Sunteți pe pagina 1din 432

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL MATERIEI SUCCESIUNILOR

SECŢIUNEA I

Despre moştenire în general

Preliminarii: Omul constituie entitatea ce reprezintă scopul principal şi ultim al dreptului. Astfel, dreptul nostru civil reglementează aproape întreaga viaţă a omului în aspectele sale mai importante, aspecte care privesc persoana fizică, ca subiect de drepturi civile, încă înainte de naştere 1 şi până la moarte, ba chiar şi în privinţa consecinţelor acestui eveniment. Lăsământul succesoral se înscrie între cele mai importante consecinţe juridice ale acestui ultim eveniment juridic. Omul, de-a lungul întregii sale vieţi, tinde să adune şi să-şi constituie un patrimoniu. După moarte, acest patrimoniu va fi transmis către cei ce sunt îndreptăţiţi să-l primească. Aceştia sunt, de regulă, părinţii, soţii, copiii şi alte rude. Apare, astfel, ideea solidarităţii între rude, adică fiecare persoană va fi moştenită de către ai săi sau de persoane desemnate de testator în cazul moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului prin moştenirea reglementată de lege fiind un efect al raporturilor de familie2 .

1 Copilul conceput poate să vină la moştenire, sub condiţia de a se naşte viu - o aplicare a vechiului adagiu roman infans conceptus pro nato habetur, quotiens de comodis eius agitur.

2 Matei B.Cantacuzino,Elementele dreptului civil, Editura All, Bucureşti, 1998, pag.204.

5

Termeni: În locul noţiunii de moştenire, în numeroase situaţii este utilizat termenul de succesiune. Un exemplu în acest sens, îl constituie majoritatea doctrinei 3 care preferă să utilizeze termenul de succesiune. Chiar codul civil, în art. 650 şi 651, uzitează acest termen. Tot în Codul civil mai întâlnim şi termenul de ereditate.

Controversă: În literatura de specialitate s-a cerut ca într- o viitoare reglementare să se folosească un singur termen datorită dificultăţilor create de folosirea mai multor termeni 4 . Considerăm că cei trei termeni folosiţi de Codul civil - succesiune, ereditate şi moştenire - au acelaşi înţeles, deci neputând produce dificultăţi în interpretare, nu este necesară folosirea doar a unuia singur 5 .

Conţinut: Din dispoziţiile art. 644 C.civ. ar rezulta că succesiunea constituie un mod de dobândire a proprietăţii, deoarece prin ea se transmite un patrimoniu, o fracţiune dintr-un patrimoniu sau anumite bunuri individual determinate din patrimoniul respectiv, deci moştenirea are, de regulă, ca obiect, un patrimoniu. În acest sens, dreptul de proprietate a fost definit în

3 A se vedea în acest sens Fr.Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999; Matei B.Cantacuzino, op.cit; Mihail Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR , Editura Academiei, Bucureşti, 1966; D.Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003; Veronica Soica, Drept succesoral, Editura Editas, Bucureşti, 2003; Ioan Adam, Adrian Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; Alexandru Bacaci, Gheorghe Comăniţă, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.

4 Ioan Albu, Observaţii privind terminologia proiectului Codului civil în materia succesiunilor , în RRD nr.8/1973, pag.60 şi următoarele.

5 A se vedea Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de moştenire. Doctrină şi jurisprudenţă,vol.I, Editura Graphix, Iaşi, 1995, pag.23 - 24.

6

literatura de specialitate 6 ca fiind principalul drept real, prototipul acestora, drept care conferă titularului său atributele - posesiune, folosinţă (exercitate în mod exclusiv şi perpetuu) şi dispoziţie juridică - asupra lucrului la care se referă, cu luarea în considerare a naturii şi destinaţiei acestuia şi cu respectarea condiţiilor şi limitelor ce rezultă din lege. Dar patrimoniul succesoral este alcătuit şi din obligaţii, nu numai din drepturi, ceea ce înseamnă că succesiunea nu constituie doar un simplu mod de dobândire a proprietăţii.

Etimologie: Din punct de vedere etimologic cuvântul "succesiune" îşi are originea în limba latină, în cuvântul "succesio- succesionis" care poate fi tradus prin "înlocuire", "urmare", dar şi "succesiunea lucrurilor".

Sensuri: Termenul "succesiune" are două sensuri:

1. lato sensu, prin succesiune se înţelege orice transmisiune juridică a unor bunuri, indiferent dacă acestea sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale. În acest caz prin succesiune se înţelege continuarea, ca titular de drept 7 nu numai transmiterea pentru cauză de moarte, dar şi transmisiunea între vii ( de exemplu, donatarul succede donatorului, etc) . 2. stricto sensu, termenul de "succesiune" are două înţelesuri:

a) în primul rând, prin succesiune se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedată către una sau mai multe persoane în fiinţă. Astfel, "se poate spune că o persoană

6 I.Dogaru, T. Sâmbrian, Drept civil român, vol.II, Editura Europa, Craiova, 1996, pag.81.

7 Raul Petrescu, Drept succesoral , Editura Oscar Print, Bucureşti, pag.53.

7

succedă alteia sau o moşteneşte" 8 ; b) în al doilea rând, prin succesiune se înţelege obiectul moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiunilor patrimoniale 9 . În lucrare ne vom referi la termenul de succesiune privit stricto sensu. De cujus: Persoana decedată al cărei patrimoniu se transmite pe cale de succesiune se numeşte şi de cujus, prescurtarea formulei romane "is de cujus succesionis agitur" - cel despre a cărui succesiune este vorba. Denumire: Persoanele care dobândesc prin moştenire

unele părţi din patrimoniul moştenirii poartă denumirea generică de moştenitori, succesori, erezi, coerezi. În cazul în care este vorba de moşteniri testamentare, moştenitorii se mai numesc şi legatari. Felurile moştenitorilor: Moştenitorii, după felul succesiunii, pot fi:

universali;

cu titlu universal;

cu titlu particular.

