Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
C. Caracteristici explozive
Ecuaţia de descompunere a fulminatului de mercur este următoarea:
Hg(CNO)2 → 2CO + N2 +Hg
Temperatura produşilor gazoşi dezvoltaţi la explozie este înaltă şi poate să ajungă la 3560o C,
compoziţia fiind următoarea:
HgCN - CO2 --------------0,15 %
CO --------------------65,7 %
N ---------------------32,28 %
Hg---------------------1,87%
Principalele caracteristici ale fulminatului de mercur sunt:
- masa moleculară = 284,6 g/mol;
- energia de formare = - 229 Kcal/kg;
- entalpia de formare = - 225 kcal/kg;
- căldura de explozie = 335 kcal/kg;
- temperatura gazelor de explozie = 3560o C;
- volumul specific = 356 l/kg (243 l/kg - Tomlinson);
- temperatura de explozie = 263oC/0,1s; 239/1s; 210/5s; 199/10s; 194/15s; 190o C/20s;
- masa volumică = 4,42 g/cm3;
- viteza de detonaţie [m/s] = 3500 (2,0 g/cm3); 4250 (3,0 g/cm3); 5000 (4,42 g/cm3);
- energia de activare = 29,81 kcal/mol;
- căldura specifică = 1,1 cal/g o C;
- conductivitate termică = 10-4 cal/s . cm . o C;
- sensibilitatea la şoc = 1 - 2J;
- sensibilitatea la frecare = 0,5 - 1 kgf;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 5 kg = 4 cm;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 1 kg = 10 - 20 cm;
- cavitatea în blocul de plumb cu 10 g = 150 cm3;
- cavitatea în blocul de plumb cu 1 g = 16,3 - 17 cm3;
- sensibilitatea la sarcini electrostatice = 0,025 J;
- cantitatea minimă de fulminat pentru iniţierea sigură a unor explozivi secundari = 0,25 g/TNT;
0,2 g/Tetril; 0,19 g/RDX; 0,17 g/PETN;
- testul de stabilitate (vacuum), după 40 ore la 100o C = explozie;
- testul de brizanţă în bomba cu nisip de 200 g = 23,4 g.
Fulminatul de mercur este mai sensibil la impact decât azotura de plumb şi stifnatul de plumb. Fiind la
fel de sensibil la impact ca tetrazenul şi diazodinitrofenolul (DDNF), aceşti 3 explozivi sunt cei mai sensibili la
impact utilizaţi în armată.
La temperatură el este mai sensibil decât azotura de plumb şi TNRPb, având temperatura de
decrepidaţie 210o C (mai ridicată decât a tetrazenului şi DDNF).
Sensibilitatea fulminatului de mercur la percuţie este una din cele mai reprezentative caracteristici ale sale.
Măsurată în bomba de nisip, brizanţa fulminatului este mai mare decât cea a azoturii de plumb, dar
reprezintă doar 50 % din cea a DDNF. Stabilitatea chimică relativ redusă este unul din dezavantajele pentru
care se încearcă înlocuirea sa.
Mânuirea fulminatului de mercur este o operaţie extrem de periculoasă din punctul de vedere al
toxicităţii. Atmosfera nu trebuie să conţină mai mult de 0,1 mg/m3, iar contactul cu pielea trebuie evitat.
4
După Patry, fulminatul de mercur alb lăsat la soare un timp îndelungat va căpăta o culoare albastră ce
se va obţine şi dacă produsul este supus acţiunii radiaţiilor ultraviolete. Suprafaţa superficială devine complet
brun-negricioasă timp de câteva ore.
Analiza compoziţiei produsului supus acţiunii razelor ultraviolete a arătat că de la proporţia iniţială de fulminat
de 99,7 %, în care conţinutul de mercur era de 70,8 % s-a ajuns după 6 zile de expunere la 71,3 % mercur, iar după
o lună de expunere el a rămas tot de 71,3 %.
N N
N - Pb - N
N N
Proprietăţile fizico-chimice
Azotura de plumb pură există sub 2 forme cristalografice; una a - rombică şi alta b - monoclinică. După
Gardner, Gomm şi Miles forma b pare a fi mai sensibilă decât a. Forma rombică se materializează prin nişte
prisme alungite, în literatura de specialitate cunoscându-se şi sub numele de cristale aciculare.
Produsul industrial se prezintă ca o pulbere de culoare alb-gălbuie, constituită din aglomerări dense de
siluete cu margini de preferat rotunde; prezenţa asperităţilor şi a dantelăriilor de-a lungul marginilor are ca efect
5
scăderea notabilă a densităţii aparente, în timp ce apariţia transparenţelor este similară cu mărimea
sensibilităţii.
Atunci când forma cristalelor este foarte neregulată şi grosimea lor este foarte mică, aşa cum am mai
spus, devin foarte periculoase la manipulare şi este bine să fie distruse.
Este puţin solubilă în apă; la 18o C nu se dizolvă decât 0,023 g în 100 ml de apă, iar la 100o C numai 0,5 g.
Este solubilă în acid acetic, în acetat de sodiu şi de plumb. Se dizolvă în amoniac, acid azotic diluat şi
acid sulfuric. În alcool etilic nu se dizolvă.
Primii care au făcut cercetări interesante asupra sensibilităţii diferitelor săruri ale acidului azothidric au
fost Wother şi Martin care au studiat sistematic temperatura de decrepitaţie şi sensibilitatea la şoc.
Aceştia au demonstrat o particularitate oarecum curioasă, aceea că toate azoturile au temperaturi de
decrepitaţie dependente de masa atomică a metalului şi ca aceasta scade cu creşterea cantităţii de substanţă
(în special azotura de plumb).
