UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL : SIBIU

DISCIPLINA: Drept international public

Titlul referatului: Nulitatea tratatelor

internationale

COORDONATOR:
Conf. univ. dr. CRACIUNEAN LAURA MARIA

INTRODUCERE
SIBIU, 2019
 Cauzele de nulitate ale tratatelor internaţionale reţinute de Convenţia de la Viena din
1969 cu privire la dreptul tratatelor se referă la viciile de consimţământ şi la încălcarea normelor
imperative de drept internaţional general (ius cogens). În ceea ce priveşte viciile de
consimţământ având în vedere faptul că tratatul internaţional este un act juridic ce exprimă
acordul de voinţă al părţilor manifestat în scopul producerii de efecte juridice, iar în structura
voinţei întră două elemente: consimţământul şi cauza, pentru valabilitatea tratatului este
imperativ ca exprimarea consimţământului unui subiect de drept internaţional public de a fi
parte la un tratat internaţional trebuie să nu fie afectată de nici un viciu de consimţământ. Prin
similitudine cu definiţia consimţământului din dreptul civil, în dreptul internaţional public, prin
consimţământ se înţelege aceea condiţie esenţială, de fond şi generală a tratatului care constă
în hotărârea părţilor de a încheia un tratat manifestată în exterior [1]. Cauzele acestei hotărâri
îşi găsesc sorgintea într-un interes, iar partea se obligă valabil doar atunci când apreciază în
mod liber interesul său. Mai mult, ea trebuie să fie liberă să îşi determine interesul. Atunci când
pe parcursul acestui proces volitiv apar împrejurări de natură să afecteze luarea deciziei într-o
direcţie determinată de o altă entitate, ne găsim în prezenţa unei vicieri a consimţământului [2].
Aşadar, pentru a fi valabil, consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de
consimţământ.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor viciile de consimţământ sunt:
- violarea vădită a unei reguli de importanţă fundamentală în dreptul intern privind
competenţa de a încheia tratate,
- nerespectarea restricţiei speciale a puterii de a exprima consimţământul unui stat, -
eroarea,
- dolul,
- coruperea reprezentantului unui stat,
- şi constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat sau exercitată asupra unui
stat.

Violarea vădită a unei reguli de importanţă fundamentală în dreptul

intern privind competenţa de a încheia tratate

Violarea vădită a unei reguli de importanţă fundamentală în dreptul intern privind

competenţa de a încheia tratate. O asemenea situaţie poate interveni în cazul încălcării unor
norme, de regulă constituţionale, privind încheierea tratatelor internaţionale. În normele juridice
interne există o serie de prevederi privind organele statului ce au atribuţii în materia încheierii
tratatelor internaţionale, procedura privind ratificarea sau aprobarea tratatelor internaţionale,
deplinele puteri etc. Comisia de Drept Internaţional a constatat că cea mai mare parte a cazurilor
în care statele au invocat nerespectarea legilor interne, ca motiv al nevalidităţii unui tratat, au
fost determinate de dorinţa acestor state de a se sustrage îndeplinirii obligaţiilor născute dintr-
un stat [3]. Din acest motiv, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, în
art. 46, arată că un asemenea viciu de consimţământ poate fi invocat numai dacă este vorba de
încălcarea unei reguli de importanţă fundamentală în dreptul intern. Trebuie spus, totodată, că
acest viciu este valabil în situaţia în care în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul internaţional
şi dreptul intern este consacrată teoria monistă deoarece numai în acest caz validitatea
angajamentelor internaţionale depinde de respectarea dispoziţiilor din dreptul intern. Teoria
dualistă cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern consideră că
nerespectarea dispoziţiilor din dreptul intern nu afectează cu nimic validitatea angajamentelor
internaţionale. [4].
 Nerespectarea restricţiei speciale a puterii de a exprima
consimţământul unui stat.
Nerespectarea restricţiei speciale a puterii de a exprima consimţământul unui stat.
Potrivit dispoziţiilor art. 47 din Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor
dacă împuternicirea unui reprezentant de a exprima consimţământul unui stat de a fi legat de
tratat a făcut obiectul unei restricţii speciale, faptul că reprezentantul statului a încălcat această
restricţie poate fi invocată drept viciu de consimţământ. Aşadar, când o persoană neautorizată
îşi arogă un drept în legătură cu încheierea unui tratat, articolul 8 al Convenţiei de la Viena din
1969 cu privire la dreptul tratatelor prevede că această acţiune nu produce efecte juridice, cu
excepţia faptului când, ulterior, este confirmată de către stat. Pentru ca această situaţie să
constituie viciu de consimţământ este necesar ca restricţia să fie notificată înainte de exprimarea
consimţământului celorlalte state care au participat la negociere.

