Curs 2 Ecoteh TT

I. Măsuri de prevenire a poluării mediului şi securităţii personalului la operaţiile de

producere şi utilizare a mediilor gazoase (atmosferelor controlate) la tratamentele termice
şi termochimice (prevenirea situaţiilor în care pot apărea pericole de poluare, explozie,
intoxicare)

2. Măsuri pentru securitatea personalului şi protecţia mediului la nitrurarea ionică

Nitrurarea ionică este un procedeu de saturare superficială a produselor din oţel sau fontă
cu azotul furnizat de plasma produsă prin descărcarea luminiscentă anormală în gaze rarefiate
care conţin azot (azot molecular, amoniac, hidrogen şi gaze rarefiate, cu diferite presiuni parţiale
ale azotului).
Nitrurarea ionică şi respectiv instalatiile de nitrurare ionică prezintă o serie de
particularităţi constructive şi funcţional - tehnologice care impun respectarea unei game variate
de norme măsuri împotriva poluării şi de tehnica securităţii muncii. Nivelul de automatizare,
consumurile mai reduse de gas, inertia termică redusă, numărul relativ mic de componente
supuse uzurii etc. fac ca, la o exploatare si intretinere corectă, procedeul să fie practic nepoluant
iar igiena si condiţiile de lucru sa fie mult ameliorate comparativ cu procedeele clasice de
nitrurare.
Prevenirea poluării la nitrurarea ionică este în legătură cu domeniile electric-electronic şi
al manipularii şi utilizării gazelor sau lichidelor folosite pentru realizarea mediului de lucru,
respectiv a solvenţilor pentru curăţirea (degresarea) prealabilă nitrurării pieselor. Amplasarea
instalaţiilor de nitrurare ionică se face în încăperi industriale, hale etc., lipsite de vibraţii la sol şi
in condiţii normale de mediu ambiant adică fără agenţi chimici corozivi, vapori sau gaze
explozive, praf şi pulberi bune conducătoare de electricitate.
Amoniacul (NH3) este un gaz incolor, cu miros puternic, înecăcios şi sufocant, masa
moleculară 170,03, punct de topire -78°C, punct de fierbere - 33,35°C, temperatura critică
132°C (temperatura minimă deasupra căreia NH3 nu mai poate fi lichefiat prin comprimare),
densitatea in stare de gaz 0,771 g/l, densitatea în stare lichidă 0,681 g/cm 3. Amoniacul lichefiat
se obţine prin condensarea amoniacului gazos. Amoniacul lichid are o căldură de vaporizare
mare, respectiv 327 cal/g, care este preluată din mediul inconjurator.
In soluţii apoase el se prezintă ca un lichid incolor, având proprietăţile gazului:
causticitate, miros inţepător şi sufocant.
Amoniacul lichefiat se livrează în recipienţi de oţel, cisterne izolate termic sau tuburi.
Amoniacul este otrăvitor. O cantitate de 0.5% amoniac în aer (25 mg/cm3 ) este suficientă
pentru ca, după o şedere de 5-10 minute, persoana să se găsească in pericol de moarte.
Amoniacul are o concentraţie maximă admisibilă de 0,1 mg/m3 (concentraţie medie în 24 ore).
De aceea, prin Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului înconjurător este interzisă
evacuarea in atmosferă a substanţelor dăunătoare sub formă de gaze şi vapori peste limitele