Dată fiind temperatura de inflamare relativ ridicată (327o C) pentru mărirea sensibilităţii la o
temperatură a azoturii, se adaugă întotdeauna în proporţii de 60 % stifnat de plumb care scade valoarea
temperaturii la 288o C.
Sub acţiunea flăcării, azotura detună imediat. Dacă se încălzeşte la 250 o C, ea se descompune în azot
şi plumb fără explozie.
Azotura de plumb pură sau dextrinată este mai puţin sensibilă la şoc decât fulminatul de mercur şi este
cuprinsă între 2,5 şi 4 N.m pentru produsul pur şi 3 - 6,5 N.m pentru azotura dextrinată.
Sensibilitatea la frecare a azoturii pure este cea mai mare dintre toţi explozivii primari, fiind cuprinsă
între 0,01 - 0,1 Kgf.
Sensibilitatea la şoc şi frecare mai este în funcţie şi de mărimea şi forma cristalelor. Cu un adaos de 5%
apă sensibilitatea la acţiuni mecanice nu scade, iar din experienţă s-a demonstrat că ea detună chiar sub apă.
Scăderea sensibilităţii sau flegmatizarea cu ajutorul dextrinei este utilă numai din punctul de vedere al
siguranţei muncii, fiind însoţită din păcate de o scădere a capacităţii de iniţiere, în special la presiuni de presare
mari şi de timpi de funcţionare mari; acestea sunt motivele pentru care în S.U.A. s-a căutat să se înlocuiască
azotura dextrinată cu o azotură obţinută în prezenţa alcoolului polivinilic (azotura de plumb P.V.A.) care nu
prezintă acest dezavantaj.
Sensibilitatea la scântei electrostatice este relativ mică (0,1 mJ); de aceea pentru îmbunătăţirea ei se
amestecă cu stifnatul de plumb.
Densitatea reală este de 4,71 g/cm3, iar cea gravimetrică este de 1,5 g/cm3.
În stare uscată nu reacţionează sau corodează: oţelul , fierul, nichelul, aluminiul, plumbul, zincul,
staniul, cuprul; nu afectează căptuşelile antiacide, uleiul sicativat, şelacul
În prezenţa umidităţii însă, zincul şi aluminiul sunt oxidate puţin, însă mai mult decât fulminatul de
mercur; împreună cu cuprul formează azotura de cupru mult mai sensibilă - iată de ce alveolele de la capsele
detonante cu azotura de plumb se fac din aluminiu, sau sunt acoperite cu straturi protectoare de nichel.
Proprietăţi fizico-chimice
Stifnatul de plumb este o substanţă cristalină de culoare galben-portocalie; componenţii mono şi dinitraţi
sunt galbeni.
Cristalele sunt foarte netede şi se prezintă sub formă de octoedre simetrice, aparţinând sistemului de
cristalizare rombic.
Atunci când este precipitat conţine o moleculă de apă, care se pierde la 140o C.
Solubilitatea sa în apă la 17o C este de 0,09 %.
Este solubil în alcool metilic şi acid azotic; este aproape insolubil în cloroform, benzen, acid clorhidric,
acid acetic la temperatura obişnuită. Nu este atacat de baze şi amoniac; este descompus de acidul azotic şi
sulfuric concentrat.
Masa volumică este de 3,1 g/cm3, iar densitatea aparentă variază de la 1,4 la 1,6 g/cm3.
Încălzit la 270 - 280o C detună.
Este foarte stabil ca şi azotura de plumb.
Nu este higroscopic, dar dacă este în stare uscată se încarcă foarte uşor cu electricitate statică; detună
foarte uşor la descărcările electrostatice, iar această sensibilitate se poate diminua prin adăugarea de substanţe
dezelectrizante.
Sensibilitatea la şoc este apropiată de cea a fulminatului de mercur, iar la trepidaţie ca cea a azoturii
de plumb. Cu toate acestea sensibilitatea scade cu umiditatea (se poate conserva şi transporta în stare umedă
cu mai puţin de 20 % apă).
7
Capacitatea sa de iniţiere este mică pentru toţi explozivii brizanţi, cu excepţia pentritei nepresate, iar pentru a
obţine detonaţia se utilizează 0,55 g comparativ cu 0,3 g fulminat de mercur şi 0,04 g azotură de plumb.
Temperatura de decrepitaţie este relativ scăzută (270 - 280 o C) şi se adaugă la încărcăturile
detonatorilor amestecată cu azotura de plumb pentru a-i mări sensibilitatea la flacără a acestuia din urmă.
Amestecurile dintre azotură şi stifnat pot fi de 70/30, 60/40, 50/50, în funcţie de tipul detonatorilor.
Trinitrorezorcinatul de plumb nu atacă nici cuprul nici alamele sau orice alt metal; de asemenea nu
reacţionează cu explozivii brizanţi - deci poate fi încărcat în orice alveolă metalică. Totuşi se recomandă
protecţia alveolelor cu soluţii alcoolice de răşini cu concentraţii de 5 - 10%.
Ecuaţia sa de descompunere este :
2C6H3O9N3Pb → 3CO2 + 9CO + 3H2O + 3N2 + 2Pb
Observaţie: în formula stifnatului de plumb s-a ţinut seama şi de prezenţa unei molecule de apă.
Caracteristicile principale ale stifnatului de plumb
- masa moleculară = 468,3 g/mol;
- energia de formare = - 426,6 Kcal/kg = - 1785 KJ/kg;
- căldura de explozie = 310 Kcal/kg;
- volumul specific = 400 l/kg;
- căldura de combustie = 426 Kcal/kg;
- temperatura de decrepitaţie = 270 - 280o C;
- temperatura produşilor de explozie = 2700O C;
- viteza de detonaţie [m/s]= 4900 (2,6 g/cm3); 5200 (2,9 g/cm3);
- sensibilitatea la impact = 4 N.m;
- sensibilitaea la şoc cu ciocanul de 5 kg = 9 cm;
- sensibilitatea la frecare = 0,8 kg;
- cavitatea în blocul Trauzl cu 10 g = 122 - 130 cm3;
- sensibilitatea la sarcini electrostatice = 0,05 mJ;
- balanţa de oxigen = - 18,8 %.