Moştenitorii universali sunt moştenitorii care dobândesc totalitatea drepturilor patrimoniale care au aparţinut celui care lasă moştenirea. Moştenitorii cu titlu universal sunt moştenitorii care

dobândesc o fracţiune din totalitatea drepturilor patrimoniale care au aparţinut celui care lasă moştenirea, adică o fracţiune din patrimoniul succesoral.

8 Mihail Eliescu, "Curs de succesiuni", Editura Humanitas, Bucureşti, 1997,

pag.13.

9 A se vedea M.Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, pag.19 - 20.

8

Legatarii cu titlu particular sunt legatarii ce dobândesc drepturi numai asupra unor anumite bunuri care au aparţinut celui ce lasă moştenirea. În toate aceste cazuri însă, un moştenitor nu poate să preia mai multe drepturi decât a avut de cujus. Acest lucru rezultă din vechiul adagiu roman ridicat la rang de principiu: "nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet" . ("nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuşi"). Înainte de a accepta o succesiune, cel care este chemat la moştenire se numeşte succesibil,iar după ce a acceptat moştenirea, persoana respectivă poartă denumirea de succesor. Regulile ce guvernează instituţia moştenirii se aplică numai morţii unor persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unor persoane juridice. Temeiul dreptului la moştenire: Problema temeiului dreptului la moştenire a fost rezolvată în mod diferit astfel:

1. Marii autori de drept civil dinainte de Revoluţia franceză de la 1789 susţineau că moştenirea îşi are temeiul în dreptul natural, ea fiind raţiunea naturală care guvernează toţi oamenii;

2. Marii autori de drept civil care au redactat actualul Cod civil francez au susţinut că moştenirea îşi are temeiul în dreptul pozitiv al fiecărei ţări, aceasta constituind o creaţie a legii, fără nici o altă rădăcină, în afară de lege. Aceste opinii diferite au dus până la urmă la împărţirea

succesiunii în două:

succesiunea legală;

succesiunea testamentară.

Succesiunea legală îşi are temeiul în dreptul natural care are la bază patru idei:

1. ideea obligaţiei morale, obligaţie pe care de cujus o avea faţă de familie şi faţă de o anumită categorie de moştenitori,

9

moştenitorii rezervatari, pentru a le asigura cele necesare traiului, aceştia fiind continuatorii persoanei defunctului;

2. ideea afecţiunii prezumate. S-a prezumat că defunctul faţă de persoana care îl moşteneşte trebuie să aibă o anumită afecţiune, afecţiune care se îndreaptă în special asupra moştenitorilor rezervatari. Din această cauză întotdeauna la moştenire vin rudele cele mai apropiate, presupunându-se că defunctul avea o afecţiune mai mare faţă de ele;

3. ideea de "heredes sui " adică de a a lua înapoi ceea ce-i aparţine prin contribuţie la constituirea patrimoniului familial;

4. ideea de consolidare a familiei prin conservarea bunurilor moştenite.

Patrimoniu: Patrimoniul lui de cujus nu-şi pierde prin moartea acestuia caracterul de universalitate juridică, transmiţându-se ca atare către cel sau cei care prin voinţa testatorului sau puterea legii sunt chemaţi să-l moştenească.

Concluzie: Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedată către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice).

10

SECŢIUNEA A II-A

Istoric

Comuna primitivă: Dreptul la moştenire îşi are originea încă din comuna primitivă, atunci când caracterul cu totul rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni să se unească pentru a înfrunta forţele naturii şi animalele sălbatice, şi pentru a- şi procura cele necesare pentru a putea supravieţui 10 . În această perioadă, proprietatea privată nu exista încă, era numai o stăpânire personală, de fapt, asupra uneltelor de vânat şi de pescuit, precum şi asupra uneltelor agricole (care aparţineau bărbatului) şi asupra uneltelor de uz casnic (care aparţineau femeii) 11 . La moartea bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginţii, dar datorită valorii lor foarte mici, se împărţeau între rudele cele mai apropiate în linie maternă a celui decedat (în cazul ginţii matriarhale) sau între rudele după tată ale celui decedat (în cazul ginţii patriarhale). Moştenirea a început să se dezvolte o dată cu ivirea familiei monogame; casa, gospodăria casnică, animalele domestice, trecând în proprietatea familiei mari patriarhale, şi, apoi, în proprietatea familiei mici, monogame. Drepturile familiei asupra casei, gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice erau exercitate de şeful familiei - bărbatul. O dată cu moartea acestuia era înlocuit cu un alt şef care exercita toate drepturile ce

10 A se vedea M.O. Kosven, Introducere în istoria culturii primitive, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag.99 şi urm.

11 Mihail Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, pag.25.

11

aparţineau familiei 12 . Astfel, moştenirea avea ca obiect transmiterea exerciţiului drepturilor asupra bunurilor ce aparţineau familiei, de la un şef de familie la altul, şi nu transmisiunea unei universalităţi de drepturi şi obligaţii, de la un titular de patrimoniu la altul.

O dată cu trecerea timpului, începe să dispară progresiv proprietatea grupului familial, fiind înlocuită, în cadrul unei economii bazate pe schimbul de mărfuri cu proprietatea individuală. Astfel, şeful familiei, care la început era un reprezentant al grupului, devine stăpânul unic, deplin şi necontrolat al averii familiei, al muncii şi al persoanei, atât a soţiei sau soţiilor sale, cât şi a copiilor săi 13 . Aşadar, într-o societate bazată pe proprietatea privată, dreptul de proprietate nu se putea stinge la moartea proprietarului deoarece, pentru a satisface nevoile economice ale populaţiei dreptul de proprietate individuală asupra mijloacelor de producţie nu putea rămâne îngrădit de timpul scurt al trecătoarei vieţi omeneşti, ci, dimpotrivă trebuia prelungit dincolo de moartea proprietarului 14 , să devină perpetuu, trecând asupra moştenitorilor. Pe măsură ce se destrăma proprietatea familială de grup i se recunoaşte, treptat, proprietarului, şi dreptul de a dispune de drepturile sale pentru timpul cât nu va mai fi.

