06.02.2019 - 17.04.

2019
DREPT
PROCESUAL
CIVIL
SEMESTRUL II

Prof. univ. dr. Traian-Cornel Briciu

FACULTATEA DE DREPT
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
Cuprins
CAPITOLUL VII – JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ ................................................................................................... 1
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE.................................................................................................................. 1
1. Ședința de judecată ................................................................................................................................ 1
1.1. Considerații generale cu privire la cercetare și dezbatere ........................................................... 1
1.2. Rațiuni pentru desfășurarea procesului în camera de consiliu .................................................... 3
2. Activitatea premergătoare ședinței de judecată .................................................................................... 4
3. Conducerea și poliția ședinței ................................................................................................................. 6
4. Principalele momente în desfășurarea unei ședințe de judecată ........................................................ 10
4.1. Ordinea în care se examinează cauzele ...................................................................................... 10
4.2. Amânarea cauzelor ..................................................................................................................... 10
4.3. Apelul cauzei .............................................................................................................................. 11
5. Cauzele de amânare ............................................................................................................................. 13
6. Ordinea în care se dă cuvântul părților ................................................................................................ 15
7. Repunerea pe rol .................................................................................................................................. 17
8. Primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate .................................................................. 17
8.1. Pentru pârât ............................................................................................................................... 17
8.2. Pentru reclamant ........................................................................................................................ 18
8.3. Instanța....................................................................................................................................... 18
9. Încheierile de ședință............................................................................................................................ 19
9.1. Regimul încheierii de dezbateri .................................................................................................. 21
9.2. Forma încheierii .......................................................................................................................... 22
9.3. Clasificare încheierile interlocutorii – încheierile preparatorii ................................................... 22
9.4. Regimul căilor de atac ................................................................................................................ 24
SECȚIUNEA II – ETAPA CERCETĂRII PROCESULUI .............................................................................................. 24
1. Locul cercetării procesului .................................................................................................................... 25
2. Reguli privind cercetarea procesului .................................................................................................... 26
SECȚIUNEA III – Excepțiile procesuale .............................................................................................................. 27
1. Aspecte generale privind excepțiile procesuale ................................................................................... 27
1.1. Apărări de fond........................................................................................................................... 27
1.2. Apărările procedurale ................................................................................................................. 27
2. Distincție între apărările de fond și excepții ......................................................................................... 28
3. Distincție între excepțiile procesuale și apărările incidentale .............................................................. 29
4. Clasificarea excepțiilor procesuale ....................................................................................................... 30
4.1. După obiect ................................................................................................................................ 30
4.2. Efectul spre care tind .................................................................................................................. 33
4.3. Caracterul normei ....................................................................................................................... 34
5. Reguli privind soluționarea excepțiilor ................................................................................................. 34
6. Soluționarea excepțiilor ........................................................................................................................ 37
6.1. Excepțiile se soluționează înainte de cercetarea în fond a cauzei ............................................. 37
 6.2. Excepția: unirea soluționării excepției cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei ........... 38
6.3. Dacă se invocă simultan mai multe excepții .............................................................................. 39
SECȚIUNEA IV – PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL .................................................................................................. 41
1. Considerații generale privind probele .................................................................................................. 41
2. Legea aplicabilă ..................................................................................................................................... 41
3. Convențiile asupra probelor ................................................................................................................. 41
3.1. Condițiile prevăzute de art. 256 NCPC ....................................................................................... 42
4. Subiectul, obiectul și sarcina probei ..................................................................................................... 44
5. Reguli comune privind admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și aprecierea probelor .............. 48
5.1. Condițiile de admisibilitate ......................................................................................................... 48
5.2. Momentul în care se propun probele ........................................................................................ 50
5.1.1. Reclamantul ................................................................................................................................ 50
5.1.2. Pârâtul......................................................................................................................................... 51
5.1.3 Terții intervenienți ....................................................................................................................... 51
5.3. Decăderea din dreptul de a mai administra probe .................................................................... 52
5.4. Excepții de la regula momentului în care trebuie cerute probele .............................................. 53
5.5. Încuviințarea probelor. Actul procedural de încuviințare a probelor ......................................... 57
5.6. Locul administrării probelor ....................................................................................................... 59
5.7. Cheltuielile necesare pentru administrarea probelor ................................................................ 61
5.8. Administrarea probelor .............................................................................................................. 64
5.7.1. Ordinea administrării probelor ................................................................................................... 64
5.7.2. Momentul administrării .............................................................................................................. 64
5.7.3. Reguli speciale ce apar în cazul în care se solicită probe ............................................................ 65
5.7.4. Aprecierea probelor .................................................................................................................... 66
6. Asigurarea probelor .............................................................................................................................. 67
6.1. Scopul ......................................................................................................................................... 69
6.2. Condiții ....................................................................................................................................... 69
6.3. Procedura de soluționare ........................................................................................................... 69
6.4. Cuprinsul cererii ......................................................................................................................... 70
6.5. Citarea părților ........................................................................................................................... 70
6.6. Soluțiile ....................................................................................................................................... 70
6.7. Constatarea de urgență a unei stări de fapt ............................................................................... 72
7. Proba prin înscrisuri .............................................................................................................................. 73
7.1. Clasificare ................................................................................................................................... 73
7.2. Înscrisurile autentice .................................................................................................................. 74
7.3. Înscrisurile sub semnătură privată ............................................................................................. 77
6.3.1. Aspecte generale.................................................................................................................... 77
6.3.2. Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată ..................................................... 78
6.3.3. Condiții speciale ce privesc anumite înscrisuri....................................................................... 78
6.4. Începutul de dovadă scrisă ......................................................................................................... 84
 6.5. Administrarea probei prin înscrisuri ........................................................................................... 85
6.6. Verificarea înscrisurilor............................................................................................................... 89
6.6.1. Verificarea de scripte ............................................................................................................. 89
6.6.2. Procedura verificării de scripte .............................................................................................. 89
6.6.3. Procedura falsului .................................................................................................................. 90
8. Proba cu martori ................................................................................................................................... 95
8.1. Admisibilitatea probei cu martori .............................................................................................. 95
8.2. Cine poate fi martor ................................................................................................................... 98
8.2.1. Cine nu poate fi martor............................................................................................................... 98
8.2.2. Persoanele scutite de a depune mărturie................................................................................... 99
8.3. Administrarea probei cu martori .............................................................................................. 101
8.3.1. Aspecte generale ...................................................................................................................... 101
8.3.2. Audierea martorilor .................................................................................................................. 103
8.4. Aprecierea probei cu martori ....................................................................................................... 106
9. Prezumțiile .......................................................................................................................................... 108
9.1. Noțiune ..................................................................................................................................... 108
9.2. Prezumțiile legale ..................................................................................................................... 108
9.3. Prezumțiile judiciare ................................................................................................................. 110
9.4. Efectul prezumției .................................................................................................................... 111
10. Expertiza ....................................................................................................................................... 111
10.1. Noțiune ..................................................................................................................................... 111
10.2. Sediul materiei.......................................................................................................................... 112
10.3. Încuviințarea expertizei ............................................................................................................ 113
10.4. Recuzarea și înlocuirea expertului............................................................................................ 114
10.5. Administrarea expertizei .......................................................................................................... 115
10.5.1. Opunerea uneia dintre părți la efectuarea lucrării ................................................................. 116
10.6. Raportul de expertiză ............................................................................................................... 117
10.7. Lămuriri. Completare. Refacerea ............................................................................................. 118
10.8. Aprecierea probei cu expertiza ................................................................................................ 120
11. Mijloace materiale de probă......................................................................................................... 121
12. Mărturisirea .................................................................................................................................. 122
12.1. Noțiune ..................................................................................................................................... 122
12.2. Felurile mărturisirii. Admisibilitate ........................................................................................... 122
13. Interogatoriul ................................................................................................................................ 124
13.1. Administrarea interogatoriului ................................................................................................. 124
13.1.1. Interogatoriul luat persoanei fizice ......................................................................................... 125
13.1.2. Interogatoriul luat persoanelor juridice ................................................................................. 127
13.1.3. Reprezentantul legal ............................................................................................................... 128
13.2. Aprecierea probei cu interogatoriul ......................................................................................... 129
14. Cercetarea la fața locului .............................................................................................................. 129
 SECȚIUNEA V – ETAPA DEZBATERILOR ........................................................................................................... 129
SECȚIUNEA VI – ETAPA DELIBERĂRII ȘI A PRONUNȚĂRII ................................................................................ 129
1. Deliberările ......................................................................................................................................... 129
2. Completul de divergență .................................................................................................................... 131
3. Situația completului nelegal compus .................................................................................................. 132
4. Minuta ................................................................................................................................................ 132
CAPITOLUL VIII – UNELE INCIDENTE PROCEDURALE .......................................................................................... 133
SECȚIUNEA I – SUSPENDAREA PROCESULUI ................................................................................................... 134
5. Noțiune și feluri .................................................................................................................................. 134
6. Suspendarea voluntară ....................................................................................................................... 134
2.1. Suspendarea voluntară expresă ............................................................................................... 134
2.2. Suspendarea tacită/subînțeleasă ............................................................................................. 134
3. Suspendarea legală de drept .............................................................................................................. 136
4. Suspendarea legală facultativă ........................................................................................................... 139
4.1. Procedura suspendării .............................................................................................................. 143
4.2. Efectele suspendării ................................................................................................................. 145
SECȚIUNEA II – Perimarea............................................................................................................................... 146
1. Noțiune și natură juridică ................................................................................................................... 146
2. Domeniul de aplicare și termenul de perimare .................................................................................. 147
3. Întreruperea termenului de perimare ................................................................................................ 148
4. Suspendarea termenului de perimare ................................................................................................ 149
5. Procedura și constatarea perimării..................................................................................................... 151
6. Efectele perimării................................................................................................................................ 152
7. Perimarea instanței ............................................................................................................................ 153
SECȚIUNEA III – ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE .................................................................................... 154
1. Justificare și enumerare ...................................................................................................................... 154
1. Renunțarea ......................................................................................................................................... 155
1.1. Condițiile renunțării ................................................................................................................. 158
1.2. Efectele renunțării** ................................................................................................................ 159
2. Achiesarea .......................................................................................................................................... 159
3. Tranzacția............................................................................................................................................ 165
CAPITOLUL IX – HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ ............................................................................................... 168
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE.............................................................................................................. 168
1. Clasificarea hotărârilor ....................................................................................................................... 168
2. Redactarea hotărârii judecătorești ..................................................................................................... 171
2.1. Partea introductivă ................................................................................................................... 171
2.2. Considerentele ......................................................................................................................... 173
2.3. Dispozitivul ............................................................................................................................... 175
3. Reguli comune .................................................................................................................................... 177
3.1. Termenul de redactare ............................................................................................................. 177
3.2. Semnarea hotărârii ................................................................................................................... 178
 4. Comunicarea hotărârii ........................................................................................................................ 179
SECȚIUNEA II – EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI .................................................................................. 180
1. Dezînvestirea instanței ....................................................................................................................... 180
2. Forța de înscris autentic a hotărârii .................................................................................................... 181
3. Executorialitatea hotărârii .................................................................................................................. 181
4. Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești .................................................................... 183
5. Autoritatea de lucru judecat ............................................................................................................... 184
5.1. Domeniul autorității de lucru judecat ...................................................................................... 185
5.2. Momentul în care intervine autoritatea de lucru judecat ........................................................ 189
5.3. Legătura dintre procedurile penale și procedura civilă ............................................................ 189
5.4. Efectele autorității de lucru judecat ......................................................................................... 190
5.4.1. Efectul pozitiv ....................................................................................................................... 190
5.4.2. Efectul negativ ..................................................................................................................... 191
SECȚIUNEA III – ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA HOTĂRÂRII .................................................. 193
1. Îndreptarea hotărârii judecătorești .................................................................................................... 193
2. Lămurirea hotărârii judecătorești ....................................................................................................... 194
3. Completarea hotărârii ........................................................................................................................ 195
4. Reguli generale pentru toate cele trei proceduri ............................................................................... 197
SECȚIUNEA IV – EXECUTAREA PROVIZORIE A HOTĂRÂRII DE PRIMĂ INSTANȚĂ ............................................ 197
1. Executarea provizorie de drept .......................................................................................................... 198
1.1. Stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței minorului, precum
și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul ......................................... 198
1.2. Plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a
sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor .............................................................................................. 199
1.3. Despăgubiri pentru accidente de muncă ................................................................................. 199
1.4. Rente ori sume datorate cu titlu ce obligație de întreținere sau alocație pentru copii, precum și
pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale ......................................................................................... 199
1.5. Despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății, dacă
despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice .................................................... 199
1.6. Reparații grabnice .................................................................................................................... 199
1.7. Punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului .......................................................... 199
1.8. Cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia ............................................... 199
1.9. Hotărâri pronunțate în temeiul recunoașteri de către pârât a pretențiilor reclamantului,
pronunțate în condițiile art. 436............................................................................................................. 199
1.10. Orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie ..................................... 200
2. Executarea provizorie judecătorească ................................................................................................ 200
2.1. Condiții de fond: ....................................................................................................................... 200
3. Suspendarea executării provizorii ...................................................................................................... 203
SECȚIUNEA V – CHELTUIELILE DE JUDECATĂ .................................................................................................. 205
CAPITOLUL X – CĂILE DE ATAC ........................................................................................................................... 211
SECȚIUNEA I – CONSIDERAȚII GENERALE ....................................................................................................... 211
1. Clasificarea cailor de atac ................................................................................................................... 211
 1.1. Căi ordinare/căi extraordinare de atac .................................................................................... 211
1.2. Căi de reformare/căi de retractare .......................................................................................... 211
1.3. Căi devolutive/căi neevolutive ................................................................................................. 212
1.4. Căi suspensive de executare/căi nesuspensive de executare .................................................. 212
2. Reguli generale și comune privind căile de atac ................................................................................. 212
2.1. Cine le atacă? ........................................................................................................................... 212
2.2. Ordinea de exercitare ............................................................................................................... 213
2.3. Când sunt căi extraordinar pot fi exercitate concomitent ....................................................... 214
2.4. Unicitatea căii de atac .............................................................................................................. 214
2.5. Regimul întregii hotărâri........................................................................................................... 214
2.6. Ce se atacă? .............................................................................................................................. 215
2.7. Legalitatea căii de atac ............................................................................................................. 215
SECȚIUNEA II – APELUL ................................................................................................................................... 216
1. Caracterizare și obiectul apelului ........................................................................................................ 216
2. Felurile apelului .................................................................................................................................. 218
3. Sesizarea instanței de apel ................................................................................................................. 221
3.1. Instanța competentă ................................................................................................................ 221
3.2. Termenul de apel...................................................................................................................... 221
3.3. Cazuri de întrerupere a termenului .......................................................................................... 222
3.4. Cererea de apel. Cuprinsul cererii ............................................................................................ 223
4. Efectele cererii de apel ....................................................................................................................... 225
4.1. Investește instanța de apel ...................................................................................................... 225
4.2. Efectul suspensiv de executare ................................................................................................ 226
4.3. Efectul devolutiv ....................................................................................................................... 226
4.3.1. Excepții de la caracterul devolutiv ....................................................................................... 226
4.3.2. Limitele efectului devolutiv .................................................................................................. 227
5. Depunerea cererii de apel și pregătirea dosarului de apel ................................................................. 232
6. Judecarea apelului .............................................................................................................................. 232
7. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel .......................................................................... 234
7.1. Admite apelul ........................................................................................................................... 234
7.2. Respinge apelul ........................................................................................................................ 237
7.3. Anulează apelul ........................................................................................................................ 237
7.4. Constată perimarea lui ............................................................................................................. 237
8. Principiul non reformatio in peius ...................................................................................................... 237
SECȚIUNEA III – RECURSUL ............................................................................................................................. 238
1. Obiectul recursului și felurile recursului ............................................................................................. 238
2. Instanța competentă .......................................................................................................................... 240
3. Motivele de recurs .............................................................................................................................. 241
3.1. Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale ................................................... 243
 3.2. Când hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea
pe fond a procesului/de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea
cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii ........................................................ 243
3.3. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe,
invocate în condițiile legii ....................................................................................................................... 243
3.4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești .......................................................... 244
3.5. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare
atrage sancțiunea nulității ...................................................................................................................... 245
3.6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii
ori numai motive străine de cauza ei ...................................................................................................... 246
3.7. Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat ......................................................................... 247
3.8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material 247
4. Cererea de recurs și efectele ei .......................................................................................................... 249
4.1. Cerințe formale intrinseci ale cererii de recurs ........................................................................ 249
4.2. Cerințe extrinseci ale cererii de recurs ..................................................................................... 251
5. Efectele cererii de recurs .................................................................................................................... 251
6. Depunerea cererii de recurs ............................................................................................................... 252
7. Judecarea recursului și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs ................................. 253
7.1. Soluțiile pe care le poate pronunța ICCJ ................................................................................... 254
7.2. Soluțiile pe care le pot pronunța alte instanțe de recurs ......................................................... 256
8. Forma hotărârii de recurs și efectele acesteia .................................................................................... 256
8.1. Forma hotărârii de recurs ......................................................................................................... 256
8.2. Efectele hotărârii de recurs ...................................................................................................... 257
8.3. Rejudecarea în fond după casare .................................................................................................... 257
8.4. Reguli comune privind rejudecarea fondului după casare ....................................................... 258
SECȚIUNEA IV– CONTESTAȚIA ÎN ANULARE.................................................................................................... 259
1. Contestația în anulare de drept comun .............................................................................................. 260
1.1. Motivele ................................................................................................................................... 260
1.2. Condițiile de admisibilitate ....................................................................................................... 261
2. Contestația în anulare specială ........................................................................................................... 264
2.1. Motivele ........................................................................................................................................... 264
2.2. Condițiile de admisibilitate ....................................................................................................... 267
3. Sesizarea instanței competente.......................................................................................................... 268
4. Reguli privind judecata ....................................................................................................................... 269
5. Soluții .................................................................................................................................................. 270
6. Căi de atac........................................................................................................................................... 270
SECȚIUNEA V– REVIZUIREA ............................................................................................................................. 270
1. Caracterizare. Obiect .......................................................................................................................... 270
2. Motivele de revizuire .......................................................................................................................... 272
2.1. S-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru
cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut .............................................................................................. 272
2.2. Obiectul pricinii nu se află în ființă ........................................................................................... 274
 2.3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost condamnat definitiv
pentru o infracțiune privitoare la pricina sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals
în cursul ori în urma judecații, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În
cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de
revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii
invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii. ..... 275
2.4. Un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției cu rea-credință
sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția în cauză ......................................... 276
2.5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau
care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților ................................... 277
2.6. Dacă s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat
hotărârea a cărei revizuire se cere ......................................................................................................... 279
2.7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub interdicție
judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei
însărcinați să îi apare .............................................................................................................................. 279
2.8. Există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care
încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri ........................................................................... 280
2.9. Partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta,
dintr-o împrejurare mai presus de voința sa .......................................................................................... 281
2.10. CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri
judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continua să se producă ................................ 282
2.11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituționala s-a pronunțat asupra excepției
invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții
282
2.12. Motiv din legea contenciosului administrativ .......................................................................... 282
3. Sesizarea instanței competente.......................................................................................................... 283
4. Reguli privind judecata ....................................................................................................................... 285
CAPITOLUL XI – PROCEDURI SPECIALE................................................................................................................ 286
SECȚIUNEA I – DIVORȚUL................................................................................................................................ 286
SECȚIUNEA II – ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ ................................................................................................ 286
1. Condiții ................................................................................................................................................ 286
2. Judecata .............................................................................................................................................. 287
SECȚIUNEA III – ORDONANȚA DE PLATĂ ........................................................................................................ 287
CAPITOLUL XII – EXECUTAREA SILITĂ ................................................................................................................. 288
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE.............................................................................................................. 288
SECȚIUNEA II – TITLU EXECUTORIU ................................................................................................................ 288
SECȚIUNEA III – PERIMAREA EXECUTĂRII ....................................................................................................... 288
SECȚIUNEA IV – PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII...................................................................................................... 288
SECȚIUNEA V – CONTESTAȚIA LA EXECUTARE ................................................................................................ 288
SECȚIUNEA VI – ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII ................................................................................................... 288
 CAPITOLUL VII – JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. ETAPA CERCETĂRII PROCESULUI
III. EXCEPȚIILE PROCESUALE
IV. PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
V. ETAPA DEZBATERILOR
VI. ETAPA DELIBERĂRII ȘI A PRONUNȚĂRII
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
1. Ședința de judecată
1.1. Considerații generale cu privire la cercetare și dezbatere
Procesul civil, în lumina NCPC, a fost reconfigurat, deoarece după etapa scrisă urmează
două etape strict delimitate:
- cercetarea procesului;
- dezbaterile în fond.
Potrivit art. 211 NCPC, completul de judecată este abilitat prin lege să deruleze ambele
faze, cercetare și dezbatere. Ambele fiind faze ale procesului civil, și în cercetare, și în dezbateri
trebuie să se respecte toate principiile și garanțiile procesuale specifice procesului civil.
Legiuitorul, în concepția inițială a NCPC a prevăzut că cercetarea procesului în fața
primei instanțe trebuie să se desfășoare în camera de consiliu. În privința dezbaterii pe fond,
aceasta ar trebuie să se deruleze, ca regulă, în ședință publică.
La modul general, în etapa cercetării procesului, judecătorul/completul soluționează
excepții, dacă este cazul, încuviințează probe și administrează probe.
În etapa dezbaterilor în fond, potrivit art. 389 NCPC, completul va conduce ședința și
va dezbate împrejurările de fapt și temeiurile de drept invocate de părți în cereri, în apărările
formulate sau ridicate din oficiu, ca regulă. În etapa dezbaterilor (atipică) se pot soluționa chiar
excepții procesuale nejudecate în cursul cercetării (art. 391 NCPC), se poate trece chiar la
completarea sau refacerea unor probe.
Putem observa că cele 2 faze nu au o delimitare drastică, întrucât aspecte din cercetarea
judecătorească se pot regăsi și în etapa dezbaterilor în fond. În schimb, concluziile din etapa
dezbaterilor de fapt și de drept nu se pot regăsi în etapa cercetării procesului.
Chiar dacă s-ar reveni la cercetarea procesului în camera de consiliu, această judecată nu
este formal/procesual identică cu ședința secretă. În camera de consiliu au acces, potrivit art.
213 NCPC, părțile, reprezentanții lor, cei care îi asistă, avocații (mandatarii), martori, experți,
traducători, interpreți, alte persoane cărora instanța le poate permite accesul.

1
 NCPC reglementează și ședința secretă la art. 213 alin. (2) NCPC și permite ca în
ipoteze limitativ prevăzute de cod să declare acea ședință secretă, fiind excepție veritabilă de
la principul publicității ședinței de judecată.
Deși procesul este delimitat în cele 2 faze, principiul continuității trebuie respectat fără a
se lua în discuție aceasta partajare. Judecătorii care au participat la cercetare, obligatoriu
trebuie să fie și la dezbaterile în fond. Principiul continuității se aplică de la repartizarea
dosarului, până la pronunțarea hotărârii. Excepția este prevăzută de art. 214 NCPC, care
prevede ca motive temeinice care împiedică un judecător să participe (starea medicală,
pensionarea, abținerea, recuzarea), se permite schimbarea fără a se încălca acest principiu.
Indiferent că vorbim de cercetare, etapa scrisă, dezbateri în fond, acestea se derulează
obligatoriu la sediul instanței competente să judece cauza (instanțele sunt sedentare și
permanente). Excepțiile sunt prevăzute de art. 212 NCPC și art. 343 alin. (2) NCPC, care
vizează mijloacele de probă, art. 346 alin. (2), care vizează cercetarea la fața locului și art.
372 alin. (2) NCPC.
Cel puțin ca principiu, ședința de judecată este publică (regula este publicitatea ședinței
de judecată). Această regulă suportă două amendamente:
1) de la 1 ianuarie 2019, o parte a procesului, denumită cercetarea procesului,
urmează să se desfășoare în camera de consiliu, ședința publică rămânând aplicabilă numai
dezbaterilor finale. Astfel, conform art. 213 alin. (1) NCPC, în fața primei instanțe cercetarea
procesului se desfășoară în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.
Conform art. XII din Legea nr. 2/2013, dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, republicată, privind cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului
în camera de consiliu se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2019. În
procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de […],
cercetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se desfășoară în ședință publică, dacă
legea nu prevede altfel.
Acest lucru nu mai este valabil, deoarece L. 310/2018 a abrogat dispozițiile
privitoare la camera de consiliu.
2) Există cazuri când legea prevede că anumite procese, în integralitatea lor sau
numai într-o anumită fază a judecății (spre exemplu, numai faza judecății) sunt supuse
judecății în camera de consiliu. Exemple:
a. ordonanța președințială – procedura urgentă, cu caracter vremelnic, și sub
aspectul cercetării, și sub aspectul dezbaterilor;
b. sechestrul asigurator;

2
 c. judecarea cererii de recuzare sau de abținere.
/!\ Aceste exemple au la bază un element comun: legea prevede în mod expres că se
judecă în camera de consiliu.
Sunt situații în care, deși legea nu prevede că o cauză se judecă în camera de consiliu,
instanța poate decide acest lucru în concret, pentru o anumită cauză. Conform art. 213 alin.
(2) NCPC, în cazurile în care dezbaterea fondului în ședință publică ar aduce atingere
moralității, ordinii publice, intereselor minorilor, vieții private a părților ori intereselor justiției,
după caz, instanța, la cerere sau din oficiu, poate dispune ca aceasta să se desfășoare în
întregime sau în parte fără prezența publicului. Instanța poate să dispună în aceste cazuri, fie la
cerere, fie din oficiu, judecarea fără prezența publicului. Vorbim de situații ca procedura de
divorț sau situații care ar implica o jenă din partea minorilor de a se adresa în public.
Atunci când procesul se judecă în ședință secretă, fără public, au dreptul să fie prezente:
a. părțile;
b. reprezentanții părților;
c. cei care îi asistă pe minori;
d. apărătorii părților;
e. martorii;
f. experții;
g. traducătorii;
h. interpreții
i. alte persoane cărora instanța, pentru motive temeinice, le permite să asiste la
proces.
Astfel, în cazul desfășurării procesului fără prezența publicului nu vorbim despre un
secret total, întrucât doar publicul larg nu participă.
1.2. Rațiuni pentru desfășurarea procesului în camera de consiliu
Atunci când legea vorbește despre camera de consiliu, rațiunile sunt diverse:
1) Protejarea unei anumite prezumții de confidențialitate (cum ar fi în materia
societăților). Decizia legiuitorului în acest sens își are rațiunea în sensul că se pot dezvălui
secrete de natură economică (spre exemplu, prin introducerea unei acțiuni în anulare a hotărârii
Adunării Generale a Acționărilor se pot revela aspecte privind funcționarea societății);
2) În alte pricini, camera de consiliu nu are nimic de-a face cu secretul, ci apare pe
latura urgenței. În timp ce ședințele publice sunt planificate anterior, iar schimbarea acestor
ședințe ar presupune o intervenție a colegiului de conducere a instanței, desfășurarea procesului
în camera de consiliu este stabilită de fiecare judecător în mod particular (fără a fi ținut de o

3
ședință publică prestabilită). Astfel, desfășurarea procesului în camera de consiliu poate servi
mai ușor celerității (se pot da termene și a doua zi). Spre exemplu, rațiunea urgenței apare la
sechestrul asigurător sau la ordonanța președințială;
3) La recuzare și abținere rațiunea legiuitorului tine tot de secret (spre exemplu,
se dezvăluie anumite relații între părți și judecător);
4) Protecția unor categorii. Spre exemplu, potrivit art. 226 NCPC, în cazul în
care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu.
Ținând seama de împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte
persoane vor fi de față la ascultarea minorului. Chiar dacă procesul în sine se judecă în ședință
publică, ascultarea minorului se face doar în camera de consiliu. Ulterior, se poate reveni la
regimul publicității ședinței de judecată.
2. Activitatea premergătoare ședinței de judecată
În ceea ce privește activitatea premergătoare ședinței de judecată, aceasta îl are ca pilon
central pe grefierul de ședință. La nivelul instanțelor există grefierul șef, grefierul arhivar,
grefierul registrator. Există și un grefier de ședință, care însoțește completul de judecată în
ședință publică, intră în constituirea instanței.
Acesta are o serie de sarcini particulare în ceea ce privește atât activitatea premergătoare
începerii ședinței de judecată, cât și activitatea ulterioară începerii ședinței.
În ceea ce privește activitatea premergătoare începerii ședinței de judecată, cam cu o
săptămână înainte de termen, grefierul de ședință preia dosarele de la arhivă și:
1) verifică dovezile de înmânare ori de comunicare a citațiilor și a altor acte de
procedură (verifică dacă citațiile expediate către părți sau către alți participanți la proces au
fost urmate de o dovadă de înmânare. Dacă își dă seama că ceva este în neregulă, președintele
completului dispune recomunicarea citației printr-o rezoluție),
2) verifică dacă s-au primit relațiile solicitate de instanță (spre exemplu, instanța,
prin grefier, solicită eliberarea unui extras de carte funciară, de la evidența populației, de la
Arhivele naționale, de la un notar etc.),
3) întocmește lista de procese (o afișează pe ușa sălii de ședință și pe site. NCPC
zice că se afișează cu o oră înainte, iar ROI zice că se afișează cu o zi înainte sau o oră atunci
când ședințele se desfășoară în mai mulți timpi. E un conflict mai puțin relevant. Din punct de
vedere logic, NCPC câștigă. Se rezolvă și mai simplu, deoarece ROI e mai aproape de judecător
și va folosi mai degrabă ROI-ul. De fapt, ROI nici nu încalcă codul, ci oferă o protecție mai
largă) (art. 215 NCPC, art. 103 ROI – Regulamentul de ordine interioară al instanțelor).

4
 Așa știe și judecătorul care dosar este în stare de judecată, care se amână, lucru important
pentru el.
4) ordinea judecării proceselor este prevăzută de cod. Art. 215 – cazurile
urgente, cele care au primit termen în continuare și cele rămase în divergență. Restul se
stabilesc în funcție de vechimea lor. La întocmirea listei se ține cont și dacă s-au stabilit anumite
ore pentru anumite cauze (o persoană vine dintr-o localitate și cere să se judece la o oră. Sau
vin martori din alte localități).
Astfel, din prevederile art. 103 ROI se desprinde faptul că lista de ședință cuprinde mai
mult decât lista proceselor. În lista de ședință se precizează și numele și prenumele judecătorilor
care compun completul de judecată. Astfel, părțile vor putea face eventuale cereri de recuzare.
De asemenea, se verifică și respectarea principiului continuității, art. 19 NCPC, (dacă
judecătorul de pe lista de ședință este același ca cel de la termenul anterior), numele și
prenumele grefierului de ședință, numele și prenumele procurorului de ședință, obiectul.
Potrivit art. 215 NCPC, se prevede că pe lista de ședință ar trebui precizate și intervalele
orare orientative pentru strigarea cauzelor (nu putem vorbi despre o sancțiune, poate doar
despre o sancțiune administrativă).
Grefierul predă dosarul președintelui completului. Înainte de ședință, grefierul vine cu
jumătate de oră și permite persoanelor interesate să vadă dosarul, în cazul în care în intervalul
în care a stat la el, a apărut ceva nou.
Ședințele sunt publice cu prezența oricărei persoane (regula). Sunt și excepții care se
judecă în camera de consiliu. Cercetare înseamnă discuții de procedură, administrarea probelor,
rezolvarea oricăror incidente. Are un caracter tehnic, nu este prea plăcută publicului care
oricum nu înțelege nimic. Momentul pledoariei e cel solemn în mintea publicului. În camera
de consiliu, un birou, discuțiile sunt mai relaxate sunt la masă, discută relativ informal. Se dau
termene scurte. Nu mai este rigidă discuția.
Totul era bine, dar cu 2 luni înainte s-a ”descoperit” că n-avem camere de consiliu. S-au
amânat dispozițiile pentru 2 ani. După 2 ani iar nu erau, iar s-a amânat. Jumătate din instanțe
au zis că totuși pot să aibă camere fără probleme. Legea 310/2018 a abrogat dispozițiile
referitoare la camera de consiliu. DAR, rămân unele procese în camera de consiliu, ca
excepții. NU se mai aplică pentru toate procesele în faza cercetării procesului. Intervine:
a. Când dispune instanța – art. 213.
b. Când prevede legea (abținere, recuzare, cererea de reexaminare, sechestrul
asigurator (sechestrul judiciar este în ședință publică), proceduri necontencioase etc.)
Observație: sancțiunea este nulitatea condiționată de vătămare.

5
 Nu înseamnă că părțile nu sunt prezente. Trebuie să se prevadă expres că nici măcar
părțile nu sunt prezente. Art. 213 alin. (4) clarifică acest lucru.
3. Conducerea și poliția ședinței
Când discutăm despre conducerea ședinței, există o serie de atribuții care revin
Președintelui de complet. Sigur că această chestiune are relevanță numai în ipoteza în care
completul este compus din mai mulți judecători, pentru că, dacă este un singur judecător, el
este și președinte. Dacă sunt mai mulți judecători, chestiunea are relevanță, pentru că trebuie
să știm cine face următoarele lucruri, care dintre judecători.
Prima regulă: Președintele este cel care conduce ședința, adică deschide, suspendă sau
ridică ședința. El acordă cuvântul părților într-o ordine. Ceilalți judecători, dacă vor să întrebe
ceva, îl roagă să întrebe el în numele lor. Poate încuviința unui judecător să întrebe direct.
Deschiderea ședinței are loc prin anunțarea faptului că dispune deschiderea ședinței și
invită toți participanții la ședința să se așeze.
Suspendarea ședinței poate interveni pentru motive justificate, din cauza unor chestiuni
obiective (schimbarea compunerii completului – pot fi cauze în care un judecător s-a abținut,
iar pentru soluționarea acelei cauze trebuie schimbat completul sau schimbarea locului unde se
ține judecata și chemarea unui alt judecător să ia parte la complet), aspecte legate de
administrarea probelor (de exemplu, martorii nu pot să vină decât după ora 11.00, iar ședința
se termină la 10.30; în acest caz, suspenzi ședința ca să vină martorul). Inclusiv pot fi chestiuni
obiective legate de starea de oboseală a unei ședințe foarte lungi, după o serie de procese, poți
să suspenzi ședința 15 minute.
Judecătorii nu sunt lipsiți de drepturi în proces, drepturile lor sunt egale, dar ceilalți
judecători se adresează părților și celorlalți participanți la proces prin intermediul
președintelui. Cu alte cuvinte, într-un complet, când avem un martor, nu se apucă fiecare
judecător să-l întrebe pe martor ce crede el de cuviință. Ei, dacă au ceva de întrebat și, de obicei
au, se adresează președintelui, care va întreba martorul, iar acesta se va adresa așa: “domnul
judecător X vă întreabă … ” sau, dacă vor ca unul dintre avocați să discute în legătură cu o
anumită problemă juridică, îi spune președintelui să discute și despre excepția aceea sau despre
problema respectivă, nu se adresează direct, ci îi spune președintelui, iar el spune “domnul
judecător vă roagă să antamați în pledoaria dumneavoastră și problema X”.
Desigur că președintele poate să încuviințeze unui judecător din complet și adresarea
directă, deci să se adreseze direct părții, avocatului sau altui participant, dar trebuie să ceară
voie președintelui, să-l întrebe “pot să adresez o întrebare directă?”, iar președintele spune
“da, puneți o întrebare directă”, iar apoi spune părții/martorului “domnul judecător vrea să vă

6
adreseze o întrebare directă” sau îi spune “nu este cazul”. Acesta este dreptul președintelui,
pentru că el conduce ședința. El nu poate refuza punerea întrebărilor, pentru că orice judecător
poate pune orice întrebare dorește, dar poate stabili dacă acestea se pun direct sau nu. Sigur, de
principiu, nu prea există momente de genul acesta, dar nici nu se exclud.
A doua regulă: președintele este cel care exercită poliția ședinței.
Politia ședinței este un concept dezvoltat la art. 217 NCPC și care implică mai multe
măsuri:
Alin. (1): măsuri pentru păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a solemnității
ședinței de judecată (aici intră: nu ai voie cu vuvuzele în sala de judecată sau până la ideea că
nu ai voie cu telefoane mobile care sună. Nu este o problemă doar de zgomot, ci de
solemnitate). Aceste reguli sunt pentru participanții la ședință. Pentru judecători, există regulile
lor din Statutul profesiei și ROI, unde sunt sancționate disciplinar de către CSM.
Alin. (2): dacă nu mai este loc în sala de ședință, președintele le poate cere celor care
ar veni mai târziu sau care depășesc numărul locurilor existente să părăsească sala. Este o
normă de poliție a ședinței. Accesul în sala de ședințe este permis oricui, nu numai persoanelor
care au proces, pentru că ședința este publică! Desigur, această regulă nu se aplică când avem
camera de consiliu sau atunci când se dispune ședința secretă, dar acestea sunt cazuri limitativ
prevăzute de lege. Ca regulă, când este ședința publică și nu este camera de consiliu,
participarea este permisă. Totuși, acest lucru nu poate să impieteze asupra desfășurării ședinței,
adică nu poate să lase persoane să între și să ajungă să stea în spatele judecătorilor, pentru că
acest lucru nu mai încadrează cu solemnitatea. Atunci, măsura cea mai sigură este să se
părăsească sala. Codul chiar menționează că întâi trebuie să iasă cei care au ajuns mai târziu,
iar apoi cei care depășesc numărul de locuri existente în sală. Lucrul acesta se poate rezolva
relativ ușor, în ipoteza în care foarte multe instanțe au fost dotate cu panouri care arată în timp
real desfășurarea ședinței, astfel încât poți să stai și pe culoar și să urmărești panoul, văzând
când se apropie cauza ta. Uneori chiar se anunță prin stație ce cauză urmează.
Alin. (3): nimeni nu poate fi lăsat cu arme în sală, cu excepția cazului în care le poartă
în exercițiul serviciului, cum ar fi polițistul sau jandarmul.
Alin. (4): persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare și o ținută
cuviincioase. Aici este interpretabil. Președintele completului poate înlătura din sala pe cei care
nu au o ținută cuviincioasa. Misiunea este diferită. Sigur, nu se merge până intr-acolo încât să
se ceară ca la o ședință de judecată să fie neapărat îmbrăcată lumea la costum și cravată, dar nu
se merge nici până într-acolo încât să se permită accesul în pantaloni scurți sau sandale.
Judecătorul le permite apoi intrarea doar dacă urmează să fie audiați.

