TIPURI DE EXPLOZIVI

1. Explozivi brizanţi; Proprietăţi fizico-chimice şi mod de utilizare.

1.1.Trotilul (TNT);
1.2.Pentrita (TEN);
1.3.Nitroglicerina (NG);
1.4.Hexogenul (RDX);
2. Explozivi de iniţiere; Proprietăţi fizico-chimice şi mod de utilizare.
2.1. Introducere. Proprietăţi caracteristice explozivilor de iniţiere
2.2. Fulminatul de mercur
2.3. Tetrazenul (C2H8N10O)

Principalii explozivi brizanţi

1.1.Trotilul (TNT);
Trotilul a fost preparat pentru prima dată de Haussermann în 1891. A început să fie utilizat la
începutul secolului nostru, devenind treptat cel mai întrebuinţat şi totodată explozivul standard.
Faţă de el se raportează toate celelalte substanţe utilizate în sectoarele pirotehnice.
Această proprietate, de substanţă de referinţă, demonstrează o dată în plus, faptul că o bună
perioadă de timp a fost singurul exploziv folosit la încărcarea muniţiilor, că pe baza lui s-au executat o
gamă foarte largă de testări privind efectele prin sulfu, schije etc.
Trotilul are aplicaţii militare încă din 1902, de când a început să fie încărcat în muniţii, folosindu-
se pentru iniţierea sa un detonator ce conţine şi un exploziv primar.

Proprietăţi fizico-chimice
Trotilul pur, 2, 4, 6 trinitrotoluenul, este solid, incolor, resturile de impurităţi îi conferă
culoarea galbenă, se topeşte la 80,8o C, are densitatea reală de 1,654 g/cm3. Densitatea în stare
lichidă scade la 1,46 g/cm3.
Produsul este practic insolubil în apă.
Lumina nu îl descompune ci doar îl închide la culoare concomitent cu creşterea
nesemnificativă a sensibilităţii.
Merită a se menţiona faptul
 că nu reacţionează cu metale uzuale,
 că umiditatea nu are nici o influenţă asupra stabilităţii şi
 că rezistă bine în medii acide, chiar în stare pulverulentă.
 că în medii bazice, în prezenţa produselor alcaline, a sulfurii de sodiu hidratate, devine instabil şi se
descompune; de aceea se recomandă, pentru distrugerea sa pe cale himică, o soluţie apoasă 1/6 sulfură
de sodiu care să reprezinte de 30 de ori mase de exploziv.

Trotilul este un produs relativ toxic, întrucât produce migre, iritări, alergii şi anemii. Normele americane
recomandă o concentraţie în atmosferă de 0,5 mg/m 3, dar toxicitatea, în general, acceptabilă pare să fie
mult mai mică.

Proprietăţi explozive şi utilizări

Molecula compusului chimic este puternic suboxigenată, chiar supracarburată, balanţa de
oxigen BOCO2  -74% (în urma descompunerii apare depozit de carbon), fapt ce influenţează negativ
volumul specific, Vo620 l/kg şi căldura de explozie, Qe5060 kJ/kg.
Viteza de detonaţie se modifică odată cu densitatea astfel:
 - D  6900 m/s la  1,65 g/cm3;
- D 3800 m/s la 1,1 g/cm3.
Sensibilităţi la:
- şoc: 15J
- frecare: nici o iniţiere la 36 N;
- temperatură: 295 - 300o C cu 20o C/min;
- undă de detonaţie (amorsă): 360 mg fulminat de mercur şi 90 mg azotură de plumb;
- descărcări electrostatice: 0,06 J neconfinat şi 4,4 J confinat.
În general, pentru toate produsele explozive, sensibilitatea la şoc se modifică cu mărimea
dimensiunilor granulelor şi presiunea de presare; cu cât substanţa este mai fină, iar compactarea mai
puternică cu atât se iniţiază mai uşor. Din contră, sensibilitatea la inflamare se modifică în sens invers;
pentru a aprinde un produs cu granulaţie fină este necesară o presiune de amorsare mai ridicată.