Moştenirea în Egiptul antic: În Egiptul antic, moştenirea se împărţea în mod egal între fii şi fiice, fiul mai mare luând ceva mai mult, şi trebuind, în schimb să se ocupe de funeraliile tatălui. Succesiunea testamentară apare mai târziu, în epoca nouă, fiind introdusă de greci şi romani.

12 Noul şef de familie continua să exercite drepturile asupra bunurilor familiei, conducerea grupului, precum şi administrarea averii comune.

13 M.O. Kosven, op. cit., pag.172.

14 M. Eliescu, Moştenirea

,

pag.29.

12

Moştenirea în dreptul babilonian: În dreptul babilonian, moştenirea se împărţea după numărul copiilor. În cazul fetelor, acestea erau excluse de la moştenire în cazul în care primiseră dotă, iar în caz contrar primeau o parte virilă din averea mobiliară a tatălui, dar nu în deplină proprietate, ci numai în folosinţă, sau fraţii se obligau să o doteze. În cazul în care o persoană a fost căsătorită de mai multe ori, fii soţiilor sale succesive veneau la moştenire în mod egal 15 . Dacă unul din moştenitori era minor, dreptul său la moştenire era mai mare, luând din moştenire, peste partea sa succesorală anumite bunuri mobile, în calitate de terhatum în vederea căsătoriei pe care o va contracta ulterior. Dreptul babilonian cunoştea numai succesiunea legală, nu şi succesiunea testamentară. Bunurile familiale formau un bloc inalienabil pe care tatăl, la moartea sa, trebuia să-l transmită intact succesorilor. O dată cu adoptarea Codului lui Hamurabi, această situaţie s-a schimbat, tatăl putând avantaja pe unii succesibili încă din timpul vieţii, constituind în favoarea lor donationes inter vivos 16 .

Moştenirea în vechiul drept evreiesc: Dreptul succesoral evreiesc prezenta anumite trăsături care decurgeau din caracterul familiei patriarhale ce se consolidase definitiv încă înainte de epoca întăririi statului. La moştenire veneau numai fiii, iar mai târziu şi fiicele. În cazul în care defunctul nu avea copii moştenirea era culeasă de părinţii săi, iar dacă şi aceştia erau predecedaţi, de fraţii săi. De regulă, fiul mai mare avea o parte dublă faţă de ceilalţi

15 Din acest punct de vedere dreptul babilonian se deosebea de alte legislaţii care acordau drepturi diferite fiilor ce proveneau din alte căsătorii. Exemplu: în dreptul neobabilonian, copilul născut din prima căsătorie primea 2/3 din succesiunea tatălui, iar cel din a doua căsătorie primea 1/3.

16 Succesibilii care puteau beneficia de aceste donationes inter vivos erau: soţia, fiicele şi fiii.

13

moştenitori, cu motivaţia ca patrimoniul familiei să nu se destrame complet. Cu timpul, s-a admis şi dreptul de succesiune reciproc între mamă şi fii şi de asemenea între soţi. La rândul lui, testamentul nu a avut o importanţă prea mare, prin el testatorul nu-şi putea lăsa averea decât tot moştenitorilor legali, însă o putea împărţi în alte cote decât cele stabilite în mod expres de lege.

Moştenirea în vechiul drept indian: În vechiul drept indian, la început, moştenirea era bazată pe dreptul primului născut. Legea lui Manu dispunea că fiul cel mai mare putea lua singur întreaga avere părintească, iar ceilalţi trebuiau să trăiască sub tutela sa, aşa cum au trăit şi sub tutela tatălui 17 . Mai târziu, s-a acordat un drept de succesiune şi celorlalţi fii, dar cel mai în vârstă obţinea o cotă mai mare şi mai bună din punct de vedere calitativ. Soţia nu avea nici un drept la succesiunea soţului, dar fiul adoptiv avea aceleaşi drepturi succesorale ca şi fiul legitim. Totodată, dobândirea moştenirii obliga la anumite ritualuri şi sacrificii religioase pentru pomenirea celui mort. Moştenirea în dreptul Greciei antice: Potrivit dreptului grec, la moştenirea tatălui veneau numai fiii. Numai în cazul în care nu existau fii, veneau la succesiune fiicele. Moştenirea se împărţea în mod egal între fii. Conform legilor lui Solon, pe de o parte, testament nu se putea face decât în cazul în care nu existau moştenitori legali, iar, pe de altă parte, nu puteau face testamente femeile, minorii, nebunii. În cazul în care nu existau moştenitori masculini, ci numai o fiică sau mai multe, tatăl putea face un testament în care să arate

17 Acelaşi principiu apare şi în Legea lui Apastamba.

14

cum se va împărţi moştenirea precum şi care sunt obligaţiile fiicei care va primi moştenirea 18 . Moştenirea în dreptul cutumiar român: Atunci când oamenii erau împărţiţi în obşti săteşti, acestea exercitau un drept de stăpânire superioară (dominium eminens) asupra întregului teritoriu pe care se întindea până la hotarul obştii. Acest teritoriu se afla în stăpânirea devălmaşă a tuturor membrilor obştii, excepţie de la această regulă făcând-o următoarele bunuri: casele, terenurile proprietate individuală, delniţele (în Ţara Românească), jirebii (în Moldova) 19 . Toate aceste bunuri, ce se aflau în stăpânirea unei familii sub conducerea tatălui, rămâneau la moartea acestuia în stpânirea copiilor. Este vorba de o stăpânire indiviză, fără a se pune problema deschiderii succesiunii tatălui decedat în sensul propriu al termenului. Astfel, copiii, pe măsură ce deveneau maturi, defrişau noi terenuri din cadrul obştii, folosind astfel toate suprafeţele rămase în devălmăşie. Dreptul succesoral începe să apară din momentul în care familia şi-a restrâns sensul, referindu-se numai la părinţi şi la copiii neajunşi la maturitate, atunci când a început să scadă treptat suprafaţa patrimoniului devălmaş până la dispariţie. Aşadar, noile gospodării nu puteau fi întemeiate decât prin înzestrări făcute copiilor de către tatăl de familie, din fondul comun al colectivului familial. Astfel, obiceiul era ca părţile atribuite copiilor să fie de aceeaşi mărime pentru a nu apărea neînţelegeri, iar copiii se ajutau între ei la construirea caselor în care se instalau. De

18 Exemplu: tatăl putea să prevadă prin testament obligaţia pentru fata moştenitoare de a se căsători cu o anumită persoană, iar în cazul în care fata nu dorea să facă acest lucru avea dreptul să se adreseze adunării populare, care o putea scuti de această obligaţie, lăsându-i totuşi moştenirea.

