UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL : SIBIU

Tema: Evoluţia dreptului de proprietate

în istoria dreptului românesc. Perspectivă
lapidară asupra dinamicii formelor de
proprietate.

DISCIPLINA: Drept civil . Drepturile reale.

COORDONATOR:
Conf.univ.
dr. Munteanu Cornelia

Autor:
Student : Predescu Cătălin-Gabriel
Anul : II

SIBIU, 2019
 CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................. 3
CAPITOLUL I. PROPRIETATEA ȚĂRĂNEASCĂ ASUPRA PĂMÂNTULUI ........ 4
1.1 Dreptul de proprietate în obștea liberă ................................................................... 4
1.2. Dreptul de proprietate în obștea aservită ............................................................... 6
CAPITOLUL II. PROPRIETATEA NOBILIARĂ. ........................................................ 6
2.1 Proprietatea boierească ............................................................................................. 7
2.2 Proprietatea bisericii ................................................................................................. 7
2.3 Proprietatea domnului .............................................................................................. 7
CAPITOLUL III. DOMINIUM EMINENS. ..................................................................... 7
CONCLUZII ........................................................................................................................ 9
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................... 10

2
 INTRODUCERE

Proprietatea asupra pamântului cu structura sa ierarhizată și complexă constituie

temelia instituțiilor politice și juridice feudale. Complexitatea este determinată de îmbinarea
unor forme de stăpânire devălmașă și personală, diferențiate și prin regimul lor juridic
deosebit, ca și prin poziția diferită a titularilor pe scena socială.
Lucrarea „ Evoluţia dreptului de proprietate în istoria dreptului românesc.
Perspectivă lapidară asupra dinamicii formelor de proprietate” înglobează o analiză
metodică si telegrafică, conturând, în primul rand, particularitățile și principalele
componente cu privire arhitectura dreptului de proprietate în trei stadii diferite: proprietatea
țărănească, proprietatea nobiliară și proprietatea domnească.
Mobilul alegerii abordării acestor trei etape în evoluția dreptului de proprietate este
strâns legat de dezideratul asigurării unui conținut concentrat, care să expună în mod explicit,
dar elocvent în același timp ideile necesare, care să constituie un câmp de cercetare pentru
aprofundarea direcțiilor expuse și deschise, prin găsirea celor mai potrivite căi în direcția
studierii evoluției dreptului de proprietate în general, și asupra celor trei stadii, în particular.
În raport cu obiectivul propus prin tratarea acestei teme, analiza se va desfăsura pe
parcursul trei capitole. În acest sens, fiecare capitol se va concentra asupra expunerii
sistematice a fiecărui stadiu, oferind un mod mai facil de înțelegere a conținutului de idei
asupra evoluției dreptului de proprietate. Specificitatea analizei în lucrarea de față rezidă în
aprofundarea celor trei etape: dreptul de proprietate țărănească, nobiliară și domnească,
astfel încât să asigure asimilarea, fixarea și completarea cunoștințelor expuse.
De reținut că în ce privește conținutul de idei, nu a fost redus, ci doar sintetizat în
principiu într-o manieră mai accentuat enuntiațivă, elementele de detaliu sau de explicație
exhaustivă putând fi găsite de către student în bibliografia de specialitate recomandată.

3
 CAPITOLUL I. PROPRIETATEA ȚĂRĂNEASCĂ ASUPRA
PĂMÂNTULUI

Proprietatea țărănească asupra pământului corespunde stadiului de dezvoltare a

obștii, care păstrează modul de stăpânire devălmașă, dar cu accentuarea tendinței de
desprindere din devălmășie1 și de creștere a stăpânirilor personale. În principiu, Legea Țării
permitea înstrăinarea pământurilor din obște, atât a celor devălmașe, cât și a celor personale,
cu condiția respectării dreptului de preemțiune2, anume de a fi preferați la cumpărare în
primul rând rudele, iar în al doilea rând vecinii din obște. În acest mod obștea încerca să-și
păstreze unitatea și să împiedice intrarea unor persoane străine.
Cu toată vechimea sa, obștea sătească nu este în feudalism doar o rămășiță din
perioadele anterioare, căci obști noi continuă să se înființeze fie prin roirea satelor datorită
sporului demografic, fie prin unirea unor „întemeietori” de sate cu familiile lor, constituind
„moșia” noului sat.3
Obștile sunt de două feluri: libere sau aservite feudalilor, prin contropirea celor libere
ori înființarea unor „slobozii” din inițiativa lor.