Datorită materiilor prime uzuale şi relativ ieftine, a proceselor tehnologice relativ simple,
trotilul reprezintă substanţa de bază pentru multe încărcături cu destinaţie militară şi civilă.
În domeniul militar, graţie punctului său de solidificare mic, inferior temperaturii de
fierbere a apei, el se încarcă uşor prin topire şi turnare în muniţii, fie singur fie asociat cu
hexagonul sub formă de hexolite, uneori cu azotatul de amoniu, amatoluri, sau cu aluminiu,
tritonaluri.
În domeniul civil, al explozivilor minieri sau de carieră, al unor tehnologii ce au la bază
energia degajată în urma detonaţiei, se utilizează ca senzibilizator al azotatului de amoniu (îi scade
acestuia din urmă şi diametrul critic) în amestecuri încartuşate sau "explozivi fierţi".

Alte date despre trotil

- culoare gălbuie, amar la gust, solid, cristalizat;
- insolubil în apă; în apă nu-şi pierde proprietăţile explozive;
- stabil la variaţii de temperatură;
- este descompus parţial numai la încălzire îndelungată, la 1500C;
- nu intră în reacţie cu metalele;
- sensibilitate scăzută la lovire, frecare şi căldură;
- lovit cu glonţ, trotilul presat sau turnat nu explodează şi nu se aprinde;
- sub acţiunea razelor solare se închide la culoare, sporindu-şi sensibilitatea;
- presat sau pulverulent explodează de la CA şi CEA;
- turnat sau sub formă de solzi explodează numai de la un detonator intermediar, din trotil
presat sau din alt exploziv brizant;
- aprins în aer liber, arde cu flacără, degajând fum, fără a exploda, însă într-un spaţiu închis
poate exploda;
- întrebuinţare: calupuri şi cartuşe (pentru distrugeri); încărcătură la mine, precum şi la
unele categorii de muniţie;
- nu este periculos la manipulare şi depozitare.
(
 1.2.Pentrita (TEN);
Pentrita, tetranitratul de pentaeritrită (NPPETN) sau TEN-ul cum o denumesc ruşii este
cunoscută încă din 1894, dar utilizarea ei a luat amploare cu mult timp după cea a trotilului.

Proprietăţi fizice şi chimice

Tetranitratul de pentaeritrină este o substanţă incolora (în cantitate de peste câteva zeci de mg
este albă), are densitatea cristalelor de 1,77 g/cm3.
Pentrita este practic insolubilă în apă, puţin solubilă în alcool, eter şi benzen, solubilă în
acetat de metil şi acetonă.

În prezenţa umidităţii pentrita reacţionează uşor cu aluminiu după o perioadă mare de

depozitare, mai greu cu fierul, cuprul, alama, magneziul, aliajele magneziu-aluminiu, dar nu atacă
oţelurile inoxidabile. În stare uscată este perfect compatibilă cu toate metalele.
Acest ester nitric nu este toxic pentru organismele vii, fiind totodată utilizat în industria
farmaceutică ca un hipotensor activ. Se consideră totuşi că peste 1,669 mg/kg, administrată pe cale orală,
devine toxic pentru om.

Proprietăţi explozive şi utilizări

Substanţa este un exploziv puternic, suboxigenat, complet gazeificabil, cu balanţa de oxigen
BOCO2  -10,1%; nitropenta detună cu 8351 m/s la densitatea de 1,77 g/cm 3, viteză care scade la
7850 m/s pentru  o  1,65 g/cm3 şi la 5500 m/s când  o  1,1 g/cm3.