19 V. Hanga, Gh. Cronţ s.a., Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, pag.517.

15

asemenea, ultimul copil rămânea în casa bătrânească pentru a-i îngriji pe bătrâni şi a-i înmormânta. Din această cauză şi pentru că el contribuia şi la construirea caselor celorlalţi fraţi, de regulă, copilul cel mai mic era cel căruia i se recunoştea privilegiul ultimogeniturii masculine. Pentru ca moştenitorul să poată moşteni, trebuia să fie demn, în caz contrar de cujus putea să-i dezmoştenească şi pe cei mai apropiaţi coerezi 20 . Moştenirea se deschidea după ce persoanele îndrituite de a accepta îşi dovedeau calitatea de moştenitor. Această dovadă se făcea cu ajutorul martorilor întrucât lipsea un sistem organizat al actelor civile. Cei chemaţi la moştenire beneficiau de un drept de opţiune, putând fie să accepte moştenirea, fie s-o repudieze în cazul în care era insolvabilă. În situaţia în care erau mai mulţi moştenitori puteau să rămână în stare de indiviziune, iar dacă doreau să iasă din indiviziune puteau să-şi împartă bunurile pe cale amiabilă (printr-o învoială), iar dacă nu se înţelegeau, se puteau adresa instanţelor judiciare pentru a le fi rezolvate neînţelegerile.

Moştenirea în vechiul drept românesc: Transmisiunea bunurilor succesorale se făcea fie pe cale legală, fie pe cale testamentară. În cadrul moştenirii legale, copiii legitimi şi adoptivi (atât băieţii cât şi fetele) aveau o vocaţie succesorală egală asupra bunurilor de baştină (ocine, dedine) sau care au fost cumpărate de părinţii lor decedaţi. Copiii naturali veneau numai la moştenirea mamei lor. Copilul vitreg avea aceleaşi drepturi de moştenire ca şi cel legiuit, dar numai la succesiunea părintelui bun, nu şi la moştenirea soţului acestuia 21 .

20 A se vedea V. Hanga, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pag.96.

21 A se vedea E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc,

16

De la împărţirea egală a moştenirii pământului între fete şi băieţi se constată în Ţara Românească o influenţă a privilegiului masculinităţii, păstrat şi în statutele Ţării Făgăraşului. Cu toate acestea, ţăranii au evitat îndepărtarea fetelor de la moştenirea pământului prin procedura înfrăţirii care, în mod simbolic, considera fetele ca fiind băieţi. Legea ţării recunoştea şi soţului supravieţuitor un drept de moştenire în concurs cu copiii. Astfel, în cadrul moştenirii legale existau următoarele clase de moştenitori:

1. moştenitorii legitimi, respectiv descendenţi, ascendenţi şi

colaterali;

2. copilul din afara căsătoriei, în raport cu succesiunea

mamei şi a rudelor ei;

3. înfiatul faţă de averea părintelui sufletesc;

4. soţul supravieţuitor şi văduva săracă;

5. autoritatea de stat (domnul, fiscul, etc.) 22 .

O excepţie de la regula potrivit căreia moştenirea se deschidea prin moartea unei persoane o constituia cel ce se dedica vieţii monahale care mai putea dispune de avere numai până în momentul intrării lui în ordinul monahal. Dreptul roman: Moştenirea legală se mai numea şi ab intestat, fiind reglementată de Legea celor XII Table. Astfel, conform acestei legi existau următoarele categorii de moştenitori:

1. Sui heredes- sunt cei care la moartea lui pater familias deveneau independenţi (sui iuris): fiii, fiicele, soţia căsătorită cu manus, precum şi nepoţii ai căror părinţi decedaţi rămăseseră până în momentul decesului în puterea şefului familiei.

Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999, pag.116.

22 Liviu P. Marcu, Istoria dreptului Bucureşti, 1997, pag.122.

românesc,

17

Editura

Lumina

Lex,

Aceştia veneau la moştenire cu prioritate faţă de toate celelalte clase de moştenitori 23 , purtând denumirea de heredes sui (cei care se moştenesc pe ei înşişi) întrucât, în timpul vieţii şefului de familie, au colaborat cu acesta la alcătuirea averii familiei. Astfel, aceşti moştenitori dobândeau practic o avere pe care o făuriseră în comun cu cel pe care îl moşteneau. Din cadrul acestei categorii mai făceau parte şi adoptatul şi adrogatul, cu toate că nu erau rude de sânge cu defunctul. Aşadar, apartenenţa la grupul familial şi respectiv dreptul la moştenire rezultă din aşa numita rudenie agnatică 24 şi nu din rudenia de sânge. Acest lucru făcea ca descendenţii care nu se mai aflau sub puterea şefului familiei (erau emancipaţi sau daţi în adopţie) nu veneau la succesiunea tatălui lor natural, legătura de rudenie civilă cu pater familias fiind desfăcută prin emancipare sau adopţie. Aceeaşi era situaţia şi în cazul soţiei căsătorite fără manus.

În cadrul acestei clase, moştenirea se împărţea pe capete, dacă toţi moştenitorii erau de gradul I. Spre exemplu, dacă defunctul lăsa doi fii, fiecare dintre aceştia primea câte ½ din moştenire. Dacă moştenitorii erau de grade diferite succesiunea se împărţea pe tulpini, nepoţii de fii venind la moştenire prin reprezentarea succesorală. Astfel, dacă defunctul lasă un fiu şi doi nepoţi născuţi dintr-un alt fiu care era predecedat (a decedat înaintea lui de cujus) patrimoniul se împărţea în două: o jumătate o lua fiul în viaţă iar cealaltă jumătate era culeasă de cei doi nepoţi care o împărţeau în mod egal 25 , care luau astfel ceea ce s-ar fi

23 E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Editura Şansa, Bucureşti, 1993,

pag.135.