1.1 Dreptul de proprietate în obștea liberă

Dreptul de proprietate în obștea liberă are un caracter mixt: pe de o parte, este un

drept de stăpânire în devălmășie asupra pășunii, pădurii și apelor ce fac parte din hotarul
satului, iar pe de altă parte, un drept de stăpânire personală asupra unor terenuri amenajate
prin munca proprie unor membri ai obștii: casa de locuit și curtea, câmpul de arat, viile,
livezile cu pomet, grădinile de legume etc.
a) Dreptul de stăpânire devălmașă se exercită asupra unor bunuri naturale, cu
facultatea pentru titularul dreptului de a le folosi, dar fără a le schimba starea naturală.
Astfel este dreptul de a pășuna pe islazul și munții aparținând obști, dar fără a
desțeleni terenul și a-l transforma în câmp de cultură. Pășunatul era liber și pe miriști
(câmpurile cultivate, după ridicarea culturilor) – așa numita islăjire – în baza tradiției
organizării inițiale a devălmășiei totale, care considera că după ridicarea recoltei a încetat
interesul de stăpânire personală și terenul revenea în devălmășie.
Asupra apelor curgătoare și a bălților aparținând statului, membrii obștii beneficiau
de dreptul de a pescui, a săpa împreună gârle și iazuri pentru pește, a întemeia steze, pive4,
mori.
În privința pădurilor dreptul de folosință devălmasă consta din osibilitatea de a vâna
animale sălbatice, a tăia lemne pentru casă, a introduce vite pentru pășunat sau porci pentru
jir, a cosi fân și a dărâma drunze pentru oi și capre.

