunțată în dosarul C59/1997 a fost
pronunțată de numita D. P. în calitate de președinte al Comisiei, aceeași persoană care a semnat
în calitate de Șef-serviciu Mărci Decizia din 25.02.1997 de admitere la publicare a mărcii E. D.
Aqua carpatica ce a fost contestată, încălcându-se astfel normele legale în vigoare la data
pronunțării hotărârii (Legea nr. 28/1967, art. 3, alin.3 din Regulamentul privind compunerea,
organizarea și funcționarea Comisiei pentru soluționarea litigiilor privind mărcile de fabrică,
comerț și de serviciu, ce au prevăzut că în compunerea completului nu vor putea intra specialiști
care au participat la examinarea și rezolvarea cererii de înregistrare a mărcii ce formează obiectul
litigiului.

Cu privire la fondul cauzei, într-adevăr, potrivit art. 17 lit. c) din Legea nr. 28/1967 nu
pot fi înregistrate ca mărci denumirile generice.

Chiar dacă s-a inserat și denumirea societății E. D., Aqua carpatica este o formulare
generică care nu prezintă distinctivitate prin simpla precizare a denumirii societății pe acțiuni, iar
în raport de faptul (dovedit cu acte) că recurenta este într-adevăr titulara mărcilor anterioare
Apele Carpaților și Eaux des Carpates (denumirea similară în limba română și în franceză),
produsele și serviciile fiind identice în precizarea claselor 32 și 35, potrivit Legii aplicabile la
data pronunțării hotărârii Comisiei, actul recurat este nelegal admis.

Față de cel reținute, Tribunalul va admite recursul, va casa hotărârea recurată nr.
32/18.12.1997, iar în fond va admite contestația, desființând decizia nr. 3/1997 de admitere la
aplicarea mărcii E. D. Aqua carpatica, nr. de depozit 033489/16.01.1995 și dispunând radierea
acestei mărci din Registrul mărcilor OSIM.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga intimata SC E. D. SA la cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a lll-a civilă, dec. civ. nr. 171 R din 16.11.1998

Notă: Din decizia reprodusă nu rezultă cu claritate dacă motivul de admitere a

recursului a fost lipsa de distinctivitate sau lipsa de disponibilitate a mărcii anterioare.

În cazul lipsei de distinctivitate este indiferentă existența unei mărci anterioare; lipsa de
distinctivitate înseamnă pur și simplu că marca nu-și poate îndeplini funcția de bază, aceea de a
distinge bunurile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Nu credem că denumirea Aqua

77
carpatica este generică (necesară sau uzuală) pentru ape minerale, nefiind folosită în limbajul
comun sau în comerț pentru a desemna apele minerale.

În cazul indisponibilității trebuie analizată similaritatea mărcilor și cea a bunurilor,

precum și riscul de confuzie dintre ele.42

5.4. Articulația mărcii

Dreptul intelectual al mărcii cunoaște și el anumite limite ceea ce înseamnă că nici el nu

este absolut.

5.4.1. Principiul specialității

În termenii mecanismului, titularul mărcii nu se poate opune decât utilizării semnului

său, pentru produsele sau serviciile identice cu cele vizate prin înregistrare. Așadar, protecția este
relativă fiind limitată doar pentru produsele sau serviciile pe care marca le deservește.

Semnul ales nu realizează protecția prin el însuși, ci pentru produsele sau serviciile
pentru care a fost desemnat. Rezultă că două semne identice pot coexista dacă se preocupă de
produse sau servicii diferite. În acest sens s-a statuat că marca Mont-Blanc poate fi folosită
pentru alte produse în afară de stilouri.

CJUE a considerat că trebuie să se țină cont de,toți factorii pertinenți ce caracterizează

raportul între produse sau servicii, în particular natura, destinația, utilizarea lor, precum și
caracterele concurente. Se folosește sintagma identice sau similare: natura și destinația clientelei
pot atribui o origine comună. O decizie interesantă am găsit în jurisprudența franceză, ce s-a
aplecat în cercetarea similarității nu numai în ce privește natura produselor, ci a analizat
ingredientele, modul de fabricație, modul de consumație, chiar și modul de distribuție.

Noțiunea de similaritate acoperă ansamblu produselor și serviciilor suficient de

apropiate, pentru ca lor să ie fie atribuite o origine comună. Este ceea ce a constatat Curtea de
Apel franceză în afacerea Dakar, ce a opus, pe de o parte societatea organizatoare a raliului auto-
moto Paris-Dakar (titulara mărcii complexe Dakar) și societatea Pirelli ce oferea spre vânzare
cauciucuri denumite Dakar și Scorpion Dakar. Curtea de apel a statuat că marca aplicată pe
pneurile și serviciile de reșapare sunt similare cu marca. Dakar a organizatorului competiției
auto-moto, consumatorul mediu putând atribui aceeași origine produsele. A arătat că vehiculele,
în special autoturismele și motociclete atunci când sunt vândute sunt echipate cu pneuri,
accesorii indispensabile utilizării lor normale. Cu alte cuvinte, curtea a demonstrat o legătură

42
[Link]
78
obligatorie și restrânsă între vehicule și pneuri de natură a releva existența unei
complementarități între acele produse.