24 Rudenia agnatică sau civilă avea la bază legătura de subordonare faţă de pater familias.

25 Vl. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, pag.315.

Pedagogică,

Editura

Didactică

şi

18

cuvenit tatălui lor, dacă ar mai fi trăit până în momentul morţii şefului de familie.

2. Agnatus proximus- veneau la moştenire atunci când nu existau

moştenitori heredes sui. Aceştia erau moştenitorii colaterali, respectiv fraţi, veri, nepoţii de frate sau de văr. În situaţia în care

nu existau agnaţi apropiaţi, cei mai îndepărtaţi agnaţi veneau la moştenire în calitate de agnatus proximus. Exemplu: dacă existau fraţi, aceştia veneau la moştenire ca fiind cele mai apropiate rude civile, iar în lipsa acestora verii erau consideraţi agnatus proximus. Dacă, însă, cel mai apropiat agnat refuza moştenirea, nu moştenea agnatul următor deoarece în acest sistem colateralii nu veneau la moştenire prin reprezentare.

3. Gentiles- veneau la moştenire în lipsa celorlalte două clase,

moştenirea revenindu-le în bloc. În fapt, nu era vorba de un adevărat drept de moştenire, ci de reintoarcerea unui patrimoniu privat la comunitatea gentilică din care iniţial a derivat 26 .

Sistemul dreptului pretorian: Cu timpul, sistemul Legii celor XII Table nu mai corespundea noilor tendinţe ce au apărut în privinţa organizării familiei, astfel că pretorul a intervenit,

ocrotind rudele de sânge şi consolidând raporturile dintre soţi în cadrul căsătoriei fără manus 27 . Această nouă reglementare a fost cunoscută sub numele de bonorum possessio şi stabilea următoarele clase de moştenitori:

1. Bonorum possessio unde liberi- cuprindea descendenţii

defunctului, respectiv atât sui heredes, cât şi cei care au pierdut drepturile succesorale după dreptul civil printr-o capitis deminutio (exemplu: fiul emancipat şi descendenţii săi). În ceea ce priveşte descendenţii daţi spre adopţie, le recunoştea şi acestora dreptul la moştenire dar sub condiţia ca aceştia să nu se mai

26 Vl. Hanga, op. cit., pag.315

27 E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., pag.136.

19

găsească în familia adoptivă;

2. Bonorum possessio unde legitimi- respectiv agnaţii şi gentilii. Spre deosebire de dreptul civil, în situaţia în care unul dintre agnaţi repudia moştenirea, aceasta nu devenea vacantă, ci era culeasă de următoarea categorie de moştenitori pretorieni;

3. Bonorum possessio unde cognati- este vorba despre rudele de sânge ale defunctului care nu sunt în acelaşi timp şi agnaţi (exemplu: cazul copiilor faţă de mama lor în cazul căsătoriei fără manus). Aşadar, un agnat, oricât de îndepărtat ar fi fost, îi înlătura de la moştenire pe cognaţi. Aceştia din urmă veneau la moştenire până la al şaselea şi uneori până la al şaptelea grad de rudenie;

4. Bonorum possessio unde vir et uxor- cuprindea soţii căsătoriţi fără manus care moşteneau în cazul în care nu existau moştenitori din celelalte clase.

Sistemul dreptului imperial: În dreptul clasic, prin două senatusconsulte, împăraţii au extins şi mai mult cercul rudelor de sânge chemate la moştenire 28 : prin senatusconsultul Tertullian a fost acordat un drept de moştenire mamei faţă de copiii rezultaţi din căsătoria fără manus, dar era vorba numai despre mamele care aveau ius liberorum (femeia liberă cu trei copii şi cea dezrobită cu patru copii), iar prin senatusconsultul Orfitian, au fost chemaţi la succesiunea mamei, copiii rezultaţi din căsătoria fără manus care moşteneau înaintea agnaţilor în cadrul primei clase de moştenitori. Ulterior, împăratul Justinian a renunţat la sistemul succesoral ce avea la bază rudenia civilă, trecând la un sistem succesoral ce avea la bază rudenia de sânge.

28 I. Cătuneanu, Curs de drept roman, Bucureşti, 1927, pag.525.

20

Astfel, prin reformele adoptate de Justinian, au fost create patru clase de moştenitori:

1. descendenţii- dacă erau de acelaşi grad, împărţirea se făcea pe capete, iar dacă erau de grade diferite împărţirea se realiza pe tulpini, operând reprezentarea succesorală;

2. ascendenţii, fraţii şi surorile bune şi copiii lor- în situaţia în care veneau la moştenire numai ascendenţi, ascendentul mai apropiat în grad îi excludea de la moştenire pe cei mai îndepărtaţi, nefăcându-se deosebire între ascendenţii din partea tatălui sau a mamei 29 . De asemenea, dacă rămâneau numai fraţi şi surori moştenirea se împărţea între aceştia pe capete, iar în situaţia în care veneau atât ascendenţi cât şi fraţi şi surori, moştenirea se împărţea tot pe capete între ascendenţi, fraţi şi surori 30 .

3. fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor- respectiv fraţi şi surori numai după tată sau numai după mamă şi copiii acestora;

4. ceilalţi colaterali, neprecizându-se până la ce grad se întinde

vocaţia colateralilor la moştenire, fiind lăsate în vigoare regulile dreptului pretorian care fixau ca ultim grad de rudenie gradul şase şi uneori şapte. Soţul sau soţia supravieţuitoare nu făceau parte din nici o clasă de moştenitori, dar subzista vechea dispoziţie pretoriană potrivit căreia soţul sau soţia aveau vocaţie la moştenire în lipsa celorlalţi moştenitori legali. Excepţie o făcea văduva săracă, căreia îi era atribuită o parte din moştenire, care varia în funcţie de gradul de moştenire al celor chemaţi la succesiune, dar nu putea depăşi un sfert din patrimoniul succesoral.