1
Potrivit DEX, „devălmășie” desemnează (în Evul Mediu, în Țara Românească) forma de
stăpânire sau de folosire în comun a pământurilor din hotarul satului, specifică obștii sătești.
2
Potrivit DEX, dreptul de preemțiune desemneză dreptul unei persoane de a fi preferată la
cumpărarea unui lucru.
3
E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc. Ediție revăzută și adăugită,
București, Universul Juridic, 2013, p.126.
4
Potrivit DEX, „piuă” desemnează instalațiea sau mașina folosită pentru împâslirea țesăturilor de
lână într-un mediu cald și umed
4
 b) Dreptul de stăpânire personală revenea fiecărui membru al obștii pe anumite
porțiuni de teren desprinse din stăpânirea devălașă și amenajată prin muncă proprie spre a
servi unei anumite destinații. Forma cea mai obișnuită a unei astfel de munci era aceea de
desțelenire „din pajiște” a unor terenuri spre a fi transformate în ogoare sau de defrișare a
pădurilor prin tăierea ori arderea copacilor spre a face „curături”, adică locuri apte pentru:
vatră de casă, ogor, grădină, vie, vad de moară5 etc.
Cea mai veche desprindere din devălmășie a fost vatra casei de locuit și a curții
respective, care era îngrădită spre a se fixa stăpânirea personală asupra ei.
Câmpul, țarina, pămantul de arătură a necesitat o muncă personală deosebită,
specializată, care a determinat de timpuriu o delimitare precisă din terenul devălmaș,
rezervat familiei care îl cultivă. În țările românești nu tot câmpul era cultivat în același an.
O parte rămânea nelucrat, pentru efectuarea asolamentului6 bienal și trienal.7 Dată fiind
menținerea aceleași repartizări a câmpurilor în foloșința acelorași familii, s-a statornicit
regula transmiterii lor ereditare. Transmiterea ereditară nu implica automat „alegerea” părții
cuvenite fiecărui moștenitor, prin hotărnicia ei, ci se stabilea doar cota-aparte ideală ce i s-
ar cuveni.
Poienile și fânețele, spre deosebire de islazuri și pășuni care erau formațiuni naturale,
nu se pășunau, ci erau întemeiate pe curături și întreținute pentru cositul fânului. Dată fiind
îndelnicirea ancestrală a creșterii animalelor, întotdeauna se avea grijă ca la atribuirea
terenurilor pentru întemeierea noilor sate să se acorde și teren pentru „fânaț câtu-i va fi de
trebuintă”8. Legea Țării interzicea cositul fânului din poiene de către străini, iar când titularul
poienii îi permitea, el avea dreptul de a lua o claie din zece. 9Cositul fânului fără permisiune
se pedepsea cu despăgubirea proprietarului și cu arderea fânului cosit pe nedrept.
Braniștea era o porțiunea de pădure scoasă din stăpânirea devălmașă, cu aprobarea
obștii dacă pădurea aparținea satului sau cu aceea a domnului țării și trecută în stăpânire
personală. În Legea Țării s-a consitutit un ansamblu de norme care reglementa regimul
braniștilor. În virtutea ei, stăpânul folosea braniștea în exclusivitate, o apăra, adică putea
interzice intrarea străinilor în pădure spre a vâna animalele, a tăia lemne, pășuna vite, cosi
fân și culege fructe. Termenul de „braniște” a denumit numai pădurea rezervată, cu ceea ce
este în ea, inclusiv apele, dar nu s-a aplicat și altor bunuri „apărate”, socotite a fi doar sub
„regim de braniște”.
Asupra apelor forma tipică de stăpânire personală este aceea a vadului de moară și a
morii de apă. Ca popor de agricultori, românii au folosit moara de apă din cele mai vechi
timpuri și au elaborat numeroase reguli, care au constituit „obiceiul morilor”. Moara de apă
constituia un complex în care primordial era vadul de moară, cuprinzând drept de acces la
apă, cu terenul pe care se așeza moara propriu-zisă. Când statul poseda asemenea ape proprii
putea să construiască o moară comună sau să acorde un vad de moară unora dintre săteni în

5
DRH, A, vol. II, nr. 56, 208; Iazul lui Simion, seciul lui Mastic, runcul lui Drăghici, DRH., B, vol.
V, nr. 199. apud E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc. Ediție revăzută și
adăugită, București, Universul Juridic, 2013, p.126.
6
Potrivit DEX, „ asolament” desemnează tehnica a împărțirii unui teren cultivabil în mai multe
loturi (în raport cu numărul de plante care urmează a fi cultivate) și a repartizării prin rotație a
fiecărei plante pe un alt lot.
7
P.P. Panaitescu, „Obștea sătească în Țara Romanească și Moldova , orânduirea feudală”,
București, Editura Științifică, p. 133.
8
DHR, A, vol. I, nr. 186 (1438-1442).
9
E. Cernea, E. Molcuț, op. cit, p, 129.
5
vederea construirii morii. O situație deosebită prezentau apele mari curgătoare și bățile mari
care nu aparțineau satelor, ci făceau parte din patrimoniul întregii țări, când vadul trebuia să
fie acordat de către domnul țării. În acest caz cartea domnească era titlul juridic de scoatere
din devălmășie a apei și trecerea ei în folosință personală sub forma vadului de moară. Numai
cine avea dreptul de vad putea construi moară, dar titularul putea să-l închirieze, să-l vândă
sau să-l înstrăineze prin orice tranzacție juridică. Contruirea fără drept a morii pe un vad
străin, ceea ce constituia o cotropire, se sancționa cu desființarea morii.
Potrivit Legii Țării, dreptul asupra vadului este imprescriptibil. Chiar dacă titularul
nu folosește vadul și acesta rămâne „pustiu”, „părăsit”, chiar dacă este „cotropit” sau trece
prin diferite operații juridice în stăpânirea altor persoane, urmașii titularului îl pot revendica
oricând.10 După apariția pravilelor scrise s-a dat drept celui care a construit o moară pe un
vad străin să-l poată răscumpăra.