Pentrita este deosebit de sensibilă la amorsă, la undă de detonaţie produsă de 20 mg azotură

de plumb sau 300 mg fulminat de mercur mai ales atunci când se află în stare de făină nepresată. În
situaţia când compusul este presat la 2000 bari, cantitatea minimă de azotură necesară unei iniţieri
sigure creşte la 100 mg.
În stare uscată se recomandă să fie manipulată cu multă grijă deoarece este sensibilă la acţiuni
exterioare, spre exemplu:
- la şoc 3J
- la frecare 35N
- la temperatură (5o C/min) 202o C
- la descărcări electrostatice 0,06 J neconfinat şi 0,21 J confinat.

Cu toate că preţul de cost este mai mare decât al trotilului, dar acceptabil, pentrita se
utilizează în mod curect în producţia pirotehnică; astfel se întrebuinţează la fabricarea
dispozitivelor de transmisie a detonaţiei de la o încărcătură de exploziv primar la cea principală sai
între încărcături brizante, deci a fitilelor detonante ce pot conţine între 3 şi 70 g substanţă pe metru
liniar.

Alte date despre pentrită

- culoare albă, mărunt cristalizată;
- toxică şi insolubilă în apă;
- intră în reacţie cu zincul şi cu staniul (în prezenţa umidităţii);
- stabilitate chimică asemănătoare cu cea a tetrilului, însă inferioară celei a hexogenului;
- pentrita impură se poate autoaprinde;
- este cel mai sensibil exploziv la acţiuni mecanice dintre toţi explozivii brizanţi de uz curent;
- lovit de glonţ explodează,
- aprins în aer liber, arde energic cu flacără albă şi poate exploda.
 1.3. Nitroglicerina
Nitroglicerina sau trinitratul de glicerol este unul din cei mai vechi esteri nitrici cunoscuţi. Ea a
fost preparată pentru prima dată în 1847 de chimistul italian Sabrero şi datorită sensibilităţii
ridicate la acţiuni exterioare nu şi-a găsit aplicabilitate decât după 1860 când flegmatizată se regăsea
sub formă de dinamită sau de pulbere cu bază dublă.
Nitroglicerina, descoperită de Sobrero în aceeaşi perioadă, a fost utilizată de Nobel în 1860
pentru impregnarea unui pământ poros, kieselguhr, apărând astfel dinamitele, parte importantă a
explozivilor industriali utilizaţi în industria extractivă. Câţiva ani mai târziu, acelaşi savant suedez
observa că nitroglicerina este capabilă să gelatinizeze nitroceluloza, determinând-o să ardă în
straturi paralele; au fost fabricate astfel pentru prima oară pulberile cu bază dublă.
Pentru a reduce sensibilitatea nitroglicerinei, Nobel o absoarbe într-o roca organica -kieselguhr -
obtinând astfel dinamita guhr (1867). Pentru a initia dinamita guhr, Nobel pune la punct primul detonator,
construit dintr-o anvelopa metalica care contine fulminatul de mercur. Aceasta descoperire poate fi
considerata ca fiind unul din evenimentele cele mai importante din dezvoltarea explozivilor.

Proprietăţi fizice şi chimice

Nitroglicerina, NG, la temperaturi peste 8o C este lichidă, galbenă cu densitate de 1,6 g/cm 3
la 25o C.
La 40o C începe să degaje un miros caracteristic, temperatură ce marchează şi o creştere a
sensibilităţii, la 145o C fierbe.
În prezenţa acidului sulfuric concentrat nitroglicerina se descompune cu formare de acid azotic; în
prezenţa mercurului dă naştere la vapori de hipoazotidă, apa o hidrolizează uşor, iar sulfura de sodiu o
descompune cu mare degajare de căldură.
Stabilitatea la căldură este limitată; acceptabilă când substanţa este pură şi menţinută la
temperaturi ordinare, dar net insuficientă la 75o C.