Datorită sensibilităţii extrem de ridicate la sarcini electrostatice şi capacităţii acestuia de a se încărca
uşor electrostatic, trebuiesc luate măsuri deosebite la uscarea, sortarea granulometrică, ca de altfel în toate
operaţiile în care se lucrează cu produsul uscat. Aparatele şi instalaţiile trebuie să fie conectate la centura de
împământare, iar materialele trebuie să fie "antiscântei".
Personalul ce lucrează cu stifnatul de plumb trebuie să aibă echipament din bumbac, eliminându-se
îmbrăcămintea din fire sintetice. De asemenea încălţămintea operatorilor să permită scurgerea eventualelor
sarcini electrostatice acumulate.
În încăperile unde se lucrează cu TNRPb se va crea artificial umiditate.
Distrugerea reziduurilor de stifnat se face prin acţiunea succesivă a unei soluţii de NaOH (20%) care o
dizolvă, apoi cu bicromat de sodiu sau de potasiu care o oxidează.
Proprietăţile fizico-chimice
Tetrazenul se prezintă la microscop sub forma unor cristale prismatice, lungi şi voluminoase. Produsul
este pulverizat şi dă impresia unei pulberi moi, pufoase.
Este de culoare albă-gălbuie, dar poate să prezinte şi nuanţe brune, în funcţie de metoda de preparare.
Densitatea a reală este de 1,7 g/cm3, iar densitatea gravimetrică nu depăşeşte 0,5 g/cm 3. Presat la
200 bari poate ajunge până la 1,05 g/cm3.
Solubilitatea în apă este mică (0,2 g/l); nu se dizolvă în solvenţi obişnuiţi.
Se dizolvă totuşi în acid clorhidric concentrat, iar apa fiartă îl descompune eliberând azot.
Nu reacţionează nici cu metalele nici cu alţi explozivi.
Temperatura de decrepitaţie este cea mai scăzută dintre toate valorile caracteristice explozivilor primari
şi este de 140o C.
8
Sensibilitatea sa la frecare este mică şi poate fi considerat un flegmatizator pentru explozivii primari.
Încălzit în cantităţi de câteva zecimi de gram deflagrează, dar încălzit lent pe o lamelă metalică detună.
Nu este utilizat în stare pură datorită sensibilităţii sale şi datorită limitei de compresiune foarte scăzute
(sub aceasta nu mai detună); în plus, datorită densităţii reduse, dozarea acestuia este foarte dificilă.
Este stabil până la 75o C şi se descompune la 100o C. Necomprimat nu iniţiază nici TNT, nici tetrilul,
dar poate iniţia pentrita.
Este un compus de formaţie puternic endotermică acest lucru explicând lucrul mecanic util foarte mare (10g
în blocul Trauzl= 155 cm3). Constituţia sa explică motivul pentru care tetrazenul în amestec cu oxidanţii ar fi
Ba(NO3)2 devine mult mai eficient.
Brizanţa sau capacitatea de sfărâmare este redusă, dar creşte cu cât acesta nu este presat; de
exemplu 0,4 g tetrazen necomprimat produce la proba de brizanţă cu nisip 13,1 g, iar presat la 35 bari 7,5 g, în
timp ce la 200 bari numai 2 g. Peste 200 bari nu mai detună.
Datorită efectului termic intens, tetrazenul se utilizează în amestecuri cu alţi explozivi de iniţiere cum ar
fi: fulminatul de mercur, stifnatul de plumb, azotura de plumb. De fapt se pare că tetrazenul are un rol important
la protecţia împotriva coroziunii ţevilor şi în plus ca sensibilizator la şoc.
Reacţia de descompunere explozivă este:
C2H8N10O → CO + 4H2 + 5N2 + C
Caracteristicile principale ale tetrazenului:
- masa moleculară = 188,2 g/mol;
- căldura de formare = - 270,2 Kcal/kg = - 1130 KJ/kg;
- entalpia de formare = - 240,2 Kcal/kg = - 1005KJ/kg;
- căldura de explozie = 663,5 Kcal/kg;
- volumul specific = 1190 l/kg;
- temperatura de decrepitaţie = 140o C;
- temperatura de explozie = 160o C;
- masa volumică = 1,64 - 1,7 g/cm3;
- densitatea gravimetrică = 0,45 - 0,5 g/cm3;
- sensibilitatea la impact = 1 N.m;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 2 kg = 5 cm;
- sensibilitatea la şoc cu ciocanul de 1 kg = 33 cm;
- sensibilitatea la descărcări electrostatice
= 0,01 J (neconfinat);
= 0,012 J (confinat);
- balanţa de oxigen = - 59,5 %;
- volumul excavaţiei în blocul Trauzl (10g) = 155 cm3
12
CAPITOLUL 3 EXPLOZIVI BRIZANŢI
3.1 Introducere
Explozivii secundari, cei care se iniţiază prin intermediul celor primari şi care nu detună în contact cu un
filament înroşit, sunt substanţele sau amestecurile cu cea mai mare întrebuinţare din punct de vedere cantitativ,
în momentul de faţă. Pe baza lor se obţin o gamă foarte largă de amestecuri explozive cu destinaţie militară sau
civilă, dar deşi au caracteristici diferite, sensibilitate, densitate, viteză de detonaţie, brizanţă, toate se folosesc în
scopul obţinerii unui efect mecanic dorit, perfect reproductibil, cu cheltuieli minime.