29 Exemplu: dacă de pe urma lui de cujus au rămas tatăl şi doi bunici, unul după mamă şi unul după tată, moştenirea urma să fie culeasă de tată ca fiind

cel mai apropiat în grad dintre ascendenţi de defunct.

30 Vl. Hanga, op. cit., pag.319.

21

SECŢIUNEA A III-A

Felurile transmisiunii

Enumerare: Succesiunea, moştenirea sau ereditatea, poate fi, după izvorul ei, legală sau testamentară.

Discuţie: În literatura de specialitate 31 a mai apărut şi opinia potrivit căreia, pe lângă cele două forme de moştenire mai există încă una: moştenirea contractuală (convenţională) - în cazul deosebit de rar în practică, al donaţiei de bunuri viitoare, adică al contractului de donaţie având drept obiect o moştenire, o fracţiune din aceasta sau bunuri succesorale singulare. În acest caz, donaţia produce efecte numai la moartea donatorului şi este întotdeauna revocabilă 32 . Acest fel de moştenire era reglementată de disp.art.821, 933 şi 934 C.civ., iar abrogarea ultimelor două articole citate a dus la caducitatea acestui fel de moştenire. Istoric: În dreptul roman succesiunile erau de trei feluri:

succesiunea ab intestat, succesiunea testamentară şi succesiunea deferită contra testamentului33 . Ele erau incompatibile şi se excludeau una pe alta . Astfel, numai în cazul în care succesiunea testamentară lipsea, se putea moşteni legitim. La romani, unul din drepturile esenţiale ale cetăţeanului era dreptul de a lăsa un moştenitor printr-un act de ultimă voinţă. Astfel, patrimoniul lui

31 A se vedea D.Chirică,

pag.20.

32 M.Eliescu, Moştenirea

33 T.Sâmbrian, Principii, instituţii şi texte celebre în dreptul roman, Casa de

Editură şi Presă ŞansaSRL,Bucureşti, 1994, pag.93.

op. cit., pag.28; M.Eliescu, Moştenirea

., loc.cit

,

22

de cujus constituie o unitate indivizibilă:

1. moştenirea nu putea fi divizată în mase de bunuri diferite după originea ori natura lor; iar,

2. bunurile succesorale nu puteau fi împărţite spre a fi moştenite

o parte prin testament, iar altă parte prin lege. Excepţia de la această regulă este dată de succesiunea deferită contra testamentului ce reprezintă o transmitere a patrimoniului care, în condiţiile existenţei unui testament, se face în alt mod decât cel prevăzut în testament34 . Acest tip de succesiune avea loc în două cazuri: în cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii 35 şi în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios 36 . La greci, succesiunea, de asemenea, era de două feluri:

legală şi testamentară. În cazul acestora moştenirea legală o excludea pe cea testamentară, adică de cujus putea dispune de patrimoniul său prin testament numai în cazul în care nu avea copii.

Legiuirea Caragea împarte la rândul ei succesiunea în moşteniri "cu diată" sau "fără diată", după cum transmiterea patrimoniului avea loc testamentar sau pe baza unei dispoziţii legale. Codul Calimach precizează: "Dreptul moştenirii se întemeiază pe cea de pe urmă voinţă a testatorului, arătată după a legilor orânduială, sau pe lege. Codul Napoleon va realiza un sistem succesoral ce se baza atât pe rudenia de sânge, cât şi pe voinţa prealabilă a lui de cujus.

34 T.Sâmbrian, op.cit, pag.98.

35 Este cazul în care, în testament, de cujus avea inserate exheredări fără a folosi forma solemnă exheres esto (exheredes sunto)- caz în care aceste exheredări nu-şi produceau efecte. 36 Este cazul în care, în testament, de cujus, prevăzuse dezmoştenirea nemotivată a rudelor apropiate, acestea putând înlătura exheredarea prin introducerea acţiunii querela inofficiosi testamenti.

23

Regula în materie o constituie moştenirea legală, moştenirea testamentară fiind considerată doar o derogare de la normele moştenirii stabilite de lege 37 . Tot Codul lui Napoleon de le 1804 este cel care înlătură distincţia ce se făcea între bunurile succesorale după originea şi calitatea lor. Codul civil român cunoaşte cele două tipuri de moştenire:

moştenirea legală şi moştenirea testamentară.

Succesiunea legală: Succesiunea este legală atunci când transmisiunea din cauză de moarte se săvârşeşte în puterea legii. Ea se mai numeşte în acest caz şi moştenire ab intestat, deoarece nu priveşte decât moştenirile celor care au murit fără a face un testament (intestati) 38 . Succesiunea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a acceptat moştenirea. Succesiunea testamentară: În situaţia în care defunctul a dispus de averea sa, pentru timpul cât nu va mai fi, prin unul sau mai multe acte unilaterale de ultimă voinţă numite legate, succesiunea se numeşte testamentară, căci legatele nu se pot face decât prin testament. Legatarii: Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea - în tot sau în parte - se numesc legatari sau moştenitori testamentari. Legatarul poate fi:

universal, dacă are vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct; cu titlu universal, dacă are vocaţie la o fracţiune din masa

37 Testamentul putea fi făcut numai cu împlinirea cumulativă a unor condiţii prevăzute expres în Codul Napoleon, fiind foarte rar uzitat.

38 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom III, Editura Socec, Bucureşti, 1912, pag.42.

24

succesorală; sau, cu titlu particular, dacă are vocaţie la bunuri singulare, determinate, din masa succesorală.

Succesiunea anomală: Până la intrarea în vigoare a Codului familiei, în Codul civil, subsidiar succesiunii comune sau de drept comun, era întâlnită şi instituţia succesiunii anomale 39 , succesiunea legală fiind de două feluri:

succesiunea normală sau de drept comun;

succesiunea anomală.