7
 Nu ai voie cu minori în sala de judecată, în afară de cazul în care urmează să fie audiați.
Alin. (7): îndepărtarea minorilor din sală și a persoanelor care s-ar înfățișa într-o ținută
necuviincioasă.
Alin. (5): În ședința publică, oamenii se adresează în picioare judecătorului.
Alin. (6): Președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură
ședința ori nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna cuviința, iar în caz de nevoie
dispune îndepărtarea ei. Persoanele care nu se conformează măsurilor luate sunt îndepărtate
din sală (aceasta este sancțiunea). Este important de subliniat faptul că persoana îndepărtată
din sală poate să fie una care nu are niciun proces și atunci nu este nicio problemă, dar poate
să fie chiar una dintre părți. În acest caz, ne uităm la alin. (8) care spune că, dacă una dintre
părți a fost înlăturată din sală ca urmare a comportamentului necuviincios sau ca urmare a
nerespectării măsurilor luate de președinte, după închiderea dezbaterilor va fi rechemată în
sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în lipsa ei (am audiat martorii în
ordine, am analizat toate probele, am judecat procesul). Președintele este obligat să-i spună, nu
să le refacă (dacă a fost gălăgios, asta e). Dacă persoana care a deranjat ședința a avut însă
avocat, atunci nu mai este chemat să i se spună tot ce s-a întâmplat, pentru că, prin ipoteză,
îi va spune avocatul care a rămas în sală.
/!\ Acest lucru se aplică numai dacă acela care a rămas în sală este avocat, pentru
că textul spune ca aceste dispoziții se aplică numai în cazul în care partea îndepărtată este
asistată de un apărător care a rămas în sală. Acest apărător este avocatul. Sigur, ar putea
fi și consilierul juridic, însă este practic imposibil ca persoana juridică să fie data afară din sală,
pentru că nu a respectat solemnitatea ședinței. Este clar că textul se referă la persoane fizice. În
plus, vorbește despre dreptul la apărare, care se exercita prin avocat. Un lucru e clar: textul se
refera la avocat sau consilier juridic apărător. Cu alte cuvinte, textul nu se aplică atunci
când în sală a rămas un mandatar al părții, dar acesta nu avea calitatea de avocat, dar tot nu se
va numi apărător, căci Constituția vorbește despre dreptul la apărare, care se exercită prin
avocat.
Sigur că NCPC permite și celor care au licență în drept, în anumite circumstanțe să pună
concluzii. Atunci se vor numi apărători. Și atunci textul este aplicat exact restrictiv, pentru
că presupune o abolire a unor drepturi, partea îndepărtată din sală având, teoretic, dreptul de a
i se spune ce s-a întâmplat în lipsa ei, mai puțin atunci când a existat un apărător în sala. Textul
este unul de restrângere și trebuie interpretat la rândul lui restrictiv.
Alin. (9): ultima ipoteză este aceea în care recalcitrantul este chiar avocatul. În acest caz,
președintele îl va chema la ordine (sigur, acest lucru nu dă rezultate de cele mai multe ori) și

8
dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu este cu putință, acesta va fi dat afara
din sală, dar în acest caz nu va continua procesul și se va amâna. Acesta este un motiv clasic
de amânare. Avocatul va lua și o amendă. Această amendă variază între 50 și 700 de lei. Există
și posibilitatea de a da câteva mii de euro, dacă este vorba despre o ordonanță președințială și
măsura trebuie luată în aceeași zi. Această sancțiune pornește de la ideea că, de principiu,
manifestările violente ale unui profesionist al dreptului sunt mai rare decât cele ale unui
participant la proces.
Dacă au loc fapte penale, instanța constată că se află în fața unei infracțiuni de audiență,
face un proces-verbal pe care-l remite procurorului.
Tot în legătură cu politia ședinței, trebuie menționată și o chestiune foarte interesantă
legată de fotografierea și înregistrarea ședinței, dar nu de către instanță sau servicii, ci de
către părți. Această acțiune este interzisă. Nicio parte nu are voie să facă așa ceva. Ia amendă
dacă face. Atunci s-a prevăzut chestiunea aceasta (art. 119 din ROI instanțelor judecătorești).
Cu toate acestea, fotografierea și înregistrarea ședinței se judecată se poate face numai
cu acordul președintelui de complet. Lui trebuie să i te adresezi într-o cerere deschisă, în
prealabil, cu indicarea dosarului. Pentru desfășurarea normală a ședinței, instanța poate acorda
permisiunea unui număr limitat de solicitanți, în ordinea formulării cererilor.
Este interzisă și difuzarea fotografiilor sau imaginilor captate fără acordul președintelui
completului. În cazul încălcării acestei interdicții, va fi sesizat Consiliul National al
Audiovizualului. Acest lucru înseamnă ca textul nu se refera la părți, deci părțile nu au voie
oricum, ci textul permite fotografierea și înregistrarea în anumite dosare care sunt de interes
public, de către jurnaliști și în rațiunea interesului public. De fapt, la ei se referă la acest text.
Atunci, aceștia trebuie să facă o cerere în care să justifice, să arate că este jurnalist, să explice
de ce îl interesează acel dosar, de ce este un interes public în acel dosar. Dacă acel proces este
un proces cu un element pur personal, de exemplu un proces de divorț între doi artiști, când
aceștia au un copil, acesta nu va putea fi înregistrat, pentru că interesul public, de cancan, este
mai mic decât protecția unui copil care nu va dori să-și vadă părinții divorțând.
Cu alte cuvinte, în cazul în care un alt participant la proces înregistrează sau fotografiază
instanța se va încadra exact în textul cu nerespectarea măsurilor luate pentru asigurarea bunei
cuviințe și a solemnității ședinței, ceea ce înseamnă că va primi amendă și excluderea din sală.
Se observă, totuși, faptul că ședința se înregistrează, dar se înregistrează de către instanță,
prin mijloace tehnice și se păstrează la arhivă. Deci, toate ședințele se înregistrează, este
obligatoriu. Suportul se păstrează la în arhiva instanței (art. 231).

9
 4. Principalele momente în desfășurarea unei ședințe de judecată
4.1. Ordinea în care se examinează cauzele
După cum s-a spus, inițial grefierul face o listă cu procesele din ședința respectivă, pe
care o afișează cu o oră înainte (conform NCPC) sau cu o zi înainte (conform Regulamentului),
care se publică și pe portalul instanței. Aceasta este regula, dar există și excepții.
Art. 215 alin. (4) NCPC spune că, la cererea părții interesate, pentru motive temeinice,
judecătorul poate schimba ordinea de pe listă. De exemplu, există o listă de 50 de dosare, iar
la poziția 3 unul dintre avocați spune că roagă amânarea dosarului pentru sfârșitul ședinței,
pentru că are un motiv temeinic, de exemplu vine de la Constanța și nu poate ajunge la 08.45,
09.00, când se ia cauza. Acesta este considerat un motiv temeinic. În orice caz, trebuie să existe
o cerere din partea părții. Nu este necesar ca cererea să fie scrisă, poate fi făcută și printr-un
colaborator sau prin parte. De principiu, însă, corect este sa se facă o cerere scrisă, pentru ca
judecătorul să-și poată organiza ședința dinainte de a începe.
Art. 121 ROI – vorbește de lăsarea mai la urmă.
Nu trebuie să afecteze interesele celorlalți!
Procesele în care partea sau părțile sunt reprezentate de avocat, se iau cu prioritate, în
ordinea listei. De exemplu, avem 50 de cauze, dar din cele 50, cauzele 15, 30 și 37 sunt
reprezentate de avocat. Atunci, acestea se iau primele, tot în ordine, iar apoi se respectă lista.
4.2. Amânarea cauzelor
Regula se regăsește în ROI-ul instanțelor, dar și acesta trebuie coroborat cu NCPC.
În primul rând, art. 220 NCPC vorbește despre amânarea cauzelor. Art. 220 NCPC
spune că la începutul ședinței, se poate proceda la amânarea cauzelor care nu sunt în stare
de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Cu alte cuvinte, în prima fază a
procesului, a ședinței, se iau întâi cauzele care presupun amânări fără dezbateri. Și ele se iau
tot în ordinea de pe listă. În concret, judecătorul intră și spune “în care cauze sunt amânări?”
și participanții răspund. Apoi, se face lista de amânări, tot în ordinea listei, cu mențiunea că
acestea nu trebuie să provoace dezbateri, adică să nu fie amânare după invocarea excepției,
după soluționarea excepției sau după audierea martorilor. Amânarea trebuie să fie fără
discuții, fără dezbateri.
Acest lucru se întâmplă, pentru că art. 220 teza a II-a NCPC spune că, atunci când se
amână fără dezbateri, compunerea completului poate fi alcătuită chiar și dintr-un singur
judecător, deși pentru cauza respectivă este necesară o compunere colegială. Deci, într-o
instanță de recurs, unde sunt trei judecători, amânările fără dezbateri se pot lua de către unul

10
singur, pentru că nu se iau decizii. Dacă ar apărea dezbateri, el n-ar putea sa decidă, pentru că
orice decizie ar fi nulă pentru greșita compunere a completului.
ROI-ul spune ceva diferit, dar nu cu mult: cauzele care se amână fără discuții vor putea
fi strigate la începutul ședinței, în ordinea listei, dacă toate părțile legal citate sunt prezente și
cer amânarea sau în cauză s-a solicitat judecata în lipsă – art. 121 alin. (3).
Regulamentul spune că ori sunt toate părțile prezente ori una dintre părți nu este legal
citată. Astfel, dacă una dintre părți nu este legal citată, te încadrezi, poți să te prezinți la
începutul ședinței și să ceri amânarea, pentru că partea nu a fost legal citată. Dacă toate părțile
au fost legal citate, ele trebuie să fie prezente sau măcar una dintre ele să fi cerut judecarea în
lipsă și să nu fie prezentă. Dacă nu sunt prezente toate și niciuna dintre ele nu a cerut judecarea
în lipsă, atunci nu poți să ceri amânarea, trebuie să aștepți să fie toți.
Aici există un text care oarecum se contrazice cu textul din lege, pentru că legea spune
că la cererea părții interesate judecătorul poate schimba ordinea de pe listă, iar alin. (4) din
art. 121 din ROI: la cererea părților instanța poate lăsa cauza la urmă, fixând o anumită oră
când dosarul va fi strigat din nou.
Ele de fapt nu se contrazic, sunt două ipoteze diferite. Opinii în doctrină spun că se aplică
regulamentul, în sensul că, dacă nu există cererea ambelor părți, nu poți schimba ordinea de pe
listă. Ba nu, NCPC spune că ordinea se poate schimba la cererea uneia dintre părți.
Regulamentul se referă la altceva: ipoteza în care ambele părți solicită să se fixeze o
anumită oră. Atunci completul spune că, deși procesul începe la ora 08:30, pentru ei începe la
ora 13:00. Se poate acest lucru, dar trebuie să se vadă, ca să se pună de acord. Unul nu poate
spune “fixează-mi la ora 13.00”. El poate spune “fixează-mi după o anumită oră”. Deci, sunt
ipoteze diferite, dar nu se contrazic. Nu este singura ipoteză în care se poate schimba ora.
4.3. Apelul cauzei
Este făcut de grefier. Grefierul spune cauza, numărul de dosar, strigă pârâtul,
reclamantul, obiectul cauzei și face referatul. După strigarea cauzei și apelul părților, grefierul
prezintă pe scurt obiectul pricinii, stadiul în care se află, comunică modul în care s-a îndeplinit
procedura de citare a persoanelor chemate la proces și dacă s-au realizat măsurile dispuse de
instanță la termenele anterioare. El știe toate aceste lucruri, pentru că le verifică cu cel puțin
două zile înainte. El spune: „dosarul cu nr ...., reclamantul X, pârâtul Y, pe rol dosarul având
ca obiect revendicare, stadiul – al 3-lea termen de judecată, s-a acordat termen pentru
întocmirea raportului de expertiză, raportul de expertiza a fost depus la dosar cu 10 zile
înaintea termenului, procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită sau părțile aveau
termenul în cunoștință și nu mai era necesara citarea” acesta este referatul făcut de grefier.

11
 Din start, grefierul trebuie să aibă noțiuni de drept și, chiar dacă nu este licențiat în drept,
el trebuie să fi făcut Școala Națională de Grefieri, ceea ce înseamnă că știu procedură, uneori
chiar mai bine decât avocații sau judecătorii pe chestiuni de formularistică.
Pot apărea mai multe situații la apelul făcut:
1) Părțile lipsesc, dar măcar una nu a fost citată. Atunci se dispune citarea.
2) Ambele lipsesc, au fost citate/au termen în cunoștință, dar una a cerut
judecarea în lipsă. Atunci se merge la judecarea cauzei pe baza a ce s-a zis în faza scrisă. Dacă
nu vine, nu înseamnă că a renunțat la excepțiile invocate în faza scrisă. Cererea este valabil
făcută numai în fața instanței respective.
În cazul în care niciuna dintre părți nu răspunde la apel, ROI-ul spune că dosarul va fi
lăsat la sfârșitul ședinței, când se va face o nouă strigare.
3) Niciuna nu a cerut judecarea în lipsă. Avem o lipsă de contradictorialitate.
Dacă nu va răspunde nici atunci, procesul se suspendă dacă niciuna dintre părți nu a cerut
judecarea în lipsă. Tocmai fiind atât de gravă sancțiunea, suspendarea procesului, ROI-ul spune
că trebuie strigați iar la sfârșitul ședinței pentru a nu fi o măsură atât de dură încă de la început.
Se poate repune pe rol, în termen de 6 luni.
4) În cazul în care numai una dintre părți nu se prezintă, cauza se va lua la
ordine deoarece lipsa părții legal citate nu împiedică judecata cauzei. Instanța însă, chiar
dacă se prezintă matinalii prezenți, va analiza și excepțiile și apărările formulate de partea în
lipsă, formulate prin întâmpinare, cerere reconvențională, cererea de chemare în judecată etc.,
depinzând de poziția lor. Ceea ce este de subliniat este faptul că, deși partea a fost legal citată
nu se prezintă, nu absolvă instanța de obligația de a examina cererile făcute de ea. Ea nu a
renunțat la proces și nici nu a achiesat la pretențiile părții adverse, doar nu a venit, adică nu și
le poate susține verbal, dar dacă ele sunt făcute în scris și, de obicei, sunt (ori a depus cererea
de chemare în judecată dacă este reclamant, ori a formulat întâmpinare dacă este pârât), atunci
judecătorul va judeca procesul în lipsă, dar bazându-se pe acele apărări, iar, dacă a cerut și
probe, le va examina.
Nu este corect ca judecătorul să treacă peste probele propuse, de exemplu, și să le
încuviințeze doar pe cele ale părții adverse, spunând „reclamantul este prezent, a cerut probe,
i le încuviințăm, pârâtul, pentru că este absent și nu poate să-și susțină probele, i le
respingem”. Este adevărat că nu poate să le susțină verbal, dar poate în scris a explicat de ce
sunt utile. Sunt unii judecători care le resping dacă partea nu a venit să le susțină.
Există o excepție, art. 921 NCPC. Dacă reclamantul nu se prezintă la proces, cererea e
respinsă ca nesusținută.

12
 A doua ipoteză. Apel care presupune o amânare.
5. Cauzele de amânare
La început, se face o listă de amânări pentru cauzele care se amână fără dezbateri. Nu
avem citare legală, un martor e bolnav, nu au venit informațiile de la instituții etc. În
completurile colegiale se pot lua de un judecător, pentru că fac un act de administrare, nu de
dezlegare. Anterior s-a menționat faptul că acele cauze care pot fi amânate fără discuții, astfel
încât de la începutul ședinței, sunt luate cu prioritate.
1) Amânarea judecății se poate face prin învoiala părților – art. 221 NCPC
Acest lucru înseamnă că părțile, de comun acord, decid să amâne procesul. Ele nu
trebuie să dea o justificare. De obicei, ele încearcă o împăcare sau nu sunt pregătite în momentul
respectiv să se judece. Această amânare prin acordul părților, deci fără a fi provocată de ceva,
se poate da o singură dată în cursul procesului. Dacă părțile, după ce au cerut o astfel de
amânare, solicită tot o amânare prin acord, înseamnă că nu mai avem una dintre caracteristicile
procesului, anume contradictorialitatea, caz în care instanța va suspenda procesul. Acest lucru
înseamnă că părțile nu au cu adevărat un litigiu, fiind un fel de a spune că atunci când părțile
vor fi decise asupra tranșării litigiului și nu doar să existe un litigiu, o dispută înregistrată pe
rolul instanței, trebuie să revină. Numai că și atunci există o capcană: ca să repui dosarul pe
rol, trebuie să plătești 50% din taxa de timbru plătită inițial, adică această plăcere costa. Sigur,
dacă taxa este mică sau este un proces lipsit de taxă, acest lucru este lipsit de importanță, însă
dacă taxa este la valoare, aceasta va costa.
Dacă părțile au amânat prin convenția lor și vin iar. Unul vine cu un alt motiv de amânare
și eu nu mă opun ca să-l facem să creadă că este un alt motiv de fapt. Instanța aici poate să
spună că este o simulație veritabilă și să se opună. De fapt este tot o amânare din voința părților.
Părțile principale trebuie să fie toate de acord. Intervenientul accesoriu nu contează.
Se poate acorda doar o dată!
Instanța va putea aici sa considere caz de învoială la amânare și anumite cazuri de
amânare la care una dintre părți s-ar putea opune dacă nu tace. De exemplu, una dintre părți
solicită amânarea, pentru că trebuie să-și angajeze un avocat, întrucât mandatul avocatului a
încetat, dar în concret se observă că mandatul a încetat prin revocarea lui de către parte cu mai
puțin de 15 zile înaintea ședinței de judecată. Acest caz este un caz pe care partea și l-a asumat,
nu a fost o denunțare a avocatului (partea a zis «mai am 10 zile până la proces și totuși revoc
mandatul avocatului» nu l-a lăsat baltă avocatul). Cu toate acestea, partea cealaltă spune că
nu este nicio problemă și că este de acord să se amâne și în asemenea condiții. Această
problemă se apreciază, în concret, de către instanță.

13
 2) Amânarea din cauza lipsei de apărare – art. 222 NCPC
Această amânare se poate acorda numai excepțional, pentru motive temeinice care NU
sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. Deci, apropo de ce s-a discutat anterior, partea
trebuie să nu aibă apărare, dar acest lucru trebuie justificat temeinic și motivul temeinic să nu
fie imputabil părții și nici reprezentantului acestuia. Nu intră în această ipoteză:
a. cazul în care partea revocă mandatul avocatului înainte de 10 zile după care zice
că în 10 zile nu are cum să găsească avocat (ar fi trebuit să-l revoce mai devreme ca să-și
găsească avocat din timp. Cazul este temeinic, caci este logic că nu ai cum să-ți găsești avocat
în 10 zile, dar este imputabil părții în acest caz);
b. situația în care partea zice că nu a angajat avocat, pentru că nu are bani (nu este
motiv temeinic, pentru că trebuia să ceri ajutor judiciar). Poate să fie motiv temeinic dacă s-a
întâmplat ceva pe parcurs, partea demonstrează că avea bani pentru avocat, nu avea nevoie să
facă cerere de ajutor judiciar, pentru că era o persoană solvabilă, dar a avut o cheltuială
neprevăzută, o stare de necesitate și a trebuit să amâne judecata câteva săptămâni până va avea
din nou sumele necesare.
Legea nu vorbește despre “motive mai presus de voința părților", ci despre “motive
temeinice”, fiind o noțiune mai laxă, mai ușoară. În orice caz, atunci când instanța refuză
amânarea judecății pentru un astfel de motiv, va amâna totuși, la cererea părții, pronunțarea
pentru a da posibilitatea formulării unor concluzii scrise de către avocat.
3) Cazuri de amânare care NU sunt expres prevăzute de lege
Unul dintre ele s-a regăsit atunci când am vorbit despre ordinea și buna-cuviință în
ședință, atunci când avocatul recalcitrant va fi dat afară din sală și se va amâna procesul (art.
217 alin. (9)). Acesta este un motiv de amânare, care nu este trecut într-un articol care să aibă
denumire marginală, dar tot amânare este.
Aceste cazuri de amânare nu sunt provocate de cercetarea procesului, dar sunt foarte
multe amânări indicate de procedura de administrare a probelor. De exemplu, atunci când este
cerută proba cu interogatoriu sau cu proba cu martori. Instanța încuviințează proba, dar trebuie
să amâne, pentru că trebuie să citeze martorii sau să citeze partea care trebuie să vină la
interogatoriu (poate nu este prezentă și nu se poate lua prin avocat), iar acesta înseamnă din
start că trebuie să amâni procesului. Dacă se dispune efectuarea unui raport de expertiză poate
să treacă 1, 2, 3 termene care vor fi termene de amânare, dar ele sunt amânări care sunt impuse
de parcurgerea cercetării procesului.
Există două feluri de interogatoriu: interogatoriu care se ia în scris și se comunică
(cazul persoanelor juridice sau persoanelor care au domiciliul în străinătate) și se depune odată

14
cu cererea de chemare în judecată sau odată cu întâmpinarea și interogatoriul care nu se
depune (cazul persoanelor fizice), care se comunică doar atunci când partea respectivă vine la
proces, pentru că are un caracter de surpriză. După ce proba se încuviințează, se dă un termen,
pentru ca partea să fie citată, iar cealaltă să redacteze întrebările. Este perfect adevărat că
întrebările pot fi pregătite dinainte, iar atunci când se încuviințează proba să-i fie făcută o
surpriză părții adverse, dacă este prezentă și să se ceară administrarea în acel moment, iar
instanța să fie de acord.
4) O altă amânare poate fi provocată de o cerere de abținere, pentru că nu se poate
trece mai departe. La recuzare se poate.
5) Amânarea provocată de încercarea de împăcare a părților
Conform art. 227 alin. (1) judecătorul poate dispune chiar prezența părților la proces
(chiar dacă nu suntem în prezența unui proces de divorț unde oricum părțile sunt obligate să fie
prezente personal). Este motiv de amânare, pentru că dacă părțile sunt reprezentate de avocați
și nu sunt prezente personal și judecătorul spune că el vrea să vorbească cu părțile, nu cu
reprezentanții, ele trebuie citate.
De asemenea (alin. (2)), în litigiile care fac obiectul procedurii de mediere judecătorul
poate invita părțile să participe la o procedură de informare cu privire la semnificațiile medierii.
Aceasta nu este obligatorie, judecătorul doar le arată faptul că pot să uzeze de această metodă.
Dacă una dintre părți nu este interesată se trece mai departe.
Pe lângă amânare, se suspendă procesul și se poate repune pe rol fără plata taxelor de
timbru. Nu curge termenului pentru perimare timp de 3 luni. Se pot returna taxele de timbru
pentru sesizarea instanței, dacă are loc împăcarea.
6. Ordinea în care se dă cuvântul părților
Trebuie înțelese cu atenție, pentru că sunt chestiuni de uzanță. Ordinea ar fi următoarea:
- Examinarea excepțiilor;
- Administrarea probelor;
- Dezbaterea cauzelor – darea cuvântului.
Însă, pe orice problemă trebuie stabilit cum se ia cuvântul. Conform art. 216 alin. (2):
președintele dă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi pârâtului, precum și celorlalte părți din
proces, în funcție de poziția lor procesuală. Deci întâi vorbește reclamantul, apoi pârâtul și apoi
ceilalți, dar pentru ceilalți nu menționează nimic, nicio ordine. Legiuitorul revine apoi și spune
ca reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, în afara de cazul în care chiar el a
pornit acțiunea, când este reclamant și va vorbi primul.

15
 a. dacă avem un intervenient principal el va vorbi după reclamant! De ce după
reclamant? Pentru că el este reclamant față de pârât, dar și față de reclamant. De ce al doilea?
Pentru că este o cerere incidentală (se dă prioritatea cererii principale, apoi reclamantului
incidental și pârâtul va vorbi ultimul).
b. dacă avem un intervenient accesoriu el va vorbi după cel în favoarea căruia
a intervenit. Dacă a intervenit în favoarea reclamantului, va vorbi după el; dacă a intervenit în
favoarea pârâtului, va vorbi după pârât.
c. dacă avem un chemat în garanție va vorbi după partea care l-a chemat în
garanție.
d. cel arătat ca titular al dreptului – diferă:
- dacă el și-a asumat această poziție și reclamantul a fost de acord ca el să fie primit în
proces ca pârât: devine pârât și vorbește după reclamant;
- în celelalte 3 ipoteze, el are poziția unui intervenient principal ceea ce înseamnă că va
vorbi după reclamant.
e. dacă avem 1 intervenient accesoriu și 1 chemat în garanție va vorbi primul
intervenientul accesoriu, pentru că susține poziția uneia dintre părți (ei sunt unul singur gen, un
tot unitar). Chematul în garanție vorbește parțial în favoarea celui care l-a chemat în garanție.
f. procurorul vorbește ultimul! Dacă el a început procesul, el are primul cuvânt.
/!\ ATENTIE: instanța poate da cuvântul în replică, adică fiecare dintre aceste părți
poate lua cuvântul de mai multe ori în proces. De exemplu, vorbește reclamantul și după
pârâtul, reclamantul o să zică: ”pârâtul a dezvoltat niște teze care nu se găseau în întâmpinare,
dați-mi voie să zic și eu ceva” și atunci instanța va zice ”da, într-adevăr, a zis niște lucruri care
nu erau în întâmpinare” și atunci îi va da cuvântul reclamantului. O să vina și pârâtul și o să
zică ”i-ați dat cuvântul la replică reclamantului, acum trebuie să-mi dați și mie cuvântul ca să
răspund la aceasta”. Există apoi și posibilitatea de a vorbi din nou în duplică, căci reclamantul
poate dori să spună iar ceva. În aceste cazuri poate interveni judecătorul.
În legătură cu pledoaria, judecătorul poate dispune limitarea timpului, conform art. 216
alin. (4) NCPC. Este greșită practica potrivit căreia după ce partea vorbește jumătate de oră,
judecătorul spune “concluzionați, v-am redus timpul”. Acest lucru trebuie menționat de la
început, chiar corect ar fi ca judecătorul să se consulte cu părțile.
Dincolo de dezbaterile orale, există și instituția concluziilor scrise. Se pot face în 2
ipoteze: înainte sau după dezbateri. Înainte se fac când judecătorul acordă un termen exclusiv
pentru dezbateri. Poate pune în vedere să depună concluzii cu 5 zile înainte. Sau se termină
cercetarea și tot atunci au loc și dezbaterile. Atunci judecătorul poate acorda amânarea de

16
pronunțare. NU pot introduce excepții, probe noi, înscrisuri, motive, mijloace de apărare etc.
Au rolul de a dezvolta anumite aspecte din ședință. Nu poți în pledoarie să expui 3 tratate de
drept civil.
După ce se epuizează cercetarea procesului se acordă un termen numai în vederea
dezbaterilor pe fond a pricinii. Înainte de acest termen, părțile depun concluziile scrise. Ele le
vor susține și oral, dar avantajul este că, din moment ce partea și-a prezentat în scris punctul de
vedere final, concluziile orale pot fi concentrate spre acele lucruri asupra cărora judecătorul
dorește lămuriri suplimentare. Poate partea a scris 30 de pagini de concluzii scrise, dar poate
unele dintre ele nu erau inteligibile și soliciți să aprofundeze anumite părți. Dacă sunt suficiente
concluziile scrise depuse anterior, nu trebuie decât să asculți ce spune el și este oarecum
intempestiv să intervii. De aceea, art. 244 NCPC prevede formularea concluziilor scrise
înainte de dezbateri. Asta NU înseamnă că nu pot fi depuse concluzii scrise și după. Astfel, art.
394 NCPC arată faptul că, dacă va considera necesar, instanța poate cere părților, la închiderea
dezbaterilor (deci după pledoarii), să depună completări la notele întocmite și depuse anterior.
Adică este posibil ca din dezbateri să reiasă unele teze juridice neprinse până atunci.
7. Repunerea pe rol
De exemplu, completul de apel e divergent. Se face complet de divergență și se repune
cauza pe rol și se judecă în 3 (primii 2 împreună cu unul). Cei 2 pot reveni în completul de
divergență asupra primei hotărâri.
Completul, oricare, poate să-și dea seama că mai are nevoie de probe sau nu a soluționat
o excepție sau nu a dat destulă importanță unei probe sau nu s-a pronunțat asupra ei.
La recuzare, se poate judeca, dar nu se pronunță. Noul complet repune pe rol cauza.
Judecătorul își pierde calitatea și cel nou repune cauza pe rol.
8. Primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate
8.1. Pentru pârât
Este un termen limită până la care poate:
a. chema terți în proces, dacă întâmpinarea nu era obligatorie (dacă era obligatorie,
odată cu ea);
b. invoca excepția de necompetență materială și teritorială exclusivă;
Observație! Primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii. Ce
înseamnă că pot depune concluzii? Dacă avem declarație de abținere, părțile nu pot. Dacă
cineva solicită amânarea cauzei pentru inexistența apărării și se admite. Se face o cerere
completatoare (dar aici problema nu vizează competența).

17
 c. invocă nulități relative cu privire la neregularitățile săvârșite până la începerea
judecății, dacă întâmpinarea nu era obligatorie;
d. formulează cerere reconvențională, dacă întâmpinarea nu era obligatorie.
8.2. Pentru reclamant
Este un termen limită până la care poate să-și modifice cererea de chemare în judecată și
poate propune dovezi noi. Dacă prin cerere nu ai cerut nicio probă și ceri acum, acelea nu sunt
probe noi. Poți doar completa ceva existent deja.
/!\ Doar dovezi referitoare la această modificare zice BRICIU.
Poate invoca necompetența materială și teritorială exclusivă, cu aceeași observație!
Pentru modificare, rămâne termenul la care reclamantul este legal citat.
8.3. Instanța
La acest termen:
a. își verifică din oficiu competența materială, generală și teritorială exclusivă,
cu aceeași nouă observație!
b. la acest termen, instanța va da o încheiere prin care își constată competența.
Chiar dacă niciuna dintre părți nu invocă excepția necompetenței, instanța trebuie să cuprindă
în încheierea de la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii că,
verificând din oficiu competența, a constatat că este competentă general, material și teritorial
exclusiv să judece pricina;
c. verifică identitatea părților și calitatea de reprezentant (dacă este cazul,
adică dacă există procură, dacă îndeplinește forma prevăzută de lege, dacă avocatul chiar este
avocat – dacă nu, se anulează toate actele de procedură – art. 219 NCPC. Dacă sunt părți care
au împuternicire și pretind că sunt licențiați în drept (deci pot pune concluzii), acum trebuie să
ceară dovada, pentru că mai departe trebuie să știe dacă îi va lăsa să pună concluzii sau nu;
d. estimează durata procesului – art. 238. La primul termen de judecată la care
părțile sunt legal citate, după ascultarea părților, instanța va estima durata necesară pentru
cercetarea procesului; această estimare se va face cum spune textul ținând cont de împrejurările
cauzei (obiectul cauzei, numărul părților, probele solicitate prin cererea de chemare în judecată
sau prin întâmpinare, excepțiile invocate în cauza, etc.) și va ține cont și de faptul ca procesul
să fie soluționat într-un termen optim și previzibil. Va trece în încheiere această estimare.
De ce este importantă această estimare? Judecătorul poate spune după ce consultă părțile:
”apreciez că pentru acest dosar este nevoie de 6-7 termene, ceea ce ar reprezenta 6-8 luni”.
DAR acest text nu înseamnă că, dacă au trecut 6-8 luni, termenul NU atrage o sancțiune cu
nulitate, nu înseamnă că tot ceea ce se întâmplă după termenul estimat este nul.

18
 Ceea ce se poate întâmpla este ca părțile, dacă nu există motive imputabile lor, să
formuleze plângere la CEDO pentru încălcarea pct. 1 art. 6 CEDO privind termenul rezonabil,
spunând că instanța ne-a dat un termen, ne-am conformat tuturor cererilor ei, nu s-au provocat
amânări, cu toate acestea instanța nu a soluționat pricina în termen. Tocmai de aceea vine alin.
(2): pentru motive temeinice, ascultând părțile, judecătorul va putea reconsidera durata
prevăzută la alin. (1). De exemplu, moare una dintre părți și trebuie găsiți moștenitorii, iar
termenul se va prelungi cu termenul care a fost necesar pentru a-i găsi pe moștenitori. Toate
trebuie făcute conform procedurii.
Se caută responsabilizarea instanței. Termenul se încalcă întotdeauna. Problema este
diferența între a încălca termenul rezonabil, fără a avea nicio raportare despre ce înseamnă
termen rezonabil și a încălca termenul rezonabil, după ce în prealabil s-a convenit la el.
Diferența enormă între a spune că “s-a încălcat termenul rezonabil, pentru că procesul a durat
trei ani”, deoarece unele persoane pot spune că e bine, altele pot spune că e mult și să spună că
“s-a încălcat termenul rezonabil, pentru că, după ce instanța a spus că procesul va dura 10 luni,
a durat trei ani”. Deci, lucrul acesta, deși pare ineficient, nu este. Este chiar lucrul care face ca
termenul rezonabil să coboare dintr-o zonă incontrolabilă într-o zonă concretă. Are un efect,
pentru că responsabilizează instanța.
9. Încheierile de ședință
Încheierile de ședință sunt acte procedurale ale instanței care se întocmesc la fiecare
termen care au natura unor procese-verbale, în care se consemnează ceea ce s-a discutat și
decis la fiecare dintre termene. Are valoare de hotărâre, dar nu una finală.
Astfel, unele au valoare minoră – la aceea ședință nu s-a întâmplat mai nimic, altele sunt
mai importante decât însăși hotărârea judecătorească (decid asupra prescripției, calității părții,
decid la partaj asupra calității pe care părțile o au, cotelor pe care le au, asupra masei bunurilor
și este mai importantă decât hotărârea de fond, care spune numai ce ia fiecare).
Dacă se amână pronunțarea, se face încheiere (de dezbateri), iar în partea introductivă nu
se va mai menționa conținutul dezbaterilor, art. 425 alin. (1) lit. a).
Redactarea încheierilor se face de către grefier (act al grefierului) pe baza notelor de
ședință și dacă este cazul al înregistrărilor ședinței. Art. 231 și 232 NCPC spun că la fiecare
ședință grefierul de ședință ia note cu privire la tot ce au spus părțile și la ce a decis instanța la
ședința respectivă. Aceste note pot fi puse la dispoziția părților la cerere, deci nu din oficiu.
Ședința se și înregistrează și dacă în notele luate de grefier părțile spun că nu se regăsesc toate
aspectele discutate la acel termen, atunci se confrunta notele cu înregistrarea și se refac notele
conform înregistrării.

19
 Notele pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor și acestea se confruntă
cu înregistrările. Când nu erau înregistrări, trebuia să te înscrii în fals, ceea ce însemna că ori
acceptai că grefierul are dreptate, ori trebuia să-i faci plângere penală. Chiar dacă problema era
importantă, era un disconfort, pentru că poate grefierul nu era suspectat de rea-credință (o parte
a ridicat la o ședință problema prescripției, grefierul n-o menționează în încheiere și instanța
nu se referă la ea în hotărâre, instanța de apel va spune că hotărârea judecătorească nu se referă,
pentru că nu ai spus. Înainte trebuia să te înscrii în fals, ceea ce era aiurea, căci poate el a uitat
pur și simplu). Astfel, înregistrarea îl scutește pe grefier de unele plângeri penale gratuite și
chiar de condamnare care era posibilă (notele luate de el sunt acte autentice, ceea ce înseamnă
ca, dacă nu respectau adevărul, era înscris fals – tu poate nu aveai nimic cu el, dar aceasta te
obligă procedura să faci).
Dar noul instrument din NCPC nu exclude plângerea penală, dar legiuitorul a pus la
dispoziție un instrument mai bun decât aceasta. Înregistrarea este prevăzută și în Legea de
organizarea judecătoreasca nr. 304, care sunt norme de ordine publică, pentru că sunt norme
de organizare.
Încheierile sunt de două feluri preparatorii și interlocutorii.
Încheierile interlocutorii: rezolvă excepții procesuale, incidente procedurale, alte
chestiuni litigioase. Nu poate reveni asupra măsurilor dispuse în fața aceleiași instanțe.
Exemple: încheierea prin care s-a respins excepția de necompetență, prin care s-a respins
excepția lipsei calității procesuale, prin care s-a admis în principiu cererea de partaj.
Încheierile preparatorii: se adoptă măsuri de simplă administrare a judecății, fără a
dezlega chestiuni litigioase. Instanța nu este legată de măsurile luate, putând reveni asupra lor.
Exemple: încuviințează probe, estimează durata procesului.
Pe baza acestor note, eventual dacă ele sunt contestate, folosindu-se și înregistrările, se
redactează încheierea. Cu alte cuvinte, în încheiere nu se scrie tot ce s-a vorbit. Avem trei
categorii de acte:
a. notele, care trebuie sa fie exhaustive (în limita consemnării) și trebuie să scrie
tot ce s-a spus. se predau obligatoriu părților la cerere. “Reclamantul invocă respingerea
excepției de necompetență pentru a, b, c, d”.
b. înregistrările. Poate fi obținută o copie, la cerere, dacă instanța apreciază că
este cazul.
c. încheierea, care practic rezumă tot ce s-a întâmplat. “Reclamantul solicită
respingerea excepției de necompetență” și restul se afla în note.