Explozivii nitrici, produşi pentru nevoi civile şi militare, preparaţi, în general, prin acţiunea acidului azotic
sau a altor amestecuri nitrative asupra materiilor prime, aparţin, în special la trei familii:
- derivaţi nitroaromatici;
- esteri nitrici;
- nitramine.
Proprietăţi fizico-chimice
Trotilul pur, 2, 4, 6 trinitrotoluenul, este solid, cristalizat în sistem romboedric, incolor, resturile de
impurităţi îi conferă culoarea galbenă, se topeşte la 80,8o C, are duritatea cristalului de 1,2 pe scara Mohr între
talc şi gips şi densitatea reală de 1,654 g/cm3. Densitatea în stare lichidă scade la 1,46 g/cm3, iar vâscozitatea
are 13,9 centipoise la 85o C şi 9,5 centipoise la 100o C.
Produsul este practic insolubil în apă, 0,15% la 100o C şi 0,01% la 0o C, dar se dizolvă bine într-o
serie de solvenţi organici uzuali, tabelul 3.2.
Produsul supus la presiuni de 200, 350, 700, 1050, 1400 şi 3500 bari se compactizează uşor,
obţinându-se densităţi de 1,34; 1,47; 1,51; 1,55 şi 1,60 g/cm 3. Lumina nu îl descompune ci doar îl închide la
culoare concomitent cu creşterea nesemnificativă a sensibilităţii.
Ca toţi nitroderivaţii rezistă bine la temperatură, încălzit la 150 o C nu s-a descompus nici după 40 de
ore, dar peste 240o C se poate inflama spontan şi arde cu flacără dacă grosimea stratului este mai mică de 5
cm sau nu prezintă confinare. Deoarece diferenţa între temperaturile de topire şi decrepitaţie, 295 - 300o C,
este importantă, explozivul standard prezintă cea mai mare siguranţă la încărcarea prin turnare.
Merită a se menţiona faptul că nu reacţionează cu metale uzuale, că umiditatea nu are nici o influenţă
asupra stabilităţii şi că rezistă bine în medii acide, chiar în stare pulverulentă. În medii bazice, în prezenţa
produselor alcaline, a sulfurii de sodiu hidratate, devine instabil şi se descompune; de aceea se recomandă,
pentru distrugerea sa pe cale himică, o soluţie apoasă 1/6 sulfură de sodiu care să reprezinte de 30 de ori mase
de exploziv.
Trotilul este un produs relativ toxic, întrucât produce migre, iritări, alergii şi anemii. Normele americane
recomandă o concentraţie în atmosferă de 0,5 mg/m3, dar toxicitatea, în general, acceptabilă pare să fie mult
mai mică. Dozele letale limită pe animale au fost următoarele:
a) pe pisici:
- pe cale cutanată - 200 mg/kg;
- pe cale orală - 1850 mg/kg;
b) pe şoareci şi şobolani:
- pe cale orală - 1010 mg/kg.
3.2.2 Pentrita
Pentrita, tetranitratul de pentaeritrită (NPPETN) sau TEN-ul cum o denumesc ruşii este cunoscută încă
din 1894, dar utilizarea ei a luat amploare cu mult timp după cea a trotilului.
3.2.3 Nitroglicerina
Nitroglicerina sau trinitratul de glicerol este unul din cei mai vechi esteri nitrici cunoscuţi. Ea a fost
preparată pentru prima dată în 1847 de chimistul italian Sabrero şi datorită sensibilităţii ridicate la acţiuni
exterioare nu şi-a găsit aplicabilitate decât după 1860 când flegmatizată se regăsea sub formă de dinamită sau
de pulbere cu bază dublă.
15
- la frecare nu se iniţiază la 360N;
- la temperatură (5o/min) 217o C;
- la descărcări electrostatice confinată sau neconfinată 712,5J.
Sensibilitatea la amorsă este şi ea mare, o cantitate de 0,25 g fulminat de mercur sunt necesare pentru
iniţiere sigură, deci mai puţin decât este necesar la pentrită. Nitroglicerina se întrebuinţează la producerea unei
game largi de explozivi minieri, de pulberi hi şi multibazice precum şi în industria farmaceutică.
3.2.4 Hexogenul
Hexogenul denumit RDX, T4, ciclonită sau ciclotrimetilentrinitramină a fost descoperit de Henning în
1899 şi a început să fie utilizat pe scară largă în timpul celui de al doilea război mondial.
16
3.2.5 Octogenul
Octogenul (HMX, Romociclonit, ciclotetrametilen tetranitramină) se obţine, ca şi hexogenul, prin
nitroliza hexametilentetraminei şi constă în efectuarea nitrării în mediu acetonic în prezenţa azotatului de
amoniu. Procedeul este derivat din cel al ciclonitei, primele încercări s-au executat în SUA în timpul şi după cel
de al doilea război mondial.
Proprietăţi fizice şi chimice
Octogenul pur se prezintă sub 4 forme cristaline: a, b, g şi d (d apare la încălzire peste 160o C). (figura
13). Formulele a, g şi d sunt instabile la temperaturi ordinare şi ele trebuie evitate în cursul fabricaţiei deoarece
prezintă o mare sensibilitate la şoc şi frecare. Forma b este stabilă termic la 25 o C, dar trebuie totuşi evitată
încălzirea sa exagerată.
Octogenul pur, forma b este cristalizat ortorombic, incolor, cu duritate mare 2,3 pe scara Mohr,
densitatea atinge ρ o = 1,91 g/cm3 şi se topeşte cu descompunere la 282o C; densitatea aparentă, fără nici un
fel de tasare este ρ o = 1,2 g/cm3. Densităţile celorlalte forme sunt:
a = 1,87 g/cm3;
g = 1,82 g/cm3;
d = 1,78 g/cm3.