1.2. Dreptul de proprietate în obștea aservită

Dreptul de proprietate în obștea aservită, asupra hotarului său, aparținea stăpânului

feudal, fie că era o obște inițial liberă, fie că era o slobozie întemeiată de feudali cu aprobarea
domnească.
În virtutea tradiției de prețuire a muncii personale, țăranul aservit își păstra stăpânirea
asupra casei, posibilitatea de a lucra pe delnița11 pe care o avusese în proprietate, precum și
dreptul asupra bunurilor create de el și avute în stăpânire personală: curături, vii, iazuri, vad
cu moară, braniște, ca și asupra inventarului agricol, vitelor mari și mici. De aceea, spre a
avea o stăpânire deplină peste toate bunurile din obște, feudalii urmăreau să dobândească pe
lângă aservirea țăranilor și dreptul lor de proprietate asupra bunurilor create prin munca lor.

CAPITOLUL II. PROPRIETATEA NOBILIARĂ.

Dreptul asupra unei astfel de proprietăți avea ca obiect moșiile boierești, bisericești
și domnești.
Proprietatea nobilitară s-a extins pe două căi: prin acapararea proprității țărănești sau
prin exploatarea muncii țăranilor. Asfel, pe când proprietatea țărănească s-a format în
principal prin moduri originare, bazate pe muncă proprie și numai în subsidiar prin moduri
derivate: moștenire, testament, cumpărături, schimb, donații, uzucapiune12, proprietatea
nobiliară s-a constituit mai puțin prin moduri originare – dar și atunci a folosit munca
țăranilor, chiar dacă ea a fost plătită – și mai mult prin moduri derivate.
Din punct de vedere istoric, proprietatea nobiliară este continuarea stăpânirilor pe
care le-au avut cnezii și voievozii din perioada feudalismului timpuriu.

10
Gh. Cronț ș.a., Acte juridice din Țara Românească, Ed. Acad, RSR, 1972, nr. 255, p. 307.
11
Potrivit DEX, „delnita” desemnează parte a hotarului moșiei satului care se afla în stăpânirea
ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv
12
Termenul „ uzucapiune” desemnează modul de dobândire a proprietăţii (sau a altor drepturi
reale), prin posedarea neîntreruptă (a imobilului) în termenul şi condiţiile prevăzute de lege.
6
 2.1 Proprietatea boierească

Proprietatea boierească provenită din moștenire era întărită de domn și se înstrăina

cu respectaea dreptului de protimis13 al rudelor. O sursă importantă de creșterea a proprietății
boierești a fost donația domnească – miluirea – acordată pentru serviciile militare aduse
domnului și pentru îndeplinirea unor însărcinări în aparatul de stat. În caz de hiclenie
(trădare) a boierului față de domn, proprietățile boierești erau confiscate de domn și atribuite
de obicei boierilor credincioși. Substituindu-se atribuțiunilor vechilor cnezi și voievozi,
uzând și de poziția lor în aparatul de stat, boierii au reușit, prin abuz de putere, să
contropească pământurile țăranilor și să-și constituie mari latifundii. Ei au recurs și la căi
originare de obținere a unor bunuri: câmpuri agricole prin înființări de sate, vii, poiene, mori
etc., pentru care au folosit munca țăranilor aserviți ori au recurs la plata unor meșteri
specializați, cum erau meșterii de mori.

2.2 Proprietatea bisericii

Proprietatea bisericii s-a constituit în mari domenii după întemeierea statelor

românești, în principal pe calea daniilor din partea credincioșilor – domni, boieri, orășeni,
țărani – făcute pentru scopuri pioase, dar și pentru a fi trecuți în pomelnice și a li se face
rugăciuni după moartea lor. Mănăstirile au primit în stăpânire pământuri, sate, munți,
braniști, mori, precum și scutiri de dări pentru bunurile lor. Totodată mănăstirile și înalții
prelați obișnuiau să facă cheltuiala lor curături, vii, grădini, etc., care rămâneau în
patrimoniul mănăstirilor. Mărăstirile beneficiau, mai mult decât boierii, de drepturi larg de
judecată a satelor din domeniul lot și de încasarea amenzilor și a altor venitui de pe urma
judecăților.14