20
 Din punctul de vedere al NCPC, încheierea este o veritabilă hotărâre judecătorească.
Acest lucru nu este o metaforă, este chiar riguros, pentru că, dacă ne uitam la cum se definesc
hotărârile judecătorești, ele sunt de 3 feluri:
- încheieri;
- sentințe;
- decizii.
Încheierile sunt hotărâri judecătorești (ca regim), care intervin în cursul unui proces, nu
sunt hotărâri finale și nu dezleagă fondul. Acest lucru este important de reținut, pentru că
încheierilor, în ceea ce privește soluțiile ce se adoptă prin ele, li se aplică în totalitate regulile
de la hotărârea judecătorească, inclusiv cele privind eventualul conflict de divergență între
judecători. Deci toate regulile ce se aplică legiferării în cazul judecății, se aplică și atunci când
se adoptă măsuri prin încheiere.
În realitate, unele masuri luate prin încheiere necesită niște dezbateri și deliberări ce
durează 20 de secunde sau chiar din priviri (amânare pentru lipsă de procedură: o decizie pe
loc, pentru că procedura nu este legal întocmită, se dispune refacerea procedurii și acordarea
termenului - sunt trei decizii, de fapt).
Sigur că există și încheieri care presupun deliberări mai ample decât hotărârea finală,
spre exemplu încheierea de admitere în principiu în materie de partaj, unde se stabilește dreptul
părților, cota ce revine fiecăruia și masa bunurilor. Partajul propriu-zis presupune doar tragerea
la sorți și împărțirea loturilor, dar deja deciziile importante s-au luat prin încheiere. Un alt
exemplu ar fi deciziile prin care se pronunță asupra unei excepții de prescripție, aceea
presupune deliberări serioase, care sunt înscrise în încheiere. Ceea ce este de reținut este că
lucrurile se produc înainte de hotărârea finală.
9.1. Regimul încheierii de dezbateri
În ceea ce privește hotărârile, există o anumită încheiere care se numește încheiere de
dezbateri și pentru a i se înțelege semnificația trebuie prezentată următoarea regulă: cele
consemnate, întâmplate în ședința în care instanța rămâne în pronunțare pentru a dezlega
litigiul, nu mai sunt consemnate într-o încheiere separată, pentru că ele se consemnează chiar
în hotărârea judecătorească, în partea expozitivă a hotărârii judecătorești. Deci acesta este un
termen la care nu se face încheiere.
DAR, dacă instanța nu se pronunță chiar în acea zi, adică după finalizarea dezbaterilor și
amână pronunțarea, atunci se redactează încheierea, iar în hotărârea judecătorească nu se vor
mai cuprinde cele întâmplate, cele menționate la termenul la care a avut loc judecata, ci se va
scrie doar o propoziție care va spune “dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la data

21
 de …, care face corp comun cu prezenta hotărâre”. Acea încheiere se numește încheiere de
dezbateri. Ea face corp comun cu hotărârea, pentru că altfel hotărârea nu ar avea o parte din
ea și se comunică împreună cu hotărârea.
Dacă acea încheiere nu este semnată, hotărârea este nulă, pentru că nu se poate
verifica de către instanța superioară: compunerea completului în fața căruia au avut loc
dezbaterile, ce au spus părțile cu ocazia dezbaterilor, cine a fost prezent cu ocazia dezbaterilor,
nu poate fi verificat nimic. Există o hotărâre în care nu știi cine a pus concluzii, în fața cui s-au
pus concluziile și cine a fost prezent. Deci, este nulă fără discuție.
Astfel, încheierea de dezbateri are un regim foarte important, iar ea se redactează
atunci când instanța decalează momentul pronunțării, în sensul că amână pronunțarea cu
până la 15 zile.
9.2. Forma încheierii
Aidoma unei hotărâri judecătorești, numai că ea cuprinde doar mențiunile referitoare la
hotărârile ce s-au luat la acel termen. Această formă este prezentată în NCPC, iar atunci când
vorbește despre forma hotărârii, legiuitorul face trimitere și la forma încheierii. De fapt, dacă
vrem să aflăm cum se redactează hotărârea, codul face trimitere la cum se redactează încheierile
judecătorești. De exemplu, art. 425 NCPC spune că hotărârea va cuprinde partea introductivă,
în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2), ori art. 233 este chiar
articolul care vizează forma încheierii judecătorești, arată tot ceea ce se menționează în
încheierea judecătorească. Conform lit. m) semnează membrii completului (ei verifică
încheierea redactată de grefier și o acceptă) și grefierul (el face încheierea). Grefierul nu scrie
în încheiere ce dorește el, ci ce a decis instanța, iar instanța poate controla acea încheiere și
obiecta faptul că nu este riguros ceea ce este menționat, spre a trimite la consultarea caietului
sau la verificarea înregistrărilor.
9.3. Clasificare încheierile interlocutorii – încheierile preparatorii

Încheierile interlocutorii Încheierile preparatorii

Definiție Cele prin care instanța dezleagă Cele prin care se adoptă măsuri doar pentru administrarea
excepții procesuale, incidente judecății, fără a dezlega chestiuni litigioase.
procedurale sau alte chestiuni litigioase.
Caracteristică Asupra deciziile adoptate, instanța NU Instanța NU este legată de măsurile adoptate, putând reveni
poate reveni. Sigur, ele pot fi controlate asupra lor, însă motivat.
în căile de atac, dar aceeași instanță (cea

22
 care le-a adoptat), indiferent că rămâne
aceeași compunere sau se schimbă, nu
mai poate reveni.
Exemple 1) Încheierea prin care s-a respins 1. Încheierea prin care s-a estimat durata procesului;
excepția necompetenței; în faza de cercetare a procesului, instanța estimează la
2) Încheierea prin care s-a admis primul termen durata procesului, numai că aceasta estimare
intervenția principală, accesorie sau poate fi modificata, conform art. 238 alin. (2) NCPC;
o cerere de chemare în garanție; 2. Încheierea prin care se încuviințează probele. Este
3) Încheierea prin care se respinge posibil, ca urmare a administrării unor probe, unele probe
excepția prescripției; care păreau utile să devină ulterior inutile. De exemplu, la
4) Încheierea prin care se respinge interogatoriu, pârâtul recunoaște o serie dintre pretențiile sau
excepția lipsei calității procesuala spusele reclamantului și atunci proba cu martori ar putea să
pasive (dacă se admite hotărârea de devină inutilă, întrucât nimeni nu s-ar fi așteptat ca pârâtul
respingere a cererii de chemare în să fie de acord, așa că anterior interogatoriului se admisese
judecată, nu mai dai încheiere, pentru că proba cu martori (pentru că se așteptau ca pârâtul să nege
sunt peremptorii). tot, astfel încât să fi avut nevoie de proba cu martori).
Așadar, judecătorul poate reveni motivat asupra
Asupra acestor tipuri de încheieri administrării unor probe, dacă acestea nu mai sunt utile în
instanța nu poate reveni datorită cauză.
chestiunilor litigioase.
/!\ PRECIZARE: încheierea de încuviințare a probelor are
și ea anumite aspecte care NU sunt deloc preparatorii, de
exemplu dacă proba este legală sau nelegală. Dacă există o
dispută între părți referitoare la admisibilitatea sau
inadmisibilitatea probei cu martori, iar instanța o tranșează,
acea încheiere, sub acel aspect, este interlocutorie. Un alt
lucru este dacă proba mai este sau nu utilă în raport de
derularea celorlalte probe, care este o chestiune de bună
administrare, dar niciodată instanța nu va mai putea
reveni asupra deciziei privind legalitatea. Sunt două
lucruri total diferite.

23
 9.4. Regimul căilor de atac
REGULA: încheierile premergătoare se atacă odată cu fondul.
EXCEPȚIE TIP 1: posibilitatea atacării unei încheieri pe cale separată.
1) încheierile date asupra cererilor de suspendare a procesului. Se atacată separat,
ar fi hilar să se atace odată cu fondul, pentru că se atacă faptul că s-a suspendat în mod greșit.
Dacă s-ar ataca odată cu fondul, suspendarea a trecut dacă nu s-a repus cauza pe rol.
2) cererea de suspendare a executării provizorii;
3) încheierea de anulare a cererii de chemare în judecata în procedura regularizării;
aici nici măcar nu exista fond.
Observație: dosarul se înaintează în copie certificată! Dacă există o chestiune
litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată, instanța nu trimite tot dosarul, ci doar
încheierea. Dacă instanța vede că e întemeiat, cere dosarul (art. 234).
EXCEPȚIE TIP 2: încheieri care nu sunt supuse niciunei căi de atac.
1) încheierea prin care se soluționează abținerea sau se admite recuzarea;
2) încheierea prin care instanța investita cu o cerere de strămutare suspendă
judecata pricinii a cărei strămutare se solicită.
[De reținut aceste exemple]
Sunt și situații când încheierile finale sunt încheieri în anumite procese unde nu se
analizează fondul. În procedura necontencioasă de exemplu (art. 533), la măsurile asiguratorii.
SECȚIUNEA II – ETAPA CERCETĂRII PROCESULUI
Procesul are două faze: faza cercetării procesului și faza dezbaterii. Faza cercetării este
cea mai amplă, dezbaterile nu sunt decât ultimul termen la care părțile pun concluzii pe
fond. Până acolo 1,2, 3 sau 10 ani cât durează un proces este faza de cercetare. Conform art.
237 CPC, în faza cercetării, instanța:
a. rezolva excepții invocate de părți sau din oficiu;
b. examinează cererile de intervenție;
c. examinează fiecare pretenție și apărare;
d. dispune măsuri asiguratorii;
e. se pot încheia tranzacții sau renunțări;
f. încuviințează și administrează probele;
g. dorința de împăcare a părților;
h. alte măsuri necesare lămuririi judecătorului.
În faza de cercetare a procesului, judecătorul se lămurește cu privire la ce vrea
reclamantul, ce vrea pârâtul, ce vor terții care apar în proces, se lămurește sub aspectul situației

24
de fapt, în sensul că administrează toata probele și după acest „bagaj de informații”, ascultă
părțile în etapa dezbaterilor unde se pun concluziile pe fond. Munca, practic, se face în această
fază (care pregătește dezbaterile finale, urmând apoi numai deliberarea și pronunțarea).
Se poate ca procesul să se încheie în faza cercetării, dacă se admit excepții peremptorii.
Sau părțile încheie o tranzacție, sau reclamantul renunță la judecată, la drept, apare o achiesare.
1. Locul cercetării procesului
Conform art. 240 NCPC faza cercetării procesului are în ședință publică. Sub VCPC
nu exista o distincție între faza cercetării și faza dezbaterilor, se trecea automat dintr-o fază
într-alta și totul se desfășura în ședința publică. Argumentele pentru camera de consiliu erau
următoarele:
a. rapiditatea desfășurării procesului. În faza cercetării sunt foarte multe acte
de efectuat și probe de administrat, astfel încât trebuie să fie extrem de flexibil programul
judecătorului și al părților, pentru că trebuie să dai termene scurte de la o zi la alta ca să ușurezi
mersul procesului. De exemplu, o parte mai găsește un înscris care este extrem de relevant și îl
depune în fața instanței, instanța vede că este relevant, îl comunică și părții adverse care zice
”mulțumesc l-am primit, dar eu vreau termen ca să îl citesc”. Instanța trebuie să-i dea termen.
Dacă procesul se desfășoară în camera de consiliu, termenele se pot da de la o zi la alta, chiar
a doua zi. Dacă procesul se desfășoară în ședința publică, trebuie să dai termen la următoarea
ședință publică, adică într-o lună, două. Acest lucru înseamnă că pentru o chestiune care putea
fi rezolvată într-o zi (atâta ar fi necesar pentru a citi o pagină și a trage concluziile necesare) ai
2 opțiuni: fie să-l obligi să citească atunci (nu e corect pentru că de citit poate să citească atunci,
dar nu poate să și înțeleagă toate efectele, poate trebuie să studieze) fie să-i dai termen la
următoarea ședință publică (minimum o lună). Dacă ar fi fost în camera de consiliu judecătorul
ar fi dat termen a doua zi la o ora stabilită împreună cu părțile. Aceste aspecte de realitate
procesuală arătau ca era mai bine să se separe cele doua faze, sa se flexibilizeze procedura.
b. discuțiile în camera de consiliu, departe de zona publicității, ar fi fost mult
mai bune sub aspect tehnic. Orice element care intervine și care tinde să tergiverseze rolul
părților și al judecătorului îi fac pe aceștia să devină extrem de agresivi în apărarea rolurilor
lor, pentru că este multă lume în sală. Persoana care vorbește se gândește în același timp ce se
întâmplă dacă mai vorbesc câțiva. În camera de consiliu nu are cine vorbi, pentru că sunt doar
părțile, judecătorul și grefierul. Din punctul acesta de vedere, discuția era mai relaxată, pentru
că judecătorul nu mai era atât de preocupat să-și exacerbeze latura lui de solemnitate și nici
avocații nu mai erau preocupați să-și exacerbeze laturile de impresionare a publicului, fiind
mai preocupați de problema de procedură, problemele din cercetarea procesului.

25
 Aceste considerații au venit în urma evaluării unor alte state care au aplicat acest mod.
Nu s-a aplicat din 2013 până acum pe argumentul că nu avem suficiente camere de consiliu.
Este un argument arhitectural, nu juridic. Acest lucru este criticabil, pentru că codul a fost
adoptat în 2010, deci până la 2013 când a intrat în vigoare, erau suficiente posibilități de a
rezolva problema. Dar ne-am lămurit acum. Din ianuarie 2019 legiuitorul i-a pus lumânare.
Există, însă, o mare problemă, pentru că alte prevederi au legătură cu acest articol și
acelea stau pe loc, deși ele ar putea fi utilizate pozitiv. Deocamdată există un protocol.
Problema nu ar fi decât crearea unor camere de consiliu, ci și înregistrarea lor. Atunci evident
că trebuie achiziții pentru lucrurile acestea.
2. Reguli privind cercetarea procesului
1) Instanța estimează durata procesului;
2) Instanța stabilește dacă administrarea probelor se face de către avocat sau
consilier juridic. Există în NCPC posibilitatea ca avocații sau consilierii juridici să
administreze probele, prin derogare de la regula că probele se administrează de către instanță.
Este necesar ca toți să aibă avocați sau consilieri juridici și ca toți să fie de acord.
/!\ Dacă se procedează la administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici se
poate cere restituirea a 50% din taxa judiciara de timbru. Există un avantaj pecuniar
semnificativ de a proceda la astfel de administrare (art. 239).
Termenele sunt scurte, chiar de la o zi la alta, numai pentru motive temeinice se pot
acorda termene mai îndelungate. Deci, regula ne spune că, de principiu, termenul trebuie să
fie acordat în următoarea zi și numai în caz de nevoie el trebuie să fie mai îndelungat. Însă,
textul nu poate fi aplicat, pentru că el era legat de camera de consiliu. Astfel, termenul nu poate
fi acordat de la o zi la alta, pentru că ședința următoare a judecătorului va fi abia peste o lună
(atunci când este programată ședința publică următoare). Sunt unii judecători care intră la
sfârșitul ședinței altuia ca să fie ședința planificată (art. 241 NCPC). Dispoziția este o glumă.
Dacă se renunță la cerere sau la drept și se încheie o tranzacție, nu se mai intră în
faza dezbaterilor și tot în faza cercetării se dă o hotărâre finală.
După parcurgerea etapei cercetării, dacă judecătorul se consideră lămurit asupra probelor,
nu mai consideră că sunt probe de administrat, excepții de soluționat, probe prealabile, dă o
încheiere prin care declară cercetarea procesului închisă și poate fixa termen distinct
pentru dezbaterea pe fond.
/!\ Dacă judecătorul constată închisă cercetarea, prin încheiere, la acel termen poate să
deschidă dezbaterile și poate să dea alt termen din oficiu sau la cerere. Dacă ambele părți zic
că nu mai cer alte probe. Nu sunt excepții și încheie la primul termen dezbaterile și acordă

26
cuvântul pe fond. S-a păstrat segregarea procesuală, dar nu cea temporală. Dacă sunt mulți
martori de audiat, după audieri, instanța nu mai are vlagă să dea și cuvântul pe fond. De aceea,
poate da alt termen. E în mâna judecătorului această separare în timp.
Dacă dă alt termen, părțile pot depune concluzii scrise cu 5 zile înainte.
SECȚIUNEA III – Excepțiile procesuale
1. Aspecte generale privind excepțiile procesuale
În primul rând, într-un proces, apărările sunt de două categorii:
Art. 31 NCPC – apărările pot fi de fond sau procedurale.
1.1. Apărări de fond
Apărările de fond sunt cele prin care pârâtul tinde să obțină respingerea pretențiilor
reclamantului ca neîntemeiate sau nefondate. Combate faptele susținute de partea adversă
(apărare de fapt pe fond) sau se apără că, deși conținutul faptic este acesta, încadrarea este alta
(apărare de drept pe fond). Ele pot fi:
a. Apărări de fond întemeiate pe drept
În căile de atac, în recurs, nu poți invoca apărări de fapt. Exemplu: se discută modul în
care se interpretează un text de lege. Dacă textul s-ar interpreta cum spune reclamantul, acesta
ar avea dreptate și invers. Dacă pârâtul are dreptate, cererea se va respinge ca nefondată.
b. Apărări de fond întemeiate pe situații de fapt
Exemplu: se cere rezoluțiunea unui contract și pârâtul susține că, contrar afirmațiilor
reclamantului, nu este caz de rezoluțiune, pentru că și-a executat obligațiile, doar reclamantul
susține că și le-a executat defectuos. Pârâtul arată că produsul este conform, că nu are vicii
(aceasta este apărarea pe situația de fapt). Dacă se confirmă cele spuse de pârât, se respinge
cererea ca neîntemeiată.
1.2. Apărările procedurale
Sunt sinonime cu excepțiile procesuale. Art. 245 NCPC. Excepțiile procesuale sunt
mijloace de apărare care privesc fie încălcarea normelor de organizare, fie a normelor de
competență, fie a normelor de procedură propriu-zise sau cele privind exercițiul dreptului la
acțiune. Unele vizează clar procedura (vorbim de declinare de competență, constituirea
completului, necitarea părții), dar găsim și unele care vizează exercițiul dreptului la acțiune
(calitatea, interesul, capacitatea, prescripția), unde faci apel la dreptul substanțial. Dar NU se
confundă cu apărările pe fond. Nu pui în discuție dreptul. Marea distincție pe care o
generează excepțiile este că nu pun în discuție dreptul. Unele însă se rezolvă strict cu texte
procedurale, altele, cu texte substanțiale. Doctrina franceză a văzut în aceasta 3 categorii:

27
 - palierul negării dreptului substanțial, cel pe care nu-l negi, dar pui în discuție dreptul
material la acțiune;
- și cele 2 privind procedura.
Au o caracteristică permanentă: nu se analizează în fond a pretențiilor deduse judecații.
Esența lor este că nu privesc analiza în fond, ele tind fie la amânare, fie la suprimarea
demersului judiciar, dar niciodată cu punerea în discuție a problematicii de fond. Ele sunt urâte,
în principiu, de justițiari. Poți pierde procesul fără să știi dacă aveai sau nu dreptate.
2. Distincție între apărările de fond și excepții
Contează, pentru că au un regim de soluționare distinct excepțiile procesuale sunt supuse
unor alte reguli de soluționare decât de apărările de fond.
- Răspunsul la apărările de fond se evidențiază în hotărârea finală.
- Excepțiile procesuale se soluționează mereu înainte de dezbaterea în fond și numai
dacă sunt respinse se mai ajunge la dezbaterea în fond. Ceea ce înseamnă că trebuie cunoscută
foarte bine diferența, pentru că, dacă o apărare de fond este discutată înaintea de discutarea
excepției, este motiv de nulitate sau dacă o excepție procesuală este discutată odată cu
fondul, avem iar caz de nulitate. Se rezolvă prin încheiere.
Capcana vine de la o serie de apărări de fond care poartă în conținutul denumirii lor
cuvântul excepție, dar ele nu sunt excepții. În esență este vorba de o preluare din latină a unor
denumiri în care se include cuvântul exceptio, numai că în latina acest cuvânt nu avea sensul
de astăzi, ci înseamnă orice opoziție. Astfel încât, o serie de apărările de fond care preiau în ele
cuvântul exceptio ar putea fi tratate de un profan ca fiind excepții, dar ele nu sunt.
Exemple de apărări de fond:
1) Excepția neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus) –
reglementată în C.civ. Este o veritabilă apărare de fond, pentru că vrea să spună că reclamantul
cere executarea unei prestații, iar pârâtul spune că nu este cazul să ceară executarea prestației
sale, deoarece nici reclamantul nu și-a executat-o pe a sa. Cu alte cuvinte, pretenția
reclamantului este neîntemeiată. Ea nu stopează dezbaterea pe fond, ci din contră, o potentează
într-o manieră favorabilă pârâtului, dar tot pe fond. Este doar o apărare pe fond.
2) Excepția procesului rău condus (exceptio mali processus) – dacă, de exemplu,
cumpărătorul este evins, în cazul în care vânzătorul va fi chemat în judecată de către el,
vânzătorul care nu a fost chemat în garanție va putea invoca această excepție. Aceasta, în
esență, spune că el va putea obține respingerea pretențiilor evinsului, dacă va dovedi că el avea
suficiente argumente că să-l apere pe evins în proces de evingere, dar și acest lucru presupune
o dezbatere pe fond, deci nu se oprește procesul pentru simplul fapt că el nu a fost chemat în

28
garanție în procesul anterior (deci este o apărare de fond. Ar fi excepție procesuală dacă: pentru
simplul fapt că nu a fost chemat în garanție și procesul s-a blocat). El spune că, pentru că nu a
fost chemat, se deschide posibilitatea vânzătorului de a-i demonstra că, în realitate, ai fi avut
dreptate dacă mă chemai și nu ai fi pierdut procesul.
3) Exceptio plurim concubentium – se referă la ipoteza în care, la stabilirea
paternității, cel chemat în stabilirea paternității demonstrează că mama copilului a avut relații
și cu alți bărbați. Acest lucru invită la dezbaterea pe fond, pentru că el nu se apară spunând că
simplul fapt va conduce la respingerea cererii (paternitatea copilului trebuie stabilită în
continuare). De fapt, dă posibilitatea celui care a fost dovedit că a avut relații cu acea femeie
să administreze probe suplimentare pentru a se observa dacă nu cumva există și alții care ar fi
putut contribui la același rezultat, iar probatoriul se extinde și la alții (probe ADN etc.) – este
o complicare a procesului de fond, nu o simplificare.
4) Excepția nulității actului juridic ce stă la baza pretențiilor uneia dintre
părți – reglementată de C.civ. și spune că oricând partea căreia i se opune un act poate invoca
pe cale incidentală excepția nulității acestuia (absolută/relativă). Nu este o excepție în sensul
procesual, deși C.civ. vorbește despre excepția nulității. Este o apărare de fond, pentru că
reclamantul spune ”dă-mi o sumă de bani” în baza unui contract, iar pârâtul invocă nulitatea
contractului, tăind chiar baza pretențiilor reclamantului. Prin urmare, pretenția reclamantului
devine neîntemeiată ca urmare a dispariției temeiului ei. Se neagă fondul dreptului.
5) Excepția nulității actului administrativ individual – una dintre părți își
întemeiază pretențiile pe un act administrativ, cealaltă poate invoca această excepție, ceea ce
înseamnă că el este retras din acest proces, iar procesul va curge, analizând-se pe fond, dar fără
a se ține cont de acel act administrativ. În cazul actelor juridice sau administrative, noțiunea de
excepție vine mai mult din faptul că ar fi fost mai mult o excepție pe cale incidentală, în cazul
unui proces deja început. Nefiind un legiuitor procesuală, ci civil sau administrativ, a preluat o
formulare care există în doctrină, care venea tot din împrumutul din limba latină.
6) Compensația legală.
7) Beneficiul diviziunii sau discuțiunii.
3. Distincție între excepțiile procesuale și apărările incidentale
Apărările incidentale se numesc și chestiuni prejudiciale.
1) Excepția de neconstituționalitate – nu este o excepție, deși ea poarta acest
nume. Prin invocarea excepției se dorește suprimarea unui text de lege sau de ordonanță, adică
dispariția lui. Aceasta înseamnă că partea adversă își întemeiază pretenția sau apărarea pe acel
text de lege, deci fără acel text atacul reclamantului sau apărarea pârâtului va deveni una lipsită

29
de fundament, ceea ce va conduce fie la admiterea pretențiilor ca fiind fondate, fie la
respingerea lor ca nefondate (pentru că rămân fără fundament legal). Excepția nu blochează
procesul, va exista o procedură pe fond.
2) Excepția de nelegalitate a actului administrativ. Intră în competența instanței
care judecă fondul (art. 4 L. 554/20041).
3) Excepția trimiterii preliminare la CJUE – se constată dacă interpretarea
textului intern este sau nu compatibilă cu actele normative la nivel european, dar procesul va
continua pe fond ținând cont de interpretarea pe care o dă Curtea.
4) Pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unei probleme de
drept – are loc interpretarea unui text de lege în vederea soluționării fondului.
Sunt o manifestare a acțiunii civile. Ele se supun regulilor existenței exercitării acțiunii
civile (interes, capacitate, calitate, pretenție).
4. Clasificarea excepțiilor procesuale
4.1. După obiect
1) Excepții procesuale de procedură: vizează încălcarea normelor privind
organizarea, competența sau alte reguli de procedură propriu-zisă (perimarea procesului,
necitarea părții, nerespectarea contradictorialității, nerespectarea dreptului la apărare,
necomunicarea, termene). Orice încălcare poate conduce la invocarea excepției (nu ești citat
conform procedurii, poți invoca excepția necotării; la necompetență se invocă excepția de
necompetență).
2) Excepții procesuale de fond: vizează lipsuri ale exercițiului dreptului la
acțiune fără a se pune în discuție fondul. Sunt 4 care coincid cu cele 4 condiții de exercițiu
ale dreptului la acțiune: existența unei pretenții, interesul, calitatea și capacitatea:
a. lipsa actualității dreptului, când dreptul este pus sub o condiție sau un termen;
b. lipsa interesului sau a actualității interesului (prematuritate);

1
Art. 4 L. 554/2004
(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi
cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând
că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se
pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză.
În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate
fi atacată odată cu fondul.
(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fata căreia a
fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza,30 fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost
constatată.
(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul
judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ
în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege.
 c. lipsa calității (active sau pasive);
d. lipsa capacitații de folosința sau de exercițiu.
Acestea sunt cele 4 mari excepții de fond, dar mai sunt și altele:
a. prescripția. Vizează dreptul de a obține condamnarea pârâtului. Este adevărat,
ai dreptul să-l dai în judecată, dar trebuie să-l condamni prin acțiunea civilă. Dacă este
prescrisă, acțiunea civilă este amputată parțial, pentru că nu poate exista condamnare, acțiunea
nu poate fi exercitată cu deplinătate, ci numai într-o anumită latură;
b. autoritatea de lucru judecat. Vizează existența dreptului, pretenția a fost
tranșată într-un proces anterior, în sensul că dreptul respectiv nu îți aparține, deci nu mai poate
fi invocată o nouă pretenție;
c. nu ai respectat subsidiaritatea acțiunilor în constatare. Condiție de exercițiu
a acțiunii în constatare, pe lângă cele 4 generale;
d. lipsa procedurii prealabile.
/!\ A NU se confunda excepțiile de fond cu apărările de fond.
Excepțiile de fond au o legătură cu fondul, prin intermediul condițiilor de exercițiu ale
dreptului la acțiune, iar aceasta este o componentă a dreptului subiectiv. Deci, ele au un fel de
transfer spre fond, dar nu sunt apărările de fond, pentru că nu pun în discuție dreptul (cine
are dreptate). De exemplu, la calitate te apropii cel mai mult de fond, dar doar verifici
identitatea între reclamant și titularul dreptului, identitatea între pârât și cel obligat în raportul
dedus judecății, nu stabilești dacă reclamant are și dreptate. Avem un contract încheiat între
A și B și reclamanții sunt A și C. A clar are calitate, C cine e? Este cel acceptat de A ca fiind
substituitul lui B. Bun are calitate atunci. Dacă da, acesta are calitate, dar nu se stabilește dacă
A sau C au dreptate, deci problema de fond rămâne neclarificată.
De asemenea, la autoritatea de lucru judecat spui că pârâtul sau reclamantul nu poate face
acțiunea, pentru că a fost tranșată, dar ea nu a fost tranșată în acel proces, ci în altul.
Astfel, rămâne această diferență majoră, dar totuși de aproprie de apărările de fond,
pentru că majoritatea excepțiilor de fond conduc la respingerea cererilor, adică au o natură
peremptorie. Ele se deosebesc de apărările de fond prin faptul că respingerea cererii nu are loc
în baza unei dezbateri cu privire la dreptul părții, ci cu privire la condițiile exercitării acțiunii.
Există în doctrină și o tendință greșită de a crea o anumită categorie intermediară de
mijloace de apărare, care nu sunt nici apărări de fond și nici excepții și se numesc
inadmisibilități. Conceptul este găsit în diverse cursuri sau în hotărâri judecătorești. Aceste
inadmisibilități, conform autorilor care le-au creat, se disting de apărările de fond prin faptul
că nu pun în discuție fondul dreptului, dar se disting și de excepții, pentru că nu sunt în legătură

31
cu procedura de judecată, ci în legătură cu condițiile de fond, adică cu existența sau inexistența
unui drept. În realitate, consideră aceste inadmisibilități drept veritabile excepții de fond, dar
acei autori nu iau în considerare excepțiile de fond, ci doar excepțiile de procedură. De ce
făceau acest lucru? Pentru că se luau după procedura franceză, unde există finele de neprimire,
dar în dreptul francez există o consacrare expresă a acestora. În dreptul romanesc, nu există așa
ceva. În schimb, tot ceea ce este la ei la fine de neprimire la noi este la excepțiile de fond.
Atunci de ce este necesară împrumutarea unei denumiri doctrinare, care este corectă în Franța,
pentru că are acoperire în textul de lege, dar la noi nu există această acoperire, mai mult, textul
spune că este altceva. În concret, este vorba despre două cazuri:
a. Inadmisibilitatea unei acțiuni în constatare atunci când ai acțiune în
realizare. Într-adevăr, aceasta este respinsă ca inadmisibilă, dar mijlocul procesual care
conduce la respingerea ca inadmisibilă nu este o inadmisibilitate, ci este o excepție a
inexistenței unei condiții de exercițiu speciale a acțiunii în constatare, anume cea de a fi
subsidiară. După cum se știe, această inadmisibilitate este autonomizată din lipsă de interes.
Legiuitorul a autonomizat-o, de fapt este o condiție de exercițiu. Deci nu este o excepție de
inadmisibilitate, este o excepție de fond, dar care, odată admisă, produce efectul
inadmisibilității. Deci, inadmisibilitatea, spunem noi (ceilalți, partea corectă a doctrinei), nu
este un mijloc de apărare, ci este un efect al admiterii unei excepții de fond.
b. Dacă există o încheiere sau o hotărâre care nu este susceptibilă de nicio cale
de atac (hotărârea de declinare a competenței, care se dă fără nicio cale de atac), oricine poate
face apel. Nu ai cum sa te opui, persoana poate face apel și o poate depune la registratură.
Instanța trebuie să dea termen, sa citeze părțile și să pună în discuție o excepție. Această
excepție ar fi cea a inadmisibilității apelului, pentru că legea prevede că nu există drept de apel.
De fapt, aici avem o inexistență a dreptului. Dreptul la acțiune are în componența lui nu
numai dreptul de a sesiza instanța cu cererea de chemare în judecată, ci dreptul de a formula
căi de atac. În privința acestei hotărâri, nu există și dreptul la calea de atac. Deci avem
inexistența dreptului la acțiune. Tot o chestiune de excepție de fond este, dar se va finaliza
prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de apel.
Luând efectul admiterii unor excepții s-a creat în mod nejustificat o categorie de mijloace
de apărare care au un mare dezavantaj: nu există în procedură. NCPC spune cum se rezolvă
excepțiile, nu și cum se rezolva inadmisibilitatea. Atunci ne trezim în fața unei realități juridice
care nu este necesară, este contrară legii și dă bătăi de cap, pentru că nu există procedura care
să o soluționeze.

32
 Pentru noi, inadmisibilitatea este un efect!, nu o excepție, nu cauza. Dacă ataci o
declinare, ți se respinge ca inadmisibilă.
De ce este importantă? Excepțiile de fond, ca regulă, sunt peremptorii. Opresc procesul
prin respingere, anulare, inadmisibilitate etc.
4.2. Efectul spre care tind
1) Excepții dilatorii: tind la amânarea procesului, dacă sunt admise.
2) Excepții peremptorii: tind la finalizarea procesului prin respingerea (fără
analiza pe fond, nu ca neîntemeiată) sau anularea procesului, dacă sunt admise.
Nu există o rețetă pentru a stabili care sunt dilatorii și care sunt peremptorii, nici măcar
la competență. Normele de competență teritorială materială, admiterea conduce la amânarea
procesului, pentru că procesul va continua la o altă instanță.
Dacă vorbim despre competența generală și competent este un organ fără activitate
jurisdicțională, soluția va fi de respingere a cererii.
Dacă cererea va fi de competența altui stat, soluția tot de respingere a cererii va fi.
De principiu, excepțiile de fond conduc, prin natura lor la un efect peremptoriu,
pentru că ele vizează inexistența unei condiții de exercițiu a acțiunii, iar dacă se constată această
lipsă, înseamnă că acțiunea nu are șansă, deci trebuie respinsă.
3) Ceea ce trebuie reținut este că sunt o serie de excepții cu caracter mixt, încep
printr-un efect dilatoriu, care ulterior se poate transforma într-unul peremptoriu. Exemple:
a. Lipsa dovezii calității de reprezentant – art. 82 NCPC, când instanța constată
lipsa dovezii calității celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru
acoperirea lipsurilor. Începe printr-o amânare, iar dacă aceasta nulitate nu se acoperă intervine
efectul peremptoriu (cererea va fi anulată).
b. Lipsa capacității de exercițiu – art. 57 alin. (5) NCPC, când instanța constată
că actul de procedură a fost întocmit de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, va acorda
un termen pentru confirmarea lui. Dacă nu este confirmat, va dispune anularea lui. Începe
printr-un efect dilatoriu, care tinde la paralizarea acțiunii, dacă nu este confirmat.
c. Taxele de timbru – OUG nr. 80/2013 spune că nu poți anula o cerere
netimbrată decât după ce, în prealabil, judecătorul stabilește suma care trebuie să fie plătită și
pune în vedere părții să o achite. Dacă în interiorul termenului, partea nu se conformează, va
interveni anularea cererii.
d. Lipsa semnăturii pe cererea de chemare în judecată și pe alte cereri – dacă
nu e prezentă partea, se acordă un termen și dacă doar nu semnează intervine nulitatea.
[De reținut aceste exemple! examen!]

33
 4.3. Caracterul normei
1) Excepții absolute: normele de ordine publică atrag nulități absolută, care se vor
invoca pe calea unor excepții absolute, de ordine publică. Excepțiile procesuale de fond sunt
de obicei de fond, dar nu este o regulă foarte dură;
2) Excepții relative: norme de ordine privată, care atrag nulități relative.
5. Reguli privind soluționarea excepțiilor
Devine foarte importantă cunoașterea naturii excepției, ultima clasificare (absolută sau
relativă), pentru că în funcție de cum este ea se răspunde la întrebarea cine poate s-o invoce și
în ce termen poate fi invocată.
Excepția Cine o poate invoca? Până când poate fi invocată?
Părțile, instanța, procurorul (dacă Regula: în orice stare a procesului. Totuși, această afirmație
participă la proces). este prea categorică pentru a fi adevărată.
Excepție: în recurs poți invoca excepții, dar numai acele
excepții care permit dovada doar cu înscrisuri noi. Dacă se
invocă o excepție care necesită dovedirea prin alte mijloace
de probă, nu este admisibilă.
/!\ Sunt excepții absolute care nu pot fi invocate decât într-un
anumit termen, iar nu în tot cursul procesului (necompetența
materială și teritorială exclusivă, care pot fi invocate până
la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și
pot depune concluzii.
ABSOLUTĂ Se mai adaugă și excepția de perimare (acea sancțiune care
intervine pentru neglijența părților în delăsarea procesului, in
sensul că părțile din vina lor nu mai fac acte de procedură,
lipsind contradictorialitatea procesului civil). Este de ordine
publică, pentru că se încalcă principiu contradictorialității, iar
justiția este blocată cu o cerere pe care părțile nu vor să o
judece. Această excepție nu poate fi invocată direct în apel,
pentru că așa delăsători cum au fost, dacă după o delăsare mai
mare de 6 luni, totuși nu invocă nimeni si apucă să se dea o
hotărâre, aceasta va fi valabilă, dar nu va putea să fie atacată
pentru acest motiv (dacă o invocă înainte de a se da hotărârea
se stinge prin perimare).