Proprietăţi explozive şi întrebuinţări

Nitroglicerina este totodată unul dintre cei mai puternici explozivi secundari cu balanţa de
oxigen pozitivă BOCO2 = +3,05%.
Sub impulsul unui mijloc de iniţiere detună cu o viteză de D7700 m/s
Sensibilităţile au ca valori:
- la şoc: 0,3J;
- la frecare nu se iniţiază la 360N;
- la temperatură (5o/min) 217o C;
- la descărcări electrostatice confinată sau neconfinată 712,5J.
Sensibilitatea la amorsă este şi ea mare, o cantitate de 0,25 g fulminat de mercur sunt
necesare pentru iniţiere sigură, deci mai puţin decât este necesar la pentrită. Nitroglicerina se
întrebuinţează la producerea unei game largi de explozivi minieri, de pulberi bi şi multibazice
precum şi în industria farmaceutică.
1.4. Hexogenul
Hexogenul, cunoscut de americani sub denumirea de ciclonit, numit de englezi RDX iar de
italieni T4, este un exploziv brizant, relativ sensibil la soc si la amorsare si foarte inflamabil. Fiind
mai putin sensibil la frecare decât pentrita, este de multe ori preferat acesteia.
A fost descoperit de Henning în 1899 şi a început să fie utilizat pe scară largă în timpul celui
de al doilea război mondial.
 sensibil la acţiuni mecanice şi la detonaţie;
 stabil în depozitare;aprins
 în aer liber, arde cu flacără vie, albă şi poate exploda;
 lovit de glonţ poate exploda;

Proprietăţi fizice şi chimice

Hexogenul pur este un produs solid, incolor, cu cristale ortorombice, ce au densitatea de 1,82
g/cm , se topesc la 204o C cu uşoară descompunere.
3
Din punct de vedere al stabilităţii la temperatură, ciclonita se apropie de trotil deşi
mecanismul descompunerii este total diferit pentru ecle două substanţe.

Ca majoritatea nitraminelor, hexogenul nu reacţionează cu metalele, dar este relativ toxic,

drept pentru care nu trebuie ingerat sau inhalat deoarece produce deranjamente gastrointestinale
şi renale, are acţiune nocivă asupra sistemului nervos.

Proprietăţi explozive şi utilizatori

Hexogenul este un exploziv puţin suboxigenat BOco2  -21,6%
La densitate de 1,65 g/cm3 iniţiat cu o capsă corespunzătoare detună cu D8200 m/s, viteză
ce creşte la 8520 m/s când  o  1,71 g/cm3,
Sensibilitatea la amorsă este de acelaşi ordin de mărime cu al pentritei. Umiditatea îi reduce
simţitor această caracteristică, fapt pentu care se recomandă a fi transportat cu 15 % apă.
În stare pulverulentă este extrem de periculos, situaţie în care trebuie luate o serie de măsuri
tehnologice în scopul micşorării aptitudinii de detonabilitate.

 În stare pură hexogenul se întrebuinţează doar la realizarea fitilelor şi a unor capse

detonante;
 în rest se utilizează flegmatizat cu substanţe inerte sau active alţi explozivi sub formă de
amestecuri.
 În amestec cu cauciuc şi alte ingrediente dă naştere la explozivi plastici;
 înglobat de ceară, cu sau fără aluminiu, se foloseşte la muniţiile cumulative, la cele de
calibru mic.
 În amestec cu trotilul se obţin hexolitele care se încarcă prin turnare şi reprezintă cele mai
utilizate compoziţii din lume la ora actuală.

Alte date despre hexogen

- culoare albă, mărunt cristalizat;
- puţin toxic, inodor, insipid;
- nu intră în reacţie cu metalele;
- sensibil la acţiuni mecanice şi la detonaţie; stabil în depozitare;
- aprins în aer liber, arde cu flacără vie, albă şi poate exploda; lovit de glonţ poate
exploda;
- se întrebuinţează: la capse detonante
- intră în alcătuirea fitilului detonant, ca detonator intermediar, la exploziv plastic.
 2.Explozivi de iniţiere