Produsul nu reacţionează cu metalele; este practic nehigroscopic şi deoarece reprezintă omologul
superior al hexogenului, utilizează aceeaşi materie primă, substanţele în care se dizolvă vor fi identice,însă
solubilitatea mai mică de 3 sau 4 ori (are molecula mult mai grea). Solubilitatea octogenului în grame la 100 g
solvent, la temperatura de 25o C este :
acid acetic - 0,0375
acetonă - 0,96
acetonitril - 1,98
ciclohexanonă - 2,11
În medii acide, stabilitatea sa este bună, excluzând acidul sulfuric concentrat şi cald, însă în contact cu
bazele ea lasă de dorit.
Ca şi hexogenul, dar într-o măsură ,mai mică, datorită solubilităţii sale mai reduse, este toxic dacă este
inhalat su ingerat în organismele vii. Dozele toxice determinate în urma experienţelor efectuate pe anumale au
fost:
a) pe cobai - pe cale orală: 300 mg/kg;
- pe cale intravenoasă: 28 mg/kg.
b) pe şoareci - pe cale orală: 1500 mg/kg.
Proprietăţi explozive şi utilizări
Octogenul este un exploziv secundar suboxigenat, complet gazeificabil, balanţa de oxigen BOCO2 = -21,6%,
ce produce la detonaţie un volum mare de gaze V0 = 782 l/kg, degajă o căldură de Qc = 6092 kJ/kg şi dezvoltă o forţă
de f = 1328 kJ/kg. În blocul de plumb, excavaţia realizată de 10 g de HMX este de 480 cm 3 şi iniţiat când are d = 1,84
g/cm3, detună cu viteza D = 9100 m/s (cea mai mare viteză de detonaţie) care scade la 7100 m/s dacă d = 1,35
g/cm3.
Sensibilităţile sunt şi ele comparabile cu ale ciclonitei astfel:
- la şoc - 5,2 J;
- la frecare - 100N;
o
- la temperatură (5 /min) - 330o C;
- la descărcări electrostatice
- confinat - 4,4 J;
- necofinat - 0,6 J.
La fel ca omologul sau inferior, în momentul în care a fost aprins şi se află în cantitate mică, el arde
repede, dar orice confinare transformă arderea în detonaţie, fapt ce justifică şi diametrul saă critic redus, la 1
mm. Prezenţa umidităţii în masa substanţei duce la o flegmatizare importantă şi de aceea se recomandă a fi
transportat când conţine 15% apă.
Octogenul, chiar dacă are fabricaţia integrată într-un ciclu ce permite rentilizarea acidului rezidual şi a
anhidridei acetice, este de câteva ori mai scump decât hexogenul, motiv care limitează producerea lui de toate
statele şi întrebuinţarea doar în scopuri militare pentru încărcarea unor muniţii deosebit de performante.
3.2.6. Tetrilul
Preparat prima oară de Mertens în 1877 tetrilul (trinitro 2.4.6. fenilmetilnitramina, pironită, tetralita) a fost
folosit pentru prima dată în 1906 dar fabricarea pe scară industrială şi utilizarea lui masivă a început în timpul
primului război mondial.
Substanţa este în acelaşi timp o nitranină şi un compus aromatic. Caracterul hiperaromatic al anilinelor
interzice nitrarea ceea ce face posibilă existenţa mai multor procedee de obţinere.
Proprietăţi fizice şi chimice
17
Tetrilul pur, figura 14, este solid, de culoare galben-pai, cristalizat în sistem rombic, cu densităţi de ρ cristal=
1,73 g/cm3, ρ gravimetric = 1,0 g/cm3 (fără tasare), se topeşte la 129,3o C; are duritate de 0,7 pe scara Mohr şi
presat la 200; 350; 700; 1400 şi respectiv 2100 bari se obţin densităţi de 1,40; 1,47; 1,57; 1,61 şi 1,71 g/cm3.
Compusul este nehigroscopic şi practic insolubil în apă, dar se dizolvă uşor în acetonă, benzen tabelul
3.5 ceea ce permite recristalizarea lui.
Explozivul este neutru, dar reacţionează cu bazele şi formează picraţi şi azotaţi cu metalul respectiv,
are descompus de sulfitul de sodiu, rezultă produşi neexplozivi solubili în apă, iat în urma reacţiei cu anilina dă
naştere la trinitrodifenilanilina. În prezenţa apei hidrolizează rezultând acidul picric.
Depozitat la temperatură ordinară s-a constatat că după 20 ani stabilitatea nu a suferit modificări
notabile. La 100o C începe să se descompună şi peste o anumită temperatură combustia vie se transformă în
detonaţie dacă apare cea mai mică confinare.
Tetrilul este foarte toxic şi a produs numeroase accidente cutanate cum ar fi dermatitele. Aceste
neajunsuri implică supravegherea atentă a concentraţiei mediei din aer, normele americane prevăd 1,5 mg/m3,
valoarea maximă fiind de 3 mg/m3.
Toxicitatea generală propriu-zisă se pare că este relativ mică deoarece doza letală limită pe câini,
aplicată subcutanat, este de 5000 mg/kg. Introdus în organism prin căile respiratorii produce iritaţii ale
mucoaselor nazale, laringelui şi faringelui, iar fazele grave chiar la CORYZA. Intrat în aparatul digestiv dă
naştere la stări de greaţă, vomititive şi la diverse şi la diureze.
Proprietăţi explozive şi utilizatori
Este un exploziv cu performanţe medii, suboxigenat, complet gazeificabil.
BOCO2 = - 47/ ce eliberează, după iniţiere, un volum de gaze de Vo = 672 l/kg, o căldură de explozie
relativ mică Qc = 5527 kj/kg şi implicit o forţă mai mică decât a altor substanţe brizanţe f = 1069 kj/kg. În blocul
de plumb excavaţia este destul de importantă 410 cm3 10 g, iar brizanţa obţinută în urma tragerilor cu pendulul
balistic reprezintă 130 % din cea a trotilului. La densitate de ρ o= 1,3 g/cm3 detunează cu o viteză de D=
6050 ms, iar la ρ o= 1,7 g/cm3 viteza creşte la D= 7850 m/s; diametrul critic este în jur de 1 mm.