2.3 Proprietatea domnului

Proprietatea domnului cuprindea bunurile personale, ce-i aparțineau ca oricărui

membru al clasei feudale, încă dinainte de a fi domn . La acestea se adăugau achizițiile făcute
ulterior pe diverse căi juridice și îmbunătățirile realizate din inițiativă și cu cheltuială proprie.
Mai aparțineau domnului sub numele de cămara domeanscă anumite venituri ce i se
cuveanau pe timpul exercitării domniei, separate de visteria țării. Domnul administra și
proprietatea domnească, ce aparținea țării, în baza dreptului său de dominium eminens.15

CAPITOLUL III. DOMINIUM EMINENS.

Legea Țării consacră în țările feudale românești un drept de folosință recunoscut

țăranilor aserviți asupra delnițelor pe care le lucrau, un domimum utile aparținând stăpânilor

13
Teremenul „protimis” echivalează cu cel de „preferință”.
14
I.Chis, Istoria statului și dreptului românesc, București, Universul Jurific, 2013, p. 97.
15
E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc. Ediție revăzută și adăugită,
București, Universul Juridic, 2013, p. 128
7
feudali asupra pământului satelor aservite și un dominium eminens, un drept de stăpânire
superioară asupra întregului teritoriu al țării, ce revenea domnului ca vârf al ierarhiei feudale
și ca reprezentant al statului.16
Așa cum obștea sătească avea un drept de supraveghere asupra întregului hotar al
satului, atribuind unora dintre membrii săi desprinderea din devălmășie a unor porțiuni de
teren și trecerea lor în stăpânire personală, tot așa terenurile și bunurile ce nu aparțin din
punct de vedere juridic anumitor persoane constituie un fel de devălmășie a întregului popor,
aflată sub supravegherea domnului țării care, la rândul său, are prerogativa de a dispune
scoaterea din acest fond comun a unor părți și să le transforme în stăpâniri personale.
Prin natura lor ele sunt păduri, terenuri și ape, de dimensiuni care depășeau formele
organizate de stăpânire existentă – sate, orașe, județe – pădurile acoperind mari regiuni, apele
erau râuri care străbăteau țara, iar terenurile, fiind cele necultivate. Toate acestea erau
socotite „pe seama domnească” și numai domnul avea dreptul de a lua măsurile necesare
pentru păstrarea lor în folosul întregii colectivități, pentru protejarea lor împotriva
încălcărilor samavolnice, ca și asupra unor porțiuni din ele. Întrucât aceste bunuri nu erau și
nici nu puteau fi în întregime proprietatea unor persoane particulare, ele erau denumite pustii,
pustiite sau ale nimărui și de aceea intrau în patrimoniul țării sub forma de proprietate
domnească.17
a) Pustii sunt denumite pădurile și terenurile ce nu au fost niciodată în stăpânire
individuală. Marile ape curgătoare și bălțile întinse nu sunt socotite pustii, deoarece asupra
lor s-a exercitat întotdeauna dreptul de navigație și pescuit al locuitorilor.
b) Pustiile sunt denumite terenurile care au aparținut unui stăpân, dar care, prin
dispariția acestuia au rămas părăsite, abandonate. Asa este cazul satelor ce s-au pustiit din
cauza năvălirii tătarilor, a sărăciei, a abuzurilor și silniciilor unor boieri.18
Locurile, deși necultivate, dar ai căror proprietari sunt prezenți, nu sunt socotite
„pustii”: așa, este cazul viilor „paragină” și al vadurilor pe care s-au construit mori, ca atare
nu fac parte din dominium eminens. Aceeași situație au și munții care au proprietari, dar sunt
denumiți „pustii” numai în sensul că pe ei nu se găsesc stâne de oi așa cum au obicei munții.
c) Apele curgătoare mari și bățile mari fac parte din dominium eminens, în folosință
comună pentru pescuit, adăpat și navigație. În acest scop domnia supraveghea libera lor
folosire, iar Legea Țării interzicea particularilor să facă pe mauri orice fel de construcții care
ar stngheri interesele comune. Numai domnul le putea autoriza prin cărți domnești cu
respectarea anumitor condițiuni.
d) Terenurile confiscate pentru trădarea domnului (hiclenie) sunt trecute „pe seama
domnească” în cazuri ca: răscoală pentru răsturnarea domnului, fuga din țară fără
încuviințarea domnului, însușirea banilor din vistierie sau a altor bunuri domnești etc. De
aceste bunuri trecute sub regimul de dominium eminens domnul dispunea prin donații către
boierii care dovediseră „credincioasă slujbă” sau prin danii către biserică.19 Este semnificativ
că donatarii socoteau bunurle promite ca o îmbogățire fără justă cauză și ca o deposedare
injustă a foștilor proprietari și a familiilor lor, astfel că ei căutau să încheie diverse învoieli