2.1. Introducere. Proprietăţi caracteristice explozivilor de iniţiere

Atâta timp cât s-a utilizat ca încărcătură de propulsie şi explozie numai pulberea neagră, problema
iniţierii era relativ simplă deoarece ea se aprinde foarte uşor de la o flacără sau scânteie. Conceperea unui
mijloc de iniţiere se reducea deci la construirea unui dispozitiv capabil de a da o flacără sau scânteie la un
moment dat.
La început se utilizau în acest scop fitile care puteau comunica focul la încărcătura de azvârlire
dispusă în ţeava armametului şi la încărcătura de explozie din proiectile sau bombe. Dezavantajele acestui
mod de iniţiere erau substanţiale şi ele se refereau la manipularea lor incomodă, întârzieri mari de iniţiere
(cadenţă de tragere mică), precizie mică a tragerilor. În plus, prin practicarea în culata ţevii a orificiului
de comunicare a flăcării, armele erau de multe ori periculoase pentru trăgători.
Inconveniente mult mai grave au apărut atunci când s-au descoperit pulberile fără fum şi
explozivii brizanţi care cereau cu necesitate existenţa unor mijloace de iniţiere sigure şi fiabile.
Conceperea şi realizarea acestora nu a fost posibilă decât după descoperirea şi fabricarea explozivilor şi
amestecurilor de iniţiere.
Apariţia explozivilor primari şi a mijloacelor pirotehnice de iniţiere începând cu secolul XIX a dus
la ample schimbări calitative în construcţia de armament şi muniţii.
Prin explozivi primari sau explozivi de iniţiere se înţeleg toţi acei explozivi care din cauza vitezei
mari de reacţie şi a mecanismului de descompunere, suferă o transformare rapidă şi violentă sub formă de
detonaţie.
Aceştia sunt utilizaţi exclusiv pentru iniţiere, fiind capabili a amorsa deflagraţia pulberilor
de azvârlire şi propulsie, dar şi detonaţia explozivilor brizanţi.
Detonaţia explozivilor primari poate fi provocată de:
 un impuls mecanic (şoc, frecare, impact),
 caloric (flacără, efect Joule),
 electric (scânteie),
 radiaţie (laser).

Energia eliberată la detonaţia explozivilor primari este relativ mică; energia înmagazinată
de molecule este mult mai mică decât explozivii brizanţi obişnuiţi. În consecinţă şi viteza de
detonaţie va fi mai mică, fiind în jur de 5000 m/s, comparativ cu valoarea ei pentru explozivii
secundari, ce se situează între 7000 şi 8500 m/s.
Deşi cantitatea de energie eliberată la detonaţie este mică, aceasta este capabilă a amorsa
explozivii brizanţi şi pulberile coloidale.

Utilizarea explozivilor şi amestecurilor de iniţiere

Pentru ca utilizarea unui exploziv brizant sau a unei pulberi coloidale să fie posibilă, trebuie
amorsată reacţia de descompunere (detonaţie, deflagraţie) evitând fenomenele tranzitorii.
Deci utilizarea explozivilor de iniţiere şi a amestecurilor sale este strâns legată de utilizarea
substanţelor explozive în general.
Apariţia explozivilor primari şi a mijloacelor (sistemelor) de iniţiere a deschis câmpul aplicaţiilor cu
pulberi şi explozivi în domeniul militar şi civil, revoluţionând ştiinţa şi tehnica ce au ca obiect substanţele
explozive.
Domeniile principale de utilizare ale explozivilor primari sunt:
- amorsarea detonaţiei explozivilor brizanţi;
- aprinderea pulberilor propulsive.
Datorită sensibilităţii lor extrem de ridicate şi a pericolelor ce apar la manipulare, explozivii
de amorsare nu sunt niciodată utilizaţi decât în cantităţi mici (limitate), încărcaţi în dispozitive
mecanice care în funcţie de complexitate sunt denumite mijloace sau sisteme de iniţiere.
Pentru amorsarea detonaţiei explozivilor brizanţi se vor utiliza explozivi primari încărcaţi în
detonatoare care conţin, în general, fracţiuni de gram de exploziv de iniţiere şi un exploziv secundar
(cel mai adesea trinitrorezorcinatul de plumb, azotura de plumb şi pentrita sau hexogenul);
iniţierea poate fi realizată fie de un percutor, flacără, fie de o scânteie sau curent electric. Aceste
detonatoare pot fi conectate prin intermediul fitilelor detonante la încărcăturile explozive (în
domeniul civil), fie la relee explozive (detonatori suplimentari) ce transmit detonaţia la încărcătura
explozivă a proiectilului sau bombei.