Compusul prezintă o sensibilitate mare la amorsă, 0,025 g de azotură de plumb sau 0,29 g de fulminat
de mercur îl iniţiază sigur, valori ce sunt în concordanţă cu celelalte tipuri de sensibilităţi.
- la şoc: 11J;
- la frecare: 27% din probe se iniţiază 352 N;
- la temperatură (5o C/min) - 240o C;
- la descărcări electrostatice:
- neconfinat 0,007 J;
- confinat 4,4 J.
Datorită acestei ultime proprietăţi pe de o parte, precum şi preţului relativ mare, pe de altă parte, tetrilul
se utilizează ca încărcătură de bază în unele detonante electrice sau pirotehnice, ca detonator, detonator
suplimentar. În unele ţări dezvoltate se tinde la înlocuirea lui cu hexogen. Primii explozivi de bază utilizaţi la
încărcarea muniţiilor au fost compuşii nitroaromatici în stare pură sau în amestec cu azotat de amoniu.
Trotilul este cel mai reprezentativ şi rămâne încă cel mai utilizat din lume; el are un preţ de cost redus,
se încarcă uşor şi prin turnare, mai ales că are punctul de topire sub temperatura de fierbere a apei.
Începând cu al doilea război mondial a apărut o nouă generaţie de explozivi de bază ca pentrita, utilizată
în capse şi fitile detonante, explozivi plastici, dar mai ales hexogenul, mult mai performant ca explozivul standard,
însă prezintă dificultăţi la încărcare şi utilizare datorită sensibilităţii mari fapt ce impune flegmatizarea sa.
Ciclonita a devenit astfel la fel de important ca trotilul. În scopul creşterii performanţelor unor tipuri de
muniţii speciale s-au căutat explozivi cu densităţi şi viteze de detonaţie ridicate, octogenul. Acesta din urmă, la
rândul său, a fost descoperit de "sorguyl" care este o tetranitramină obţinută prin nitrarea glicolurilor care la
rândul lor din acţiunea glioxalurilor asupra ureei. Acest produs, foarte sensibil la hidroliză, din păcate, atinge
viteze de detonaţie de D= 9150 m/s la ρ o= 2,01 g/cm3.
3.3 Compoziţii (amestecuri) explozive militare
3.3.1. Flegmatizarea explozivilor
Melinita (trinitrofenolul) şi trotilul, singurii explozivi dezvoltaţi între cele două războaie mondiale, au
temperaturile de topire suficient de joase pentru a putea fi încărcate prin turnare.
Sensibilităţile lor la şoc şi frecare sunt relativ scăzute, ceea ce permite a le utiliza în stare pură în
lovituri, dar proprietăţile lor explozive sunt relativ mediocre cu cerinţele tot mai mari impuse efectelor muniţiilor.
Noii explozivi obţinuţi, din materii prime de sinteză, pentrita, hexogenul şi octogenul, au puncte de topire
ridicate, se descompun parţial la aceste temperaturi inconveniente ce le fac improprii încărcăturii prin turnare.
Pe de altă parte, sensibilităţile lor la şoc şi frecare interzic utilizarea lor în stare pură.
Toate aceste inconveniente au determinat să se pună la punct compoziţii în care explozivul de bază, cel
de mare energie dar sensibil, să fie flegmatizat, desensibilizat, pentru a uşura încărcarea şi a rezista la
acceleraţiile mari ce apar în ţeavă.
Flegmatizarea unui exploziv înseamnă a amesteca o substanţă inertă sau explozivă (flegmatizator) cu
sensibilitate scăzută cu una periculoasă aşa încât amestecul lor să reziste mai bile la acţiuni mecanice. Cu cât
18
cantitatea de flegmatizator va fi mai importantă cu atât amestecul exploziv rezultat va fi mai insensibil dar şi
proprietăţile explozive se vor diminua vizibil.
Eficacitatea agenţilor de flegmatizare depinde considerabil de modul cum cristalele de exploziv sunt
înglobate şi protejate. O mare importanţă prezintă şi natura chimică a flegmatizatorului, afinitatea sa faţă de
suprafaţa granulei, puterea lor de acoperire.
Pe de altă parte granulaţia explozivului pentru aceeaşi proporţie masică de agent de flegmatizare
influenţează asupra sensibilităţii la acţiuni mecanice. Astfel un exploziv ce se prezintă slab sub forma unei
pulberi foarte fine, deci cu suprafaţă specifică ridicată, cere o cantitate ridicată de flegmatizator pentru a putea
suporta şocuri mari.
Până în prezent s-au impus două tipuri de agenţi de desensibilizare; prima, cea a cerurilor, materiale
inerte, permite încărcarea prin presare şi a doua, reprezentată de trotil, substanţă activă ce-şi aduce şi ea
aportul energetic la efectul exploziv, utilizată în tehnica turnării. În scopul sporirii efectului termic al reacţiei în
aceste două tipuri se poate încorpora şi un anumit procent de metal, în special aluminiu.
Principalul de codificare al amestecurilor, în general, are la bază un grup de litere şi de cifre. Partea
literară reprezintă câteva caractere semnificative ale componenţilor amestecului, de regulă explozivul fiind în
faţă. Cifrele, sub forma unui număr sau raport, furnizează informaţii despre participarea pprocentuală a
substanţei ce a fost flegmatizată sau a tuturor componenţilor. Această modalitate de inscripţionare (codificare)
se aplică cel mai des la amestecurile binare.