16
E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc. Ediție revăzută și adăugită,
București, Universul Juridic, 2013, p. 128
17
E. Cernea, E. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc. Ediție revăzută și adăugită,
București, Universul Juridic, 2013, p. 128
18
Ibidem.
19
I.Chis, Istoria statului și dreptului românesc, București, Universul Jurific, 2013, p. 97.
8
cu cei deposedați, de obicei acte de vânzare-cumpărare, spre a avea în modul acesta și
consimțământul lor de bună voie, spre a nu fi expuși la eventuale cereri de revendicare, în
fața altor domni ulteriori.
e) Bunurile vacante, adică rămase de la cei decedați fără moștenitori intrau și ele pe
seama domnească, sub regimul de dominium eminens.

CONCLUZII

Finalmente, reiterand ideea centrală ce a constituit pilonul de compunere al prezentei

lucrări: proprietatea asupra pamântului, cu structura sa ierarhizată și complexă, constituie o
îmbinare a unor forme de stăpânire devălmașă și personală, diferențiate și prin regimul lor
juridic deosebit, ca și prin poziția diferită a titularilor pe scena socială, am constata, urmărind
dinamica formelor de proprietate, că unele dintre ele, străvechi, continuă să existe și în
feudalismul dezvoltat, cum este mai ales proprietatea tăranilor organizați în obște, alături de
care se dezvoltă cele care aparțin domnilor, boierilor, mănăstirilor, orășenilor.
În diferitele stadii ale dezvoltării societăţii omeneşti a existat preocuparea de a
justifica instituţia proprietăţii, toate curentele, toate concepţiile au rămas unanime în a
susţine importanţa şi necesitatea ei, însă, din interese care nu fac obiectul lucrării de faţă,
preocupările au diferit în privinţa originii şi a scopurilor sale.
Proprietatea este privită în dubla ei accepţiune: economică şi juridică. Privită ca o
categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societăţii omeneşti, producerea şi
procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viaţa socială şi,
ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producţiei de bunuri materiale şi
de culegerea roadelor acestei activităţi.

9
 BIBLIOGRAFIE
Lucrări de specialitate:

1. Cernea, E., Molcuț, E. Istoria statului și dreptului românesc. Ediție revăzută și

adăugită, București, Universul Juridic, 2013.
2. Chis, I., Istoria statului și dreptului românesc, București, Universul Jurific, 2013
3. Cronț Gh. ș.a., Acte juridice din Țara Românească, Ed. Acad, RSR, 1972, nr. 255.
4. Panaitescu, P.P. „Obștea sătească în Țara Romanească și Moldova , orânduirea
feudală”, București, Editura Științifică.

Periodice:
1. DHR, A, vol. I, nr. 186 (1438-1442).
2. DRH, A, vol. II, nr. 56, 208; Iazul lui Simion, seciul lui Mastic, runcul lui Drăghici,
DRH., B, vol. V, nr. 199

Dicționare:
1. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti” al Academiei Române,
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura
Univers Enciclopedic Gold, 2016.

10