1
stabilite prin reglementările in vigoare, in aceste situaţii fiind necesare măsuri de neutralizare a
acestor substanţe (în cazul amoniacului o mască cu sulfat de cupru şi cu cărbune activ poate
asigura o protecţie eficace).
Gazul acţionează iritant asupra ochilor şi mucoaselor şi ca un toxic general. Globulele
sângelui şi endoteliul (foiţa epitelială) care căptuşeşte suprafaţa interioară a vaselor sanguine sunt
profund afectate, materialele grase din organism degenerează puternic, mai ales cele ale ficatului
şi rinichiului.
Amoniacul in amestec cu aerul formează amestecuri explozive, limitele de explozie fiind
de 15-26 % (interval relativ îngust). Aceasta inseamnă că un amestec de aer care conţine intre
15-26 % NH3 este exploziv la temperatura de 280°C.
Amoniacul în stare gazoasă in cantităţi mici nu este vătămător. Prezenţa lui se face
repede simţită datorită mirosului caracteristic, astfel că orice scurgere de amoniac poate fi
detectată. Determinarea scurgerilor se poate face cu ajutorul bioxidului de sulf sau a unor hârtii
sensibile. Limita maximă de amoniac admisă in spaţiul de lucru este de 0,02%. Se va afla la
indemâna operatorului o mască de gaz pentru a putea fi folosită in cazul scurgerilor puternice.
Amoniacul este foarte solubil in apă şi de aceea, în cazul scurgerilor in cantităţi mari, se
recomandă şi folosirea unor instalaţii de pulverizare a apei. Intrucât NH 3 este mai uşor ca aerul,
la nivelul podelei concentraţia este minimă.
La disocierea amoniacului rezultă cantităţi mari de hidrogen, care pune şi el probleme de
protecţie a muncii şi mediului, mai ales că limita de explozie este foarte mare (4-75 %).
Amoniacul pur (uscat) nu corodează oţelul şi fonta şi de aceea nu apar probleme de
coroziune internă la rezervoare şi conducte. Amoniacul umed in contact cu aerul este coroziv şi
de aceea scurgerile, oricât de mici, trebuie prevenite. Toate rezervoarele, conductele şi supapele
trebuie examinate periodic pentru a observa eventualele coroziuni exterioare. Se recomandă
aplicarea de straturi anticorozive la piesele instalaţiei de amoniac şi la sistemul de distribuţie.
Tricloretilena este un solvent organic care nu este inflamabil şi care are o capacitate
mare de solvatare a grăsimilor şi uleiurilor de pe suprafaţa pieselor ce urmează a fi nitrurate.
Principalele caracteristici fizico- chimice ale tricloretilenei sunt următoarele:
- punct de congelare: - 78°C ;
- punct de fierbere la p = 760 mm.col.Hg: + 87 °C;
- peste 120°C tricloretilena se descompune cu formare de acid clorhidric, fosgen (gazul se obține
în prezența cărbunelui activ din monoxid de carbon și clor CO + Cl2 → COCl2) etc.;
- in prezenţa aerului şi luminii puternice (flacăra) tricloretilena se descompune cu formare de
fosgen (substanţă toxică sufocant-vezicantă) şi acid clorhidric. Concentraţia maximă admisibilă
de fosgen în atelier este de 0,5 mg/m3 aer, iar cea de tricloretilenă de 50 mg/m3 aer;
- căldura latentă de vaporizare: 57 kcal/kg;
- nu este miscibilă cu apa (solubilitatea apei în solvent doar de 0,32 % in greutate).
Având in vedere cele de mai sus, rezultă că tricloretilena (ca şi o serie de alţi solvenţi
organici) prezintă unele particularităţi de manipulare, depozitare şi utilizare în procesul
tehnologic, a căror cunoaştere şi respectare este obligatorie pentru intreg personalul. Solvenţii

2
organici, respectiv tricloretilena, sunt solvenţi volatili dăunători sănătăţii chiar în concentraţii
mici dacă sunt inhalaţi frecvent şi pentru o perioadă de timp mai îndelungată.
La concentraţii mari se produce efectul de ameţeală iar după o durată mai mare, chiar
leşinul şi amorţirea.
Se interzice cu desăvârşire ca tricloretilena, lichidă sau vapori, să vină în contact cu piese
incandescente sau cu focuri deschise (chiar şi o tigară poate determina formarea de fosgen).
Pentru evitarea acumulării de noxe in atelier, instalaţia de degresare trebuie echipată cu
un sistem de ventilaţie eficient care sa aspire vaporii pe toate direcţiile dar in special la nivelul
solului (vaporii de tricloretilena sunt de 4-5 ori mai grei decât aerul).
Se interzice contactul tricloretilenei cu aluminiul, magneziul sau aliajele lor precum şi
incălzirea necontrolată care poate determina descompunerea cu provocarea de incendii sau
explozii. Descompunerea tricloretilenei este accelerată de prezenţa în soluţie a urmelor unui acid
(de aceea, în tricloretilenă se introduc o serie de stabilizatori cu rolul de a fixa acizii şi a frâna
procesul de oxidare).
In cazul in care în încăperea de lucru s-au produs vapori de tricloretilenă in cantitate
mărită, personalul va purta obligatoriu măşti filtrante şi izolante.
In zona de lucru cu tricloretilenă este interzis a se lucra cu foc deschis, arc electric
(sudare), piese incandescente sau a se fuma.
Incălzirea băilor de tricloretilena se va face numai după punerea in funcţiune a sistemului
de răcire a vaporilor. Piesele se vor scoate din baie numai după uscarea completă de
tricloretilenă.
Se interzice golirea din instalaţie a soluţiei de tricloretilenă înainte de răcirea completă a
acesteia, neutralizarea tricloretilenei cu substanţe care pot determina formarea unor produşi
inflamabili sau detonanţi (de exemplu, dicloretilena), efectuarea de lucrări de către un singur
operator şi lucrul fără echipament de protecţie corespunzător.
Tricloretilena se păstrează la întuneric, în recipienţi din oţel zincat, care nu se vor expune
razelor solare sau surselor de căldură. Dacă totuşi soluţia de tricloretilenă îşi măreşte volumul
(fierbe), se adaugă puţină apă.