Pentru mărcile extrem de cunoscute de către clientelă, acestea vor beneficia de o

protecție dincolo de produsele sau serviciile pentru care au fost înregistrate. Este cazul mărcii
Coca Cola indisponibilă nu numai pentru băuturi gazoase cât și pentru calculatoare.

Clasificările funcție de care se stabilește domeniile mărci, sunt mai mult sau mai puțin
arbitrare. Și de cele mai multe, ori artificiale. Jurisprudența franceză nu analizează similitudinile
funcție de aceste clase. Spre exemplu, aceeași marcă aparținând la doi proprietari diferiți, poate
exista pentru îmbrăcăminte și pentru pantofi chiar dacă sunt în aceeași clasă.

5.4.2. Principuil teritorialității

Dreptul de utilizare acordat de marcă este unul teritorial, adică protecția își produce
efecte doar pe teritoriul statului ce l-a acordat, consacrat chiar prin CUP. Acest principiu
consacră ideea că regimurile acestor drepturi sunt reglementate de fiecare stat.

În acest sens, un semn apropriat în România va fi indisponibil doar pe teritoriu român;

un semn apropriabil în străinătate va disponibil în România. în principiu, o marcă străină nu va
putea fi opusă unei mărci românești decât dacă a fost depusă internațional cu revendicarea unei
protecții și în România. în timp ce o marcă comunitară este indisponibilă pe întreg teritoriul
comunității europene și va constitui o anterioritate față de o marcă românească.

Titularul se poate opune la orice utilizare neautorizată a semnului său de către terți, ce
se realizează pe acel teritoriu. El dispune de acțiunea în contrafacere.

Societatea Hugo Boss titulara mărcii internaționale Hugo Boss a acționat în contrafacere
societatea Reemtsma Cigarettenfabriken fondată pe reproducerea mărcii sale pe site-ul societății
pârâte. Constatând că produsele în cauză nu sunt disponibile în Franța, Curtea a concluzionat că
site-ul nu poate fi considerat că se adresează publicul din Franța și că utilizarea mărcii Boss în
aceste condiții nu constituie infracțiune. Chiar dacă pe site se utiliza salutul în limba franceză
Bienvemie.

Acest principiu va fi limitat de regula epuizării drepturilor de proprietate intelectuală, ce

va concilia teritorialitatea drepturilor cu libera circulație a mărfurilor și serviciilor cu consecințe
în materia contrafacerii.43

43
Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 150
79
6. Concluzii

Cercetările întreprinse pe parcursul acestei lucrări au avut ca principal obiectiv

elaborarea condițiilor de protecție ale drepturilor intelectuale.

În urma cercetărilor teoretice eleborate pe parcursul lucrării, am constatat condiții ale

operei ăn cadrul dreptului de autor având ca principal obiect operele originale de creație
intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul
sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor. Condițiile de protecție se vor
aplica alternativ, adică vom căuta noutatea pe terenul desenelor și modelelor, și originalitatea
dacă protecția solicitată este cea a dreptului de autor. Cu toate acestea nu a ezitat să apară o altă
teorie care plecând de la faptul că se protejează o singură creație, și că unitatea artei impune un
cumul de protecție care trebuie să se reflecte și în cumulul condițiilor. Așa cum și în cazul
invenției brvetabile inventatorul este un creator, dar el nu se va bucura de dreptul asupra
invenției sale prin simplu fapt al creației. Spre deosebire de autorul unei opere literare, acesta va
trebui să solicite un titlu. Pentru că invenția nu comportă prin ea însăși niciun drept, dacă nu este
acoperită prin brevet. Brevetul de invenție este titlul ce va conferi inventatorului dreptul de
exploatare exclusivă și temporară asupra unei invenții.

80
Bibliografie:

1. Adrian Circa, Protecţia drepturilor intelectuale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
2. Constantin Anechitoae, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Pro Universitaria, București,
2013
3. Ioan Macovei, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010
4. Ioan Macovei, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. C. H. Beck, București, 2010
5. Înalta Curte de Casație și Justiție, [Link]. și de propr. int, dec. nr. 963/2007, apud O. Spineanu
Matei, Drept de autor. Acțiune în contrafacere. Operă derivată. Traducere. Condiția
originalității, în RRDPI, nr. 2/2007
6. Ligia Cătuna, Drept civil - Proprietate intelectuală, Ed. [Link], București, 2013,
7. Octavia Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală, practică judiciară 2009, Ed. Hamagiu
8. Teodor Bodoașcă, Lucia Ioan Tarnu, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Universul Juridic,
București, 2015,
9. Viorel Roș, Dreptul Proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001
10. Vl. Hanga, Dreptul și calculatoarele, Ed. Academiei Române, București, 1991
11. Webografie:
o [Link]
o [Link]

81