34
 Numai partea care justifică un interes. Regula: cel mai târziu la primul termen de judecată, după
/!\ Există excepții care, deși sunt săvârșirea neregularității procedurale, dar, în orice caz, înainte
relative pot fi invocate de oricare dintre de a se pune concluzii în fond (în etapa cercetării).
părți! Exemplu: Excepții: unele excepții relative care nu pot fi invocate în
lipsa citării etapa cercetării, pentru că sunt unele excepții care apar la
lipsa dovezii calității de reprezentant ultimul termen, când instanța a închis cercetarea. De exemplu,
lipsa capacității de exercițiu. una dintre părți nu a fost legal citată la termenul la care
De obicei, ele sunt invocate de alte părți instanța a închis cercetarea (nu mai are când să invoce decât
decât cele interesate. în faza dezbaterilor, o să zică că la momentul la care s-a închis
De ce? La lipsa citării, cel vătămat cercetarea el nu a fost legal citat și va cere anularea încheierii
oricum lipsește, iar cel care va invoca de terminare a cercetării procesului, revenirea în faza
excepția este unul dintre cei prezenți, el cercetării, readministrarea probelor și apoi reînchiderea
o invocă, pentru că, dacă se judecă cercetării si acordarea unui nou termen pentru dezbaterea pe
astăzi și tot el câștigă procesul, cel care fond).
RELATIVĂ nu a fost legal citat poate face OBS. Se aplică art. 178 alin. (3) în legătură cu excepția
contestație în anulare (interesul celui nulității unui act de procedură.
care o invocă este să obțină o hotărâre Un alt exemplu de excepție care apare direct în faza
valabilă nu nulă, de aceea invocă el dezbaterilor ar fi acela al completului greșit compus, cu
nelegală citare). Aceeași este situația și judecători incompatibili.
pentru lipsa dovezii calității de Alte excepții: lipsa dovezii calității de reprezentant poate fi
reprezentant și lipsa capacității de invocată în tot cursul procesului în fața aceleiași instanțe, nu
exercițiu (eu mă judec cu cel lipsit de direct în calea de atac – art. 82 NCPC.
capacitate de exercițiu, n-am problemă Lipsa capacității de exercițiu este tot relativă. Poate fi însă
cu el, pot să pun concluzii la fel de bine, invocată de oricine, în orice faza a procesului.
chit că el este minor sau pus sub Lipsa citării – privată, dar poate fi invocată de oricine.
interdicție. Problema este că, după
aceea vine tutorele sau părintele și
spune că tu te-ai judecat cu minorul,
hotărârea este nulă).
Părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale
de îndată ce le sunt cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții
adverse, dispozițiile art. 189-191 fiind aplicabile. Sancțiunea nu este decăderea, ci repararea
prejudiciilor. Invoc autoritatea de lucru în judecată în recurs abia, deși eu știam de la prima
instanță ce este acolo de fapt. Câștig procesul, se respinge cererea ca inadmisibilă, dar nu mai

35
primesc cheltuieli de judecată (pentru apel și recurs). Nu înseamnă că plătesc, ci că nu
recuperez.
/!\ A nu se confunda excepțiile cu criticile în căile de atac, chiar dacă excepția este de
ordine publică. Exemplu de capcană: ai invocat la prima instanță excepția lipsei calității
procesuale active ale reclamantului (ordine publică), instanța o va respinge, faci apel, dar nu
invoci o critică cu privire la această excepție, ci numai critici referitoare la modul cum a fost
soluționat procesul pe fond, pentru că, după ce a respins excepția lipsei calității procesuale
active ale reclamantului, instanța a și admis cererea reclamantului. În schimb, în cursul
procesului de apel spui “invoc lipsa calității procesuale active ale reclamantului din nou,
pentru că este o excepție de ordine publică și o pot invoca în orice stare a procesului”, instanța
va spune că, într-adevăr, poate fi invocată în orice stare a procesului, dar excepția a fost deja
invocată și s-a respins, iar împotriva hotărârii trebuia să fie făcut apel, iar în apel trebuia motivat
în 30 de zile de ce există un dezacord.
Dacă nu s-a făcut o critică, aceea problemă dezlegată la prima instanță a rămas definitivă.
Instanța de apel nu mai poate rezolva această reinvocare a excepției, pentru că deja există
autoritate de lucru judecat cu privire la ea, fiind soluționată în prima instanță și necriticată în
termen de 30 de zile de la publicare. Textele trebuie coroborate, nu scoase din context.
Ce altă alternativă mai aveai? Putea să nu zici nimic cu privire la excepția lipsei calității
procesuale active și s-o invoci direct în apel, pentru că nu există o decizie a primei instanțe care
să fi tranșat problema, nu există autoritate de lucru judecat. Astfel, te încadrezi în formularea
”în orice stare a procesului” (în prima situație te încadrai în termen, dar degeaba, pentru că
chestiunea a fost deja tranșată). În al doilea caz, într-adevăr unul care este de rea-credință și
lasă acest lucru ca un as în mânecă este mai câștigat decât unul de bună-credință, dar care nu
are o gândire atât de complexă și nu jonglează cu aceste noțiuni, care va pierde din neștiința de
administra procesul.
Art. 247 NCPC după ce menționează la alin. (1) cum se invocă excepțiile absolute și
cele relative la alin. (2), vine cu alin. (3) care necesită anumite explicații. În primul rând, începe
prin sintagma “cu toate acestea”, ceea ce înseamnă că urmează o derogare, anume că părțile
sunt obligate să invoce mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale, de îndată ce le sunt
cunoscute (deci o excepție absolută poate fi invocată oricând, cu toate acestea trebuie invocată
odată ce este cunoscută). Teza a II-a lămurește situația, prin mențiunea că în caz contrar ele
vor răspunde pentru pagubele pricinuite parților adverse, fiind aplicabile dispozițiile de la
amenzi. Astfel, acest text este o sancțiune a neloialității procesuale. De exemplu, pârâtul știa
că reclamantul nu are calitate procesuală activă și tace în prima instanță, tace în apel, ajunge în

36
recurs unde invocă această excepție și o demonstrează prin înscrisuri, deci se încadrează (după
ce a durat 5 ani să se ajungă în recurs). Pârâtul va suferi plata de daune și amenzi. Astfel, nu i
se poate opune decăderea, ci sancțiunea pentru acest comportament este plata de daune pentru
durata procesului, pe care a lărgit-o cu bună-știință, și eventuale amenzi. Deci el va obține
satisfacție în câștigarea excepției, dar va fi obligat să plătească eventuale daune pentru
întârziere. De principiu, acestea din urmă sunt greu de dovedit, pentru că nu au din ce decurge
că totuși a câștigat procesul. Sigur că nu pierde procesul, deci nu i se opune decăderea (alineatul
nu spune că în caz contrar va fi decăzut din drept, ci că va plăti amenzi).
6. Soluționarea excepțiilor
6.1. Excepțiile se soluționează înainte de cercetarea în fond a cauzei
Este logic să fie așa, din moment ce excepția își propune fie amânarea procesului
(vizează o neregularitate procedurală în acel moment, ceea ce înseamnă că tot ceea ce trebuie
să faci legat de administrarea de probe, ascultare martori, trebuie mutat mai târziu) sau, chiar
mai mult decât atât, își propune paralizarea procesului, dar fără a fi nevoie de fond (ceea ce
înseamnă că atât probatoriul pe fond nu este necesar, nici dezbaterea pe fond nu este necesară).
De aceea, excepțiile au faima de a amâna procesul sau de a-l stopa fără a se discuta pe
fond cine are dreptate până la urmă, dezbaterea excepției fiind prealabilă chiar și probelor.
Ea se desprinde din art. 248 NCPC, care la alin. (1) spune că instanța se va pronunța mai întâi
asupra excepțiilor de procedură, precum și celor de fond (nu zice care mai întâi), care fac inutilă
administrarea în tot sau în parte a unor probe sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Chiar spune textul la alin. (3) că, dacă pentru rezolvarea unei excepții este necesară
amânarea, procesul se va amâna, exclusiv pentru soluționarea acelei excepții. Ce vrea să spună
legiuitorul? Că, dacă pentru o anumită excepție este necesară fie administrarea unor probe, fie
pur și simplu o dezbatere mai amplă, nu înseamnă că se derogă de la regula că excepția precedă
fondul. Se păstrează aceasta regulă, atât că se va acorda un termen, două, trei, pentru rezolvarea
sa. De exemplu, dacă se invocă excepția prescripției, uneori este un lucru simplu, pentru că se
calculează termenul.
Dacă, însă, reclamantul invocă faptul că s-a întrerupt prescripția printr-un act, cum ar fi
recunoașterea pârâtului, iar recunoașterea ar fi o declarație care poate fi probată numai cu
martori, deja discutăm despre două-trei termene. Dar regula rămâne, întâi se va pronunța asupra
excepției și după asupra fondului. Excepția se pronunța pe loc dacă se poate așa ceva, dacă
necesită probe amâni, dar nu înseamnă că unești cu fondul automat.

37
 6.2. Excepția: unirea soluționării excepției cu administrarea probelor sau cu fondul
cauzei
În acest caz, se derogă de la regula rezolvării anticipate, înainte de administrarea
probelor și de dezbaterea fondului, iar excepția se va uni fie cu administrarea probelor, caz în
care judecătorul o va soluționa după ce s-a terminat administrarea probelor (după terminarea
cercetării procesului) fie, mai mult decât atât, o va uni chiar cu fondul, ceea ce înseamnă că se
va pronunța asupra ei odată cu soluția pe fond.
/!\ Dacă decide să o unească cu fondul, nu înseamnă că excepția se topește în fond.
Ea trebuie soluționată, trebuie să existe o pronunțare și de cele mai multe ori va exista o
pronunțare care va spune întâi soluția pe excepție și apoi soluția pe fond. NU trebuie trasă
concluzia că unirea cu fondul îl absolvă pe judecător de a mai soluționa excepția. Excepția
rămâne, atât că momentul în care judecătorul se va pronunța a fost deplasat după dezbaterile în
fond, la deliberarea finală.
Dacă soluția pe excepție este de respingere, atunci se soluționează fondul.
Dacă soluția pe excepție este de admitere, de obicei, se respinge fondul.
Pentru a exista o astfel de unire fie cu probele, fie cu fondul, trebuie îndeplinite 2 condiții
cumulative:
- pentru judecarea excepției este necesară administrarea de probe;
- aceste dovezi sunt comune cu cele necesare pentru finalizarea cercetării procesului sau
chiar cu soluționarea fondului.
Exemplu: lipsa calității procesuale active în procesele privind acțiunea în revendicare –
identitatea reclamantului este legată de existența titlului de proprietate. Administrarea probei
cu titlu de proprietate este o probă care este necesară și pentru excepție, dar și pentru fond,
astfel încât se poate uni cu fondul. La sfârșit judecătorul se va pronunța mai întâi asupra
excepției și apoi asupra fondului.
De principiu, soluția va suna așa: respinge excepția lipsei calității procesuale pasive și
admite acțiunea reclamantului, dispunând obligarea paratului să predea bunul sau, din contra,
admite excepția lipsei calității procesuale active, respinge acțiunea reclamantului.
Unirea excepției prescripției cu fondul este posibilă.
Dacă se unește excepția cu fondul, judecătorul analizează mai întâi excepția și după
fondul. Nu se contopesc ca apa cu sarea. Se unesc, dar rămân separate. La acțiunea reală, el
verifică întâi dacă reclamantul este titularul și admite excepția lipsei calității procesuale active.
Dacă constată că este proprietar, respinge excepția.

38
 [De reținut aceste condiții cumulative – pică la examen și se greșește mult, dovezile
trebuie să fie comune, nu doar să fie necesară administrarea lor!]
6.3. Dacă se invocă simultan mai multe excepții
Cum se ajunge la invocarea simultană a mai multor excepții? Chiar codul menționează
faptul că atunci când există mai multe excepții, ele trebuie invocate simultan în virtutea logicii
procesuale – de principiu pârâtul invocă tot ce are de invocat prin întâmpinare, tot ce cunoaște
până atunci, indiferent de natura excepțiilor (ordine publică/privată; chiar dacă pe cele publice
le-ar mai putea amâna, loialitatea procesuală îl îndeamnă să nu).
Apare dilema care excepția este soluționată înaintea alteia și care nu? Textul este
enigmatic. Adevărul este că orice variantă ar fi ieșit prost oricum. Varianta pe care o oferă
codul este că instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care le
produce eventuală admitere a unora dintre excepții asupra celorlalte, mergând pe logica
următoare: trebuie să fie văzut care excepție influențează soarta celorlalte fie prin faptul că ele
devin inutile, fie că se soluționează luând în calcul anumite decizii din excepția anterioară.
Codul este ca oracolul din Delphi cu privire la ordinea de soluționare. Ce înseamnă
efectele pe care unele le au asupra altora?
EXEMPLUL 1 Necompetență + prescripție + autoritate de lucru judecat
1. Necompetența – dacă te apuci să 2. Autoritatea de lucru judecat 3. Prescripția
soluționezi prescripția, ai respinge acțiunea – prescripția presupune existența
ca prescrisă, după care hotărârea ar fi dreptului, numai că nu mai există
desființată, pentru că a fost pronunțată de o o condiție pentru condamnarea
instanță necompetența (ar fi un act inutil). Și pârâtului, în timp ce autoritatea
în caz de admitere, și în caz de respingere a de lucru judecat presupune
Ordinea prescripției ar fi un act inutil, pentru că în inexistența dreptului. Deci nu
soluționării ambele cazuri s-ar pune problema că, poate fi vorba despre prescripție
excepțiilor ulterior, rezolvând excepția de necompetență, în legătură cu un drept inexistent.
instanța ar putea spune că a respins excepția Pentru a vorbi despre prescripție
prescripției, dar apoi și-a dat seama că este trebuie stabilit, în primul rând,
necompetentă, deci trebuie să fie făcută faptul că dreptul există. Dacă
declinare, iar în declinare se anulează toate dreptul nu există, nu are ce
actele făcute de un judecător necompetent, trebuie să fie prescris.
mai puțin probele administrate.

39
EXEMPLUL 2 Necompetența + incompatibilitate + lipsă calitate procesuală activă
1. Incompatibilitatea – trebuie să vezi dacă cel care se 2. Necompetența 3. Lipsa calității
pronunță este într-un complet corect compus. Indiferent procesuale active
de soluția pe care ar lua-o un complet greșit compus cu
Ordinea privire la necompetență, aceasta ar fi nulă. În primul rând,
soluționării trebuie să există o instanță care să se poată pronunța.
excepțiilor Primul lucru pe care îl face un tribunal corect compus este
să-și verifice competența, dar pentru a face asta, el trebuie
să fie corect compus, legal. Daca ești incompatibil nu poți
verifica nici măcar competența.

EXEMPLUL 3 Netimbrare + necompetența + conexitate

Discuția este între netimbrare și necompetență, pentru că judecătorii spun că ei nu pot verifica nimic
până nu este plătită taxa de timbru, iar justițiabilii spun că cineva trebuie să le spună lor dacă este
plătită corect taxa de timbru, iar acest lucru poate fi făcut doar de către un judecător competent.
Problema este tranșată prin faptul că la art. 200 NCPC problema timbrajului se ridică în procedura de
regularizare, ceea ce înseamnă că ipotetic legiuitorul a acceptat faptul că timbrajul prevalează asupra
competenței, punându-l într-o fază scrisă, în timp ce necompetența a fost pusă abia în faza de cercetare.
/!\ Textul se referă la competență, nu și la repartizarea pe secții. Repartizarea pe secții, care este
asimilată problemelor de competență, dar nu este competență, poate fi evaluată în faza de regularizare,
iar această problemă prevalează asupra timbrării. De ce? Pentru că dacă avem o pricină civilă sau
Ordinea
de contencios-administrativ, timbrajul în administrativ va fi diferit de cel din civil, iar dacă este
soluționării
declarată ca fiind litigiu de muncă, este scutită de taxa de timbru. În cazul acesta, repartizarea pe
excepțiilor
secție va prevala asupra timbrajului, pentru că timbrajul nu poate fi calculat până nu se știe la ce
secție este.
1. Repartizarea pe secții
2. Netimbrare
3. Necompetența
4. Conexitatea
Conexitatea este ultima, pentru că conexarea poate opera, dar acea instanță care dispune conexarea
trebuie să fie competentă. Este adevărat că implică o prorogare de competență, dar cele două instanțe
trebuie să fie competente pentru pricina pe care o judecă.

40
Soluționarea
asupra Excepție Măsura dispusă Calea de atac
excepției
- anularea cererii; De regulă același
- constatarea perimării; regim ca soluția pe
- respingerea cererii pentru lipsa calității procesuale fond.
Peremptorie
active, autoritate de lucru judecat sau acțiune prescrisă Excepție:
ADMITERE = soluții finale care se dau printr-o sentință sau decizie perimarea.
(dacă excepția este invocată într-o cale de atac).
Se amână sau se declină competența și se pronunță o
Dilatorie încheiere interlocutorie sau sentință (la declinarea
competenței).
Încheiere interlocutorie sau hotărâre (dacă se unește Se atacă odată cu
RESPINGERE Peremptorie/Dilatorie cu fondul). fondul dacă legea
nu prevede altfel.

SECȚIUNEA IV – PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Considerații generale privind probele
Proba = mijloc de dovadă. Se folosește și pentru faptul care urmează a fi dovedit.
Noi aici vorbim de mijloace. Intră fapte și acte. Există și unele reguli de drept care trebuie
dovedite. Probele sunt mijlocul pentru aflarea adevărului, dar sunt și marea piedică pentru
aflarea lui. Justiția nu caută adevăruri, ci vrea doar să calmeze oamenii care vin la ei. Ea nu
aduce Adevărul pe pământ. Ar trebui să dăm drumul la toate probele nelegale. Ea a fost creată
ca să ordoneze. Când și se pune o dovadă în față, întreabă întâi de unde o are.
2. Legea aplicabilă
Admisibilitatea și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale
= legea în vigoare la data producerii/săvârșirii faptelor juridice (art. 26).
Administrarea este guvernată de legea în vigoare la administrarea probei. Avem o
modificare pe L. 310/2018. Vorbim la martori.
3. Convențiile asupra probelor
Conform art. 256 NCPC, convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii
probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a

41
celor care fac imposibila ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice, după caz sau contravin
ordinii sau bunelor moravuri.
Părțile pot deroga de la normele dispozitive. De exemplu, pot deroga de la regula conform
căreia nu se poate face o depoziție de martor pentru un înscris cu o valoarea mai mare de 250
de lei. Cu alte cuvinte, se deduce faptul ca referitor la admisibilitatea, obiectul și sarcina
probei, de principiu, normele sunt dispozitive, în sensul că părțile pot deroga de la regulile
prevăzute în NCPC sau alte legi.
3.1. Condițiile prevăzute de art. 256 NCPC
1) Să nu contravină bunelor moravuri sau ordinii publice
De exemplu, în materia martorilor, art. 315 NCPC menționează persoanele care pot fi
ascultate ca martori, lucru ce ține de problema admisibilității probelor. Nu pot fi martori rudele
și afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, fostul soț, logodnicul, concubinul, cei aflați în
dușmănie, persoanele puse sub interdicție judecătorească, cei condamnați pentru mărturie
mincinoasa. Părțile pot conveni expres sau tacit să fie ascultate ca martori persoanele prevăzute
la punctele 1-3, adică mai puțin cei condamnați pentru mărturie mincinoasă și cei puși sub
interdicție.
Este concretizarea clasică a art. 256 NCPC. Deci, dacă partea adversă acceptă să aibă ca
martor o rudă a celui cu care se judecă, este problema lui. Dar statul nu poate accepta să fie
martor cel care a depus mărturie mincinoasă, pentru că este o problemă de protecție a statului
și nici cel pus sub interdicție judecătorească, pentru că nu are discernământ.
2) Să nu facă imposibilă sau dificilă dovada actelor sau faptelor juridice
Cu alte cuvinte, nu se poate face o convenție prin care să se restrângă probatoriul
admisibil de așa maniera încât să nu se mai dovedească nimic. De exemplu, să convină părțile
că în caz de răspundere delictuală să nu fie admisibilă proba cu martori, iar acest lucru ar reduce
doar la interogatoriu. Pârâtul vine și spune că nu este adevărat ce s-a întâmplat, iar înscrisuri la
răspunderea delictuala nu pot fi administrare, fiind o chestiune de fapt, și astfel s-a stins
procesul.
3) Trebuie să fie drepturi de care părțile să poată dispună
Toate drepturile privind filiația sau toate procesele privind filiația nu sunt susceptibile de
tranzacție. Tot probatoriul în materia drepturilor nepatrimoniale privind filiația nu este
susceptibil de convenții în privința probelor, așadar. Per a contrario din cele spuse mai sus, nu
ar putea face obiectul unor convenții puterea doveditoare a probelor și administrarea lor.
a. Administrarea probelor înseamnă dacă citez sau nu citez martorul, dacă depune
jurământ, cum depune jurământ, cine pune întrebările mai întâi (instanța, părțile, care dintre

42
părți, reclamant sau pârât), semnează declarația sau n-o semnează, i-o citesc înainte sau nu i-o
citesc. Toate regulile acestea nu pot fi stabilite de către părți, ele sunt stabilite de lege și
părțile nu pot interveni. La administrare – sunt norme imperative, de regulă. Prevăd modul în
care se prezintă în instanță proba. Art. 261 NCPC – derogare expresă.
b. În ceea ce privește puterea doveditoare.
Ce ar însemna? Am da o forță probatorie mai mare decât alteia. Noi stabilim că prima să
fie expertiza și dacă ea dă un rezultat, bate toate probele. În legătură cu înscrisurile, copiile
legalizate care ar face un început de dovadă scrisă, noi le considerăm dovezi. Aceasta s-ar
putea? Se poate, dar nu ține de puterea doveditoare, ci de admisibilitate. Dacă ai avea un început
de dovadă scrisă, singur, el ar fi inadmisibil. Prin convenție, el devine admisibil. Puterea
doveditoare este apreciată de judecător, nu de părți.
Aici sunt discuții, însă BRICIU consideră că nu se poate deroga nici de la aceasta, pentru
că, de exemplu, la art. 270 NCPC se vorbește despre puterea doveditoare a înscrisului autentic.
Înscrisul autentic poate face deplină dovadă, față de oricare în parte, până la declararea sa ca
fals cu privire la constatările făcute personal de cel care a autentificat înscrisul în condițiile
legii. Nu este posibilă o convenție prin care părțile să spună că “este adevărat că înscrisul
autentic poate fi combătut doar prin înscrierea sa în fals, dar noi acceptam să fie și martori,
pentru că nu vrem să-l condamne pe acela pentru fals, vrem să vedem dacă este adevărat sau
nu, nu ne interesează să mergem în penal, ne mulțumim cu niște martori în civil”. Nu se poate,
deoarece, chiar dacă pentru părți acest lucru are logică, pentru stat nu (subminează încrederea
în funcția publică a aceluia, iar astfel este subminat și statul).
De asemenea, mai există art. 271 NCPC, unde unii autori spun că ar putea fi convenție.
Înscrisul autentic, întocmit fără respectarea formelor prevăzute pentru încheierea sa valabilă
ori de o persoană incompatibilă, necompetentă sau cu depășirea competenței este lovit de
nulitate absolută.
Alin. (2) este interesant, spune că înscrisul prevăzut la alin. (1) face dovada deplină ca
înscris sub semnătura privată, dacă este semnat de părți, iar dacă nu este semnat, reprezintă un
început de dovada scrisă. Conform acestor autori, părțile pot stabili faptul că, chiar dacă
înscrisul nu este semnat de ele, nu are putere de început de dovada scrisă, ci de înscris sub
semnătură privată. Părțile pot face aceasta, dar nu este o convenție a părților.
De exemplu, cel care s-a dat notar nu este notar, ci zugrav. Acest act este nul, dar el poate
fi valabil dacă este semnat de ambele părți. Dacă nu este nici semnat, poate fi un început de
dovadă scrisă. Sigur că pârâtul căruia îi este opus un asemenea act ar putea spune că vrea să
facă o convenție cu reclamantul pentru a se considera că este un înscris sub semnătură privată,

43
dar nici aceea nu ar fi o convenție asupra puterii doveditoare. Cel mult poate fi de acord să
piardă procesul fără probe – este dreptul tău. Aceasta nu este o convenție cu privire la probe,
este de fapt o achiesare la pretențiile reclamantului. Seamănă cu o convenție, dar nu cu
privire la puterea doveditoare, aceasta implică ca dinainte părțile să stabilească prin convenție
că în măsura în care actele noastre nu pot fi valabile, decidem să fie veritabile înscrisuri sub
semnătură privată.
De la administrarea dovezilor se poate deroga în contextul în care probele sunt
administrate de avocați. Regula este ca administrarea probelor se face de către instanță, dar
există și excepții, atunci când toate părțile convin ca administrarea probelor să se facă la
cabinetele avocaților sau consilierilor juridici. Este o derogare acceptată și este prevăzută în
lege, la art. 261 NCPC, dar nu o să vedeți în practică așa ceva. Avocații au alte treburi.
Dacă părțile ar vrea să ia o depoziție avocatului care a fost apărătorul lor și care a luat
cunoștință sub secret profesional despre anumite date. Este admisibilă? Ce ar viza?
Admisibilitatea. Este de ordine publică. Așadar este lovită de nulitate. Dar dacă avocatul
încalcă și el norma și spune ce și cum? Hotărârea este nulă dacă se ia în calcul mărturia.
Adevărul nu există dintr-o probă nelegală (cum este aici, încălcarea secretului profesional).
4. Subiectul, obiectul și sarcina probei
1) Subiectul probei – judecătorul, pentru că el debruie convins.
2) Obiectul probei sunt actele și faptele ce trebuie dovedite, cu precizarea că nu
trebuie dovedite:
a. Actele pe care instanța trebuie să le cunoască din oficiu, iar instanța trebuie
să cunoască din oficiu doar actele normative publicate în Monitorul Oficial, potrivit
principiului că instanța cunoaște întotdeauna legea, iura novit curia (art. 252).
Nu merge regula pentru legea străină. Aici se aplică regulile de DIPR din C.civ art. 2562.
Evident că este o prezumție, dar nu se poate trăi fără a se crede aceasta. Textul de la art.
251 și 252 nu acoperă o serie de convenții, tratate care nu sunt integrate într-o lege care să fie
publicată (trebuie dovedite de cel care le invocă), nu cuprinde legea străină (art. 2562 C.civ.),
nu cuprinde jurisprudența care nu este publicată în M. Of. (iar în M. Of. sunt publicate doar
RIL-urile, hotărârile prealabile în dezlegarea unor probleme de drept, jurisprudența CJUE în
cauzele privind România). Dacă se invocă o altă cauză CJUE trebuie dovedită, pentru că
legiuitorul nu spune Buletinul Uniunii Europene, ci M. Of. Regulile locale, uzanțele comerciale
trebuie dovedite cu acte de la instituțiile respective, camerele de comerț (i.e. uzanțele
comerciale), coduri deontologice.

44
 b. Actele clasificate pot fi consultate numai de cei care dețin un certificat
ORNISS.
Cu alte cuvinte, în unele litigii penale, avocatul nu poate vedea nici dosare dacă nu are
certificatul.
c. Faptele necontestate de părți
Pentru faptele necontestate de părți, judecătorul ar putea, din oficiu, să administreze
proba, pentru că el are obligația, potrivit art. 22 NCPC să afle adevărul chiar dacă părțile se
împotrivesc. Cu alte cuvinte, chiar dacă reclamantul spune ceva, iar pârâtul acceptă, de
principiu, nu este nevoie de probe. Dacă totuși judecătorul constată că acest lucru tinde să
eludeze un adevăr, poate administra probe.
d. Faptele notorii
În ceea ce privește faptele notorii, ele sunt cunoscute de toată lumea, iar notorietatea se
stabilește de la caz la caz.
e. Faptele negative nedeterminate nu sunt dovedibile
Faptele negative nedeterminate nu sunt susceptibile de dovadă, dar faptele negative
determinate pot fi dovedite prin faptul pozitiv contrar. Adică afirmația că nu ai fost într-un oraș,
într-o anumita zi poate fi făcută cu dovada că ai fost în alt oraș, în aceeași zi, iar între cele două
nu se putea ajunge într-o zi.
3) Sarcina probei
Exemplu: 197? C.civ. În lipsa unei convenții. Pot zice că pârâtul, nu reclamantul are
sarcina probei. Dacă face imposibilă dovada, nu mai este legală convenția.
De principiu, apasă pe umerii celui care pretinde/afirmă ceva, adică reclamantul. Pârâtul
are o situație mai buna, în sensul că, dacă reclamantul nu reușește să-și dovedească pretențiile,
nici el nu are sarcina probei. Pe simpla lui tăcere, va câștiga. Lucrurile sunt, însă, mai
complicate, pentru că uneori paratul poate formula cerere reconvențională, caz în care are
poziția de reclamant și îi revine sarcina probei cu privire la acele pretenții. [Se pot face grile
bune și bune foarte. Mare grijă!]
În al doilea rând, pârâtul invocă uneori excepții. În excepție, pârâtul trebuie să invoce și
să dovedească ceea ce invocă. De exemplu, dacă invocă autoritatea de lucru judecat, el trebuie
să vină cu proba hotărârii definitive. Nu o poate invoca spunând că, dacă nu depune nimeni
hotărârea, el a câștigat. În excepție, pârâtul devine reclamant. Mai există și alte excepții:
a. Art. 339 C.civ., prezumția de comunitate;
b. Art. 35 din Legea nr. 202/2001 privind egalitatea de șanse între femei și
bărbați. “Sarcina probei revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea sau

45
reclamația, ori cererea de chemare în judecată pentru fapte care permit a se prezuma existența
unei discriminări directe ori indirecte, care trebuie să dovedească neîncălcarea principiului
egalității de tratament între femei și bărbați”. Reclamantul/reclamanta (discriminatul) trebuie
să facă doar dovada unei fapte care permite prezumția unei fapte care ar fi susceptibilă de
discriminare. De exemplu, el trebuie să spună că a picat examenul, pentru că este băiat, iar
unele femei au trecut. Este suficient pentru el. Corectorului îi revine obligația să dovedească
faptul că el a picat examenul din alte motive, nu pentru că el este bărbat, iar ceilalți au trecut
din alte motive, nu pentru că sunt femei.
c. OG nr. 137/2000, cam aceeași idee, numai că se referă la orice formă de
discriminare. “Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată
prezența unei discriminări, iar persoana împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine
sarcina de a dovedi că nu s-a încălcat principiul egalității de tratament, folosindu-se inclusiv
înregistrări audio, video”. De exemplu, dacă un negru nu este lăsat în club, patronul poate arăta
pe camerele video că în clubul sau au fost n persoane de culoare, dar acesta nu îndeplinea
eticheta clubului.
d. OUG nr. 34/ 2014 în legătura cu litigiile dintre consumatori și profesioniști
– pentru obligațiile ce decurg în legătură cu informarea clienților în contractele încheiate la
distanță, unde sarcina informării revine profesionistului (chiar dacă este pârât) și în cazul
litigiilor privind clauzele abuzive, unde dovada negocierii clauzelor standard revine tot
profesionistului, chiar dacă el ar avea poziția de pârât. Astfel, profesionistul trebuie să facă un
proces-verbal de negociere, proces-verbal de stabilire a condițiilor contractului, minuta.
În muncii proba este a angajatorului. Nu pot părțile să încheie o convenție prin care
să inverseze sarcina!
Sarcina probei revine celui care vrea să dovedească ceva în instanță. Există și situații în
care pârâtul devine actor al sarcinii probei, atunci când invocă o excepție. Logica firească ar fi,
ca cel ce afirmă ceva în instanță, dacă nu reușește să dovedească, să piardă procesului (acțiunea
va fi respinsă ca neîntemeiată sau excepția ca nefondată).
Această afirmație este corectă în esență, trebuie însă luată sub un amendament care o
pune într-o lumină ceva mai prietenoasă. În dreptul nostru, nu există acțiuni respinse ca
nedovedite, adică pentru faptul că nu ai reușit să clarifici problema probatoriului, ci aceste
acțiuni se vor respinge ca neîntemeiate.
Diferența constă în faptul că, dacă se respinge o acțiune ca nedovedită, oricând cel care
ar găsi dovada mai târziu (în limita termenului de prescripție) ar putea să vină cu ea și să obțină
o hotărâre favorabilă. În dreptul nostru, lipsa de dovadă la momentul judecății generează o

46
respingere ca neîntemeiată, ceea ce generează autoritate de lucru judecat. Astfel, chiar
dacă ai găsi, ulterior, acele dovezi care te-ar fi propulsat în poziția de câștigător al procesului
nu ai mai putea iniția o acțiune, pentru că ți s-ar opune autoritatea de lucru judecat. Aceasta
este rezultată dintr-o hotărâre care a fost respinsă din cauza faptului că din lipsă de dovezi
partea adversă are dreptate pe fond (și nu pentru că tu nu ai avut dovezi).
Astfel, în realitate, judecătorul nu poate fi obligat, atunci când simte că adevărul ar putea
fi altfel, să accepte jocul rezultat din actori incumbit probatio, “n-ai probe iți resping cererea”
sau “ai invocat în apărare ceva și n-ai dovedit iți resping apărarea”. Acest lucru ține de rolul
activ al judecătorului, art. 22 NCPC: în acest scop (de a o pronunța o hotărâre temeinică și
legală) cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care pârțile le invocă judecătorul
este în drept să dispună administrarea probelor”. Cu atât mai mult în cazul în care părțile nu
se împotrivesc, dar nu cer probe. Din moment ce acest articol afirmă faptul că judecătorul poate
administra probe chiar peste voința parților, cu atât mai mult judecătorul este îndreptățit să
administreze probe din oficiu când părțile nu se împotrivesc, dar nici nu le solicită.
De exemplu, într-o acțiune în revendicare, dacă sunt îndoieli cu privire la suprafața
terenului revendicat, îndoieli care ar rezulta din unele afirmații ale martorilor, chiar dacă pârâtul
nu ar cere o expertiză care să identifice exact suprafața de teren, judecătorul o va putea dispune
din oficiu. El va zice că “pârâtul a zis că sunt 500 mp, reclamantul a zis 800 mp reclamant, nu
pot da 800 mp când văd că din probatoriul administrat rezultă îndoieli, chiar dacă pârâtul
pare indiferent”. Așadar, judecătorul va dispune o expertiză topografică pentru a vedea cât
urmează să restituie pârâtului, dacă trebuie să restituie, deci aceste lucruri sunt posibile oricând.
Afirmația actori incumbit probatio nu are un caracter fundamental absolut, ci este o
orientare în ceea ce privește cercetarea procesului.
Trebuie subliniat faptul că, dacă judecătorul nu își exercită acest rol activ și nu solicită
probe din oficiu, în contextul în care părțile nu le-au cerut, părțile nu se pot plânge în căile
de atac de împrejurarea că judecătorul nu a administrat anumite probe pe care ele nu le-
au solicitat. Această regulă de drept este inclusă în art. 254 alin. (6) NCPC: cu toate acestea,
părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care
ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Cu alte cuvinte, rolul activ al judecătorului
joacă, dar nu te poți baza pe el, este genul de situație care poate să joace în favoarea ta, dar nu
te poți plânge că nu ai câștigat.
Art. 254 alin. (5) NCPC confirmă art. 22 NCPC spunând că, dacă probele propuse nu
sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune că părțile să
completeze probe. Este o reluare a art. 22 NCPC într-un text special în materia probelor.

47
 Timp de zeci de ani Tribunalul Suprem, iar apoi ICCJ, au pronunțat mai multe hotărâri
în care, în lipsa unui astfel de text cum este alin. (6) al art. 254, dispuneau casarea cu trimitere
spre rejudecare pentru împrejurarea conform căreia judecătorii nu și-au exercitat în mod
suficient rolul activ. NCPC nu văzut cu ochi prea bun casările cu trimitere într-un număr prea
mare, deoarece acestea, dincolo de faptul că ele produc o completă lămurire a pricinii, au și un
dezavantaj și anume, lungesc foarte mult procesul, iar orice legislație trebuie luată sub imperiul
politic (stabilește ceea ce se dorește până la urma de la o lege: să fie mai rapidă, dar cu mai
puține garanții sau cu mai multe garanții, dar să fie o justiție mai înceată).
Sigur că ideal ar fi fost ca judecătorul de casare să spună ca rolul activ nu a fost suficient
exercitat, dar nu s-a dorit să se meargă pana acolo, deși anterior legislația noastră așa era. S-a
considerat că a fost necesară nu restrângerea rolului activ, ci posibilitatea invocării rolului activ
pentru a obține reîntoarcerea dosarului spre rejudecare. Este o măsură tipică de politică
judiciară, pe care legiuitorul și-a asumat-o în momentul în care NCPC a fost redactat.
5. Reguli comune privind admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și
aprecierea probelor
Sunt reguli comune, pentru că se aplica în cazul tuturor probelor, ceea ce înseamnă că
poate sunt cele mai importante pentru a le înțelege.
5.1. Condițiile de admisibilitate
Pentru ca o proba să fie admisă, art. 255 spune că “probele trebuie să fie admisibile
potrivit legii și să duca la soluționarea procesului”, asta este tot ceea ce spune textul.
Doctrina a extras, în realitate, patru condiții din aceasta formulare:
1) Proba să fie legală (sub aspectul obiectului sau mijloacelor)
Adică să nu fie oprită de legea materială sau procesuală, cum ar fi dispoziții care să
oprească o anumită probă în legea materială. De exemplu: interogatoriul la abținere/recuzare.
Art. 421 alin. (3) C.civ. în materia acțiunilor privind filiația: (1) Orice persoană interesată
poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu
este conform cu posesia de stat.
(2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin
expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul
imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.
Prin urmare, nu poți să folosești proba cu martori, ea ar deveni inadmisibilă ori de cate
ori fie ar exista posibilitatea efectuării unei expertize medico-legale, abia după ce dovedești că
aceasta nu este posibilă, poți să recurgi la proba cu martori.