Principalii explozivi de iniţiere

Numărul explozivilor primari, din raţiuni economice, practice de utilizare, stabilitate chimică şi
putere de iniţiere, este limitat deşi aşa cum se va putea observa au fost brevetaţi foarte mulţi.
După ultimul război mondial, experienţa a demonstrat că numărul explozivilor de iniţiere utilizaţi
rămâne aproximativ constant, cei mai des folosiţi fiind: fulminatul de mercur, azotura de plumb, stifnatul
de plumb, tetrazenul, diazodinitrofenolul şi într-o măsură mai mică sulfocianatul de plumb. Gama
explozivilor de iniţiere cu fabricare industrială diferă şi de la o ţară la alta funcţie de posibilităţile tehnice
şi tradiţia în domeniu.

2.2. Fulminatul de mercur

Fulminatul de mercur, Hg (CNO)2 este cel mai vechi dintre explozivii primari, fiind
preparat pentru prima dată de Johann von Lowenstren (1630 - 1703), dar numai în 1799 Edward
Howard a descris prepararea şi proprietăţile sale. Lucrările lui Liebing şi Gay Lussac din 1824 au permis
recunoaşterea izometriei existente între cianaţi şi fulminaţi urmând ca Nobel în 1860 să-l utilizeze în
capsele detonante. El este un exploziv de iniţiere cu caracteristici interesante, fiind utilizat mult
timp în amestecuri cu alţi componenţi pentru capsele de aprindere şi în stare pură în capsele
detonante.
Gradul de utilizare a scăzut datorită principalului său dezavantaj - lipsa de stabilitate
chimică la temperaturi superioare a 50oC.

Caracteristicile fulminatului de mercur

a) Aspectul
Fulminatul de mercur se prezintă sub forma unor cristale de culoare alb-gri.

b) Proprietăţi fizice şi chimice

Fulminatul de mercur se conservă bine în apă rece în care este insolubil (la 20 o C
aproximativ 130-140 părţi apă sunt necesare a dizolva 1 parte fulminat). Este solubil în alcool,
amoniac, piridină şi soluţie de clorură de potasiu.
Când este umezit cu 5% apă explozia nu se propagă; cu 25 % apă explozia nu se va mai produce.
În stare uscată, este periculos datorită sensibilităţii sale excesive, deşi în această stare poate fi
conservat mult timp fără să se altereze.
În stare umedă fulminatul se descompune uşor.
În contact cu metalele uşor oxidabile formează alţi fulminaţi care sunt mult mai sensibili decât
fulminatul de mercur, deci mult mai periculoşi. Ordinea în care sunt atacate metalele sau aliajele este:
alamele, Zn, Cu, Pb, Fe, Cd, Bi, Sn, Ag, Ni şi de aceea este deci necesar ca toate alveolele în care se
încarcă fulminatul de mercur sau amestecurile ce-l conţin să se acopere cu un strat de protecţie. Dacă
stratul de protecţie este realizat cu lacuri pe bază de răşini, concentraţia lacului să fie de cel puţin 5-10 %.
Trebuie menţionat că pe plan mondial fulminatul de mercur este acum utilizat numai în
capse de aprindere prin percuţie şi din ce în ce mai rar în capsele detonante, fiind treptat înlocuit de
azotura de plumb (PbN6).