Succesiunea anomală se întâlnea în situaţia în care adoptatul murea fără să lase posteritate, adică fără să fi avut descendenţi. Acest tip de succesiune se referea la bunurile determinate prin originea lor, pe care adoptatul le primea prin titlu gratuit de la adoptator. Astfel, aceste bunuri, în cazul în care adoptatul murea fără

lăsa posteritate se întorceau la adoptator sau la descendenţii lui 40 .

a

Coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea testamentară: Datorită faptului că, pe de o parte, un testament este valid chiar dacă nu cuprinde decât legate cu titlu particular sau cu titlu universal, rămânând astfel o parte din moştenire ce nu se deferă prin testament, iar, pe de altă parte, Codul civil instituie

o rezervă în favoarea unor anumiţi moştenitori, în primul caz se

admite, iar în cel de-al doilea, se impune coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea testamentară. Astfel, dispoziţia cuprinsă în art. 650 C.civ., potrivit căruia succesiunea se deferă sau prin lege, sau prin testament,

, pag.113.

40 A se vedea Matei B.Cantacuzino, op.cit, pag.216.

39 A se vedea M.Eliescu, Moştenirea

25

nu trebuie interpretată în sensul că moştenirea legală ar exclude moştenirea testamentară. Sunt şi cazuri în care cele două tipuri de moştenire nu coexistă. Astfel:

1. în cazul în care de cujus moare fără a lăsa testament 41 , există

doar moştenire legală;

2. în cazul în care de cujus lasă prin testament întregul patrimoniu uneia sau mai multor persoane, există numai

moştenire testamentară, sub condiţia să nu existe moştenitori rezervatari. Existenţa acestora face ca moştenirea respectivă să fie legală şi testamentară. Potenţialii rezervatari sunt moştenitorii care, în puterea legii, au dreptul la o parte din moştenire. Aceştia sunt:

descendenţii în linie dreaptă ai lui de cujus, fără limită de grad;

ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului);

soţul supravieţuitor.

Problemă: Practica şi doctrina de specialitate şi-au pus problema dacă un moştenitor poate, în acelaşi timp, să aibă o dublă calitate: de moştenitor legal şi moştenitor testamentar 42 . Răspunsul a fost afirmativ, calitatea de moştenitor legal subzistă şi în cazul în care aceasta este unită cu aceea de moştenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri, să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente43 .

41 Aşa cum am mai precizat, succesiunea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este valabil, sau legatarul nu a acceptat moştenirea.

42 A se vedea Eugeniu Safta-Romano, op.cit., pag.38 - 39.

43 T.S., s. civ., dec.nr.2775/1984, în CD, 1984, pag.126.

26

SECŢIUNEA A IV-A

Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

1. Preliminarii

Enumerare: Succesiunea este transmiterea patrimoniului

unei persoane fizice decedate, asupra uneia sau mai multor persoane în viaţă. Din această definiţie precum şi din aprecierile unanime ale literaturii de specialitate 44 rezultă că succesiunea prezintă următoarele caractere juridice:

1. Transmisiune pentru cauză de moarte;

2. Caracterul universal al transmisiunii succesorale;

3. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale;

4. Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale.

Toate aceste caractere juridice fac ca succesiunea să se deosebească de celelalte moduri de transmitere a drepturilor şi

obligaţiilor ce aparţin unei persoane fizice.

2. Caractere a. Transmisiune pentru cauză de moarte

Transmisiune mortis cauza: Art. 651 C.civ. precizează:

"Succesiunile se deschid prin moarte", ceea ce înseamnă că moştenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte, mortis causa, întrucât se produce în urma şi prin efectul morţii fizice

44 M.Eliescu, Moştenirea

Romano, op.cit., pag.28 şi următoarele; D.Chirică, op.cit.,pag.29 şi următoarele; Raul Petrescu, op. cit., pag.14; M. Popa, Drept civil. Succesiuni, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995, pag.10 şi următoarele, etc.

., pag.48 şi următoarele; Eugeniu Safta-

27

constatate sau judecătoreşti declarate a unei persoane fizice (viventis hereditas non datur). Numai persoanele fizice sunt cele care pier prin moarte, rezultă deci că dispoziţiile art. 651 C.civ. se referă numai la persoanele fizice. În cazul încetării existenţei persoanelor juridice, cu toate că are loc prin acest fapt o transmisiune universală sau cu titlu universal a unui patrimoniu, nu sunt aplicabile normele dreptului succesoral ci o serie de legi speciale ce reglementează încetarea existenţei persoanei juridice (Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării juridice şi a falimentului) 45 . Aşadar, din dispoziţiile Codului civil rezultă că normele dreptului succesoral nu se pot aplica actelor de transmisiune inter vivos şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane juridice. Totuşi, în literatura de specialitate 46 , se precizează că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt în principiu, aplicabile şi persoanelor juridice ori statului în cazurile şi în măsura în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau a unor bunuri din patrimoniul persoanei decedate. Prin moarte, persoana fizică dispare, pierzându-şi calitatea

45 Persoanelor juridice nu le sunt aplicabile normele dreptului succesoral întrucât, pe de o parte, persoanele juridice, nu pot avea familii, astfel încât consolidarea acestor familii sau stimularea producţiei prin posibilitatea de a lăsa unei rude apropiate bunurile agonisite prin muncă de defunct, nu se pot realiza, iar, pe de altă parte, interesele creditorilor persoanei juridice ar fi afectate în situaţia în care atunci când aceasta este dizolvată sau reorganizată, patrimoniul ei trecând asupra unei alte persoane prin moştenire.

46 A se vedea Teofil Pop, Drept civil român. Persoanele fizice şi persoanele juridice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag.36 şi următoarele; Gh.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , Editura Şansa - SRL, Bucureşti, 1994, pag.268 şi următoarele; Eugeniu Safta-Romano, op.cit., pag.28.