48
 Texte asemănătoare sunt la art. 1011 C.civ și art. 2200 C.civ. Art. 1011 alin. (4) C.civ.
spune că bunurile mobile corporale de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual, cu
excepția celor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul părților, însoțit
de tradițiunea bunului. Alin. (3) spune că bunurile mobile care constituie obiectul unei donații
trebuie menționate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea
nulității absolute a donației. Acesta este un alt exemplu în care dacă o parte vine cu martori
pentru a face dovada anumitor bunuri, aceasta probă ar fi nelegală.
Nu este singurul caz de probă nelegală. Există și în NCPC exemple, la martori, la
admisibilitatea probei cu martori, art. 309 alin. (2) NCPC, spune că niciun act juridic nu poate
fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului sau este mai mare de 250 lei. Sigur, apar ulterior
numeroase excepții și derogări, dar ca regula, dacă nu te încadrezi în acele derogări, a cere
proba cu martori, în contextul în care valoarea actului este mai mare de 250 lei este un lucru
nelegal. Dacă ai un act de o valoare mai mare de 250 de lei, nu o poți proba prin martori. Ține
de legalitate, este de ordine privată.
Acolo unde proba este nelegală, trebuie să luam în calcul faptul că există nelegalități de
ordine publică și nelegalități de ordine privată. De exemplu, ipoteza cu donația, actele de
filiație (chestiune de ordine publică), deci părțile nu ar putea să se înțeleagă să vina martori. În
schimb, art. 309 alin. (2) este o chestiune de ordine privată și părțile pot conveni, deși vor să
dovedească un act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei să audieze martori.
Trebuie să evaluam în fiecare caz dacă legalitatea este care ține de ordinea publică sau
privată. Acest aspect este mai greu decât stabilirea legalității (pentru acest lucru este suficient
să cunoaștem textul).
Poate fi nelegală și în ceea ce privește obiectul: secrete de stat, de război. Aici nu doar
mijlocul, ci proba în sine este ilegală.
Informațiile cunoscute de un avocat pe care le-a aflat în timpul exercitării mandatului.
Nu poate fi audiat pe aceste informații. Nu ține de informațiile în sine, ci de mijlocul de obținere
al lor. Dacă le afli pe altă cale legală, este perfect admisibilă.
Uitați-vă mereu și la mijlocul probei și la obiectul ei. Ambele trebuie să fie legale. Dacă
doar mijlocul este nelegal, putem găsi un altul legal pentru a ajunge la probă. Dacă proba este
nelegală, s-a terminat povestea.
2) Proba să fie verosimilă
Să tindă la dovedirea unor fapte credibile. Aceasta condiție este doctrinară, dar rezultă
din faptul că textul de la art. 255 spune că probele trebuie să duca la soluționarea procesului,
ori obiectul procesului trebuie să fie un obiect posibil. Astfel, dacă obiectul procesului este

49
posibil și instanța n-a anulat cererea ca fiind fără obiect sau având un obiect imposibil, atunci
și proba trebuie să conducă către niște lucruri posibile. Există vreun proces în care o parte să
ceară o probă care să conducă la lucruri imposibile? De exemplu, un cetățean, aparent normal
(hihi), cere instanței o probă cu o expertiză ciudată, telepatică, pentru a demonstra că asupra
lui au fost făcute atacuri psihotronice de către agenți KGB. Instanța va respinge proba, pentru
că este neverosimilă.
3) Proba să fie pertinentă
Să aibă legătura cu pretențiile sau cu apărările părților.
4) Proba să fie concludentă
Să conducă la soluționarea cauzei. O probă poate fi pertinentă, dar nu concludentă, dar
întotdeauna concludența include pertinența. De exemplu, confruntat cu acțiunea în daune
pentru fapta prepusului, comitentul tinde să dovedească că el a făcut instructajul prevăzut de
lege cu prepusul. Această probă este pertinentă, are legătură cu procesul, dar nu este
concludentă, deoarece comitentul răspunde pentru fapta prepusului, chiar dacă i-a făcut
instructajul și prepusul a produs o daună în contextul în care comitentul nu este vinovat cu
nimic (răspunderea comitentului nu are la bază culpa lui, ci o garanție pe care o oferă pentru
actele prepusului). În schimb, are relevanță în măsura în care există o chemare în garanție
(comitentul îl cheamă în garanție pe prepus pentru suma de bani), unde ar fi și pertinentă și
concludentă, dar în cererea principală este doar pertinentă.
Dacă sunt întrunite aceste 4 condiții, proba poate fi admisă.
5.2. Momentul în care se propun probele
Art. 254 NCPC: „(1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant
prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune
altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.”
5.1.1. Reclamantul
În principiu, reclamantul poate solicita probe prin cererea de chemare în judecată.
Art. 194 NCPC prevede la lit. e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere,
ceea ce ne arată că, dacă sunt mai multe capete de cerere ar trebui că dovezile să se raporteze
la fiecare capăt și nu global (pentru că judecătorul să aprecieze concludența și pertinența în
raport cu fiecare cerere în parte).
Tot reclamantul, deși nu scrie, poate să își modifice cererea de chemare în judecată la
primul termen, iar dacă modificarea presupune și probe, atunci va putea să le solicite.
De asemenea, se pune în discuție dacă reclamantul ar putea să solicite probe după ce
citește întâmpinarea pârâtului, pentru că el are o viziune asupra probatoriului, însă pârâtul îi

50
opune o altă viziune. Așadar, este posibil ca uneori reclamantul să reevalueze probatoriul, să
constate că viziunea lui asupra procesului era una poate mai ușoară decât ceea pe care o oferă
pârâtul, care are suficiente probe să-l combată.
Sunt două opinii:
a. Dacă în urma citirii întâmpinării reclamantul simte nevoie să-și reevalueze
probatoriul, îl va reevalua prin răspunsul la întâmpinare;
b. Întrucât nu există un text care să spună că prin răspunsul la întâmpinare trebuie
să soliciți și probe, ar însemna că el ar putea să facă acest lucru la primul termen de judecată
la care este legal citat. Astfel, ai putea la primul termen, ca reclamant, să soliciți probe noi fie
care urmare a unei modificări a cerere de chemare în judecată, fie ca urmare a faptului că
soliciți prin contra probe ceea ce a invocat pârâtul prin întâmpinare.
BRICIU este adept al primei opinii, iar faptul că nu scrie undeva că răspunsul la
întâmpinare ar trebuie să cuprindă și probe, nu prea ar fi un impediment, pentru că spune că
trebuie să-l depui într-un anumit termen și că ești decăzut, iar tocmai acesta este rostul
răspunsului la întâmpinare (o raportare a reclamantului la conținutul întâmpinării – atât prin
contra argumente cat și prin probele care susțin contraargumentele oferite).
*Anul acesta n-a zis nimic despre asta si nu știu ce mai crede acum. Deși pe semestrul I
a spus același lucru la modificarea CCJ.*
5.1.2. Pârâtul
Pârâtul poate să formuleze solicitarea de probe prin întâmpinare. Dacă nu este
obligatorie întâmpinarea, până la primul termen la care părțile sunt legal citate. Textul nu spune
ce se întâmplă dacă pârâtul formulează cererea reconvențională. În ceea ce o privește, va trebui
să ceară probe prin ea, la fel și reclamantul care face întâmpinare la cererea reconvențională,
va trebui să ceară probe prin aceea întâmpinare. Textul nu mai menționează, pentru că este
logic, reconvenționala având regimul unei cereri de chemare în judecată.
5.1.3 Terții intervenienți
Art. 65 alin. (2) în materia intervenitei principale și accesorie menționează faptul că
intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției,
dar va putea solicita administrarea de probe:
- prin cererea de intervenție;
- cel mai târziu la primul termen de judecată.
ATENȚIE, pârâtul și reclamantul pot cere acum contraprobe noi pentru a se apăra în fața
pretențiilor intervenientului). Textul este aplicabil, chemării în garanție conform art. 74 alin.

51
(2), chemării în judecată a altei persoane și în cazul celui arătat că titular al dreptului. La
cererea de chemare în garanție, părțile inițiale, prin întâmpinare pot cere probe.
În ceea ce privește pe cel chemat în judecat din oficiu sau cel introdus în judecată ca
urmare a ridicării din oficiu de către instanță a necesității participării lui în proces (art.
78 NCPC), avem art. 79 NCPC conform căruia acest terț va lua procedura în starea în care se
află în momentul introducerii în proces, dar instanța la cererea lui va putea dispune
readministrarea probelor sau administrarea de probe noi. Prin urmare, acesta, la termenul la
care este introdus în proces, va putea solicita (el nefăcând o cerere), atunci când este citat, fie
readministrarea probelor, fie administrarea de probe noi de la primul termen la care este
introdus în cauză.
[De reținut foarte bine situația terților intervenienți, chiar dacă textul de la probe
se referă doar la reclamant și pârât].
În cazul în care probele nu sunt solicitate în condițiile acestea, sancțiunea care intervine
este decăderea din dreptul de a mai administra probe.
5.3. Decăderea din dreptul de a mai administra probe
Este reglementat la art. 263 conform căreia partea decăzută din dreptul de a mai
administra o probă va putea totuși să se apare, discutând în fapt și în drept temeinicia
susținerilor și dovezilor părții potrivnice. Cu alte cuvinte, ea nu mai poate administra probe
proprii, dar poate să susțină, să discute în fapt sau în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor
parți potrivnice.
De exemplu, partea nu a cerut deloc probe, a uitat să facă întâmpinare, iar sancțiunea
nedepunerii întâmpinării este imposibilitatea de a mai invoca excepții relative și imposibilitatea
de a mai solicita administrarea de probe. Dacă reclamantul va cere o expertiză, pârâtul nu mai
are dreptul să ceară el însuși o expertiză, are dreptul să comenteze și să spună punctul de vedere
cu privire la temeinicia cererii reclamantului de a administra o expertiză și să discute dacă
obiectivele stabilite de reclamant sunt corecte sau nu, să indice cum ar fi corecte anumite
obiective, să solicite completarea unor obiective (el n-are dreptul să ceară probe, dar odată ce
s-a stabilit că proba expertizei este acceptabilă, în ceea ce privește formularea obiectivelor de
către expert, el poate să aibă opinii în aceasta privință).
Referitor la martori, pârâtul nu mai are dreptul să ceara martori, dar dacă reclamantul
cere și i se încuviințează proba cu martori, pârâtul va putea să le pună întrebări, el nu va sta
mut la audierea lor, poate să le pună întrebări, să-i încurce, să-i confrunte, să ceara reaudierea
lor dacă mai are întrebări.

52
 La fel, nu poate cere interogatoriul, dar poate să-și dea cu părerea dacă o întrebare la
interogatoriu este legală sau nelegală, dacă tinde la un lucru verosimil sau neverosimil, dacă
tinde la un lucru care a fost dovedit sau contrazis printr-un înscris. Pârâtul păstrează aceste
aptitudini, dar nu poate cere administrarea de probe.
Mai mult, dacă reclamantul cere expertiza și aceasta presupune deplasarea la fața locului,
vor fi citate ambele părți, nu doar reclamantul, în sensul în care pârâtul nu a cerut expertiză,
deci nu va fi citat, el are dreptul să comenteze, să vină la fața locului la expertiza cerută de
reclamant, să își spună punctul de vedere, de unde trebuie să înceapă măsurătoarea, ce metode
trebuie folosite pentru măsurătoare.
5.4. Excepții de la regula momentului în care trebuie cerute probele
Prin cerere de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvențională sau prin
modificarea cererii de chemare în judecată – art. 254 alin. (2):
1) Necesitatea probei rezultă din modificarea cererii
La primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul poate să-și modifice și
dacă din modificarea lui rezultă necesitatea de a administra și alte probe, poate să extindă
probatoriul în legătură cu aceea modificare. Modificarea cererii va fi comunicată pârâtului, care
va avea dreptul și obligația să depună o întâmpinare la modificare în care va putea să invoce și
noi probe față de probe solicitate prin modificare. Textul de la întâmpinare nu distinge despre
care e vorba deci și prin această a doua întâmpinare se pot propune probe Acea întâmpinare se
depune cu cel puțin 10 zile înainte de termenul acordat de instanță, dacă nu se prevede altfel.
2) Nevoia administrării probei rezultă din cercetarea judecătorească și partea
nu o putea prevedea
Sunt 2 condiții cumulative:
- proba să nu fi fost necesară la începutul procesului și necesitatea ei să fi rezultat din
cercetarea procesului;
- nici măcar să nu-și fi putut închipui partea că cercetarea procesului ar fi dus către o
astfel de probă, adică germenii necesitații ei să nu fi existat în apărările parților (cerere de
chemare în judecată, întâmpinare, răspuns la întâmpinare), să fie un aspect totalmente nou.
De exemplu, invocarea unei excepții de ordine publică, dar nu prin întâmpinare – aici ar
fi trebuit făcut răspuns la întâmpinare, în cursul procesului de către una dintre parți. Invocarea
unei excepții de ordine publică necesită administrarea unei probe (uneori sumare, alteori mai
complexe). Necesitatea nu rezultă nici din cererea de chemare în judecată, nici din întâmpinare,
partea căreia i se opune o excepție nu avea cum să anticipeze că la al cincilea termen se va

53
invoca o excepție care va fi însoțită de probe pe care va trebui să le combați. Așadar, excepțiile
se rezolvă în perioada cercetării procesului.
Anumite elemente de probatoriu decurg exact din administrarea altor probe. De exemplu,
un martor zice că a auzit ceva de la X. Atunci trebuie să-l audiezi pe X.
3) Partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut
propune în termen probele cerute
Este o veritabilă repunere în termen specială, în sensul că motiv temeinic justificat pot fi
multe: proba nu a putut fi obținută în perioada respectivă, a făcut o cerere și arhivele naționale
eliberează documentul doar după 60 de zile și primul termen a fost cu 30 de zile în urmă.
4) Administrarea probei nu duce la amânarea judecații
Cu alte cuvinte, chiar dacă nu ai cerut proba, ai putea oricând în cursul procesului să vii
și ceri o proba nouă și instanța poate spune că nu a fost cerută prin cererea de chemare în
judecată/întâmpinare etc., iar tu să spui că nu amână judecata. Ar putea fi vorba de orice probă,
cum ar fi:
a. un înscris (îl depui pur și simplu, nu amână judecata. Ar putea-o amâna în
ipoteza în care nu-l ai la tine și ceri un termen ca să-l aduci – nu te mai încadrezi. Dacă spui
”depun un înscris”, te încadrezi, dar dacă ceri însă să se facă o adresă la arhivele naționale ca
să trimită înscrisuri pe care nu le ai, nu te încadrezi);
b. interogatoriul. Dacă partea adversă este în sala și ai interogatoriul la tine, îl
poți administra pe loc. Dacă partea adversă nu este în sală, va trebui citată și atunci nu se
încadrează în acest text de lege;
c. martorii. Dacă sunt în sală, poți cere proba cu martori – trebuie doar verificat
dacă proba este concludentă. Partea cealaltă va cere dreptul de a cere contraprobă la proba cu
martori, dar aceștia nu sunt în sală. Problema este că probele trebuie să fie administrate, pe cât
cu putință, în același timp, ori regula aceasta conduce automat la ideea că se amână judecata și
este paralizată până când aduce și partea adversă martorii (pentru că nu poți fi învinovățit că
martorii nu erau în sală), de aceea trebuie să spui că vrei contraproba în momentul în care tu ai
zis că ai martorii la tine. Simplul fapt că procesul se va amâna, pentru ca și partea adversa să-
și aducă martorii nu este în măsură să ducă la inadmisibilitatea probei tale cu martorii pe care
îi ai în sală).
Instanțele confundă această probă cu contraproba. De exemplu, eu depun un înscris.
Adversarul zice că duce la amânare, pentru că el vrea să-l citească. Nu contează. Nu ține de
administrare, ci de asimilarea ei și de pregătirea apărării. Nu are legătură cu administrarea,
aceasta s-a făcut pe loc. Este admisibilă și rămâne să vedem cum te poziționezi față de ea. Sau

54
el zice că nu este semnată sau că este falsă. Este altă problemă. EL a introdus acest incident
care se va rezolva separat de administrare. Nu le confundați!
5) Există acordul expres al tuturor părților
Regula privind decăderea este de ordine privată, altfel părțile n-ar putea prin acordul lor
să încalce regulile de solicitare a probelor. Tot acest text arată că ne aflăm în fața unei
reglementari cu caracter realmente pervers. Dacă toate părțile sunt de acord, se înlătură
decăderea. De aici reiese că normele ce țin de probe sunt de ordine privată (supletive). Ea cere
un acord expres, ceea ce face totul. Tăcerea nu are valoare. În caz de tăcere, judecătorul
invocă din oficiu decăderea, deși este o normă de ordine privată. În practică, este foarte
greu de aplicat, este de ordine de privată, dar se va aplică atât de rar ca și cum ar fi de ordine
publică. De obicei, acordul este tacit. Dacă n-ar fi fost expres s-ar fi petrecut în felul următor:
la al 15-lea termen X cere termen, Y nu este prezent, nu are cine să invoce excepția decăderii
(fiind de ordine privată), X își va administra proba. Însă, existând acest text, faptul că Y nu este
prezent sau este, dar tace în bancă, nu-l ajuta cu nimic pe X tăcerea lui Y. Tăcerea poate veni
fie din acceptare, fie din ignoranță (în sensul că nu este prezent) sau din prostie.
Dacă reclamantul nu a cerut probe și la primul termen cere toate probele. Pârâtul ori nu
este prezent ori nu zice nimic. ”Ce vrea? Probe? Așa și?”. Judecătorul poate invoca decăderea
din oficiu? DA. Trebuie deblocată situația. Este o mare diferență între întrebarea pusă pârâtului
prezent ce părere are de probe și el povestește de fond. Alta este când îl întreabă dacă este de
acord să se administreze probe noi. Efectul este catastrofal.
În realitate, acest punct, deși păstrează principiul că sancțiunea decăderii este una care
intervine în cazul încălcării unor norme de ordine privată, cerând acord expres o face foarte
greu aplicabilă, pentru că va fi foarte complicat ca partea să se ducă la partea adversă și să o
întrebe dacă este de acord să solicite proba cu martori, deși a uitat să o invoce la timp. Sigur că
era mult mai comod să spui “solicit proba cu martori”, iar partea adversă neștiind că se poate
opune (puteai să ai de a face cu unul care nu știa că ar fi putut să se opună) sau ar fi spus “mă
opun să aprobe proba cu martori, pentru că este nelegală”, iar tu ai fi spus “de ce este
nelegală?” și el să spună “există un act juridic”, iar tu să spui “act juridic? Am un început de
dovadă scrisă”. Era acceptabil, intrai pe alt fir al discuției, dar de termen n-a zis nimeni și nimic
și atunci dovedeai că este legală sub aspectul fondului, pentru că aveai un început de dovadă
scrisă și judecătorul va zice “am unul care a solicitat proba cu martori, peste termen, dar n-a
invocat nimeni decăderea și unul care spunea că proba cu martori este nelegală, pentru că
actul este peste 250 lei, dar cel care a cerut a spus că are dovadă scrisă. Dintre cei 2 a câștigat
primul. Nu pun în discuție faptul că s-a cerut peste termen, pentru că nu s-a invocat”.

55
 Din cauza acestui pct. 5, acest tablou nu mai este posibil, pentru că dă posibilitatea
instanței că ori de câte ori nu există acord expres al părții adverse să invoce excepția decăderii,
ceea ce înseamnă că a rămas de ordine privată, dar este mai greu de îndeplinit posibilitatea de
a invoca probe peste termen.
/!\ Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, atunci pârâtul va putea invoca probe până la
primul termen la care este legal citat, putând să facă acest lucru verbal, în ședința publică – art.
157 alin. (2) NCPC.
Partea care e decăzută nu poate cere alte probe în fața acelei instanțe. Dar te poți apăra
față de probele administrate, cerute de adversari. Poți pune întrebări martorilor celuilalt, poți
să contești obiectivele expertizei propuse de celălalt. Mai poți face ceva: art. 254 alin. (5) teza
II. Judecătorul poate din oficiu să ordoneze alte probe, chiar dacă părțile se împotrivesc. Ține
de rolul activ. Dacă el o consideră esențială, judecătorul o poate administra. Decăderea nu
operează pentru el. Poate oricând să o propună. Chiar și la deliberări, repunând cauza pe rol.
/!\ Partea nu se poate plânge în calea de atac că, deși putea, judecătorul nu a administrat
o probă. În trecut așa era și se casau în veselie hotărâri. Era prea subiectivă aprecierea instanței
superioare că mai trebuia ceva administrat.
La art. 260 se spune, la alin (6), că, dacă proba cu martori a fost încuviințată în condițiile
art. 254 alin (2), dovada contrară se cere în aceeași ședință, dacă partea e prezentă. Dacă nu, în
ședința imediat următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen la care se înfățișează.
Acest articol instituie un principiu care se aplică tuturor.
Art. 254 alin (4) instituie reguli de asigurare a celerității, puse în sarcina părții care
invocă probele peste termen in baza alin (2), după cum urmează: „În cazul amânării, pentru
motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a
administra proba încuviințată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se cere
proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de
termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în
cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile
de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331 alin.
(2), dacă s-a încuviințat proba expertizei.

56
 5.5. Încuviințarea probelor. Actul procedural de încuviințare a probelor
Probele se încuviințează printr-o încheiere. Această încheiere trebuie să menționeze, ce
se dovedește, prin ce și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea:
a. Faptele ce urmează a fi dovedite – ce trebuie să dovedești;
Trebuie indicate pentru fiecare probă. Nu trebuie să se menționeze că se administrează
proba cu martori și înscrisuri și la fapte ce trebuie dovedite să menționeze ceva global, precum
dreptatea în dosar. De ce? Poți să ai proba cu martori care să fie inadmisibilă pentru anumite
categorii de fapte lato sensu, adică actele juridice, dar să fie admisibile pentru alte fapte din
același dosar. De exemplu, într-un dosar poți să ai un act juridic care valorează mai mult de
250 de lei. Singura proba acceptată este prin înscris, dar în legătură cu modul în care părțile au
înțeles să interpreteze clauzele acelui act, este admisibilă și proba cu martor, DAR trebuie să
menționezi, pentru că atunci când vor veni martorii, părțile vor avea tendința să-i întrebe despre
tot (martorii trebuie chestionați numai cu privire la aspectele pentru care au fost chemați), ori
limitele în care audiezi un martor sunt stabilite prin încheiere (“martorii vor fi chemați
exclusiv pentru a se vedea modul în care părțile au înțeles să interpreteze clauza x”), altfel
părțile o să înceapă să-i întrebe dacă a existat contractul, dacă nu cumva părțile l-au înlăturat,
alte aspecte care exced probele. Cu toate că judecătorul știe ce are de făcut, trebuie menționat,
pentru că uneori se poate schimba și instanța, în sensul compunerii ei, deci încheierea trebuie
să fie foarte clară, pentru că leagă instanța într-o anumită măsură. Încheierea trebuie să fie
extrem de riguroasă, iar aceste trei elemente (fapte, mijloace de proba și obligațiile parților)
trebuie să fie bine evidențiate și pentru fiecare mijloc în parte, nu global.
b. Mijloacele de proba încuviințate – prin ce anume dovedești (martori,
înscrisuri, expertiză etc);
c. Obligațiile care revin părților în legătură cu administrarea acestora – ce
anume trebuie să facă părțile.
Dacă, de exemplu, instanța dispune o expertiză, ea trebuie să stabilească cine va suporta
onorariul expertului, cuantumul, data până la care trebuie depusă suma sau dacă sunt martori,
cine va suporta cheltuielile acestora. Altfel proba nu ar putea fi administrată, pentru că, dacă
nu menționezi cine plătește, expertul va spune că nu a fost plătit și nu face expertiza. Deci,
trebuie stabilite și aceste obligații privind administrarea probelor.
Încheierea are caracter preparatoriu. De ce se spune în doctrină și în jurisprudență că
aceasta încheiere are caracter preparatoriu? Art. 259 NCPC spune că instanța poate reveni
asupra unor probe încuviințate, ceea ce indica caracterul preparatoriu, în sensul că nu este
legată, dacă după administrarea unor probe apreciază că administrarea vreuneia nu mai este

57
necesară. Instanța este obligată să pună în discuția părților aceasta împrejurare (ține de
contradictorialitate).
Textul de la art. 259, afirmă că încheierea este preparatorie, dar nu în totalitate, ci
doar în ceea ce privește aspectul legat de utilitatea probei, adică aceea proba care părea
utilă inițial, dar dat fiind faptul că au fost administrate și alte probe, apare acum ca inutilă,
pentru că problema s-a rezolvat.
Ea NU are caracter preparatoriu în ceea ce privește legalitatea, adică acest text nu dă
în niciun caz dreptul instanței să spună că a încuviințat proba cu martori în încheiere, dar între
timp a citit art. 309 alin. (2) și a constatat că proba cu martori nu este admisibilă (instanța nu
trebuia să o admită, pentru că nu era concludentă, ci pentru că nu era legală și atunci să revină).
Nu acesta este sensul articolului 259 NCPC, ci sensul este de oportunitatea, concludența
probei, de aceea și spune dacă după administrarea unei probe, aceasta a devenit oarecum inutilă.
Acest lucru este destul de posibil, pentru că, de exemplu, ai proba cu martori și proba cu
interogatoriu. La interogatoriu partea căreia i se ia, recunoaște fapta, iar judecătorul consideră
că recunoașterea este una sinceră și nu ascunde o eludare a legii, astfel încât nu mai ai de ce să
audiezi martori (faptele deja au fost dovedite prin recunoașterea celui care i se opun faptele
respective și atunci ar reveni asupra încheierii – în sensul acesta este preparatorie).
Această încheiere NU se atacă imediat, ci se atacă odată cu fondul, ceea ce înseamnă
că poți să critici în calea de atac faptul că prima instanță a respins anumite probe, deși legea
spunea că sunt admisibile sau, deși instanța a zis că nu sunt utile, totuși instanța de apel a
considerat că sunt utile. Nu se confundă cu situația în care nu poți critica în calea de atac faptul
că instanța nu a administrat din oficiu o probă, în contextul în care nu a cerut-o nimeni. În acest
caz, tu ai cerut o probă și ea a fost înlăturată de către instanță, evident că o poți critica.
De asemenea, poți critica în căile de atac și faptul că instanța a administrat o probă deși
era ilegală, consecința ar fi admiterea apelului și rejudecarea procesului fără a se ține cont de
probele ilegale. De exemplu, instanța a admis proba cu martori, deși era un act mai mare de
250 de lei, iar în apel se cere înlăturarea probei cu martori și întrucât nu există niciun înscris,
rejudecarea procesului, ceea ce va duce la respingerea cererii reclamantului că neîntemeiată
(pentru că nu a făcut dovada actului). Deci poți să faci acest lucru, dar se critică odată cu fondul.
Încheierea prin care judecătorul respinge anumite probe solicitate de către parți, el trebuie
să motiveze și de ce anume a respins, pentru că altfel dacă nu ar motiva și de ce a respins
probele, nu s-ar putea exercita niciun control judecătoresc în căile de atac, pentru că nu s-ar
putea cunoaște ce raționament a stat la baza judecații respective.

58
 5.6. Locul administrării probelor
De regulă, administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în
ședință publică.
Există excepții de la regula conform căreia administrarea probelor se face în fața instanței
sesizate (principiul nemijlocirii administrării probei). Instanța trebuie să-și întemeieze
hotărârea pe probele pe care chiar ea le-a analizat, ceea ce înseamnă că nu poți să-ți întemeiezi
hotărârea pe probe administrate de o altă instanță, într-un alt dosar, chiar dacă din el ar rezulta
informații valoroase (e.g. expertiza din care rezultă că valoarea unui imobil este de x. Nu poți
folosi această expertiză și să demonstrezi valoarea obiectului, trebuie să faci o altă expertiză).
Deși este complicat, problema este că părțile sunt într-un alt proces și își exercită un drept
la acțiune în acest proces, iar dreptul la acțiune presupune inclusiv dreptul de a discuta probele,
de a le combate. Dacă probele se iau dintr-un alt dosar se discută despre drepturile exercitate
de părți în legătură cu o altă acțiune. Desigur, în ipoteza aspectelor care au autoritate de lucru
judecat, acolo avem o excepție. Aici este vorba despre simple declarații, spre exemplu, într-un
dosar un martor a spus un anumit lucru. Acel lucru nu poate fi luat ca atare, trebuie ca martorul
să fie audiat din nou, acesta trebuie să trăiască. Dacă nu mai trăiește, ceea ce a spus într-un alt
dosar este o prezumție, nu o proba cu martori. Acesta este principiul nemijlocirii.
De la aceasta regulă sunt o serie de excepții, unele parțiale, altele chiar adevărate.
Acestea sunt parțiale, pentru că cele adevărate conduc la autorități de lucru judecat. Ele sunt:
1) Comisia rogatorie
Este situația în care locul administrării probei este în altă parte decât orașul unde își are
sediul instanța. În acest caz, instanța, potrivit art. 261 NCPC, deleagă o altă instanță de la locul
administrării probei, să administreze ea probele respective.
Această “altă instanță” este o instanță egală în grad cu cea care judecă procesul sau dacă
în localitatea unde trebuie administrează proba nu există o instanță egală în grad, chiar o
instanță inferioară.
După ce se administrează probele la acea instanță unde are loc comica rogatorie, se trimit
instanței care judecă procesul care repune cauza pe rol și va judeca pricina.
Din ansamblul total, se observă că instanța care judecă procesul este cea care stabilește
admisibilitatea probei și tot ea este cea care va evalua proba adică va aprecia puterea ei
doveditoare în ansamblu. Instanța la care se trimite dosarul doar pentru administrarea probei
nu are rolul nici de a se pronunța asupra admisibilității, nici asupra efectelor pe care le produce
cauza, ci face doar un act de gestiune sub aspectul administrării propriu-zise a probei.

59
 De exemplu, pricina se judecă la București, iar terenul asupra căruia trebuie efectuată o
expertiză se află la Baia Mare (cum a ajuns o pricină de la Baia Mare la București? Chestiune
de contencios administrativ. Domiciliul reclamantului este în București și în contencios
administrativ se poate face acțiunea și la domiciliul reclamantului sau poate fi autoritatea de la
București și atunci avem alternativă) în cazul acesta este complicat să desemnezi un expert de
aici pentru a se duce acolo. De asemenea, se poate dispune cercetarea la fața locului
(judecătorul trebuie să se deplaseze). În acest caz, judecătorul discută cu un judecător de la
Baia Mare, care, după ce instanța din București stabilește dacă expertiza se face sau nu (ea
încuviințează proba), stabilește obiectivul, termenul de depunere, iar instanța de la Baia Mare
urmează să desemneze un expert din zona să primească expertiza și să o trimită la București.
Apoi, instanța de la București va vedea în ce măsură o aplica sau nu în dosar. Poate dispune o
altă expertiză, contraexpertiză.
Sau poate fi o strămutare ori nu s-a invocat excepția de necompetență teritorială sau e
doar o acțiune personală (o acțiune în despăgubirea pentru cheltuielile făcute unui imobil dat
în locațiune).
Și martorii pot fi audiați la fel. De principiu, martorul se audiază în instanță, dar dacă
martorul nu este transportabil, trebuie că instanța să se deplaseze și atunci se pune problema
dacă este în localitate sau în alt județ pentru că dacă este în alt județ, mai bine se dispune o
comisie rogatorie.
Se face cu citare sau fără, dacă acestea consimt.
Aprecierea probei este a instanței care cere comisia.
2) Asigurarea dovezilor
3) Probele administrate de o instanță necompetentă
În cazul în care o instanță este necompetentă, se anulează toate actele, DAR probele sunt
câștigate cauzei, iar instanța competentă va putea să le refacă numai pentru motive temeinice,
ceea ce înseamnă că, de regulă, probele rămân administrate și utilizabile. Acest lucru înseamnă
că, practic, o instanță își va întemeia soluția pe niște probe administrate de o altă instanță. Acest
caz este o derogare de la principiul nemijlocirii.
4) Probele administrate în situația perimării
Perimarea este încetarea unui dosar pentru faptul că părțile l-au lăsat în nelucrare o
perioadă mai mare de 6 luni, ceea ce înseamnă că el se stinge. În cazul în care s-au administrat
probe în dosar, în cazul unei noi acțiuni, vor putea fi folosite probele administrate până a
intervenit perimarea.

60
 Este o derogare de la regula nemijlocirii, pentru că instanța nouă, învestită cu o altă
acțiune își va întemeia soluțiile pe probele administrate în fața unei instanțe unde cauza s-a
perimat, dar care până la perimare a administrat niște probe care sunt câștigate.
5) Folosirea probelor administrate de instanța penală, atunci când aceasta a
lăsat acțiunea civilă nesoluționată
5.7. Cheltuielile necesare pentru administrarea probelor
Art. 262. NCPC. Prima regulă constă în faptul că sarcina cheltuielilor asupra probei
revine celui care a solicitat proba. Cel care a cerut proba cu expertiza, trebuie să plătească
experții. Cel care a cerut proba cu martori, trebuie să plătească deplasarea martorilor.
Însă, în cazul în care proba este solicitată fie de procuror când a formulat acțiunea (art.
92 alin. (1) – când procurorul acționează în numele minorilor, persoanelor puse sub interdicție),
fie când proba este dispusă de către instanță (în virtutea rolului activ are dreptul să ceară
completarea probatoriul și să administreze probe din oficiu chiar și atunci când părțile se
împotrivesc). Atunci apare problema cine o plătește. În cazul acesta, dispozițiile art. 262 alin.
(2) NCPC spune faptul că cheltuielile vor fi puse în sarcina uneia dintre părți sau în sarcina
ambelor părți, cum apreciază instanța.
De principiu, instanța va pune cheltuielile respective în sarcina acelei parți pe care o
socotește că i-ar profita proba respectivă. Instanța spune că vrea să afle adevărul, să lămurească
un aspect, deși părțile nu vor, dar acel adevăr profită reclamantului sau pârâtului. De exemplu,
în ipoteza în care reclamantul revendică 800 mp, iar din unele declarații ale martorului rezultă
că ar fi vorba de 500 mp, dar pârâtul tace, instanța trebuie să clarifice, trebuie să știe cât dă,
dacă admite acțiunea (nu-i convine să dea 800, în măsura în care erau doar 500 – vine
executorul și va zice că n-a putut executa hotărârea, pentru că nu erau 800, ci doar 500, 800 ar
fi în stradă). Pentru a nu se ajunge în aceste situații, instanța administrează proba cu expertiza.
Se pune problema cine o plătește. Pârâtul, pentru că lui îi profită, chiar dacă tace.
Dacă nu reușește să stabilească cui profită, de exemplu o moștenire care se împarte 50%-
50%, plătesc amândoi.
Ce se întâmpla în cazul în care nu plătește nimeni cheltuielile necesare pentru
administrarea probelor? Mai multe teorii:
a. În cazul în care nu sunt achitate costurile puse în sarcina părții de către instanță,
instanța va judeca pricina pe baza probelor existente, părțile nemaiputând să se plângă în
căile de atac că proba nu a fost încuviințată.. BRICIU accepta aceasta teorie.
b. Va interveni decăderea;

61
 BRICIU zice că nu va interveni decăderea pentru că decăderea este numai pentru părți.
Fiind o probă cerută de instanță din oficiu nu are cum să opereze decăderea (sancțiune ce se
aplica părților, nu instanței). Instanța poate în tot cursul procesului, până la închiderea
dezbaterilor, să mai găsească probe. Tot ce am discutat aici vizează numai părțile, nu și instanța.
Instanța poate chiar și după termenele acelea (era și logic, pentru că era vorba de cerere de
chemare în judecată, întâmpinare, primul termen de judecată), în tot cursul cercetării procesului
și chiar după închiderea cercetării să simtă nevoia de administrarea unor probe. Mai mult, chiar
și după închiderea dezbaterilor poate repune cauza pe rol pentru adm unor probe.
c. Suspendarea procesului – instanța consideră că fără proba respectivă nu poate
judeca procesul;
BRICIU accepta teza c) precum și judecarea fără probă, partea care nu achită suma de
bani asumând-și riscurile neadministrării probei.
Depinde de situație, pentru că în unele cazuri intervine situația în care instanța nu are o
răspundere foarte mare, în sensul că este o chestiune ce este între părți. Dacă partea în favoarea
căreia instanța a dispus probe din oficiu, nu a înțeles să plătească, în cazul acesta judecă. Sunt
situații în care proba este absolut necesară din considerente de ordine publică, cum ar fi de a
vedea dacă terenul nu este cumva pe domeniul public. În acest ultim caz, nu mai contează că
una dintre părți nu vrea să administreze proba, pentru că instanța a dispus proba fiind o
problemă de ordine publică, deci instanța ar putea suspenda procesul. Așadar, când reclamantul
(se presupune că este interesat să continue procesul) va achita, se va relua procesul, în limita
termenului de prescripție.
Conform art. 242 NCPC: când constată că desfășurarea normală a procesului este
împiedicată din vina reclamantului prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecații
potrivit legii, judecătorul poate suspendă judecata, arătând prin încheiere obligațiile ce nu au
fost respectate. Deci dacă este o chestiune de ordine publică pentru care instanța consideră că
dacă nu are o expertiză, nu-și poate asuma riscul să dea o hotărâre, se poate aplica suspendarea
pentru a nu risca să dea o hotărâre netemeinică.
Ce se întâmplă dacă instanța sau procurorul dorește o probă și nu sunt bani? În acest caz,
se impune părților să plătească (ca avansare a plății), urmând ca la final ca ele să fie trecute la
cheltuieli de judecată.
Dacă părțile se împotrivesc administrării, cine plătește?
- Partea care ar beneficia de probă. Instanțele asta fac.
- Instanța va trece la judecarea procesului fără acea probă.

62
 - BRICIU: este mai bine să-l pui pe reclamant să plătească, și dacă nu vrea, suspenzi
facultativ procesul (art. 242). Doar dacă reclamantul nu se conformează obligațiilor prevăzute
la art. 242 se va suspenda procesul.
Care este sancțiunea în cazul în care partea în sarcina căreia se pun cheltuielile de
administrare a probelor nu plătește? Decăderea din dreptul de a le mai administra (art. 262
alin. (3), dar această sancțiune nu intervine în situația în care proba a fost dispusă din
oficiu, ci numai pentru regulă. Dar și de la această sancțiune a decăderii există o serie de
excepții:
a. Art. 262 alin. (4) NCPC: depunerea sumei prevăzute la alin. (1) (necesară
pentru administrarea probei), se va putea face și după îndeplinirea termenului dacă prin
aceasta nu se amână judecata
Sunt situații în care decăderea nu operează, întrucât exista un text contrar care absorbi
sancțiunea decăderii.
Ipoteza: se întâmplă ca părțile să nu plătească, dar expertul nu poate face expertiza, nu
pentru că nu s-a plătit, ci pentru că obiectiv nu poate. Nu operează decăderea, fiind un caz
prevăzut de lege care o instanță a dispus expertiza, s-a pus în vedere reclamantului sau celui
care a cerut-o să plătească onorariul într-un termen de x zile, n-a plătit, expertul face o adresă
la instanță în care spune că nu poate să facă expertiza întrucât este supra-aglomerat sau că nu
este de competența sa și solicită să fie înlocuit. În cazul acesta faptul că nu a plătit onorariul nu
conduce la amânarea judecații, instanța oricum trebuie să dispună înlocuirea, ceea ce înseamnă
că pricina a fost amânată nu din cauza neplății, ci din faptul că expertul trebuia înlocuit. În
schimb, dacă expertul face o adresă la instanță prin care spune că nu a făcut expertiza în
termenul stabilit de instanță, întrucât nu a fost plătit onorariul, intervine decăderea. Dacă invocă
alte motive, că în prima situație, decăderea nu intervine și instanța mai dă un termen în
interiorul căruia se poate plăti suma de bani.
b. Art. 311 alin. (4) NCPC: decăderea din dreptul de a administra dovada cu
martori pentru neîndeplinirea obligațiilor de avansare a costurilor deplasării martorilor,
se acoperă dacă aceștia se înfățișează la termenul fixat pentru ascultarea lor
Deci nu le-a plătit nimeni deplasarea, ceea ce i-ar fi autorizat să spună că nu vin la instanță
dacă nu le plătește nimeni costurile, dar totuși ei vin. În cazul acesta nu operează decăderea, ci
va fi înlăturată, pentru că martorii sunt audiați. Ar fi extrem de riguros și neproductiv în acest
caz, pentru că decăderea era aplicată pentru faptul că neplătind ar fi urmat să se amâne procesul
pentru neprezenta martorului, dar din moment ce martorii au venit și neplătiți, înseamnă că
scopul decăderii nu se mai regăsește și se va înlătura sancțiunea.