Eroarea.
Eroarea. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui tratat
internaţional, iar consimţământul nu este valabil dacă este dat prin eroare. După criteriul naturii
realităţii fals reprezentate se disting două feluri de eroare: eroarea de fapt şi eroarea de drept
[5]. Eroarea de fapt este falsa reprezentarea a unei situaţii faptice la încheierea tratatului
internaţional iar eroarea de drept este falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului unei norme
juridice a dreptului internaţional public. În conformitate cu prevederile art. 48, alin.1 din
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor: ,,Un stat poate invoca o eroare
într-un tratat drept viciu al consimţământului său de a fi legat prin tratat dacă eroarea poartă
asupra unui fapt sau a unei situaţii, pe care statul o presupunea ca există în momentul încheierii
tratatului şi care constituia o bază esenţială a consimţământului acestui stat de a fi legat prin
tratat,,. Analiza prevederilor acestui articol evidenţiază că arhitecţii Convenţiei de la Viena din
1969 cu privire la dreptul tratatelor au avut în vedere doar eroarea de fapt iar coroborarea art.
48, alin. 1 cu dispoziţiile art. 48, alin. 2 reliefează că admisibilitatea erorii de fapt se poate
realiza numai dacă: eroarea nu este imputabilă comportamentului statului care o invocă şi dacă
nu au existat împrejurări de natură să avertizeze subiectul de drept internaţional public în
legătură posibilitatea unei erori. Eroarea de fapt este întâlnită mai ales în cazul delimitărilor de
frontieră dacă, spere exemplu, datele tehnice care au servit la elaborarea tratatului au fost
eronate sau incomplete (cartografiere eronată, măsurători topografice incomplete etc.) [6]. Dacă
eroarea poartă numai asupra redactării textului tratatului, atunci ea nu constituie viciu de
consimţământ şi se va recurge la procedura de corectare a erorilor din text [7]

Dolul.
Dolul. Prin analogie cu definiţia dolului din dreptul civil, în dreptul internaţional public,
dolul poate fi definit ca reprezentând inducerea în eroare a reprezentanţilor celorlalte subiecte
de drept internaţional participante la negocierea textului unui tratat internaţional prin mijloace
viclene/frauduloase pentru a le determina să încheie tratatul respectiv. În conformitate cu
dispoziţiile art. 49 din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor dacă un
stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a
participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al consimţământului său de a se lega prin
tratat. Dolul, ca şi viciu de consimţământ, a fost rareori invocat de state şi poate consta în
declaraţii false, prezentarea unor situaţii de o aşa manieră încât cealaltă parte acceptă condiţiile
convenţiei, deşi dacă ar cunoaşte realitatea nu ar face acest lucru [8]. Un exemplu de invocare
a acestui viciu de consimţământ a fost în sentinţa Tribunalului Internaţional de la Nurnberg, cu
privire la Acordul de la Munchen, din 1938, dintre Germania, Anglia, Franţa şi Italia, în sensul
că Germania a folosit acest tratat, de la început cu intenţia de a înşela partenerii. [9].

Coruperea reprezentantului unui stat.

Coruperea reprezentantului unui stat. Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la
dreptul tratatelor prevede în art. 50 că, dacă exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat
printr-un tratat a fost obţinută pe calea coruperii reprezentantului său prin acţiunea directă sau
indirectă a unui stat care a participat la negocieri, statul poate invoca coruperea ca viciu de
consimţământ al său de a obliga prin tratat. Trebuie spus că acţiunile directe sau indirecte de
corupere a reprezentantului unui stat trebuie să fi avut o influenţă semnificativă, determinantă
asupra voinţei reprezentantului statului, considerându-se că nu vor fi luate în considerare
favorurile mărunte sau simplele acte de curtoazie, care nu sunt de natură să determine o
schimbare radicală de atitudine a reprezentantului unui stat, în dauna intereselor statului său.
[10].

Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat.

Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat. Conform art. 51 din
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor exprimarea consimţământului
unui stat de a fi legat printr-un tratat, obţinută prin constrângerea exercitată asupra
reprezentantului sau prin acte sau ameninţări îndreptate împotriva lui, este lipsită de orice efect
juridic. Este esenţial pentru existenţa acestui viciu de consimţământ ca actele prin care se
exercită constrângerea să fie îndreptate împotriva reprezentantului unui stat, ca individ, fiind
vorba de ameninţări fizice sau psihice vizând libertatea sau integritatea fizică a persoanei,
cariera sau familia sa. [11]. Exemplul cel mai cunoscut în acest sens este constrângerea
exercitată de Hitler asupra preşedintelui şi ministrului de externe al Cehoslovaciei în 1938 în
vederea determinării acceptării încheierii unui tratat prin care se instituia un protectorat german
asupra regiunii Sudetă. Acest tratat a fost denunţat după război pe motivul încheierii sale prin
exercitarea constrângerii prin tratatul semnat de RF Germania şi Cehoslovacia la 11 decembrie
1973 [12].

Constrângerea exercitată asupra unui stat.

Constrângerea exercitată asupra unui stat. În ceea ce priveşte invocarea
constrângerii exercitată asupra unui stat drept viciu de consimţământ, Convenţia de la Viena
din 1969 cu privire la dreptul tratatelor prevede că este nul orice tratat a cărui încheiere a fost
obţinută prin ameninţare sau prin folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept internaţional
prevăzute în Carta Naţiunilor Unite. Având în vedere faptul că, în Carta ONU, prin art. 2, alin.
4 se interzice ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor
Unite, consacrându-se în felul acesta nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa drept
principiu fundamental în dreptul internaţional public, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire
la dreptul tratatelor codifică, în mod firesc, ca viciu de consimţământ - constrângerea exercitată
asupra unui stat. Trebuie spus că, deşi pe parcursul negocierilor Convenţia de la Viena din 1969
cu privire la dreptul tratatelor, statele occidentale au dorit să prevadă că este nul orice tratat a
cărui încheiere a fost obţinută prin ameninţare sau prin folosirea forţei armate, statele în curs de
dezvoltare au militat pentru luarea în considerare atât a noţiunii de forţă armată, cât şi a
ameninţărilor de natură economică şi militară, astfel încât, în cele din urmă, textul final a
consacrat formula - este nul orice tratat a cărui încheiere a fost obţinută prin ameninţare sau
prin folosirea forţei –[13]. Totodată, Declaraţia Conferinţei de la Viena din 1969 şi inclusă în
Actul final al Conferinţei, deşi nu face parte integrantă din Convenţie, condamnă
recurgerea la orice formă de presiune militară, politică sau economică sau ameninţarea cu
acestea, pentru a constrânge un stat să încheie un tratat. –[14]. Totodată, constrângerea este
cauză de nulitate numai dacă este ilegală, adică dacă recurgerea la ameninţarea sau la folosirea
forţei s-a făcut fără luare în considerare a dispoziţiilor capitolului VII din Carta ONU.

Bibliografie

[1] Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă ,, Şansa,,-SRL, Bucureşti, 1995, p.
133.
[2] C. Baci, A. Pătraşcu, Fl. Nan (coord.), Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică,
Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2008, p. 136.
[3] R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura
All Beck, Bucureşti, 1997, p. 290.
[4] http://www.studility.com/?q= node/279 (site accesat la 24 martie 2013)
[5] Gh. Beleiu, op. cit. p. 135- 136.
[6] D. Chilea, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 31.
[7] S. Scăunaş, Drept internaţional public, ediţia a 2 a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.
97.
[8] D. A. Crăciunescu, Drept internaţional public, Editura Concordia, Arad, 2006, p. 46.
[9] R. Miga-Beşteliu, op. cit., 1997, p. 290.
[10] J. Verhoeven, Droit international public, Editions Larcier, Bruxelles, 2000, p. 395; R. Miga
Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 116-117;
[11] R. Miga-Beşteliu, op. cit., 2005, p. 117; Pentru detalii privind violenţa în dreptul civil vezi
şi I. C. Rujan, Evoluţia dreptului de proprietate, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2009, p. 173. Pentru o analiză şi a aspectelor penale ale problemelor abordate a se vedea E.G.
Simionescu, Intenţia – formă de vinovăţie în legislaţia penală română şi străină, Analele
Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, Seria Stiinte Juridice, nr. 3/2012, p. 113-
126.
[12] http://www.studility.com/?q= node/279 (site accesat la 24 martie 2013)
[13] J. Verhoeven, op. cit., p. 396;
[14] I. Diaconu, Manual de drept internaţional public, Ediţia a II a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007, p. 38.