28

de subiect de drept. Totuşi, persoana respectivă, în timpul vieţii, a adunat un patrimoniu care este netransmisibil până în momentul morţii. Prin moarte, patrimoniul urmează să fie transmis fie unor persoane fizice, fie unor persoane juridice. În cazul în care de cujus moare fără moştenitori şi fără a lăsa testament moştenirea revine statului, această procedură fiind deschisă numai prin moartea naturală a lui de cujus, controlată prin examinarea cadavrului urmată de eliberarea certificatului de deces.

Dispariţia: În cazul dispariţiei unei persoane, trimiterea în posesie a moştenitorilor prezumtivi este îngreunată de "numeroase precauţii, motivate de posibilitatea reîntoarcerii eventuale a absentului" 47 . Totuşi, moştenitorii pot intra în posesie printr-o hotărâre judecătorească constatatoare a morţii dispărutului. Data inclusă în hotărâre ca fiind cea a decesului persoanei dispărute poate fi atacată printr-o acţiune în rectificare, dovada putându-se face prin orice mijloc de probă. În momentul morţii lui de cujus, moştenitori sunt cei care se substituie acestuia, preluându-i toate drepturile şi obligaţiile 48 .

b. Transmisiune universală

Transmisiune universală: Transmisiunea succesorală are caracter universal deoarece moştenirea are ca obiect întregul patrimoniu al lui de cujus format din drepturi şi obligaţii sau o fracţiune din acest patrimoniu, şi nu bunuri privite individual. Prin urmare, patrimoniul defunctului se transmite intact către

47 C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., vol.III, pag.223.

48 Un moştenitor nu poate să aibă mai multe drepturi decât a avut autorul său, deoarece nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi).

29

moştenitori, nedestrămându-se în elementele sale componente. Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis şi al dreptului de proprietate, drept care formează obiectul principal al transmisiunii moştenirii 49 .

Feluri: Din aceste considerente se poate spune că transmisiunea succesorală este de două feluri:

1.

activă - deoarece priveşte drepturile deţinute de de cujus. Aceste drepturi sunt de trei feluri:

a)

drepturi patrimoniale care nu se sting la moartea lui de cujus, trasmiţându-se moştenitorilor 50 ;

b)

drepturi patrimoniale care se sting la moartea lui de cujus fiind legate nedespărţit de persoana acestuia 51 şi care nu se transmit moştenitorilor;

c)

drepturi nepatrimoniale care se sting odată cu moartea lui de cujus şi care nu se transmit moştenitorilor;

2.

pasivă - deoarece priveşte obligaţiile deţinute de de cujus. Prin moştenire, toate obligaţiile defunctului existente în patrimoniul său vor trece la moştenitori52 . Obligaţiile care nu se transmit moştenitorilor sunt de două feluri:

a)

obligaţiile patrimoniale, legate de o calitate personală a defunctului 53 ;

b)

obligaţiile născute din contracte încheiate intuitu personae.

49 C.Stătescu, Drept civil.Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

pag.125.

50 Ex.: creanţele, drepturile reale.

51 Ex.: contracte intuitu personae, drepturi ce au caracter viager.

52 Eugeniu Safta-Romano, op. cit., pag.29.

53 Ex.: obligaţia de întreţinere prevăzută de lege în consideraţia calităţii personale a defunctului, nu şi obligaţia de întreţinere asumată de de cujus printr-un contract de întreţinere.

30

Opozabilitate: Drepturile ce fac parte din moştenire sunt transmise în totalitatea lor şi nu în individualitatea fiecăruia dintre ele.

Deosebiri: Transmisiunea succesorală se deosebeşte de

transmisiunea între vii, din următoarele puncte de vedere:

1. transmisiunea prin acte între vii are ca obiect numai

drepturi 54 , pe când transmisiunea succesorală are ca obiect

patrimoniul defunctului privit ca o universalitate juridică format din drepturile şi obligaţiile ce i-au aparţinut acestuia;

2. transmisiunea prin acte între vii are ca obiect drepturi

individual determinate, spre deosebire de transmisiunea succesorală ce are ca obiect patrimoniul defunctului sau o fracţiune din acest patrimoniu. În cadrul transmisiunii cu titlu

particular, aceasta are ca obiect drepturi individual determinate. În acest caz însă, acest fel de transmisiune coexistă alături de transmisiunea universală sau cu titlu universal, chiar dacă transmisiunile cu titlu particular ar epuiza întreg activul moştenirii;

3. transmisiunea succesorală ce are ca obiect un drept real,

este opozabilă terţilor, chiar dacă nu s-au realizat formele de publicitate imobiliară (art. 28 din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare), spre deosebire de transmisiunea prin acte între vii ce are ca obiect un drept real, care este opozabilă terţilor numai dacă sunt îndeplinite formele de publicitate imobiliară. Caracter universal: În concluzie, existenţa transmisiunii cu titlu particular, nu poate contrazice caracterul universal al transmisiunii succesorale. Caracterul universal al transmisiunii succesorale nu poate

fi contestat nici de răspunderea limitată intra vires hereditatis (în

54 Eugeniu Safta-Romano, op.cit., loc.cit.; Fr.Deak, op. cit., pag.14.

31

limita valorii bunurilor succesorale) a moştenitorilor universali sau cu titlu universal. Pentru a exista răspunderea limitată, moştenitorii universali acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar şi întocmesc un inventar al bunurilor ce le revin. Astfel, se evită confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moştenitorului, în caz contrar, moştenitorul neputând să ceară să răspundă de pasivul succesiunii numai cu bunurile acesteia, răspunzând şi cu bunurile proprii. În cele două cazuri, moştenitorii universali sau cu titlu universal vor răspunde pentru pasivul moştenirii numai în limita activului acesteia. Vânzare: În cazul în care un moştenitor universal sau cu titlu universal îşi vinde drepturile sale succesorale 55 , contractul va avea ca obiect dreptul de moştenire al vânzătorului care poate purta asupra unei universalităţi sau asupra unei cote părţi din această universalitate, după cum este un moştenitor sau sunt mai mulţi.

Moştenitorul cu titlu particular nu poate fi vânzătorul unui drept succesoral, ci numai al dreptului real sau de creanţă care formează obiectul legatului cu titlu particular.

c. Transmisiune unitară