63
 5.8. Administrarea probelor
5.7.1. Ordinea administrării probelor
Nu există de principiu. Este stabilită de instanța de judecată, însă există și anumite reguli.
Astfel, în cazul în care s-a dispus o cercetare la fața locului, aceasta se va efectua mai înainte
de administrarea celorlalte probe, dar de regulă nu avem astfel de priorități, ci instanța este cea
care stabilește ordinea administrării probelor.
Uneori chestiunile acestea sunt pe cât posibil de logice, dar nu obligatorii, pentru că, de
exemplu, ca regulă, instanțele administrează înainte de orice altă probă, proba interogatoriului,
ceea ce este destul de logic, pentru că în urma lui ar putea să apară recunoașteri care ar face
inutilă administrarea altor probe. Mai mult, uneori este necesară administrarea probei cu
înscrisuri înaintea probei cu expertiză, pentru că expertizele, de multe ori, se pot face numai pe
baza unor înscrisuri ce urmează a fi administrate de părți. Până la urmă această logică este
apreciată de către instanță de la caz la caz, în afara de situația cercetării la fața locului – se face
înaintea altora. În sistemul anglo-saxon se administrează orice fel de probă și abia după
judecătorul trebuie să aprecieze care sunt concludente pentru cauză.
5.7.2. Momentul administrării
De principiu, probele se administrează chiar în ședința în care s-au încuviințat, dar nu tot
timpul este posibil acest lucru și sunt și cazuri în care se administrează în alte ședințe. De
exemplu, la proba interogatoriului poți să administrezi în ședința în care s-a încuviințat numai
dacă părțile sunt prezente, dar dacă nu sunt prezente, trebuise citate în vederea prezentării la
interogatoriu. La fel și în cazul martorilor, dacă încuviințezi proba cu martori astăzi îi poți audia
doar dacă sunt prezenți în sală, dacă nu, trebuise citați.
În orice caz, probele se administrează înaintea începerii dezbaterilor asupra fondului
(art. 260 alin. (3)). Acest lucru este firesc, acesta fiind scopul cercetării procesului.
Dovada și dovada contrară vor fi administrate pe cât cu putință în aceeași ședință.
Nu este o regulă imperativă, ci de bună-conduită, bună-administrare a procesului, dar nu una
obligatorie cu orice preț, ci spune pe cât posibil. De exemplu, reclamantul are 2 martori de
audiat, pârâtul are tot 2 martori. De regulă, toți 4 ar trebui audiați la aceeași ședință, însă dacă
din motive mai presus de voința părților care fac imposibilă venirea 1 martor la ședința
respectivă și niciunul dintre cei 3 prezenți nu ar mai putea veni data viitoare tot din motive
temeinice => instanța va audia 3 martori odată și pe al patrulea data viitoare.
De ce există regula să fie audiați împreună? Este posibil ca, dacă unii sunt audiați la altă
ședință, să citească ce au spus ceilalți și să-și aranjeze depozițiile în funcție de cea ce au spus
ceilalți martori, așa dacă se audiază toți de o dată, când se audiază 1, ceilalți 3 sunt afară, intră

64
2 (2 rămân în sală) etc. Mai mult, instanța îi poate să confrunta după ce îi audiază pe toți. Astfel
încât, aceasta regulă n-ar mai fi respectată dacă 2 martori ar fi audiați la 1-2 luni după ce au
fost audiați primii.
5.7.3. Reguli speciale ce apar în cazul în care se solicită probe
Art. 254 alin. (2). În condițiile în care nu au fost cerute prin cererea de chemare în
judecată sau prin întâmpinare și ne aflăm într-unul dintre cele 5 motive care permit
administrarea de probe mai târziu, în timpul cercetării procesului.
1) Dacă s-a solicitat o probă cu martori și a fost încuviințată în condițiile art. 254
alin. (2), adică pentru motive de excepție, dovada contrară va fi cerută sub sancțiunea decăderii
în aceeași ședință dacă ambele părți sunt de față (art. 260 alin. (6)). Dacă una dintre părți nu
este de față (cea căreia i se opune proba), va putea solicita contraproba la termenul imediat
următor (art. 260 alin. (7)).
Această regulă este necesară, pentru că partea respectivă și-a asumat că partea nu vine la
proces, dar nu avea de unde să știe că la acel termen partea cealaltă va solicita o probă care se
va încadra în excepțiile prevăzute la art. 254 alin. (2).
/!\ La art. 254 dacă una dintre părți nu este la proces, pct. 5 – acordul expres al tuturor
părților, nu se aplică, pentru că nu are cine să-și dea acordul, dar se poate încadra în alte ipoteze
cum ar fi pct. 2 sau 4.
2) Art. 254 alin. (4): atunci când se administrează probe în condițiile special
prevăzute la alin. (2) (în ipoteze de excepție) sub sancțiunea decăderii trebuie îndeplinite o
serie de obligații [este bine să le știm]:
a. să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se
cere proba cu martori;
Evident că dacă proba a rezultat din cercetarea procesului (dintr-o excepție invocată de
exemplu) nu ai cum să ceri părții să indice martorii tot atunci, ea știe că are nevoie de proba cu
martori, dar nu știe coordonatele lor.
b. să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte
de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c. să depună interogatoriu în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în
cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d. să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de
5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331
alin. (2), dacă s-a încuviințat proba expertizei

65
 Toate acestea apar în situația în care instanța încuviințează niște probe în cursul cercetării
procesului, că urmare a apariției unui caz de excepție prevăzut la art. 254 alin. (1), (2). Altfel,
în mod normal, martorii când sunt indicați trebuie indicați cu nume și adresă, înscrisurile
trebuise depuse, certificatele la fel, interogatoriul în cazul în care este persoană juridica trebuie
să-l ai atunci când ceri proba. Având în vedere faptul că ipotezele de la art. 254 alin. (2) vizează
de multe ori situații intempestive, se acordă acest termen de 5 zile.
5.7.4. Aprecierea probelor
Din art. 264 NCPC reiese faptul că nu există o regulă generală de apreciere a probelor,
nu mai avem la ora actuală o regulă care să ne spună că dintre toate probele cea mai importantă
este x și cea mai puțin importantă este y. Ține de aprecierea instanței, de aceea textul spune
instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. Mai
mult, conform alin. (2): în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror
dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii
sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare.
Regula este aceea că judecătorul este liber să stabilească puterea doveditoare a unei probe
după aprecierea lui, mai puțin în situații în care chiar legea stabilește că unele probe au o putere
doveditoare superioară altor, dar nu este o regulă generală, ci numai în anumite cazuri.
Legiuitorul a făcut o ierarhie a admisibilității, nu a aprecierii probelor.
/!\ A NU SE CONFUNDA problema puterii doveditoare cu problema admisibilității.
În momentul în care instanța spune că pentru acte juridice mai mari de 250 de lei se admite
numai proba prin înscrisuri, nu face aici o clasificarea între puterile doveditoare ale probelor,
ci doar stabilește o regulă de admisibilitate. Putere doveditoare ar fi fost dacă ar fi spus “se
poate încuviința și proba prin înscrisuri și proba cu martori, dar cea cu înscrisuri este mai
puternică”, instanța a spus doar că se administrează proba cu înscrisuri. Însă dacă părțile fac o
convenție și spun că pe lângă proba cu înscrisuri pentru acest act acceptă și proba cu martori
(au acest drept), nu mai este nicio regulă de superioritate a probei prin înscrisuri (era de
admisibilitate, nu de superioritate). Dacă părțile au derogat de la regula admisibilității, câmpul
este deschis. Așadar, este greșită soluția instanței care spune că “am admis proba cu martori
contra unui înscris, pentru că părțile s-au învoit, am avut convenția lor, dar evaluez totuși că
ceea ce rezultă din înscris este mai puternic pentru simplu fapt că este înscris”. Instanța poate
evalua că ceea ce este în înscris este mai puternic, pentru că nu au convins-o martorii, dar acela
trebuie să fie motivul. Aici nu este o regulă de putere doveditoare, ci de admisibilitate.
Conform art. 421 C.civ. orice persoană interesată poate contesta oricând prin acțiune în
justiție filiația stabilită printr-un act de naștere, care este neconform posesiei de stat. În acest

66
caz, filiația se stabilește prin certificatul constatator al nașterii, prin expertiza medicală de
stabilirea a filiației sau, în lipsa certificatelor ori imposibilității efectuării expertizei, prin orice
mijloc de probă. Cu toate acestea, dovada filiației nu se poate face prin martori decât în cazul
prevăzut la art. 411 alin. (3) C.civ. sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de
crezare acțiunea formulată. Cu alte cuvinte, în acest caz, proba cu expertiza medico-
legală este net superioară oricărei alte probe – martori, prezumții etc. Însă, excepția este
parțială și aici, pentru că legiuitorul a plecat de la o problemă de superioritate a puterii
doveditoare, dar a făcut din această superioritate a puterii doveditoare realmente o problemă
de admisibilitate, spunând că nici nu mai are rost să le administrați pe celelalte cât timp este
posibilă expertiza.
Înainte de C.civ. nu exista o astfel de prevedere, dar era o practică constantă că niciodată
nu o să poți veni cu martori pentru a combate în materie de filiație o expertiză medico-legală,
spunând că o expertiză medico-legală poate fi combătută numai printr-o probă cu greutate
științifică similară. Aceasta era o chestiune de putere doveditoare. Acum alte probe pot fi
administrate numai dacă expertiza nu este posibilă.
/!\ Există o regulă: probele tehnice nu pot fi combătute decât prin probe similare.
6. Asigurarea probelor
Art. 359-365 NCPC. Este o procedură care intervine atunci când există pericolul ca o
probă să nu poată fi administrată din cauza unor evenimente precum dispariția obiectului probei
sau dificultatea de administrare în viitor.
De principiu, procesul are o desfășurare logică. Reclamantul face o cerere de chemare în
judecată (cere prin ea probe), pârâtul face o întâmpinare (cere prin ea probe), reclamantul face
răspuns la întâmpinare (vedem dacă se mai cer dovezi noi), se ajunge la primul termen unde
instanța pune în discuție administrarea probelor după ce își constată competența și dă o
încheiere prin care își stabilește competența. Prin aceeași încheiere poate dispune și cu privire
la probe și acordă un termen în vederea administrării lor dacă nu pot fi administrate pe loc.
În ipoteza în care un reclamant știe că urmează să facă un proces, nu l-a făcut încă sau a
introdus cererea de chemare în judecată, dar până să ajungă să discute probele mai durează
(până se comunică cererea pârâtului, până face întâmpinare, până face reclamantul răspuns la
întâmpinare și apoi îl citează după 60 de zile – poate dura între 4-6 luni). Reclamantul își dă
seama că peste 6 luni, atunci când va veni discuția probelor, unele dintre ele nu vor mai putea
fi administrate, pentru că este un martor care poate muri ori poate pleca într-o țară îndepărtată,
poate fi un înscris supus distrugerii sau o expertiză ADN. Expertizele ADN se pot face dacă
persoana mai există, iar dacă persoana a murit ai cam două zile să faci expertiza (până la

67
înmormântare/ardere). În acest ultim caz este exact ipoteza art. 421 C.civ. de mai sus unde se
va proceda la proba cu martorii din cauza imposibilității efectuării expertizei.
Sau un martor este pe moarte și este unul important. Dacă aștepți prea mult, o să ceri
mijlocul de probă cu globul de cristal. Sau dacă martorul se mută în Kuala Lumpur. Nu o să
facă judecătorul comisie rogatorie în Malaysia.
Un alt exemplu este cel al expertizei judiciare: ai o antrepriză. Antreprenorul invocă
anumite drepturi pe care beneficiarul nu i le recunoaște. Antreprenorul consideră că este în
graficul de execuție, iar beneficiarul nu. Ce poate face el? să dea în judecată antreprenorul și
să oprească construcția. Ori să continue construcția și să-l dea în judecată pe antreprenor. Dacă
continuă lucrările, un expert ar avea probleme să zică cum arăta șantierul la momentul la care
antreprenorul a plecat. Beneficiarul o să zică că toate îmbunătățirile au fost făcute de al doilea
antreprenor, iar primul antreprenor va zice că el a făcut de fapt totul. Cel mai bine este să se
facă o expertiză imediat după ce se părăsește șantierul, pentru a avea mai târziu proba.
A părăsit unul șantierul, tendința beneficiarului ar fi să continue lucrările cu apa și apoi
să ceară despăgubiri de la cel care a părăsit șantierul pentru faptul că a lăsat lucrarea
neterminată, iar el plătise lucrarea în integralitate sau într-o proporție mai mare decât ceea ce
făcuse. Problema beneficiarului este că, teoretic, ar trebuie să lase șantierul în starea în care se
afla timp de 5-6 luni până ajunge la primul termen că să se facă expertiza, pentru că dacă el
construiește acoperă tot și expertul va veni și va spune că construcția este terminată și că nu
are cum să știe cum arata construcția la momentul părăsirii. Pârâtul va spune că mai avea foarte
puțin de construit când l-a părăsit (10%), iar reclamantul că mai avea mult (80%). O să se
încerce demonstrarea cu acte, cu materiale care erau achiziționate dinainte. În cazul acesta ori
lași șantierul așa 5-6 luni ori apelezi la formule de a devansa o probă care se plasează în mod
obișnuit în faza cercetării procesului, adică să fie luată și să fie administrată fie înainte de a
începe procesul, fie după ce a început procesul, dar până să ajungă în faza cercetării, adică în
avans. De aceea se numește asigurarea dovezilor și procedura. De aceea se numește procedura
administrării de probe in futurum, adică pentru viitor.
Potrivit art. 359 NCPC, orice are interes să constate de urgență mărturia unei persoane,
părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obțină recunoașterea unui
înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol că proba să dispară sau să fie greu de
administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cat și în timpul procesului, administrarea
acestor probe.

68
 6.1. Scopul
Este dat de necesitatea conservării unor probe care pot fi de folos în viitor. Este o excepție
de la principiul nemijlocirii.
6.2. Condiții
1) Să fie o probă legală.
2) Să existe interes. Partea să arate că ar putea fi reclamant/pârât într-un proces
viitor, să arate că există raportul juridic între el și cealaltă persoană.
3) Urgență. Poate să nu existe dacă părțile își dau acordul.
Are o natură contencioasă. Trebuie să se indice și față de cine vrea să-și asigure proba,
nu se administrează erga omnes.
Nu se analizează concludența! Ci doar aspectele ce țin de legalitate. N-ai nimic dedus
judecății, deci n-ai ce concludență să verifici.
În realitate, deducem că avem două forme:
- administrarea probelor înaintea procesului, competența revine judecătoriei în
circumscripția căreia se află obiectul probei, se invocă pe cale principală;
- administrarea probelor în timpul unui proces început, dar mult înainte de a se ajunge în
faza cercetării procesului, competența revine instanței competente să judece cauza, se invocă
pe cale incidentală. De exemplu, între momentul depuneri cererii de chemare în judecată și a
comunicării ei către pârât.
Regula este aceea a unei urgențe. Deci toată această inversare a logicii procesului se
justifică printr-o urgență.
Urgența este determinată de acest pericol de dispariție a probei sau de o dificultate foarte
mare de administrare a ei în viitor. Totuși, este de reținut că în cazul în care există acordul
părții adverse, nu mai este nevoie să justifici urgența. Cu alte cuvinte, până a avea pericolul
acesta iminent, te poți înțelege cu partea adversă să administreze niște probe înainte de a începe
procesul, nu este exclus. Astfel, sunt situații în care ambele părți își dau seama că nu prea are
probleme de drept, ci numai probleme de fapt care țin de o expertiză și știu faptul că orice
instanța din lume le va încuviința expertiza. Dacă se va face expertiza, nicio instanța din lume
nu va putea trece peste proba acelui expert. Că atare, părțile nu vad niciun motiv pentru a amâna
expertiza pentru că nu mai are rost.
În ipoteza în care părțile nu se înțeleg, urgența trebuie dovedită.
6.3. Procedura de soluționare
Instanța competentă diferă după cum este vorba despre o cerere de asigurare a dovezilor
făcută:

69
 1) Înainte de începerea unui proces;
În acest caz, cererea este făcută pe cale principală, nu ai cerere pe fond.
Competența aparține judecătoriei în circumscripția căreia se afla obiectul probei. Astfel,
dacă este expertiză – locul unde se face, dacă este cercetare la fața locului – locul unde se face
cercetarea, în cazul martorului – locul unde se află martorul.
2) După ce a început un proces, dar care nu a ajuns încă în faza cercetării;
În cazul în care cererea de asigurare a dovezilor se face în legătură cu un proces care deja
a debutat prin depunerea cererii de chemare în judecată, dar care nu a ajuns încă în faza
cercetării procesului – cererea este incidentală.
Competența aparține instanței care a fost învestită cu judecarea procesului respectiv.
6.4. Cuprinsul cererii
Art. 360 NCPC indică că cererea trebuie să cuprindă faptele ce se urmăresc a fi dovedite
și motivele care justifică urgența sau dacă nu este urgentă, acordul părții adverse.
6.5. Citarea părților
Această procedură se face cu citarea părților, de regulă, dar instanța poate dispune și
efectuarea ei fără citare, în măsura în care citarea ar reprezenta un pericol de întârziere ce ar
afecta substanțial utilitatea procedurii. Adică urgența este atât de mare încât chiar și citarea
pentru 24h ar fi prea mult. Diferă de la caz la caz: expertiza cu ADN-ul s-ar putea dispune fără
citare. Chestiunea cu expertiza la o construcție lăsată neterminată – cu citarea.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
6.6. Soluțiile
Dacă se admite – se dă o încheiere executorie care nu este supusă niciunei căi de atac.
Se dă o încheiere de încuviințare și după o încheiere de administrare.
Dacă se respinge – se dă o încheiere de respingere a administrării probei, caz în care
aceasta este susceptibilă de un apel separat (în cazul în care nu ne aflăm în cursul unui proces
este clar că este separat că nu este în proces), termenul fiind de 5 zile de la pronunțare (s-a dat
cu citarea părților) sau de la comunicare (s-a dat fără citarea părților).
Soluție Actul instanței Calea de atac Termen
ADMITERE Încheiere executorie Nu există
Cu citare – 5 zile de la pronunțare.
RESPINGERE Încheiere Apel separat
Fără citare – 5 zile de la comunicare.
Dacă se încuviințează proba, se administrează de îndată sau în interiorul unui termen pe
care îl fixează instanța (depinde de natura probei: dacă este martor – se audiază imediat, dacă

70
este un înscris – îl poți recunoaște imediat, dar dacă este expertiză – nu o mai poți face imediat,
ci trebuie să dai termen pentru a numi expertul, pentru a se duce expertul la fața locului, să
convoace părțile etc).
După ce se administrează proba, se dă o încheiere care nu este suspusă niciunei cai de
atac. Această încheiere nu face decât să constate că proba s-a administrat, nici nu ai de ce să o
ataci, nu spune dacă proba este bună sau nu, dacă este utilă sau nu, ci doar că s-a administrat
(nu are rost să fie atacată).
Cheltuielile de judecată necesare pentru administrarea acestor probe nu se vor da în
această procedură, ci se vor acorda în procedura de fond, adică fie în procesul care va începe
în viitor, dacă va începe, fie în procesul început, dar neajuns în faza cercetării procesului.
Această procedură are o particularitate: instanța care încuviințează proba nu face o
analiză cu privire la admisibilitatea probei, decât sub aspectul urgenței. De multe ori, această
instanță nu știe ce proces va fi. Nu poate spune că nu încuviințează audierea martorului, deși
este clar că sunt toate temeiurile să consideri că este o urgență, pentru că în viitorul proces
proba cu martori este inadmisibilă. Instanța nu poate face acest lucru deoarece:
- s-ar pronunța pe un proces neînceput;
- nu știe ce va cere la proces;
- nu știe dacă nu cumva între timp părțile vor conveni să se audieze proba cu martori;
- nu știe dacă între timp n-o să apară un început de dovadă scrisă ce va face posibilă
administrarea probei cu martori.
Instanța trebuie să se pronunțe numai asupra urgenței, utilitatea probei și admisibilitatea
sub aspectul legalității nu le analizează instanța, ci instanța care va folosi probele în procesul
viitor sau cel început, dar care n-a ajuns încă în faza cercetării procesului.
Prin urmare, poți să administrezi probe in futurum și să ai surpriza că instanța de fond
să nu le admită. Nu poți spune că, dacă o instanța le-a acceptat să fie administrate trebuie să
fie și admise. Aceste probe administrate în acest mod vor putea fi folosite într-un proces viitor
dacă sunt admisibile. Instanța nu a apreciat admisibilitatea lor, ci numai urgența.
Această instanță, care administrează probele in futurum nu analizează nicidecum puterea
lor doveditoare. Aceea va fi analizată în procesul de fond. Instanța sesizată cu procesul
principal va analiza puterea lor probantă. Și aici avem o derogare parțială de la regula
nemijlocirii, pentru că instanței care judeca procesul îi scapă administrarea. Admisibilitatea și
utilitatea îi rămân. Nu înseamnă că părțile nu pot administra alte probe. Chiar pot completa
proba asigurată.

71
 6.7. Constatarea de urgență a unei stări de fapt
În acest caz nu se mai discută despre o probă care trebuie administrată, ci verificarea
stării unor lucruri. Diferențele sunt majore, pentru că o probă presupune elemente de evaluare
a experților, care își dau cu părerea din punct de vedere tehnic asupra unei situații fapt, martorul
își da cu părerea asupra unei situații de fapt, relatează ce a văzut. Aici, este vorba despre situația
de fapt care este descrisă din punctul de vedere al prezentării ei de către un executor
judecătoresc. Textul permite executorului judecătoresc să facă verificarea unor situații de fapt
și să le consemneze într-un proces verbal.
Art. 364 alin. (1) NCPC. Executorul ar putea constata, de exemplu, că o mașina ar putea
fi în curtea cuiva la ora 20.00 și mașina are numărul cutare. Uneori, însă, ar putea fi foarte
folositor, de exemplu într-un proces de partaj sau într-un proces de executare silită, când apare
problema în posesia cui se află un bun mobil. Bunurile mobile se pot transmite de la unul la
altul, dar dacă executorul constată faptul că un bun mobil era într-un anumit loc și acel loc era
în posesia cuiva, se poate trage o anumită prezumție că bunul respectiv este în posesia persoanei
respective. Astfel, când se va pune problema la partaj în posesia cui a fost bunul în toată
perioada, se va cunoaște unde a fost și cel interesat va putea fi despăgubit cu valoarea folosinței
mașinii în perioada în care, deși exista coproprietate, a fost folosita exclusiv.
Mai sunt și exemple de vecinătate. Aceste constatări erau tipice atunci când ultimul
proprietar, de la etaj, bloca intrarea în pod, pentru că își amenajase propria locuință, deși podul
era comun, nu îi lăsa pe ceilalți proprietari să folosească podul. Acest proces ar fi fost o mare
problemă, pentru că voiau să lase liber acces spre pod, iar martorii ar fi spus jumătate într-un
fel, jumătate în alt fel. Instanța să se fi dus ea sau să numească un expert, ar fi fost complicat.
Singura soluție a fost să se trimită un executor in cognitio și să verifice dacă ușa de la pod este
închisă sau nu. Dacă era închisă, se prezuma că cei care susțineau că nu au accesul zic adevărul.
Constatările nu presupun o evaluare din partea executorilor. Executorii nu pot veni
să spună că lucrul respectiv este viciat. Aceea nu ar fi o constatare, ci o expertiză.
Pentru a se constata de urgență o stare de fapt există următoarele condiții:
a. Dovedirea obiectului constatării de fapt. Ceva ce nu ține de o evaluarea a
executorului. Unele părți i-au cerut să constate că lucrările sunt incipiente. Executorul a fost
rezervat. N-a știut ce să zică, nu era chiar expertiza lui;
b. dovedirea interesului;
c. dovedirea urgenței, adică a pericolului că starea de fapt se schimbă;

72
 d. acordul părții celeilalte, dacă constatarea presupune concursul ei. Adică, de
exemplu, executorul nu poate intra în casa unei persoane decât dacă deschide sau dacă nu
deschide, are nevoie de acceptul instanței.
Practic, partea are la îndemână doua modalități: fie se duce direct la executor, dar numai
în ipoteza în care, pentru a constata nu este nevoie de acordul celeilalte părți (este în domeniul
public, un loc unde cealaltă parte nu poate controla vizual, nu poate închide ușa), fie dacă este
nevoie de acordul ei (să vezi ce este în casă), trebuie obținut acordul sau executarea instanței
pentru a pătrunde cu forță.
Executorul face un proces-verbal în care descrie ce a văzut! Nu face evaluări. Se
comunică părții care a cerut constatarea și eventual celuilalt. Ceea ce consemnează, face dovada
până la înscrierea în fals. Valoarea constatării rămâne la aprecierea instanței.
Instanța competentă este judecătoria în raza teritorială a căreia se face constatarea și,
într-adevăr, tocmai pentru a se păstra rațiunile acestei proceduri, instanța poate judeca fără
citarea părților. Deci este posibil, chiar fiind pe rolul unei instanțe, partea care se confrunta cu
o astfel de procedură să nu știe, deci să rămână la fel de in cognitio.
Dacă este pericol mare de întârziere, aceste proceduri (asigurarea probelor + constatarea
de urgență a unei stări de fapt) pot fi efectuate chiar și în zilele de sărbători legale și chiar și în
afara orelor legale, care sunt cu depășirea orelor 06.00-20.00. Deci depinde cat de urgentă este
situația, însă numai cu încuviințarea instanței.
7. Proba prin înscrisuri
Art. 265 NCPC.
7.1. Clasificare
1) Preconstituite și nepreconstituite
Probele preconstituite sunt redactate în vederea unui viitor litigiu.
Art. 281. Nu este o probă constituită. Mențiunea n-a fost mijloc de dovadă, ci ca să țină
minte că s-a plătit. Poate fi folosită dacă pârâtul face rost de ea în mod legal. La fel hârtiile
domestice (art. 272). Contează aici legea aplicabilă. Art. 26. Înscrisurile preconstituite se vor
supune legii in vigoare la momentul redactării lor, iar cele nepreconstituite se vor supune legii
de la începerea procesului, adică momentul înregistrării cererii de chemare în judecată LA
INSTANTA (momentul înregistrării la oficiul poștal prezintă importanță doar pentru calculul
termenului în care trebuiau depuse actele).
2) În funcție de obiectul înscrisurilor preconstituite
- Originare
- Recognitive

73
 - Confirmative
3) Semnate și nesemnate
Art. 268: semnătura face credință despre consimțământul părții până la proba contrară.
Dacă este a unui funcționar public, ne aflăm în fața unui înscris nesemnat. Art. 289. Nu
contează mereu semnătura, dacă avem alte dispoziții legale. Dacă semnătura aparține unui
funcționar public, ea va conferi înscrisului autenticitate.
Conform art. 269 alin (1) teza a II-a, autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea
identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura
acestora și data înscrisului.
4) După modul de întocmire
- Acte autentice;
- Sub semnătură privată;
- Pe suport informatic;
- În formă electronică.
Diferența dintre primele două este esențială. Cele autentice fac dovadă până la înscrierea
în fals cu privire la ce agentul instrumentator a luat la cunoștință prin propriile simțuri, iar cele
sub semnătură privată până la proba contrară.
5) Originale, duplicate, copii. Are relevanță sub aspectul valorii probante.
7.2. Înscrisurile autentice
Importanța lor a crescut foarte mult, mai ales după apariția C.civ., care prevede obligația
întocmirii înscrisurilor în forma autentică pentru foarte multe acte juridice pentru care, sub
VCC, era suficientă semnătura privată.
Actele notariale sunt doar o parte. Este o specie. Sunt mult mai multe acte autentice:
hotărârile instanțelor, împuternicirea avocațială de exemplu.
Definiția este cuprinsă la art. 269 NCPC: este un act făcut de o autoritate publică, de
notarul public, de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile
stabilite de lege.
Prin urmare, mitul conform căruia între înscris autentic și înscris notarial există semn de
egalitate nu este adevărat. Înscrisul notarial, așa cum rezultă din art. 269 NCPC este numai
unul dintre înscrisurile autentice (mai răspândite decât înscrisul autentic notarial sunt actele
executorilor judecătorești sau actul procedural de citare – întocmit de agentul procedural
învestit, pentru comunicarea actelor de procedură, cu o funcție publică).
Este adevărat că o pondere foarte importantă în actele juridice o reprezintă actele
notariale, certificate de notarul public. Astfel art. 90 din Legea notarilor publici și a

74
activității notariale 36/1995 prevede că înscrisul autentic notarial este cel întocmit sau, după
caz, primit și autentificat de către notarul public ori de către personalul misiunilor diplomatice
și al oficiilor consulare, în forma și în condițiile stabilite prin prezenta lege. Este o definiție
diferită de cea arat. 269, dar nu o contrazice cu nimic.
Art. 269 NCPC, menționează și în ce constă autenticitatea sau asupra căror elemente
cade autenticitatea înscrisului. Astfel, autenticitatea se referă numai la 4 aspecte:
a. Identitatea părților;
b. Exprimarea consimțământului lor cu privire la conținutul actului;
Cu alte cuvinte, existența consimțământului sau realitatea consimțământului, caracterul
neviciat al consimțământului nu cad în sfera autenticității. Într-adevăr, notarul sau orice agent
autentificator poate să verifice dacă cineva răspunde „da” la întrebarea „sunteți de acord cu
autentificarea?”, dar nu poate stabili dacă voința este reală sau dacă este de acord numai de
teamă să nu i se întâmple ceva, dacă nu cumva este în eroare (nu știe despre ce este vorba) –
aceste chestiuni țin de aspectele interioare ale individului.
c. Semnătura;
d. Data.
Restul elementelor din înscris nu sunt autentice. Numai aceste 4 elemente vizează
autentificarea.
În ceea ce privește numărul de exemplare al actelor notariale, 1 singur exemplar este
original, care se păstrează de notar. Părțile nu primesc exemplare originale, ci duplicate care
nu poartă semnăturile lor. Astfel, în circuitul juridic nu se plimbă originalul, dar se plimbă
duplicatele care au aceeași forță. Originalul poate fi cel mult scos în ipoteza în care, de
exemplu, se pune în discuție falsul – instanța va dori să facă o expertiza gazoscopică.
Conform art. 100 alin. (2) din L. 36/1995 reprezintă constatări personale ale
notarului cele făcute prin propriile simțuri (nu contrazice cu nimic NCPC):
a. Faptul prezentării părților și a tuturor persoanelor participante la procedura de
autentificare, precum și identificarea acestora. Corespunde cu identitatea părților din art. 269
NCPC;
b. Locul și data încheierii actului;
c. Exteriorizarea consimțământului;
Corespunde cu exprimarea consimțământului din art. 269 NCPC. Este mai exactă
exprimarea din legea notarilor publici, dar de fapt vor să spună același lucru, în sensul că nu
consimțământul în sine este autentificat, ci numai faptul că cineva a spus „da, sunt de acord”.
Notarul nu verifică calitatea consimțământului, ci doar că există la momentul respectiv.

75
 Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice. Art. 270 NCPC. În ceea ce privește
elementele asupra cărora poartă autenticitatea (cele 4), înscrisul autentic face dovada până la
înscrierea în fals, în sensul că nimeni, nici părțile și niciun terț, nu va putea să conteste cele 4
elemente prin orice mijloace de probă în procesul civil, ci dacă le contestă va trebui să facă o
înscriere în fals (dosarul va fi transmis procurorului pentru cercetarea falsului). Cu alte cuvinte,
în măsura în care nu vrei să te angajezi într-un demers penal și iei latură civilă, nu ai mijloace
să combați aceste 4 elemente ale înscrisului autentic.
În legătura cu declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic, acestea fac dovada
atât pentru părți, cât și pentru terți. De asemenea, fac dovada atât pentru părți, cat și pentru terți,
mențiunile din înscris care sunt în legătură directă cu raportul juridic. Mențiunile care nu
sunt în legătură cu raportul juridic au doar caracter de început de dovada scrisă. Fac dovadă
până la proba contrară. O parte spune că a primit prețul dublu. Doar spune, notarul nu știe ce
și cum. Acea declarație face dovadă până la proba contrară, atât între părți cât și față de alte
persoane.
Cu alte cuvinte, cele 4 elemente fac dovada până la înscrierea în fals, dar mai sunt alte
aspecte, de exemplu, într-un act se menționează faptul că prețul vânzării a fost plătit de către
cumpărător anterior autentificării actului. Aceasta nu este o mențiune care intră sub puterea
autenticității, ea poate fi combătută și prin alte metode decât înscrierea în fals. De ce? Pentru
că notarul nu spune „în fața mea s-a numărat suma de bani și a fost remisă celeilalte părți”, el
doar autentifică declarația unei părți conform căreia i s-a plătit suma anterior. Notarul a
autentificat faptul că o parte a declarat acest lucru, dar faptul plății în sine, dovada, are legătură
cu actul juridic, dar poate fi combătut prin alte mijloace de probă decât înscrierea în fals.
Sunt și mențiuni care nu au legătură directă cu actul juridic și care constituie un început
de dovadă scrisă între părți. De exemplu, într-un înscris se pot face mențiuni cu privire la modul
în care au fost dobândite bunurile anterior, de către autorii celor care fac actul (într-un contract
de schimb fiecare parte începe să prezinte bunul pe care îl dă spre schimb este trecut în cartea
funciară, dar mai adaugă și că „îl am de pe timpul lui Ștefan cel Mare”). Simpla înscriere în
cartea funciară este suficientă, mențiunile acestea nu au legătură directă cu actul, ele au o
logică, dar constituie doar un început de dovada înscrisă. Se deosebește aceasta de mențiunea
făcută anterior referitoare la plata plății – plata prețului este importantă, are legătură cu
contractul, este o mențiune care nu este autentică, nu este sub puterea autenticității, însă face
dovada și poate fi combătută prin orice mijloc de probă, dar nu neapărat prin procedura falsului.
/!\ Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanță certă, lichidă și
exigibilă este titlu executoriu (art. 101 legea 36/1995). Ceea ce înseamnă că cel ce are o astfel

76
de creanță, nu va mai trebui să facă un proces în sensul de iurisdictio, să facă un proces, ci va
merge cu acest înscris direct la executor și va debuta procedura executării silite directe, ceea
ce înseamnă că a scăpat de jumătate de proces și cel mai costisitor.
Conversiunea. Dacă nu este valabil ca înscris autentic, el este lovit de nulitate absolută.
Dacă este semnat, este înscris sub semnătură privată, iar dacă nu este semnat, este început de
dovadă scrisă. Trebuie completat cu alte probe.
Art. 271 NCPC. În ceea ce privește valabilitatea înscrisului, nu este valabil că înscris
autentic pentru motivele următoare înscrisul care:
a. S-a încheiat fără respectarea formelor prevăzute de lege;
b. S-a încheiat de o persoană necompetentă incompatibilă, necompetentă sau cu
depășirea competenței;
Acest înscris va fi lovit de nulitate absolută, DAR va valora ca înscris sub semnătură
privată dacă cuprinde semnătura părților, dacă nu cuprinde semnătura părților constituie
început de dovadă scrisă (înseamnă că nu va putea conduce singur la câștigarea procesului, dar
permit folosirea lui în coroborare cu alte probe – martori sau chiar prezumții).
Avantajele înscrisului autentic, spre deosebire de înscrisul sub semnătură privată:
a. Se bucură de prezumția de legalitate, în sensul că cel care îl folosește nu trebuie
să dovedească legalitatea lui;
b. Combaterea celor 4 elemente nu poate fi făcută decât prin înscrierea în fals;
c. Dacă este înscris autentic notarial și constată o creanță certă, lichidă și exigibilă
nu mai este nevoie de proces;
d. Este opozabil și terților, inclusiv sub aspectele datei lui.
7.3. Înscrisurile sub semnătură privată
6.3.1. Aspecte generale
Deși înscrisul autentic ocupă o plajă destul de largă în spectrul actelor juridice, ca urmare,
mai ales a C.civ., totuși, regula rămâne înscrisul sub semnătură privată. C.civ. nu a reușit
să facă prea multe acte autentice în mod obligatoriu sub aspectul probațiunii, astfel încât,
majoritatea rămân acte sub semnătură privată.
Actul sub semnătură privată are o singură condiție generală: să poarte semnătura
părților. Semnătura semnifică prezumție de dare a consimțământului la încheierea actului, până
la proba contrară.
În unele cazuri, pentru anumite acte juridice, înscrisul trebuie să îmbrace o formă mai
complexă, unde nu este necesară doar semnătura, ci mai sunt alte condiții. Vom discuta imediat.