19
În aceste compoziţii se introduce şi aluminiu care măreşte puterea explozvului, ridică temperatura
produşilor de detonaţie permiţând obţinerea de efecte incendiare şi prin suflu importante. În detonaţiile
submarine aluminiul măreşte efectele exploziei deoarece presiunea în bula de gaze creşte pe seama
fenomenului de aluminotermie, ceea ce duce la o undă de şoc hidraulică mai puternică şi care se deplasează
cu viteză sporită.
Amestecurile explozive cu aluminiu sunt mai sensibile la şocuri mecanice şi scântei comparativ cu cele
ce nu conţin acest metal. Aluminiul, ca şi grafitul, se introduce la început împreună cu explozivul secundar în
baia de apă.
Se cunoaşte că aluminiul, mai ales dacă are granulaţie mică, reacţionează cu apa ceea ce a impus
punerea unor metode speciale de pasivizare a metalului.
Când este necesar obţinerea unor cantităţi mai mici de amestec aluminizat, se poate acoperi particula
de exploceară cu metal printr-o simplă operaţie de agitare într-o moară rotativă. Dezavantajul principal al
metodei constă în interpunerea flegmatizatorului între aluminiu şi exploziv ceea ce duce la o diminuare a
parametrilor exploziei faţă de soluţia sub apă.
Principalele amestecuri exploziv-ceară-aluminiu utilizate pe plan mondial sunt:
- hexoceral 17 (RDX, ceară, grafit, aluminiu-78/4/1/17);
20
pot presa sau turna, ele având o rezistenţă mecanică deosebită, o excelentă omogenitate, permiţând totodată
atingerea unor viteze de detonaţie de 8700 m/s.
22
În fine, cu toate încercările de eliminare sau limitare a pulberii negre din sfera aplicaţiilor civile şi militare
s-a ajuns la concluzia că aceasta nu poate fi înlocuită în anumite scopuri cu nici o altă substanţă explozivă.
25
µ
Pentru h = 0 rezultă : Vc0 = R
care reprezintă viteza minimă ce trebuie imprimată aparatului
parţial pe o traiectorie paralelă cu suprafaţa pământului pentru a deveni satelit artificial acestuia;
Vc ≅ 7,9 km/s şi se numeşte prima viteză cosmică;
0
pentru h = 0 rezultă Vc , care este viteza circulară de zero.
0
Viteza parabolică de zero V p = 2 ⋅Vc0 ≅ 1. 4142 ⋅Vc0 , şi reprezintă viteza minimă ce trebuie imprimată la
suprafaţa pământului pentru ca masa să se depărteze continuu de centrul de atracţie, devenind planetă artificială.
Viteza parabolică de zero se mai numeşte şi a 2-a viteză cosmică.
Vp0 ≅ 11.19 km / s
A treia viteză cosmică reprezintă viteza minimă ce trebuie imprimată la suprafaţa pământului pentru ca
vehiculul să părăsească sistemul solar şi se determină cu relaţia:
V0 = (Vp1 − V ) 2 + (Vp0 ) 2 − 2 ⋅ µρ = 16. 7 km / s
Vp1 = 42 km / s
V = 29,8 km/s
ρ = raza sferei de influenţă a atracţiei soarelui
2. Nu conţin părţi mobile, forma geometrică este invariabilă, deci funcţionarea motorului nu depinde de
viteza de zbor;
3. Presiunile mari în camera de ardere (10 - 500) kgf/cm2 conduc la energii specifice mari;
4. Existenţa atât a carburantului cât şi a oxidantului la bordul rachetei conduce la debite foarte mari şi la
independenţa de mediul exterior. Acest lucru face ca motoarele rachetă să fie singurele mijloace de propulsie în
spaţiul interplanetar.
În practică sunt preferate motoarele rachetă în următoarele situaţii:
- Proiectile rachetă cu rază de acţiune apropiată, medie, îndepărtată;
- Acceleratoare pentru avioane la decolare sau deceleratoare la aterizare;
- Pentru avioane interceptoare;
- Motoare auxiliare (scaune catapultare, dirijare, gazogeneratoare etc.);
- Instalaţii de forţă pentru cărucioarele supersonice pe şine;
-Motoare de start, marş, dirijare, rotire ale rachetelor de toate tipurile, cu destinaţie militară
(rachete tactice dirijate şi nedirijate, rachete operativ tactice, rachete antitanc, rachete strategice etc.) sau civilă
(antigrindină, meteorologice, bustere pentru transportul materialelor ori personalului în spaţiul cosmic).
Proprietăţile combustibililor de rachetă
Ca bază pentru compararea combustibililor servesc următoarele grupuri de proprietăţi:
a) Poprietăţi termodinamice (energetice)
1. Să posede o putere calorifică mare.
W ef = 2gI ( H TC − H Te ) m / s , unde:
g = 9,80665 m/s2
I = 4186,8 kg.m2/s2 = 1kcal
HTC = entalpia din camera de ardere
HTe = entalpia produşilor în secţiunea de ieşire
Wef = 91,507 HTC − HTe
Tsp = Wef/g = 9,33111715 HTC − HTe s
2. Prin ardere să dezvolte o mare cantitate de gaze:
k −1
P k
W
e
= 2gR ⋅T
k 1 − e
0 k −1 P
, unde: P0 ⋅ 16 = RT0
0
3. Produsele arderii să fie stabile, să se supună cu greu procesului de disociere în camera de ardere.
b) Proprietăţi cinetice
Se referă la mărirea timpului necesară pentru eliberarea energiei. Acest timp determină durata în
decursul căreia componenţii trebuie să rămână în camera de combustie şi posibilitatea de recombinare a
produselor de ardere în ajutaj.
Proprietăţi cinetice determină durata necesară pentru eliberarea energiei conţinută în combustibil.