C. Caracteristici explozive
Principalele caracteristici ale fulminatului de mercur sunt:
- masa moleculară  284,6 g/mol;
- temperatura de explozie  263oC/0,1s; 239/1s; 210/5s; 199/10s; 194/15s; 190o C/20s;
- viteza de detonaţie m/s  3500 (2,0 g/cm3); 4250 (3,0 g/cm3); 5000 (4,42 g/cm3);
- sensibilitatea la şoc  1 - 2J;
 - sensibilitatea la frecare  0,5 - 1 kgf;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 5 kg  4 cm;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 1 kg  10 - 20 cm;
- cantitatea minimă de fulminat pentru iniţierea sigură a unor explozivi secundari 
0,25 g/TNT; 0,19 g/RDX; 0,17 g/PETN;

Fulminatul de mercur este mai sensibil la impact decât azotura de plumb şi stifnatul de plumb.
Fiind la fel de sensibil la impact ca tetrazenul şi diazodinitrofenolul (DDNF), aceşti 3 explozivi sunt cei
mai sensibili la impact utilizaţi în armată.
Mânuirea fulminatului de mercur este o operaţie extrem de periculoasă din punctul de vedere al
toxicităţii. Atmosfera nu trebuie să conţină mai mult de 0,1 mg/m3, iar contactul cu pielea trebuie evitat.

În concluzie, se poate spune că fulminatul de mercur prezintă 3 dezavantaje majore ce îl fac

tot mai puţin utilizat:
- în stare umedă el are tendinţa de a se descompune în contact cu cuprul, aliajele sale şi cu
alte metale uşor oxidabile;
- este un exploziv primar puţin stabil la temperatură, deci nu poate fi utilizat în ţările cu
climă caldă;
- încărcătura minimă necesară pentru amorsarea unui exploziv secundar clasic (TNT,
PETN, RDX, etc) este relativ ridicată comparativ cu azotura de plumb.
Dezavantajele enumerate fac ca treptat fulminatul de mercur să fie eliminat complet din
sfera aplicaţiilor militare în favoarea azoturii de plumb şi TNRPb.

2.3. Tetrazenul (C2H8N10O)

Tetrazenul este denumirea tehnică a guanil nitrozoamina guanil tetrazenul.
A fost preparat pentru prima dată în 1910, dar a fost descoperit în 1892 de J. Thiele. Introdus în
aplicaţiile cu explozivi în 1928, a fost utilizat în special de către S.U.A. în multe amestecuri de iniţiere, fie
pentru capse de aprindere, fie pentru detonatori. În ultimii ani este utilizat pe scară largă şi în Europa în
amestecurile pentru capsele de aprindere tip "Sinoxid".

Proprietăţile fizico-chimice
Este de culoare albă-gălbuie, dar poate să prezinte şi nuanţe brune, în funcţie de metoda de
preparare.
Densitatea a reală este de 1,7 g/cm3
Nu reacţionează nici cu metalele nici cu alţi explozivi.
Sensibilitatea sa la frecare este mică şi poate fi considerat un flegmatizator pentru explozivii
primari.
Încălzit în cantităţi de câteva zecimi de gram deflagrează, dar încălzit lent pe o lamelă metalică
detună.
Nu este utilizat în stare pură datorită sensibilităţii sale şi datorită limitei de compresiune foarte
scăzute (sub aceasta nu mai detună); în plus, datorită densităţii reduse, dozarea acestuia este foarte
dificilă.
Este stabil până la 75o C şi se descompune la 100 o C. Necomprimat nu iniţiază nici TNT,
nici tetrilul, dar poate iniţia pentrita.
Caracteristicile principale ale tetrazenului:
- masa moleculară  188,2 g/mol; temperatura de explozie  160o C;
- sensibilitatea la impact  1 N.m;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 2 kg  5 cm;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 1 kg  33 cm;
- balanţa de oxigen  - 59,5 %;