77
 6.3.2. Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată
Conform art. 273 NCPC înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi
este opus sau, după caz, socotit de lege că recunoscut, face dovadă între părți până la proba
contrară. Nu se bucură de o prezumție de validitate, trebuie acceptat de cealaltă parte. Dacă
partea nu-și recunoaște semnătura, înscrisul nu mai poate fi utilizat decât dacă se dovedește că
semnătura este a părții printr-o expertiză de verificare de scripte. Se poate combate ce este
reținut în înscris prin proba contrară.
Proba contrară poate fi făcută, de principiu, tot prin înscris, dacă nu există excepții.
Problema este “recunoașterea”. La înscrisul autentic nu trebuie să fie recunoscut de
partea căreia i se opune. Pe când pentru înscrisul sub semnătură privată depus într-un dosar de
către o parte, instanța o va întreba pe cealaltă “Recunoașteți acest înscris? Este semnătura
dumneavoastră?” Dacă zice da, este în regulă, dacă zice nu înseamnă că va trebui să treacă
printr-o procedură de verificare. Problema este că procesul nu va mai curge, trebuie să te
oprești, să vezi dacă înscrisul va fi păstrat sau nu, el nu se bucura de prezumția de legalitate –
aici este diferența. Mai mult, terții pot să nu recunoască înscrisul sub semnătură privată, iar
data înscrisului nu este opozabilă terților, în afara de cazul în care are o dată certă.
Mențiunile care sunt în directă legătura cu raportul juridic fac dovada până la proba
contrară, iar celelalte mențiuni pot servi doar ca un început de dovadă scrisă. Exemple oferite
la înscrisul autentic, pot fi reținute și aici.
6.3.3. Condiții speciale ce privesc anumite înscrisuri
6.3.3.1. Pluralitatea de exemplare
Atunci când un înscris sub semnătură privată vine să constate un act juridic sinalagmatic,
pe lângă semnătura părților (condiție generală), mai trebuie să aibă și condiția pluralității de
exemplare. Condiția pluralității de exemplare sau multiplului de exemplare presupune că
înscrisul respectiv trebuie să fie redactat în atâtea exemplare câte părți cu interese contrare sunt,
iar pe fiecare exemplar să se menționeze numărul total al exemplarelor.
Aceasta mențiune vine să garanteze împotriva adăugirilor, modificărilor pe care una
dintre părți le-ar aduce pe exemplarul pe care îl are în posesie. Dacă ar fi doar un exemplar care
s-ar afla în posesia unei părți, ar exista suspiciunea că partea va adăuga, va șterge anumite
mențiuni. În schimb, dacă sunt atâtea exemplare câte părți cu interese contrare sunt, acest
pericol este mai mic, pentru că, chiar dacă una dintre părți ar face acest lucru pe exemplarul ei,
oricând adevărul ar putea ieși la iveală prin faptul că celelalte părți ar depune propriile
exemplare și s-ar vedea diferențele. Această regulă nu este aplicabilă în câteva situații:
1) Părțile au depus de comun acord singurul exemplar în păstrarea unui terț

78
 Pericolul nu mai există, deoarece rațiunea era ca una dintre părți să nu modifice, dar toți
au fost de acord să-l aleagă pe X să-l lase exemplarul (avocat, notar, terț – depozitar de
încredere pentru toți) – art. 274 alin. (4).
2) Raporturilor dintre profesioniști – art. 277
Ca urmare a faptului că se prezumă că profesioniștii au mare încredere în ei și că urmare
a faptului că raporturile dintre ei se derulează cu mare viteză.
3) Alte cazuri
a. Actul este nul ca act autentic, dar este convertit în act sub semnătură privată.
Inițial, părțile doreau să aibă un act autentic, nu aveau de unde știi că au nevoie de
multiplu exemplar.
b. Actele încheiate la distanță la fel.
c. Dacă se încheie o tranzacție. Hotărârea de expedient se prezumă a fi corectă,
onestă, fără greșeli.
d. Toate exemplarele sunt aduse instanței. În acest caz, nu mai contează că nu s-a
menționat în ele cate sunt, pentru că dacă toate au fost depuse în instanță și părțile adeveresc
că doare acelea sunt, viciul a fost acoperit.
e. Lipsa mențiunii numărului de exemplare nu poate fi opusă de cel care a executat
obligația prevăzută în înscris – art. 274 alin. (3).
f. Lipsa mențiunii numărului de exemplare nu poate fi opusă nici de terți, pentru
că mențiunea era în vederea protecției părților nu și a terților. Terții pot invoca alte elemente în
legătură cu înscrisul: nu recunosc semnătura, data, dar numărul de exemplare nu era nicio
garanție pentru ei. Totuși, trebuie văzut ce înseamnă terți, pentru că, de exemplu, succesorii
părților nu înseamnă terți.
Sancțiunea neîndeplinirii formalități multiplului exemplar = înscrisul nu poate fi folosit
ca proba, este nul ca instrumentum probationis. Nu este o nulitate a actului! El poate fi folosit
ca început de dovadă scrisă, ceea ce înseamnă că va putea fi utilizat, dar va trebui completat cu
alte probe – martori, prezumții.
6.3.3.2. Mențiunea “bun și aprobat”
Se aplică actelor care constată obligații unilaterale și anume: obligația părții de a da o
sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile. Mențiunea nu este sacramentală, poate fi
înlocuită cu altele, dar care să conducă la același rezultat.
Mențiunea astfel cum este prevăzută în C.civ., constă în menționarea fie cu scrierea
actului de mână a celui care se obligă (act olograf; nu doar semnătura, tot să fie olograf), fie

79
lângă semnătura formulei “bun și aprobat” pentru suma de x și indicată suma în cifre și litere
sau cantitatea (dacă este vorba de bunuri fungibile) pentru care partea se obligă.
Cu alte cuvinte, această condiție este o condiție alternativă, poate fi satisfăcută în 2
modalități:
- înscrisul este scris în întregime de mână celui care se obligă. Nu mai este cazul de “bun
și aprobat”;
- nu este făcut de mâna celui care se obligă, dar de mâna celui care se obligă trebuie
aplicată formula “bun și aprobat” lângă semnătură și suma în cifre și litere sau cantitatea
datorată.
Este o protecție împotriva înscrisurilor sub semnătură dată în alb, adică este o modalitate
de a preveni ipoteza în care o parte aflată într-o mare strâmtorare dă o hârtie în alb care conține
doar semnătura ei, iar deasupra cel care este în posesia hârtiei semnată în alb, completează
suma pe care el o dorește. De aceea este necesar că mențiunea “bun și aprobat” să se facă cu
mână de cel care se obligă sau să fie tot actul făcut de mână lui.
Rațiunea este a evita emiterea unor astfel de acte în alb. Aplic o semnătură pe o foaie,
o las cuiva și acela completează ce vrea el acolo, orice sumă, orice bun. Acest lucru este
indezirabil. Desigur, există acte date sub semnătura în alb (în materia cambiei, biletului la
ordin), dar există o reglementare specială (presupune o convenție de completare și se
completează potrivit convenției). Nu înseamnă că în toata lumea înscrisurile date sub semnătură
în alb sunt interzise! Unele au regim special, cum ar fi cambia, biletului la ordin, cecul. La fel,
este permisă și o semnătură în alb aplicată unui contract de leasing pentru clauza care spune
care sunt scadențele (în practică, părțile completează cum vor, dar există și mijloace de
contestare în astfel de cazuri reglementate – în NCPC nu există un regim de genul acesta și
atunci s-a introdus condiția formulei “bun și aprobat”).
Art. 275 alin. (2) – obligația există pentru suma cea mai mică, dacă există neconcordanță
între sumele din act. Este o prezumție simplă, poate fi vorba de o eroare, de exemplu.
Nu este necesară formula “bun și aprobat” în cazul în care:
1) Înscrisul este nul ca înscris autentic, dar valorează ca înscris sub semnătură
privată, ca urmare a conversiunii actului. În acest caz el n-a fost redactat ca un înscris sub
semnătură privată, ci ca un înscris autentic, dar a decăzut din calitatea de înscris autentic și
căzut în calitatea de înscris sub semnătură privată (legea permite această cădere într-o altă
categorie, fără nicio altă mențiune – trebuie privit ca atare).
2) Când obligația are obiect un bun individual determinat.
3) Când vizează obligații de a face sau a nu face.

80
 4) Nu se aplică profesioniștilor, ca la condiția multiplului exemplar.
5) Alte cazuri.
De exemplu: chitanțele liberatorii, pentru că cel care semnează nu se obligă să dea ceva,
ci doar spune că nu mai trebuie să primească ceva (atunci când se dă un înscris în alb pentru
tot ce trebuie să primească, partea acceptă faptul că nu va mai primi nimic de la nimeni, știind
la cât renunță – problema este că atunci când ai un înscris semnat în alb în sensul că partea se
obliga să dea, obligația de a da poate fi infinită).
Sancțiunea neîndeplinirii condiției mențiunii “bun și aprobat” atrage nulitatea
mijlocului de probă. Negotium-ul supraviețuiește și poate fi folosit ca început de dovadă scrisă
completat cu alte probe, martori, prezumții, interogatorii.
6.3.3.3. Data certă
1) În raporturile dintre părți
Între părți data înscris sub semnătură privată are aceeași putere ca toate celelalte
mențiuni, poate fi combătută numai prin proba contrară.
2) În raporturile cu terții
Mențiunea privind data înscrisului sub semnătură privată este opozabilă altor persoane
decât cele care au întocmit înscrisul numai din ziua în care a devenit dată certă (art. 278
NCPC). Astfel, față de terți data actului poate fi folosită numai dacă este data certă.
Această dată este necesară pentru protecția drepturilor terților. De exemplu, ipoteza unui
adjudecatar la o licitație care adjudecă un imobil, știe că acel imobil este închiriat pe 5 ani de
acum încolo (când l-a adjudecat a văzut extrasul de carte funciară, a luat locațiunea la
cunoștință), însă el decide să cumpere știind că 5 ani de acum încolo trebuie să respecte
locațiunea, dar are dreptul să încaseze chiria de acum încolo.
Mai încolo, chiriașul îi spune că a plătit chiria pe 5 ani în avans debitorului (urmăritul,
cel care a pierdut imobilul prin vânzarea la licitație). Dacă va cere la debitor puțin probabil să
recupereze ceva (tocmai a fost executat, că nu avea bani). Adjudecatarul va spune “cum
dovedești că ai plătit?”, chiriașul îi va arata o chitanță care are o dată. Este posibil ca data plății
în avans să fie ulterioară notării în carte a urmăririi imobilului de către adjudecatar, precum
este posibil și ca acea data să fie anterioară acestui moment. Chiar dacă pe chitanță scrie dacă
data este anterioară, aceasta poate fi nereală, întrucât acel înscris sub semnătura privată putea
fi făcut cu o zi înainte și antedatat. Că să nu fie pus într-o astfel de situație, adjudecatarul va
invoca faptul că pentru el înscrisul respectiv nu are data care să-i fie opozabilă, motiv pentru
care rămâne îndreptați să primească chiria.

81
 Alin. (2) al art. 278 prevede că sub rezerva unor dispoziții legale contrare, instanța,
ținând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispozițiilor
alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii. Logica există, pentru că de cele mai multe ori când
dai o chitanță o dai celui care ți-a plătit suma de bani. Logica este că de cele mai multe ori când
ai o chitanța nu te gândești la toată această încrengătură din exemplul anterior, de obicei
chitanța este dată pentru cel care a plătit o suma de bani. Însă textul spune „în lipsa unor
dispoziții legale contrare”, dispoziții pe care le vom găsi la procedura executării silite (în sensul
că plățile în avans trebuie notate în cartea funciară. Această dispoziție interzice instanței că
în cazul menționat mai sus să procedeze la înlăturarea datei certe, întrucât ea a fost dobândită
tocmai prin notarea în cartea funciară).
Art. 278 NCPC indică care sunt acele cazuri prin care înscris sub semnătură privată
poate dobândi dată certă (data de la care ea devine opozabilă oricărui terț).
Înscris sub semnătură privată pot primi dată certă prin 6 modalități (de fapt sunt doar 5):
1) Din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către
notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință
Notarul are competenta de a da dată certă, la fel și executorul.
Avocatul nu este funcționar, deci nu poate fi asimilat funcționarului public (conform legii
avocaturii). Totuși, este asimilat funcționarului public în situația în care atesta identitatea
părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare (art. 32 și art. 393 din L.
51/1991 pentru exercitarea și organizarea profesiei de avocat). Așadar, în această privință
funcționează că un funcționar public și are dreptul de a da dată certă în virtutea art. 3 din legea
mai sus menționată.
Însă, nu este așa simplu de a da dată certă, trebuie să înregistrezi într-un registru
electronic, care se închide la sfârșitul zilei, trebuie să fie legat de un registru central. Aceste
garanții există, pentru că în cazul acestor profesii să nu existe posibilitatea antedatării. Data
certa este introdusă ca o garanție contra antedatării.
2) Din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică,
făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri

2
Art. 3. Activitatea avocatului se realizează prin […] redactarea de acte juridice, atestarea identității
părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare;
3
Art. 39. În exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor
publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act.
82
 Exemplu: planurile pe care le depui la o primare în vederea eliberării unei autorizații de
construire (în momentul depunerii, autoritatea scrie pe ele: vizat spre neschimbare și pune
stampilă – dobândește dată certă).
3) Din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public
Exemplu: într-un proces verbal al unui executor; executorul face un proces-verbal cu
bunurile pe care le-a găsit în casă, printre bunurile respective găsește și actul care va dobândi
dată certă prin menționarea lui în procesul-verbal.
Exemplu: DNA –> percheziția –> inventariază bunurile, printre ele există niște acte care
dobândesc dată certă (deci pe lângă disconfortul cauzat, ai dobândit ceva: data certă, te-au scutit
de mersul până la notar, hihi).
4) Din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică (absolută,
echivalentă morții) de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au
subscris, după caz
În VCPC, textul se referea doar la ziua morții, astfel încât în momentul în care o parte a
invocat data certă dobândită prin constatarea medico-legală că mâinile erau paralizate în urma
unui accident, instanța a respins această susținere spunând că textul trebuie interpretat limitativ
(dacă a murit, ultima zi în care mai putea semna sau antedata este clar ziua morții, dar dacă n-
a murit mai putea, chiar dacă nu mai avea mâini, hihi – instanța este instanță, și ea se crede
ruptă din rai). Odată cu C.civ., a fost completat textul (decât să schimbi convingerea
judecătorilor, mai bine schimbi codul – hihi).
5) Din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri
autentice întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru
punerea de sigilii sau pentru facere de inventar
Exemplu: prezinți înscrisul instanței. Din acel moment dobândește dată certă prin
încheierea de ședința (s-a prezentat contractul nr. xx, încheiat între A și B).
Cu ocazia sechestrării imobilului, o parte a prezentat acea chitanță și executorul a trecut-
o în procesul-verbal, ea de atunci are dată certă.
Situația unei percheziții penale. Face proces-verbal, zice tot ce a găsit și peste 5 ani ai
nevoie de o dată certă. Ți-a dat dată certă pe acel înscris menționat în procesul-verbal.
6) Din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în
chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului
Acest text nu exista în vechea reglementare, de aceea a fost posibil ca instanța să spună
dacă nu ai murit, chiar dacă este evident că nu mai poți semna, nu te încadrezi în text (care era

83
de strictisimă interpretare, C.civ. nu l-a mai făcut de strictisimă interpretare prin acest punct).
Esența este de a găsi un caz care face imposibilă sau greu de conceput anterioritatea actului.
Exemplu: executarea ce a urmat întocmirii înscrisului, ștampila poștei aplicată pe
înscrisul expediat.
3) În raporturile dintre profesioniști
Textul privind data certă nu se aplică în cazul raporturilor dintre profesioniști.
Potrivit art. 277 alin. (3) NCPC, înscris sub semnătură privată întocmit în exercițiul
activității unei întreprinderi este prezumat relativ a fi fost făcut la data consemnată în
cuprinsul său. Practic, în cazul raporturilor dintre profesioniști, ar fi suficientă data menționată
în înscrisul respectiv (inclusiv pentru terți), chiar dacă nu este trecută printr-una din ipotezele
de la art. 278 alin. (1) NCPC. Totuși, înscrisul trebuie să fie întocmit în activitatea curenta a
întreprinderii respective. De regulă, profesioniștii au registre de ținere a actelor.
Partea care dorește să răstoarne această prezumție relativă (partea care contestă data
consemnată în înscris), poate face dovada prin orice mijloc de probă (data înscrisului sub
semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă).
În ipoteza în care înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei
întreprinderi nu conține nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părți cu orice
mijloc de probă. Per a contrario, față de terți, data înscrisului sub semnătură privată nu poate fi
stabilită prin orice mijloc de probă, acesta fiindu-le opozabilă numai data certă, adică data
devenit certă printr-una dintre modalitățile prevăzute la art. 278 NCPC.
6.4. Începutul de dovadă scrisă
Art. 310 NCPC. Este acea scriere (deci nu neapărat un înscris) căreia ii lipsește
semnătura părților (ceea ce caracterizează un înscris), indiferent de forma sau motivul pentru
care a fost făcută (consemnări pe diverse foi, pe caiete, pe agende, nu neapărat în sensul de a fi
preconstituite în vederea unui raport juridic), scrierea însă trebuie să provină de la cel căruia i
se opune și să facă credibil faptul pretins.
A fost considerat început de dovadă scrisă situația în care între părți nu s-a semnat un
contract de închiriere, dar existau chitanțe privind plata chiriei. Instanța a spus că, chiar dacă
nu există un contract de închiriere, există un început de dovadă scrisă: chitanțele emise de
locator (cel căruia i se opune proba cum că ar exista un contract de închiriere, dar el nu
recunoaște, pentru că el vrea să evacueze). Dacă el a eliberat chitanțele și chiar dacă pe ele nu
scrie că sunt pentru plata chiriei, instanța a considerat că există un început de dovadă scrisă
(plăti regulate în aceeași suma, lunare) care poate fi completat cu alte probe (martori, prezumții)
pentru a se ajunge în final la concluzia că există un raport de locațiune. Din moment ce cineva

84
care stă în spațiul care este proprietatea locatorului, îi plătește lunar aceeași suma de bani care
este credibil că este chirie, devine destul de plauzibil că a fost încheiat un contract de locațiune.
Există și alte fapte sau acte care, chiar dacă nu se înscriu neapărat în tipologia dată de
art. 310 NCPC, sunt considerate de lege că început de dovada scrisa. De exemplu:
- actul autentic care nu valorează act autentic din cauza necompetenței organului
instrumentator și care nu valorează nici ca înscris sub semnătură privată, pentru că nu conține
semnătura părților, caz în care va valora că început de dovadă scrisă;
- actul sub semnătură privată care nu respectă condiția multiplului exemplar sau cea a
mențiunii „bun și aprobat” și care este retrogradat în categoria începutului de dovadă scrisă;
- în materia interogatoriului, art. 358 NCPC conform căruia cel care nu se prezintă sau
refuză în mod nemotivat să răspundă la interogatoriu, va fi considerat că poziția lui reprezintă
fie o mărturie deplină, fie numai un început de dovadă scrisă, la aprecierea instanței;
Esența începutului de dovadă scrisă: elementul definitoriu al acestui mijloc de proba este
că el nu poate conduce singur la câștigarea procesului (adică la dovedirea unui fapt care să
duca la câștigarea procesului). Pentru dovedirea unui fapt începutul de dovadă trebuie
completat cu alte mijloace de probă care pot fi: mărturisiri ale părții adverse, martori, chiar și
prezumții simple.
6.5. Administrarea probei prin înscrisuri
1) Înscrisul se află în posesia părții care dorește să-l folosească.
Depune copii certificate pentru conformitate. Partea are obligația de a avea asupra ei
originalul. Înscrisurile se depun de principiu în copii certificate de parte (nu în original, nici
măcar în copii legalizate) în sensul că ele sunt conforme cu originalul. Cu toate acestea, partea
trebuie să aibă asupra sa originalul astfel încât în tot cursul procesului, fie la cererea părții
adverse, fie din oficiu, instanța să poată confrunta exemplarul din dosar cu originalul.
Sancțiunea neprezentării originalului în cazul confruntării este înlăturarea înscrisului din
dosar, întrucât nu se va putea ține cont de copia respectivă.
Înscrisurile care sunt într-o limbă străină se depune cu o traducere legalizată.
Uneori instanța poate solicita chiar depunerea în original a unor înscrisuri. Astfel, atunci
când se declanșează procedura falsului, când se face verificarea de scripte, trebuie depus
înscrisul în original. În aceste cazuri înscrisul va fi păstrat în dosar la arhiva de valori a instanței
pentru a nu se deteriora sau a nu fi sustras de persoane rău intenționate.
2) În ceea ce privește înscrisurile care se află în posesia adversarului, partea nu
are în posesia ei înscrisul pe care vrea să-l dovedească (asta pentru că de multe ori poate exista
un înscris relevant pentru drepturile părții, dar acesta se află la partea potrivnică). În acest caz,

85
partea poate solicita depunerea înscrisului de către partea adversă (să solicite instanței să oblige
partea adversă să depună înscrisul la dosar). Dacă partea adversă, deși se dovedește că are
înscrisul, nu-l depune la dosar sau refuză să se prezinte la interogatoriul luat pentru dovedirea
existenței înscrisului asupra ei, toate aceste atitudini vor fi sancționate prin faptul că se vor
aprecia ca dovedite afirmațiile pe care partea care a propus proba le face în legătură cu
respectivul înscris. Este o prezumție instituită de legiuitor, pentru că altfel proba cu înscrisul
respectiv ar fi iluzorie.
Niciodată partea căreia i se solicită să depună un înscris, dacă ar ști că înscrisul respectiv
folosește părții celeilalte, nu l-ar depune. În primă fază instanța va chema această parte la
interogatoriu și o va întreba dacă are acel înscris asupra ei. Dacă partea, că să nu fie nevoită să
mintă instanța, nu vine, această atitudine va fi considerată a fi una de sustragere și din momentul
respectiv se va considera că tot ce spune partea care a propus proba în legătură cu
înscrisul este adevărat. Astfel, legea îl scoate din poziția defensivă pe cel care deține înscrisul,
pentru că s-ar putea ca, uneori, partea cealaltă să afirme lucruri mai grave decât scrie în înscris
și astfel este în interesul părții care deține înscrisul să-l depună, că să nu fie considerat adevărat
tot ce spune partea adversă. La fel, dacă se dovedește că partea are înscrisul, refuzul de a-l
depune este sancționat în același mod.
Obligația de a depune înscrisul intervine în cazul în care:
- înscrisul este comun părților;
- partea adversa însăși a făcut referire la înscris (e.g. când s-a aparat paratul a invocat
înscrisul în întâmpinare, dar nu l-a depus);
- după lege partea este obligata să înfățișeze înscrisul.
Exemplu din L. 554/2004 privind contenciosul administrativ:
Art. 13: Citarea părților, relații:
(1) La primirea cererii, instanța va dispune citarea părților și va putea cere autorității
al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act [prin ipoteză este pârâtă], împreună
cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare
pentru soluționarea cauzei.
În cazul acesta, autoritatea publică înaintează toate lucrările care au stat la baza unui act
(e.g. o autorizație de construire este atacată, cel care o atacă știe conținutul ei și de aceea o
atacă, dar nu știe toate actele făcute în baza autorizației, cum ar fi: avizele, eventualele discuții
ce au avut loc între departamentele primăriei în legătură cu legalitatea actelor depuse, iar aceste
acte sunt relevante, pentru că sunt operațiuni administrative ce susțin actul administrativ).

86
 Art. 5 OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate
industrială:
(1) La solicitarea unei părți care a prezentat elemente de probă, în mod rezonabil
accesibile și suficiente în susținerea afirmațiilor sale și dacă aceste elemente se află sub
controlul părții adverse, instanța judecătorească competentă poate să ordone ca aceste
elemente de probă să fie produse de partea adversă, sub rezerva asigurării protecției
informațiilor confidențiale.
(2) În cazul încălcărilor drepturilor de proprietate industrială protejate, săvârșite la
scară comercială, instanțele judecătorești competente pot, la cererea unei părți, să ordone
comunicarea documentelor bancare, financiare sau comerciale [ca să vadă, spre exemplu, câte
vânzări au avut în legătură cu un produs falsificat sau contrafăcut], care se găsesc sub controlul
părții adverse, sub rezerva ca protecția informațiilor confidențiale să fie asigurată.
Aceste dispoziții sunt aplicații în legislațiile speciale ale textului general de la art. 293
alin. (2), în sensul că oricând o parte poate să ceară depunerea, fără a încalcă secretul comercial.
Având în vedere faptul că în proprietate industrială, partea adversă se putea prevala de secretul
comercial, ar fi putut să apară probleme în legătură cu conflictul de legi (NCPC te obligă să
depui, dar există și altă lege care te obligă să păstrezi secretul), astfel încât legiuitorul a
intervenit pentru a elimina o astfel de discuție în fața instanțelor judecătorești. Desigur, instanța
trebuie să păstreze de așa manieră încât să protejeze secretul comercial.
Cererea de depunere a înscrisului va fi respinsă în următoarele situații:
- înscrisul vizează chestiuni strict personale privind demnitatea sau viața privată a unei
persoane;
- depunerea înscrisului ar încalcă îndatorirea legală de păstrare a secretului;
- depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penala a părții, a soțului sau a unei rude ori
afin până la gradul al treilea inclusiv (expresia conform căreia “nimeni nu este obligat să se
incrimineze pe el sau o persoană apropriată”).
Dacă înscrisul nu mai există, adversarul trebuie să dovedească că nu mai există. Dacă nu
depui înscrisul nu pierzi procesul, așa cum fac unele instanțe. Ce scrie în înscris nu are legătură
directă cu soluția finală, nu în el stă soluția.
3) În ipoteza în care înscrisul se află în posesia unui terț, terțul va fi citat că
martor și i se va pune în vedere să depună și înscrisul. În acest caz, sancțiunea înlăturării
înscrisului din dosar (în cazul neprezentării înscrisului) nu este aplicabilă, ci se vor aplica
amenzi, inclusiv aducerea lui cu mandat (fiind martori).

87
 Când deținătorul este persoană juridică, reprezentanții vor fi citați ca martori. Cu toate
acestea, terțul poate refuza depunerea înscrisului în aceleași condiții ca partea (art. 294).
Instanța poate cere de exemplu procesul-verbal de la anumite autorități, de exemplu,
procesul-verbal al ședinței de la Barou, care are multe-multe probleme discutate. De aceea, ar
fi normal să se ceară un doar extras.
Art. 299. Nu se pot cere trimiterea în original a planurilor, cărții de funciare, testamente
depuse la instanțe, notari publici sau avocați, registrele autorităților. Se trimit copii certificate
ale acestora. Prin excepție, în procedura verificării înscrisului.
Art. 296. Dacă sunt prea voluminoase etc. se verifică acolo unde se găsesc. Litigiul între
o societate care gestionează drepturile artiștilor și artiștii. Cum se distribuie? Ne amintim de la
DPI (hihi sau hehe mai bine spus). El are dreptul la o sumă care nu se ia per prestație, ci per
cifră, pe frecvență. Ar trebui să asculți 70 de ani de emisiuni radio ca să știi frecvența. Sau
societatea poate să-ți dea emisiunile transcrise. Dar așa obții un camion de hârtii. Sau poate să-
ți trimită în formă informatică.
NCPC vizează și ipoteza înscrisurilor aflate la o autoritate publică sau o instituție
publică (art. 298). În aceste cazuri, ar fi vorba tot de un terț, dar un terț oarecare, ci de o
instituție sau autoritate publică, astfel încât nu se mai citează ca martori, ci se va face o adresă
de către instanța instituției/autorității publice punându-i-se în vedere să trimită înscrisul. Dacă
nu se conformează, se vor aplica amenzi asupra conducătorului instituției, și nu asupra
funcționarului (ci chiar asupra ministrului, primarului, celui care răspunde de activitatea
instituției, tocmai că impactul să fie unul mai mare).
În cazul în care înscrisul vizează siguranța publică, apărarea naționala sau relațiile
diplomatice autoritatea publică poate refuza trimiterea înscrisului, dar instanța poate decide, în
aceste cazuri, depunerea unor extrase cu eliminarea părților care vizează interesul în aceste
aspecte de interes public sau raporturi între state.
De asemenea, dacă sunt aspecte clasificate, judecătorul sau avocații care le consultă
trebuie să aibă certificat ORNISS, care le permite să citească documente clasificate.
În cazul în care se solicită originalul anumitor acte care sunt absolut necesar funcționarii
unor instituții (cărți funciare, planuri, registre, testamentele depuse la arhivele notarilor publici,
instanțelor, avocaților), acestea NU se trimit în original, ci se vor trimite copii certificate de
către cel care le deține (art. 299 alin. (1)).
Totuși, dacă instanța vrea să vadă originalul lor, se poate deplasa la sediul unde se află,
citând părțile sau poate să ceară aducerea lor dosar în original pentru un singur scop, în cazul
testamentelor, și anume pentru a face expertiza gazoscopica.

88
 6.6. Verificarea înscrisurilor
Dacă înscrisul depus de una din părți este contestat de adversar ori dacă instanța are dubii
asupra autenticității înscrisului, se va recurge la verificarea de scripte sau la procedura falsului.
6.6.1. Verificarea de scripte
Art. 301 NCPC. Înscrisurile sub semnătură privată vor face dovada între părți dacă sunt
recunoscute. Prin urmare, dacă nu sunt recunoscute sau dacă partea spune că nu recunoaște
semnătura, înscrisul sub semnătură va fi supus proceduri de verificare de scripte. Verificarea
de scripte este un incident în legătură cu administrarea probei cu înscrisul sub semnătură, care
intervine atunci când se contesta un înscrisul sub semnătură, mai exact:
- când cel căruia i se opune actul nu recunoaște scrierea sau semnătura;
- dacă succesorul celui care a semnat spune că nu cunoaște semnătura autorului său.
Aceasta “contestare” a scrierii/semnăturii sau simplul faptul că nu cunoști semnătura
poate fi făcută până la primul termen de la depunerea înscrisului. Cu alte cuvinte, legiuitorul a
fixat un termen limită, relativ strâns pentru a nu crea incidente care măresc durata procesului
într-o fază târzie a procesului (normal înscrisurile sunt depuse la primul termen, deci normal ar
fi atunci, dar poate fi depus și mai târziu). Sub sancțiunea decăderii, trebuie să ceri verificarea
de scripte până la următorul termen după ce a fost depus.
În cazul în care nu ai contestat un înscris, nu te-ai opus și s-a pronunțat o hotărâre în baza
lui, nu poți invoca faptul că înscrisul nu era semnat de tine.
Trebuie avut în vedere faptul că înscrisuri pot fi depuse și în apel și în recurs, ceea ce
înseamnă că această procedură va putea avea loc și în căile de atac dacă vizează înscrisuri
depuse în căile respective atac.
/!\ Faptul că recursul nu vizează cercetarea de fapt și că nu permite proba cu expertiză,
nu este un impediment, pentru că este vorba de un incident în legătură cu administrarea probei
cu înscrisuri. Proba prin expertiză este pentru a se afla dacă e utilizabil sau nu înscrisul, este o
probă într-o probă, nu este ceva care dezleagă o problemă din fond. Înscrisurile fiind permise
în recurs și incidentele sunt prezente. Înseamnă că este admisă și contestarea înscrisului
respectiv, chiar dacă aceasta va presupune efectuarea unei expertize.
6.6.2. Procedura verificării de scripte
Ce se întâmplă dacă are loc contestarea? Art. 302.
1) Comparare: instanța va solicita părții care se presupune că a făcut înscrisul sau
care a semnat să scrie de mână în fața ei un text.
Instanța va compara scrierea contestată cu cea făcută de parte în fața ei, eventual și cu
alte înscrisuri și care nu sunt contestate. În urma acestei confruntări, instanța se poate lămuri,

89
în sensul că scrierea aparține persoanei pretinse sau nu (de cele mai multe instanța nu se
lămurește, pentru că în concret scrisul poate fi schimbat, semnăturile la fel). Compararea
scrierii/semnăturii părții de la art. 302 pct. 1 nu prea dă rezultate.
2) Se va face o expertiză. În acest scop se adună scripte de comparație care pot fi:
- Înscrisurile autentice;
- înscrisuri necontestate de către cel căruia i se atribuie scrierea;
- partea din înscris necontestată;
- semnături aplicate pe înscrisuri autentificate de notarul public sau de alte autorități.
Pe baza lor se face o expertiză grafoscopică care compară scrierea de pe înscrisul
contestat cu toate înscrierile de pe aceste înscrisuri. După efectuarea expertizei, coroborând și
cu alte mijloace de probă, instanța decide păstrarea la dosar a înscrisului sau înlăturarea lui din
dosar. Încheierea este interlocutorie.
6.6.3. Procedura falsului
Procedura falsului este tot un incident în legătură cu administrarea probei prin înscrisuri,
dar, spre deosebire de verificarea de scripte care nu reprezentă o chestiune prejudicială, pentru
că rămâne în fața instanței civile, procedura falsului se constituie într-o veritabilă chestiune
prejudicială, deoarece transcende din zona civilului spre instanța penală.
Se aplică înscrisurilor autentice când partea căreia îi este opus un înscris autentic dorește
să conteste cele 4 elemente constatate de agentul instrumentator: exteriorizarea
consimțământului (nu consimțământul în sine), data, identitatea părților și semnătura.
Este obligatorie atunci când partea dorește să conteste acele chestiuni din înscrisul
autentic asupra cărora poartă autenticitatea, adică cele referitoare la aspectele pe care agentul
instrumentator le-a preluat prin propriile simțuri, restul nu. Așadar, dacă se invoca faptul că
partea nu și-a dat un consimțământ valabil, pentru că se afla în eroare, cauza era ilicită sau a
fost violentată, nu te poți înscrie în fals, pentru că nu vorbești despre exterioare
consimțământului, ci despre vicierea consimțământului.
Exemple de înscriere în fals:
a. partea respectivă nu a fost prezentă și a semnat altcineva în locul ei;
b. actul a fost făcut la o altă dată decât cel din încheierea notarului public.
Deși nu este obligatoriu, procedura înscrierii în fals poate fi folosită și pentru
înscrisul sub semnătură privată. Poate fi folosită numai procedura verificării de scripte, dar
partea poate să declare falsul înscrisul sub semnătură atunci când susține nu numai faptul că
nu-și recunoaște semnătura, ci și faptul că semnătura nu este justificată. Astfel, una este să spui
“nu este semnătura mea”, alta este să spui “pare să fie a mea, dar cineva a făcut-o în locul

90
meu” (merg pe procedura de fals). Teoretic, procedura verificării de scripte este folositoare,
dar nimeni nu te poate obliga să nu recurgi la procedura falsului, ca să afli ce s-a întâmplat.
În ceea ce privește termenul, la fel că și la procedura verificării de scripte, defăimarea
ca fals în înscris, trebuie făcută la termenul imediat următor depunerii acestuia în instanța. Prin
urmare, această procedură poate fi făcută în căile de atac, inclusiv în recurs.
Aici nu se aplică luarea termenului în cunoștință! Trebuie citat!
Legiuitorul civil nu a văzut cu simpatie procedura falsului, este privită cu o anumită
rezervă. De ce?
a. este, de principiu, tergiversatoare: debutul acestei proceduri va conduce la
stoparea procesului civil până la rezolvarea unui alt proces care este penal (termenul optim
și rezonabil este afectat);
b. presupune pe lângă scopurile specific civile și anumite scopuri penale care nu
au legătura cu interesul instanței civile, dar care țin în loc instanța civilă;
c. utilizarea acestei proceduri cu lipsă de responsabilitate din partea celui care
defăimă ca fals ar putea avea un efect nedorit, pentru că, dacă în cele din urmă se constată că
înscrisul nu era fals și că partea știa acest lucru (de multe ori știa, pentru că, dacă spune că n-a
fost la notarul public, deși notarul public a scris acolo, și după 3-4 ani de proces penal se
dovedește că a fost acolo), va săvârși o altă infracțiune care înainte era cea a denunțului
calomnios, echivalentul actualmente a inducerii în eroare a organelor judiciare. Presupune că
cel care denunță existența unei fapte penale și știe că nu s-a săvârșit, va putea el însuși să fie
tras la răspundere penală.
Având în vedere aceste considerații, se observă că legiuitorul procesual civil a încercat
pe cât posibil, să creeze un sistem destul de meticulos astfel încât, să responsabilizeze la
maximum pe cel care face defăimarea ca fals și să atragă și atenția celuilalt că păstrarea
înscrisului în dosar ar putea conduce la o durată excesivă a procedurii. Cu alte cuvinte, este
vorba de punerea în scenă a unui mecanism în care legiuitorul a încercat să creeze suficiente
modalități de stopare a procedurii falsului într-o faza incipientă. Astfel:
1) Cel care defăimează ca fals înscrisul trebuie să arate motivele pe care se
sprijină (semnătura, prezența, altă mențiune).
De multe ori, la întrebarea judecătorului “ce anume este fals?” părțile ezită, una este să
spui că este fals și să crezi că gata, ai zis că este fals, se stopează procesul și nu mai vii la
instanță, nu mai dai ochii cu nimeni. Nu este așa, trebuie să fii acolo, te întreabă “chiar n-ai
fost în ziua respectiv? Te mai întreb odată”.