Se deosebesc două faze ale procesului cinetic:
- pornirea (inflamarea);
- funcţionarea la un regim staţionar.
De proprietăţile cinetice sunt în dependenţă imediată:
- stabilirea arderii;
- siguranţa motorului.
c) Proprietăţi fizico-chimice
26
i) Proprietăţi care influenţează pulverizarea, vaporizarea, autoaprinderea şi arderea combustibilului:
- compoziţia
- densitatea
- vâscozitatea
- tensiunea artificială
- temperatura de autoaprindere
- arderea să se facă fără detonaţii
ii) Proprietăţi care influenţează uzura:
- aciditatea minerală şi organică
- impurităţi mecanice
- efectul de coroziune
- hogroscopicitatea
iii) Proprietăţi care influenţează transportul, depozitarea şi exploatarea combustibilului:
- punctul de congelare
- temperatura de inflamabilitate
- stabilitate fizico-chimică
Caracteristici energetice ale combustibililor
Parametrul care influenţează în cea mai mare măsură viteza şi distanţa de zbor a unei rachete este
viteza efectivă de scurgere a produselor de ardere din ajutaj.
M.R.C.S. prezintă următoarele particularităţi:
- construcţie şi exploatare simplă;
- camera de ardere este şi depozit de combustibil;
- stare de pregătire permanentă pentru funcţionare în cazul unei conservări îndelungate;
- completul simplu al instalaţiei de lansare;
incompatibilitatea chimică dintre cei mai buni oxidanţi şi cei mai buni carburanţi;
- pericol de explozie în timpul fabricaţiei combustibilului, echipării şi exploatării motorului;
- coeficientul de destindere scăzut datorită presiunii mari din camera de ardere, ceea ce
conduce la folosirea insuficientă a energiei combustibilului;
- dependenţa funcţionării de parametrii mediului ambiant;
- reglarea greoaie a mărimii tracţiunii şi limitarea ecartului de variaţie a acesteia;
- sensibilitatea înaltă a parametrilor de lucru faţă de defectele încărcăturii;
- dificultăţi în realizarea de cuplări şi decuplări repetate ale motorului;
- preţul de cost ridicat al combustibilului solid unitar.
M.R.C.L. prezintă următoarele paricularităţi:
- valori mari ale impulsului specific;
- comoditatea reglării mărimii tracţiunii;
- stabilitatea insuficientă a procesului de funcţionare;
- complexitatea construcţiei şi a exploatării;
- posibilităţi limitate de variaţie a mărimii tracţiunii
- agresivitatea chimică a componenţilor;
- apropierea de limita superioară a mărimii impulsului specific la combustibili aiogenici.
H.R.C.H. prezintă următoarele particularităţi:
-Isp al MRCH este mai mare decât al MRC şi o conducţie mai simplă decât MRCL, având o siguranţă
bună în funcţionare;
- Componenta solidă a combustibilului hibrid reprezintă o substanţă inertă;
- proprietăţile mecanice ale combustibilului lichid sunt superioare combustibilului solid;
- Viteza de ardere se reglează prin variaţia debitului unuia din componenţi;
- Gama largă de legare a tracţiunii;
- Stabilitate bună pe timpul funcţionării;
- Preţ de cost mai scăzut;
- Dificultăţi în ceea ce priveşte cunoaşterea cineticii arderii combustibililor hibrizi ceea ce generează
uniformitatea arderii combustibililor.
Combustibili hibrizi pentru rachete
Rezolvarea problemelor majore puse în faţa proiectanţilor şi a cercetărilor din domeniul rachetelor
(valori mari ale caracteristicilor energetice, oprirea rapidă pentru dozarea impulsului, posibilitatea de a porni
după o oprire îndelungată, reglarea mărimii tracţiunii etc.) a condus şi la studierea combustibililor cu stare de
agregare mixtă (cei mai utilizaţi sunt lichid - solid sau solid - lichid).
Astfel de combustibili se numesc combustibili lichizi sau carburanţi, iar motoarele rachetă care-i
utilizează, motoare rachetă cu combustibil lichid (MRCH).
Caracteristicile principale ale rachetei sunt determinate într-o mare măsură de proprietăţile
combustibilului folosit, dintre care cele mai importante sunt:
- ednsitatea comoponentelor acestuia;
- temperatura produşilor de ardere;
- greutatea moleculară.
27
Mai eficace sunt combustibilii cu densitate mare, a căror combustie are loc la o temperatură mare,
produşii de ardere fiind stabili şi cu greutate moleculară mică.
Prin arderea unui combustibil cu FE = Cxc - Hxh - Oxo rezultă următoarele produse de ardere: CO2,
CO, H2O. Este de preferat ca ponderea apei în produşii de ardere să fie cât mai mare.
Cei mai utilizaţi combustibili hibrizi sunt cei în care componenta lichidă este oxidantul iar cea solidă
carburantul numită în literatura de specialitate schema directă; în cazul în care componenta lichidă este
carburantul iar cea solidă oxidantul se uneşte schema inversă. Sub raportul caracteristicilor, motoarele rachetă
hibride cu schemă directă se apropie mai mult de MRCL pe când cele cu schemă inversă se apropie de MRCL.
Didactic, putem împărţi combustibili hibrizi astfel:
- carburant solid + oxidant lichid (schema directă);
- carburant lichid + oxidant solid (schema inversă);
- carburant solid +oxidant solid;
- combustibil hibrid cu trei componente.
Cel mai mare Isp au motoarele rachetă hibride care funcţionează cu trei componente; de regulă ce ed-a
treia componentă o constituie hidrogenul lichid al cărui adaos micşorează brusc greutatea moleculară a
produşilor de ardere.
Drept oxidanţi ai combustibililor hibrizi pentru rachete se întrebuinţează sau se vor întrebuinţa:
29