II. Medii lichide de încălzire şi răcire. Măsuri de prevenire a poluării mediului la operaţiile
de utilizare a mediilor lichide de încălzire şi răcire (băi de topituri de săruri, metale topite).

1. Măsuri de protecţia mediului şi a securitaţii personalului la operaţia de încălzire în

medii lichide la tratamentele termice şi termochimice

Ca medii lichide de incalzire se folosesc metale şi săruri topite. Aceste medii sunt mai
avantajoase decât cele gazoase deoarece vitezele de încalzire sunt de 2-4 ori mai mari. Mediile
metalice sunt folosite numai pentru încălzire locală pentru călire şi revenire, având în vedere

3
capacitatea lor de incalzire. Când este necesar să se incălzească numai o parte din volumul piesei
(in cazurile de călire locală, revenire etc.), încălzirea trebuie să se realizeze într-un timp cât mai
scurt, pentru a împiedica încălzirea restului piesei la temperaturi superioare celor admisibile. In
acest scop, se folosesc medii care încalzesc rapid, in primul rand, metalele topite.
Utilizarea mediilor lichide (băi de topituri de săruri şi metale) pentru încălzire necesită
cunoaşterea şi evitarea pericolelor ce pot apărea în utilizarea lor.
Sărurile utilizate pentru formarea băilor (NaCl, NaCN, Na 2CO3, NaNO2, NaNO4, K2O3
etc.) se păstrează în ambalaje speciale, ermetic închise, în magazii uscate, evitându-se totodata
impurificarea lor cu substanţe străine.
La formarea şi reîmprospătarea băilor se vor utiliza numai săruri uscate; creuzetul băii se
va umple cu săruri topite până la nivelul reprezentând 3/4 din înălţime, pentru a preveni
revărsarea şi împroşcarea topiturii în timpul desfăşurării reacţiilor chimice.
Sărurile topite (folosite mai ales la incălzirea in vederea calirii, călirii locale si
revenirii) reprezintă medii la care viteza de incălzire este de circa două ori mai mică decât a
metalelor topite.
La incălzirea pieselor in cuptoare electrice sau cu flacără obişnuite, pe lângă vitezele
reduse de incălzire, au loc fenomene mai mult sau mai putin intense de decarburare şi
oxidare. De asemenea, in unele cazuri nu se reuşeste să se evite oxidarea metalului in
timpul transportului de la cuptor spre baia de aliere.
Incălzirea in băi de săruri topite nu prezintă aceste dezavantaje. La fel ca la
incălzirea in atmosfere neutre, incălzirea in băi de săruri nu produce oxidare şi
decarburare. Piesele nu se oxidează in timpul transportului de la baia de săruri la baia de
călire deoarece sunt acoperite cu o peliculă subţire, protectoare, de săruri.
Pentru tratament termic se folosesc cloruri, carbonaţi (azotaţi) ai metalelor alcaline si
alcalino-pământoase ca bariul, sodiul, potasiul şi calciul.
In funcţie de intervalul temperaturilor de lucru, sărurile se împart în trei grupe
principale:
a) Săruri pentru temperaturi înalte (1000-1300°C). Pentru acest interval de temperaturi,
folosite de obicei pentru călirea oţelurilor rapide, precum şi pentru anumite oţeluri de
matrite, oteluri şi aliaje inoxidabile şi refractare, se foloseste clorura de bariu, uneori cu un
adaos de 5-7% acid boric. Clorura de bariu (BaCl2) are temperatura de topire 960°C,
putând fi utilizată la temperaturile prezentate. Clorura de bariu topită dizolvă oxigen,
care poate provoca decarburarea pieselor de oţel care se încălzesc Pentru a preveni
decarburarea pieselor, baia se dezoxidează periodic cu siliciu, la adăugarea căruia are loc
reacţia:

2 BaO + Si → 2 Ba + SiO2

4
 SiO2 se separă gravitaţional pe fundul băii. Clorura de bariu, ca şi celelalte săruri folosite
pentru tratament termic, se dizolvă în apă; de aceea peliculele de săruri rămase pe
suprafeţele pieselor se indepărtează uşor prin spălare cu apă.

b) Săruri pentru temperaturi medii (750-900°C). Acest interval de temperaturi corespunde

temperaturilor de incălzire pentru călirea oţelurilor carbon, slab şi mediu aliate. Pentru
temperaturi de lucru de 750-800°C, temperatura de topire a sărurilor trebuie să fie de 650-
700°C. Această condiţie nu este satisfacută de clorurile pure (temperatura de topire a NaCl
este 801°C, a KCl este 790°C, iar a CaCl2 este 780°C).
Trebuie să se tindă ca temperatura de lucru să fie pe cât posibil cu 150-200°C mai
inaltă decât temperatura de topire a amestecului de săruri, deoarece o supraîncălzire prea
mică a sărurilor peste temperatura de incălzire nu este suficientă ca fluiditatea amestecului
să asigure o viteză rapidă de încălzire a pieselor.
Băile cu compoziţia dată pot fi alcatuite din săruri pure (tehnice), insă este foarte
importantă folosirea unor minerale naturale, cum ar fi carnalită sau silvinită; ultimul
mineral este mai ieftin fiind alcătuit din aproxirnativ o parte KCl şi trei parti NaCl.

Tabel 1. Cele mai utilizate amestecuri de cloruri binare

Compozitia amestecului de Temperatura de topire Intervalul temperaturilor de
săruri completă, °C utilizare, °C

78% BaCl2 + 22% NaCl 640 750-900

67% BaCl2 + 33% NaCl 670 750-900

50% KCl + 50% NaCl 670 750-900

50% NaCl + 50% K2CO3 600 700-820

20% KCl + 60% NaCl + 20% 700 770-900

Na2CO3

Viteza de incălzire la peste 800°C a tuturor sărurilor este practic aceeaşi. Clorurile
sunt medii uşor decarburante, dar in procesul de exploatare, prin dizolvarea oxigenului din
aer in baia lichidă, se formează oxizi ai metalelor alcaline şi alcalino-pământoase; baia
devine decarburantă. Pentru a evita acţiunea decarburantă a băii, se adaugă periodic
compuşi carburanţi cu acţiune intensă, de obicei ferocianură de potasiu (K4Fe(CN)6).

c) Săruri pentru temperaturi joase (150-600°C). Pentru tratamente termice la temperaturi

mai coborate se folosesc băi de saruri de azotaţi (NaNO3, KNO3) şi azotiţi (NaNO2, KNO2)
precum şi amestecurile lor.

5
 Temperaturile de topire ale amestecurilor de săruri din sistemul
NaNO3-NaNO2-KNO2-KNO3 sunt prezentate in figura 1. Din această diagramă rezultă că
amestecurile mai uşor fuzibile (temperatura de topire la circa 150°C) sunt KNO3-NaNO2
sau NaNO3-KNO2, în raport aproximativ de 1:1 (centrul pătratului). Amestecul de azotaţi
cu temperatura de topire cea mai coborâtă este alcătuit din KNO 3-NaNO3 (temperatură de
topire de circa 220°C), la un raport de 1:1.

Fig. 1. Diagramele de echilibru ale sistemului NaNO3-NaNO2-KNO2-KNO3 (secţiuni

izoterme ale suprafeţelor lichidus)

Tabelul 2. Compoziţiile, temperaturile de topire şi utilizare ale sărurilor folosite uzual in practica
industrială
Compoziţia sărurilor Temperatura de topire, °C Intervalul temperaturilor de
utilizare, °C

NaNO3 310 400-550

50% NaNO3 + 50% KNO3 220 250-500

50% NaNO2 + 50% KNO2 150 180-550

50% CaCl2 +30% BaCl2 +20% 430 500-650

NaCl

Sărurile de azotati nu pot fi folosite la temperaturi mai mari de 550°C întrucât se

descompun, reacţionează cu fierul cu degajare mare de căldură, ceea ce poate duce chiar la
explozie. Având in vedere că sărurile de sodiu sunt mai ieftine decât cele de potasiu, iar
azotaţii sunt mai ieftini decat azotiţii, trebuie să se folosească NaNO 3 pentru intervalul
400-550°C, amestecul NaNO3-KNO2 pentru intervalul 250-400°C şi amestecul NaNO3-

6
KNO2 pentru intervalul 170-250°C; pentru intervalul 500-550°C trebuie să se folosească
un amestec ternar de cloruri.
Incălzirea în aceste săruri la temperaturile indicate nu este insoţită de fenomene de
oxidare şi decarburare, de aceea nu sunt necesare măsuri de prevenire a acestora.

2. Utilizarea băilor de azotaţi la operaţia de încălzire

In cazul în care se utilizează azotaţi (nitraţi), trebuie să se ţină seama de faptul că

nu este permis să se încălzească azotaţii la o temperatură mai mare de 550°C, deoarece peste
această temperatură ei se descompun (550...600°C) şi există pericolul să reacţioneze cu
materialul băii (oţel sau fontă) şi să provoace o explozie.
Nitratul de amoniu (sau „salpetru de amoniu”) este o sare care ia naştere din amoniac şi
acid azotic. Nitratul de amoniu face parte din îngrăşămintele naturale azotate şi este parte
componentă a unor explozivi.
La încălzire (T < 300 °C) nitratul de amoniu se descompune în apă şi oxid de azot:

La încălzire mai intensă (T > 300°C) se descompune în apă, azot şi oxigen:

Ambii atomi de azot au atins pragul de oxidare (0). O astfel de reacţie când un element
este oxidat de acelaşi element, explică puterea exploziei prin transformarea rapidă a nitratului de
amoniu din starea de agregare solidă direct în cea gazoasă (azot, oxigen, şi vapori de apă).
Recuperarea acidului azotic se realizează prin reacţia cu acidul sulfuric concentrat şi distilare:

Nitratul de amoniu întreţine arderea, iar la supraîncălzire poate exploda (din această
cauză este folosit ca îngrăşământ numai sub formă de amestec cu alte substanţe).

Nitratul de potasiu (salpetrul de Chile) este o sare a acidului azotic.

Nitratul de potasiu se prezintă sub formă cristale incolore, care se dizolvă cu absorbţie de
temperatură (reacţie endotermă) în apă. Prin încălzire la peste 400°C se descompune în nitrit de
potasiu şi oxigen:

Nitratul de potasiu este mult mai higroscopic ca ceilalţi nitraţi.

Băile de salpetru se folosesc la tratarea termică a aliajelor de aluminiu şi magneziu.

7
 Alte utilizări: se foloseşte în procesul de saramurare al produselor alimentare, la obţinerea
prafului de puşcă sau alt produse pirotehnice; este folosit la producerea grenadelor fumigene, la
obţinerea îngrăşămintelor chimice. Amestecul de 60% NaNO3 + 40% KNO3 se topeşte la 222°C,
este un bun conducător de căldură, fiind folosit la celulele solare.

Există numeroase metode de obţinere a azotatului de potasiu din alte săruri combinate cu
acidul azotic:

Un alt nitrat frecvent folosit în practica tratamentelor termice este nitratul de sodiu
NaNO3.
De exemplu, piesele din oţeluri de rulmenti se supun călirii în trepte cu menţineri la
150…160ºC în topituri de săruri cu compoziţia: 55% KNO 3, 45% NaNO3, cu un adaos de
2-3% apă.
Alegerea tipurilor de săruri ce urmează sa constituie baia de topituri poate fi făcută
după indicaţiile din tabelul 3.
Pătrunderea apei în baia cu azotaţi provoacă explozie; de aceea, trebuie să se ia toate
măsurile de precauţie, pentru ca umiditatea să nu pătrundă în baie (prin capac, prin scule).
Azotaţii proaspeţi pot fi adăugaţi în baie numai în stare uscată, de asemenea piesele
ce se introduc în baie trebuie să fie uscate. Pentru păstrarea azotaţilor se folosesc ambalaje
metalice, din cauza pericolului de incendiu. In caz de incendiu, nu este permisă stingerea
azotaţilor cu spumă sau nisip umed, deoarece provoacă explozie. De aceea, trebuie să se
folosească numai nisip uscat.

Tabelul 3. Temperaturi de topire şi utilizare ale diferitelor tipuri de băi de săruri

8
Tipul băii Ttopire , [ºC] Tutilizare, [ºC]

NaNO2 284 350-600

NaNO3 317 350-600

Amestecuri SR 140 140 160 - 500

de azotaţi şi
azotiţi SR 220 220 300 - 550

Cloruri NaCl 808 850 - 1100

simple
KCl 725 750 - 1050

Amestecuri SC 430 430 480 - 750

de cloruri
SC 630 630 700 - 950

SC 960 960 1050 - 1300

Sare neutră (Carboneutral) 920 1000 - 1300

Plumb 327 1050 - 1300