91
 2) Citează partea care folosește înscrisul.
Citația se face, chiar dacă partea celeilalte are termenul în cunoștință (ea are termen
în cunoștința în general pentru actele uzuale ale procesului, nu și pentru o procedură atât de
importantă cu consecințe penale, ceea ce înseamnă că trebuie citată). Mai mult, este citată și
pentru faptul că la procedura falsului părțile nu se prezintă decât personal sau prin mandatar
special (mandatul general nu este de ajuns, trebuie să scrie “îl reprezintă în procedura falsului”
deoarece consecințele sunt de ordin penal). În urma acestei citări apar următoarele situații:
a. dacă la termenul acordat în vederea discutării falsului, partea care utilizează
înscrisul (deci cea căreia i se opune) (i) nu se prezintă la proces, deși a fost legal citată, (ii)
refuză să răspundă la întrebările instanței sau (iii) declară că nu se mai servește de înscris,
instanța va considera înscrisul înlăturat în tot sau în parte și va continua procesul fără înscrisul
respectiv => procedura falsului nu va mai avea loc.
Nu este imposibil acest lucru (punctul iii) și nu reprezintă neapărat o temere a părții.
Briciu s-a folosit de această tactică când și-a dat seama că, dacă insistă în folosirea înscrisului,
adversarul o să susțină în continuare falsul și o să meargă cu toții vreo 2-3 ani într-un proces
penal, timp în care procesul civil va stagna, însă și-a retras înscrisul și a câștigat procesul mult
mai repede (2-3 luni), pentru că avea alte argumente. DAR acest lucru îl faci:
- când înscrisul nu este singurul elemente probatoriu;
- înscrisul chiar este fals – decât să se dovedească, mai bine îl retragi.
Este o procedură care permită replierea, instanța civilă îi va zice “ia-ți înscrisul și du-te,
noi continuăm procesul fără”. Nimic nu împiedică partea care a retras înscrisul să facă plângere
penală separată, dar nu mai oprește procesul civil, pentru că înscrisul nu mai este la dosar.
b. dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals (i) lipsește (după ce a declarat
falsul nu mai vine la proces), (ii) refuză să răspundă la întrebările instanței sau (iii) își retrage
declarația de denunțare, înscrisul va fi consolidat și va rămâne în dosar ca probă, nemaiputând-
se ulterior invoca falsul => procedura falsului nu mai continuă.
c. dacă amândoi se prezintă îi întreabă.
Mai folosiți înscrisul? Dacă nu, se scoate din dosar.
Dacă da, îl întreabă pe cel înscris în fals dacă mai vrea să se înscrie în continuare. Dacă
nu, se merge mai departe cu procesul.
Dacă da, judecătorul îl semnează spre neschimbare și-l dă parchetului.
Cu alte cuvinte, legiuitorul consideră orice atitudine echivocă a unuia sau a altuia drept
o desistare fie de înscris, fie de procedură. Astfel, va obține cât mai multe argumente/ipoteze
pentru a nu se ajunge la derularea procedurii. Desigur, părțile ar putea să-și mențină punctul de

92
vedere, astfel încât, cel care folosește înscrisul să se prezinte și spună că se folosește de înscris,
chiar cu riscul de a merge în penal, iar celălalt, cel care l-a defăimat ca fals, să se prezinte și să
spună de ce anume l-a defăimat ca fals, să explice și să-și mențină poziția. În acest caz, instanța
va întocmi un proces-verbal în care va constata starea materiala a înscrisului, acesta va fi
semnat de președinte, grefier și de părți, după care va trimite înscrisul la parchetul competent
pentru a declanșa cercetările și dacă este cazul urmărirea penală (art. 305 și 307).
În legătură cu situația procesului civil, instanța trimițând procurorului actului în vederea
derulării procedurii falsului în fața organelor penale și dacă este cazul în fata instanței penale,
va putea suspenda procesul civil numai dacă este indicat autorul sau complicele faptei.
Să nu fie cu autor necunoscut, hihi. Prin urmare, suspendarea este una facultativă, se va aprecia
de la caz la caz, în funcție de circumstanțele, seriozitatea demersului de denunțare ca fals a
actului, de natura pricinii. În orice caz, nu poate lua în calcul suspendarea procesul decât dacă
cunoaște autorul sau complicele, când falsul este conturat în legătură cu o anumită persoană.
Dacă nu se știe cine a făcut falsul, instanța trimite procurorului, dar nu suspendă, pentru că
perspectivele procesului penal sunt de lungă durată și nu are de ce să aștepte.
Dacă nu suspendă procesul, ci decide să-l continue, ia în calcul înscrisul și va pronunța
o hotărâre care se va baza pe înscrisul defăimat că fals, iar ulterior, instanța penală va constata
falsul, hotărârea instanței civile pronunțată în atare condiții, este supusă revizuirii (art. 509
alin. (1) pct. 3 NCPC). Trebuie văzut cât de important era acel înscris. Era singurul? Era
determinant? Era o hârtiuță?
Atunci când acțiunea penală nu poate fi pus în mișcare, iar când a fost pusa în mișcare
nu mai poate fi exercitată din alte motive decât acela conform căruia fapta nu ar exista,
cercetarea falsului se poate face de către instanța civilă pe cale incidentală, folosind orice
mijloace de probă (art. 308). Această regulă, exista și pe VCPC și se explică prin faptul că
anumite cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau nu permit continuarea
ei (moartea autorului, dezincriminarea (puțin probabil) sau prescripția) care prezintă relevanță
din punctul de vedere al tragerii la răspundere penală, dar nu prezintă nicio relevanță sub
aspectul justiției civile din perspectiva problemei falsității actului (dacă exprimă o realitate sau
nu, dacă este real sau fals). Așadar, aceste cauze care împiedică începerea sau stopează procesul
penal nu pot lasă un gol în civil, de aceea instanța civilă va analiza ea însăși pe cale incidentală
dacă există sau nu fals (în acest caz, altă sancțiune decât înlăturarea înscrisului de la dosar nu
ar fi). Se face pe calea unei revizuiri sau pe calea unei acțiuni în constatare.
Art. 308 NCPC trebuie coroborat cu art. 315 NCPP care prevede clasarea în cazul în
care există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 (1) NCPP. Art. 16 NCPP prevede pe

93
lângă aspecte precum lipsa faptei (ar dezinteresa și instanța civilă), celelalte care deși nu mai
permit cursul procesului penal, lasă deschisă problema în civil.
Alin. (2) al art. 315 NCPP prevede că ordonanța de clasare cuprinde printre altele și
mențiunea conform căreia procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară cu
propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris. Cu alte cuvinte, în filozofia NCPP,
în măsura în care procurorul clasează cauza penală pentru faptul că nu poate pune în mișcare
acțiunea penală fiind incident unul dintre cazurile de la art. 16 NCPP, totuși, va sesiza
judecătorul de cameră preliminară pentru desființarea înscrisului. Ceea ce înseamnă că art. 308
a dobândit un câmp de aplicare mai restrânsă (exista o coliziune între art. 308 NCPC și art.
315 NCPP. Textul special este cel din NCPP). Regula este că cel care va desființa înscrisul va
fi judecătorul de cameră preliminară care de fapt este judecătorul de cameră preliminară de la
instanța care ar fi judecat cauza, în măsura în care s-ar fi pus în mișcare acțiunea penală.
Procedura de la art. 5491 NCPP spune exact cum se judecă o astfel de cerere de
desființare a înscrisului fals, atunci când există o ordonanță de clasare a cauzei penale și este
trimisă la judecător exclusiv pentru desființarea înscrisului.
Aparent, art. 308 NCPC a rămas fără domeniu de aplicare, însă nu total pentru că:
1) este posibil că procurorul să nu sesizeze judecătorul de cameră preliminară
(acolo scrie că trebuie, dar nu tot ce trebuie se întâmplă) și dacă ordonanța nu este atacată în
termen, s-a terminat discuția cu penalul;
2) în realitate judecătorul de cameră preliminară consideră că nu întotdeauna se
poate pronunța asupra desființării înscrisului, ci numai în măsura în care, până să dispună
clasarea, procurorul a administrat suficiente probe din care să rezulte caracterul fals sau
adevărat. Atunci când procurorul a clasat înainte de administrarea de probe cu privire la
caracterul fals/adevărat (adică o expertiză), judecătorul de cameră preliminară nu poate
soluționa el însuși, pentru că în procedura camerei preliminare nu are amploarea probatoriului
pe care ar trebui să-l administreze pentru a afla dacă înscrisul este fals/adevărat (expertiza cu
toate garanțiile: citarea părților, contraexpertiză, toate aceste posibilități). judecătorul de
cameră preliminară nu-și asumă un astfel de demers decât în ipoteza în care din probe deja
exista suficiente dovezi și el doar le apreciază.
Speță: procurorul n-a făcut nimic, ci doar a constatat că de la momentul la care s-a săvârșit
pretinsul fals și până la data la care s-a făcut sesizarea a trecut un termen care a depășit termenul
de prescripție, astfel încât nu mai avea rost să facă și expertiză, să vadă cum stăteau lucrurile
dacă nu ar fi fost prescrisă –> ordonanță –> trimis judecătorului de cameră preliminară –>
judecătorul de cameră preliminară a zis că n-are nicio probă și că n-o poate desființa, a respins

94
propunerea procurorului din lipsă de probe, spunând în încheierea că singura modalitate prin
care se poate desființa este fie ca ordonanța de clasare să se atace, pentru ca procurorul să
administreze probe, fie să se ducă pe art. 308 din NCPC la instanța civilă, pentru ca aceasta
să rezolve pe cale incidentală.
Art. 308 NCPC rămâne în continuare cu o aplicabilitate de conjunctură, dar suficientă.
Celelalte înscrisuri se fac la seminar!!!
Înscrisuri sub semnătură electronică, extinsă (asimilat cu un act autentificat) sau nu.
Poate fi combătută cu o expertiză informatică prin care să se demonstreze că, deși ea este o
semnătură electronică, avem o eroare.
Nu confundați înscrisurile sub semnătură electronică cu cele stocate în formă electronică
(au o semnătură fiind înscrisuri, dar ea este una aplicată pe hârtie, hârtie care este transpusă în
format electronic).
Cele sub semnătură electronică nu au semnătură olografă.
Cele stocate în format electronic sunt obișnuite, dar sunt redate în formă electronică. Art.
282 NCPC le prevede puterea doveditoare.
Art. 283 – prezumția de validitate. Se prezumă că este suficient când înscrierea este
făcută de un profesionist. Nu orice mesaj listat este înscris stocat în formă electronică. Trebuie
să fie semnat. Un mesaj pe WhatsApp nu este înscris. Pe urmă, trebuie să garanteze nealterarea,
condiție realizată adesea de profesioniști (arhiva de active mobiliare, avocații).
Art. 284 – dacă nu se prevede altfel, se face până la proba contrară. Alin. (2) este mai
important: dacă înscrisul nu este garantat, poate fi valorificat ca început de dovadă scrisă sau
ca mijloc material de probă.
8. Proba cu martori
8.1. Admisibilitatea probei cu martori
Este o probă decăzută. Cea mai dificilă chestiune este legată de admisibilitate, pentru că
este admisibilă, în principiu, pentru tot ceea înseamnă fapte juridice, dar în ceea ce privește
actele juridice, există o limitare drastică (actele juridice a căror valoare este mai mare de 250
de lei nu pot fi dovedite prin martori, ci numai prin înscrisuri). Mai mult, există și fapte juridice
care nu pot fi dovedite prin martori, cum ar fi nașterea sau moartea, dar în măsura în care
certificatele de naștere/moartea nu pot fi produse, se poate apela ulterior la proba cu martori.
Pentru fapte juridice este suverană. Nu ai restricții.
Pentru acte juridice, ai alte reguli și multe opreliști:
1) Dacă obiectul actului este mai mare de 250 de lei, proba cu martori este
interzisă și trebuie administrată proba prin înscrisuri.

95
 Excepție: împotriva unui profesionist, pentru actul făcut în exercițiul activității sale
profesionale se poate face și proba prin depozițiile martorilor, iar nu numai prin înscrisuri.
Este vizată exclusiv situația părților. Terții pot dovedi actul prin orice mijloc de probă,
actul juridic fiind un fapt juridic pentru ei.
2) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic
[ad validitatem], acesta nu poate fi dovedit cu martori – art. 309 alin. (3) NCPC.
Forma scrisă fiind un element constitutiv al unor acte juridice, este firesc să nu poată fi
dovedită cu martori. Mai mult, în lipsa formei scrise, actul juridic nici nu există, astfel că nu se
mai pune problema probei. Ca atare, indiferent de forma scrisă impusă de legiuitor (autentică,
sub semnătură privată, electronică etc.) pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi
dovedit cu martori și nu poate produce efectele avute în vedere de părți la încheierea sa.
Spre exemplu, vânzarea unei moșteniri trebuie încheiată în formă autentică (art. 1747
alin. (2) C.civ.). Contractul de arendă trebuie încheiat în formă scrisă (art. 1838 alin. (1)
C.civ.). În ambele cazuri vorbim despre o formă scrisă ad validitatem.
3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru dovedirea unui act juridic
[ad probationem], acesta nu poate fi dovedit cu martori – art. 309 alin. (4) NCPC.
Restricția este impusă în scopul asigurării protecției părților și, totodată, al determinării
lor să-și preconstituie înscrisuri pentru acele operațiuni juridice pe care legiuitorul le consideră
că dau naștere unor raporturi juridice mai complexe între părți, chiar dacă valoarea lor este mai
mica de 250 lei.
Spre exemplu, tranzacția trebuie încheiată în formă scrisă ad probationem (art. 2272
C.civ.).
4) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris [nu poți proba cu martori că ceva ce este scris, în realitate, părțile n-au
vrut să-l scrie sau că părțile au scris, dar au mai vrut să spună și alte lucruri pe care nu le-au
scris] și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma
întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisa pentru dovedirea actului juridic
respectiv – art. 309 alin. (5) NCPC.
Se consideră că din moment ce părțile au încheiat un înscris, tot ce au vrut să spună este
în acel înscris și nimic altceva nu mai contează. Când se redactează un înscris, tot ceea ce s-ar
fi spus înainte, în timpul sau după el, nu mai contează, ne raportam doar la înscrisul respectiv.
Când faci o probă preconstituită, înseamnă că doar pe aceea o vrei. Chiar dacă ai un act juridic
scris expres, mai mic de 250 de lei, nu poate fi probat cu martori. Nu ai mai dorit să fie și alte
probe în proces.

96
 Aceste restricții vizează numai părțile și succesorii lor în drepturi, terții fiind liberi să
combată sau să completeze înscrisul prin proba testimoniala, soluție statuată și în
jurisprudență. De asemenea, restricțiile vizează numai înscrisurile preconstituite, nu și celelalte
înscrisuri probatorii.
În schimb, restricțiile nu se aplică și, ca urmare, proba testimoniala este admisibilă, atunci
când se urmărește stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin înscris și
ulterioare încheierii lui. EXCEPTII de la situațiile în care proba cu martori este admisă:
a. Partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a întocmi un
înscris pentru dovedirea actului juridic.
Conform art. 2124 alin. (2) C.civ., depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc
de probă, oricare ar fi valoarea lui. Depozitul necesar este cel care presupune predarea unor
bunuri că urmare a unei constrângeri, întâmplări neprevăzute ce făcea cu neputința alegerea
persoanei depozitarului. Împrejurările fiind complicate (e.g. un incendiu), nu prea poți face
proces-verbal de predare bunuri (ideea este să stingi focul). Acesta este un text prevăzut în
C.civ., dar pot fi și alte situații care să semene (accidente neprevăzute), care nu permit condițiile
materiale de a se face acte scrise.
În ceea ce privește imposibilitatea morală, există o bogată practică în această materie,
care urmează doua linii:
- imposibilitatea morală ce decurge din afinitățile dintre 2 persoane (grad de rudenie,
prietenia îndelungată, sentimente amoroase (handicapează tendința de a face acte, hihi);
- imposibilitatea morală ce decurge din încheierea de acte între persoane care se află în
poziții ierarhice diferite (șef și subaltern). Sunt clasice aici ipotezele de împrumut, unde
subalternul împrumută superiorul, astfel că solicitarea de a se face un act scris putea fi
percepută de către superior ca o jignire, o neîncredere.
b. Există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 NCPC.
Dacă există, se poate completa prin martori sau chiar prezumții.
c. Partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță
majoră.
d. Părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor
la drepturile de care ele pot să dispună.
Exemplu: reclamantul solicită proba cu martori, deși actul juridic este mai mare de 250
de lei, iar pârâtul nu invoca inadmisibilitatea probei (aici simpla tăcere = acord. În alte cazuri
legea spune expres că trebuie acord expres, aici spune că poate fi și tacit). Unii spun că
judecătorul în virtutea rolului activ ar putea să spună pârâtului că se poate opune potrivit legii,

97
Briciu zice că aceasta ar fi consultanță juridică, ceva ce judecătorul nu face (unii știu, alții nu
știu. Așa și? Hihi).
e. Actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit
de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz.
Textul putea să și lipsească deoarece toate acestea sunt veritabile fapte juridice și nu
se tinde la combaterea înscrisului, ci se constata niște fapte care nu combat înscrisul în sine, ci
valabilitatea operațiunii juridice. Faptele se dovedesc cu martori fără niciun bai.
f. Se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Nu este o probă care să combată ceea ce scrie, nu facem o probă cu martori pentru a
spune că, de fapt, părțile au vrut să spună altceva decât au scris (inacceptabil), dar dacă clauza
scrisă are un caracter confuz, se pot audia martori pentru a vedea ce au vrut părțile să spună
atunci când au scris (este clauza penală sau clauza de dezicere?).
Art. 309 alin. (5) – BRICIU are rezerve.
Se zice că aceste 5 cazuri ar fi excepții și de la regula numărul 3. Să zicem că a fost în
imposibilitate morală și materială. Dacă ai făcut un act cu amanta totuși, ai putea să vii cu
martori ca să combați înscrisul făcut? Imposibilitatea morală a dispărut, din moment ce ai făcut
înscrisul, deci prezumția a dispărut.
Dacă partea a pierdut înscrisul, da poți veni cu un martor. Depinde ce înscris era. Dacă
actul juridic necesită un act ad probationem este în regulă. Dacă era cerut ad validitatem, este
cam greu. Martorii dovedesc faptul că actul a existat și după vorbim de forma juridică. La fel
la imposibilitate. Dacă 2 prieteni fac o ipotecă, au nevoie de un înscris, altfel nu există
negotium.
Dacă părțile convin, da, este dispoziția lor.
La ultimele 2 nu este cazul.
Așadar, ar fi trebuit să eliminăm doar primul caz.
8.2. Cine poate fi martor
Teoretic, orice persoană poate fi martor, cu singura condiție să cunoască anumite fapte
care să aibă relevanță în cauza respectivă.
8.2.1. Cine nu poate fi martor
Art. 315 NCPC.
(1) Nu pot fi martori:
1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți;

98
 Norme dispozitive – părțile pot conveni să audieze persoanele respective. Convenția
poate fi și tacită – tu propui o rudă, partea adversă știe că este rudă și nu se opune.
4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;
5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.
Norme de ordine publică – părțile nu pot să audieze astfel de persoane, chiar dacă ar
conveni. Se poate invoca din oficiu și se poate invoca nulitatea depoziției chiar în căile de atac.
Instanța nu va primi o astfel de mărturie.
(2) Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate că martori și persoanele
prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.
În ceea ce privește rudele, ele pot fi audiate drept martori, fără convenția părților, în
procesele de familie, de divorț și cele referitoare la filiație. Însă, descendenții nu pot fi trimiși
ca martori. Sunt prea subiectivi. Rațiunea este că în aceste procese, datorită intimității
relațiilor de familie, sfera persoanelor care cunosc informații directe, nemijlocit sunt rude.
Persoanele care nu sunt rude, cunosc situația via rudelor, “am auzit că …”, nu sunt utile în
cazul mărturiei, pentru că în cazul martorilor interesează cunoașterea directă a faptelor, nu
cunoașterea lor indirectă (nu prezintă suficientă încredere, se bazează pe o relatare subiectivă
a cuiva).
8.2.2. Persoanele scutite de a depune mărturie
Pe lângă persoanelor care nu pot fi martori, exista o categorie de persoane care nu pot
fi obligate să depună mărturie. Mărturia nu este facultativă, mulți spun “ai vrea să fii
martor?”, poți întreba din curtoazie, dar nu are un drept de dispoziție, astfel încât, persoana
care știe un lucru care face obiectul unui proces, are obligația de a depune mărturie care se
materializează în momentul în care instanța o citează.
În cazul în care persoanele care pot refuza să depună mărturie, dacă ele o depun, este
valabilă, dar ele nu pot fi obligate. Aceste scutiri de a depune mărturie sunt în legătură cu
persoane, care, prin mărturia respectivă, ar devoala un secret profesional, ceea ce înseamnă că,
de cele mai multe ori, dacă ar face greșeala și ar depune mărturia ar fi supuse unor sancțiuni
disciplinare sau pecuniare în sfera serviciilor pe care le furnizează.
Art. 317: Persoanele scutite de a depune mărturie
(1) Sunt scutiți de a fi martori:
1. slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii
judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora legea
le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de care

99
au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după încetarea
activității lor;
Textul este general, multe din aceste profesii au ele însele reglementari stricte în ceea ce
privește posibilitatea de a fi martori. Astfel, Legea 51/1995 prevede în mod expres că avocatul
nu poate fi chemat ca martor în legătura cu faptele pe care le-a aflat în exercițiul contractului
pe care l-a încheiat cu un client. Mai mult, chiar dacă mandatul avocatului a luat sfârșit, tot
ce a aflat în legătură cu cauza respectivă trebuie să păstreze secret. Secretul profesional este
de ordine publică. Este baza încrederii în avocat, baza apărării și aici oare mai contează dacă
partea îl poate dezlega sau nu? Mărturia dată este nulă. El nu poate fi martor și punct.
Nelegalitatea nu pică pe mijlocul probei, ci pe obiectul ei. Secretul profesional este protejat.
La fel și pentru notari și executori. Secretul este o obligație.
În legătură cu secretele profesionale, avocatul nici măcar de către parte nu poate fi
dezlegat. El poate depune o mărturie privind împrejurări ce au avut loc sub mandatul lui, dar
fără să zică ceva de secretele profesionale. Nici măcar partea nu-l mai poate dezlega.
2. judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției
lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna
din persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1 și 2 la o pedeapsă penală sau la disprețul
public.
Principiu: nimeni nu este obligat să se incrimineze pe el sau pe cel apropriat. Nemo
contra se edere cogitur.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepția slujitorilor cultelor, vor putea
totuși depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de partea
interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2,
dacă autoritatea au instituția pe lângă care funcționează ori au funcționat, după caz, le dă
încuviințarea.
Aceste persoane nu sunt interzise, ci sunt doar scutite. Adică pot fi audiate, dacă vor. Nu
sunt obligate. Dacă depun mărturie, mărturia este valabilă, dar pot fi sancționați pentru că și-
au încălcat alte obligații de cei față de care au dezvăluit secrete. Aceasta este teoria clasică,
care este un pic greșită conform BRICIU. El crede că totuși ele nu pot fi audiate bazându-se
pe alin. (2). Logica doctrinei clasice trebuie judecată prin acest alineat. Pare să fie o normă
privată. Dacă vin părțile și te dezleagă de obligația de confidențialitate, putea depune mărturie

100
doar dacă legea nu prevede altfel. Trebuie să vedem în legile speciale ce dispoziții speciale sunt
cele care reglementează activitățile acestor profesioniști.
În legătura cu aceste persoane, printr-o dispoziție generală se arată că ele vor depune
mărturie dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu sau profesional de către partea care
avea această calitate. Însă, dispoziția este generală, pentru că, de exemplu, în cazul avocaților
nu poți fi dezlegat, în cazul judecătorilor n-are cine să dezlege de secretul deliberării (CSM-ul
nu are aceasta atribuție). Așadar, uneori este un interes public în păstrarea secretului.
La fel, în cazul slujitorilor cultelor, există text expres conform căruia nu pot fi dezlegați
în legătură cu activitatea de serviciu în care au aflat secretul. Trebuie privit mai amplu, această
reglementare vorbește de preoții în genere, trebuie să mergi la reglementările specifice fiecărei
categorii de cult. Astfel, în ceea cea ce privește reglementarea bisericilor ortodoxe române,
într-adevăr, se face o distincție între secretele aflate sub taina spovedaniei care nu pot fi
dezlegate și secretele aflate într-o altă împrejurare, dar în activitatea preoților pentru care ei
pot fi dezlegați, pot primi dreptul de a depune mărturie de la superiorul lor. În legătură cu alte
faptele care s-au petrecut în afara activității de preot, nu au nevoie de o astfel de dezlegare.
Nu există o limită de vârstă pentru a fi martor. În ceea ce privește minorii mai mici de
14 ani și cei lipsiți de discernământ, aceștia pot depune mărturie, dar nu depun jurământ și
instanța va avea în vedere, la evaluarea mărturiei lor, situația specială în care se află.
Uneori dacă numai proba cu martori poate sluji la aflarea adevărului, iar la fața locului
au fost numai minori, judecătorul n-are ce face, trebuie să-i audieze (e.g.: accident într-o clasă,
învățătorul este parte în proces, deci nu poate depune mărturie, iar restul sunt minori). Desigur,
nu poți audia un minor cu privire la sensul prevederile unui contract, dar îl poți audia în legătură
cu faptul că într-o camera au fost anumite persoane.
La fel și pentru cei lipsiți de discernământ, ei nu sunt puși sub interdicție, au perioade în
care au discernământ și perioade în care nu. În funcție de întrebări, instanța va evalua dacă lipsa
de discernământ este una atât de grava încât nu-i poți întreba sau este vorba de un act de
recunoașterea unui persoane, chestiuni uzuale.
8.3. Administrarea probei cu martori
8.3.1. Aspecte generale
Martorii trebuie citați. În NCPC se vorbește și de ipoteza în care partea s-a obligat să
aducă martorul, astfel încât, este posibil că una dintre părți să zică “nu mai citați, aduc eu
martorii, pentru că sunt propuși de mine”. În cazul în care martorii nu vin, instanța va trebui
să-i citeze, pentru că nu poate sancționa partea pentru indolența martorului, motiv pentru care,
de cele mai multe ori, martorii sunt citați de la bun început.

101
 În cazul în care martorul nu se prezintă, va fi amendat și se va dispune aducerea lui cu
mandat, iar, dacă nu vine nici după dispunerea aducerii cu mandat, instanța va proceda la
judecarea pricinii. Nu-l va mai audia și își va întemeia hotărârea pe audierea celorlalți martori
sau pe alte probe. Nu este vina părții că nu se prezintă, dar nici instanța nu poate stopa procesul.
Aducerea cu mandat înseamnă că un polițist delegat de instanță se duce la martor acasă
și-l invită la instanță, însoțind-l, DAR polițistul nu-l poate reține (nu este caz de reținere).
Aici depinde de cum este martorul: unii dacă vedeau polițistul la ușă și erau în pijama, în pijama
se duceau la instanță (hihi), alții răspund la afirmația “am venit să vă duc la instanță”, “ei și
cum o s-o faci?”. În acest ultim caz, polițistul va face proces-verbal în care va consemna acest
lucru. Dacă martorul nu vrea să meargă, nu poate fi constrâns. El are două atitudini: merge
de bună voie sau, dacă știe că nu poate fi reținut, refuză să fie însoțit la instanță. Doar amenda
este incidentă (și incitantă).
Dacă nici după această procedură nu se prezintă, instanța continuă procesul fără a-l mai
audia. Dar ce vină are partea? Nu poate fi culpa in eligendo. În practică se permite părții care
are un deficit de apărare să propună un alt martor.
Înlocuirea martorilor. Martorii odată admiși, nu mai pot fi înlocuiți după cum vrea
partea. Desigur, până la încuviințarea probei partea îi poate schimba, dar odată încuviințată și
au fost identificați martorii, schimbarea lor nu poate avea loc oricum (nu mai sunt ai părții, sunt
ai cauzei, astfel încât, chiar dacă partea ar renunța la audierea lor, partea adversă poate insista
ea pentru audiere). Instanța nu ți-a admis 2 martori, ci audierea martorilor X și Y, determinați.
Totuși, motive precum moartea, dispariția sau alte cazuri bine justificate (nu vrea să vină,
este plecat pentru mult timp undeva departe) pot îndreptăți partea să schimbe martorul după ce
a fost admis. Acest lucru se face pe baza unei încheieri în care instanța apreciază dacă motivul
este întemeiat și dă un termen de 5 zile în care să depună o listă cu alți martori. Sancțiunea
nedepunerii listei este decăderea.
De regulă, martorii se audiază în fața instanței. Martorii pot fi audiați și în afara
instanței atunci când martorul este împiedicat, este netransportabil, are o boală gravă (art. 314
NCPC). În acest caz, instanța se va deplasa, iar dacă se află într-o altă localitate, poate face o
comisie rogatorie.
Dacă martorii sunt audiați în afara instanței, părțile trebuise citate, pentru că și ele pot
pune întrebări martorilor, grefierul că să consemneze și procurorul dacă participă la proces.
În practică se încearcă de multe ori și chiar se reușește să se creadă că ar fi suficientă
depunerea unei declarații autentificate a acestuia. Chiar părțile întreabă. Martorii sunt jenați
uneori să vină în instanță. Dar este ilegal conform legii române. În alte state sunt permise, dar

102
nu sunt nici ele văzute ca niște audieri. Trebuie să fie confruntată declarația scrisă cu cea
verbală. Se încalcă posibilitatea instanței și a părților de a pune întrebări martorilor. Acest lucru
este esențial, mai ales pentru instanță. Declarația scrisă ar putea fi făcută și de altcineva și
însușită de martor. Instanța va trebui să nu ia în seamă declarația aceasta scrisă.
8.3.2. Audierea martorilor
Înainte de a fi audiați propriu-zis martorii, au loc următoarele operațiuni:
1) Identificarea martorilor – art. 318 NCPC
Aceasta operațiune vizează 3 elementele:
a. numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârsta martorului. Prima parte a
identificării are un dublu scop:
- să identifice că persoana care depune mărturie este cea care a fost chemată;
- profesia și vârsta: configurarea personalității martorului, astfel încât, unele întrebări,
anumite așteptări și unele aprecieri ale probei, vor avea indisolubil legătura cu vârsta și profesia
martorului. Martorii de vârste diferite pot avea percepții diferite asupra unor lucruri, iar cei care
au profesii diferite vor răspunde cu dezinvoltura la anumite întrebări sau nu vor înțelege nimic
din alte întrebări.
b. dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad.
Această întrebare are rolul de a permite părții adverse să se opună la întreaga mărturie
(poate partea adversă nu cunoaște gradul de rudenie, iar acesta ar fi momentul limită la care ar
putea să se opune).
Rudenia este un caz de neacceptare a martorului, dar interdicția este una relativă, în
sensul că partea adversă va putea să accepte ca martorul să depună mărturie. Chiar și în acest
caz informația este necesară, deoarece, în funcție de acest lucru, judecătorul va aprecia
sinceritatea martorului.
c. dacă se află în serviciul uneia dintre părți.
Această ultimă întrebare vizează de pe o parte posibilitatea părții adverse celei care a
propus martor, să se opune mărturiei, deoarece persoanele aflate în dușmănie sau în legături de
interese cu vreuna dintre părți nu pot fi audiate că martori (dacă este în serviciul uneia dintre
părți, se poate spune că are interes în legătură cu partea respectivă) și pe de alta parte, contează
chiar dacă partea adversa nu se opune, în ceea ce privește aprecierea sincerității.
2) Depunerea jurământului – art. 319 NCPC
Decomandată, legislația noastră, cu toate că statul este laic, nu a găsit altă formulă de a
garanta sinceritatea martorului decât tot cea religioasă. Discuții au fost, mai ales cu privire la
faptul dacă martorul ar trebui să jure sau să aibă o altă garanție a sincerității lui. Într-o societate

103
în care sinceritatea ar fi o trăsătură generală, teoretic n-ar fi nevoie de așa ceva, dar încă din
vremuri mai vechi s-a constatat că oamenii nu au ca trăsătură generală sinceritatea și că ea
poate fi obținută în cazul unora prin conștiința lor, iar în cazul celorlalți prin jurământ. S-a
dovedit de-a lungul timpului că în fața emoției produse de jurământ, martorul nu minte atât de
mult. Până în prezent, nu a fost dovedită o altă valoare care să înlocuiască jurământul.
Realitățile din spatele acestei formule sacramentale nu mai sunt la fel de solide ca în 1800,
jurământul a rămas, dar credința în valoarea jurământului nu mai este aceeași.
Formula jurământului este adaptată pentru a permite utilizarea ei de către cei care au o
altă confesie, inclusiv de către atei.
Jurământul clasic presupune formulă "Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde
nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Se spune ținând mâna pe cruce sau pe
Biblie. Apare o altă întrebare pe care judecătorul trebuie să o adreseze martorului: dacă este
creștin, dacă are altă confesiune sau dacă este ateu, pentru a știi cum să adapteze formula.
Dacă martorul are altă confesiune, referirea la divinitatea se schimbă în funcție de
confesiunea martorului. Referirea la divinitate rămâne, dar punerea mâinii pe cruce sau pe
Biblie, în principiu, nu se mai traduce în cadrul altor religii.
Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: "Jur pe onoare și conștiință că
voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu."
Mai există o formulă care se adresează celor care au o confesiune, dar confesiunea le
interzice jurământul. Anumite biserici creștine interzic jurământul în sine, astfel încât aceștia
vor spune "Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu".
Despre jurământ se face mențiune în depoziția martorului, pentru că altfel nu se poate ști
dacă s-a făcut să nu, iar lipsa jurământului atrage nulitatea mărturiei (ar fi lipsită de singura
garanție găsită de legiuitor).
BRICIU zice că lipsa jurământului atrage nulitatea relativă (deși anul trecut a zis că
este absolută). Însăși credința în depoziția martorului are la bază ideea că el spune adevărul,
pentru că jură. Nu se poate invoca în căile de atac.
După depunerea jurământului, președintele va pune în vedere martorului că, dacă nu va
spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Și despre acest lucru se va face
mențiune în procesul-verbal al depoziției martorului. Nemenționarea acestui aspect atrage
sancțiunea nulității relative. Intervine nulitatea, încât dacă nu i se pune în vedere acest aspect,
se pleacă de la premisa că el nu a fost la fel de stimulat să zică adevărul pe cât ar fi fost dacă i
se spunea că riscă să săvârșească o infracțiune, ceea ce înseamnă că mărturia lui are mai puțină

104
credință. Nu este absolută, căci oricum martorul ar fi trebuit să știe că mărturia mincinoasă este
sancționată de legea penală, în virtutea principiului nemo censetur ignorare legem.
/!\ Minorii mai mici 14 ani și cei care nu au discernământ, dar nu sunt puși sub interdicție
nu depun jurământ.
3) Audierea propriu-zisă
Martorii sunt audiați separat. Trebuie audiați în aceeași ședință, dar nu este o regulă
imperativă. Trebuie în final ca martorii să nu știe ce au zis ceilalți, ca să nu-și modifice mărturia.
La început martorul este lăsat să expună liber aspectele pe care le cunoaște în legătură cu
motivele pentru care a fost citat.
După care, i se pun întrebări în următoarea ordine:
a. președintele, eventual unul dintre judecători din complet dacă completul este
colegial;
b. partea care l-a propus (NU automat reclamantul!);
a. partea adversă;
b. procurorul, dacă participă la judecată.
În principiu, întrebările puse martorului se pun prin intermediul Președintelui, dar ceilalți
judecători, precum și părțile și procurorul pot solicita Președintelui dreptul de a pune întrebări
directe. Corectă este formula “Domnule Președinte, întrebați, vă rog, martorul următorul
lucru”, Președintele, dacă acceptă întrebarea, îi va spune martorului “răspundeți la această
întrebare: [o repetă]”. Uneori, însă, părțile sau alt judecător va spune “Domnule Președinte,
îmi permiți să pun direct o întrebare martorului”, nespunând care. De ce via Președinte?
- este obligatoriu ca întrebările să se adreseze prin Președinte, pentru că el conduce
ședința;
- el poate cenzura anumite întrebări dacă nu au legătură cu dezlegarea procesului.
Încheierea prin care s-au stabilit martorii stabilește și împrejurările de fapt care urmează a fi
dovedite. Înseamnă că o întrebare în afara împrejurărilor respective nu poate fi acceptată.
Totuși există posibilitatea punerii de întrebări directe și partea poate uza de ea în ipoteza
în care vrea un efect imediat. Prin întrebarea indirectă, se pierde ceva timp, martorul are o
perioadă în care gândește. Reacția/ezitarea lui la întrebarea directă poate fi evaluată, pentru că,
de multe ori, la martor nu evaluezi numai ce spune, ci și cum spune, emoțiile cu care spune.
/!\ Și la întrebările directe Președintele poate opri martorul din a răspunde dacă apreciază
că întrebarea nu are legătura cu procesul.
Art. 321 alin. (6). Întrebările se consemnează din oficiu! După legea 310 nu mai este
la cerere. Este o protecție în plus pentru părți.

105
 Depoziția martorului este liberă, nu trebuie să citească răspunsul, dar cu încuviințarea
Președintelui poate să se folosească de anumite hotărâri atunci când este vorba de calcule, cifre,
date, denumirea unor părți sau ale unor alte persoane.
După ce au fost ascultați, martorii rămân în sala de judecată, pentru că în funcție de
depozițiile celorlalți martori, dacă apar neconcordanțe, judecătorul poate dispune reaudierea
lor sau chiar confruntarea martorilor a căror depoziții prezintă neconcordanțe.
Mărturia se consemnează de grefier. Acum mărturia este consemnată cuvânt cu cuvânt
de către grefier direct, fără nicio implicare a președintelui. Era posibil ca președintele să
distorsioneze mărturia. Ba folosea sinonime, ba scurta și partea credea că era foarte importantă
partea spusă de ea în integralitate. Este un pic prea scrupuloasă schimbarea.
Această modificare se aplică de îndată, fiind vorba de o administrare a probelor,
indiferent de data la care a început procesul.
După consemnarea mărturiei, va fi citită de martor și semnată de grefier, judecător și
martor. În cazul în care martorul refuză să semneze, se va face referire în încheierea de ședință
și mărturia va fi valabilă.
Locurile nescrise din declarație trebuie barate cu linii, astfel încât să nu se poată face
adăugiri. Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și
semnate de judecător, de grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare.
8.4. Aprecierea probei cu martori
Arta de a prezida și a conduce dezbaterile judecătorești – Mihail Trigoane, Președinte la
Curtea de Apel Timișoara în perioada interbelică.
Nu orice probă legală este și utilă. Trebuie să se verifice sinceritatea martorului. Se
afirmă faptul că proba cu martori este o probă nesigură, de multe ori. Aproape totul este
subiectiv în această materie. Martorul cult reconstruiește un film al evenimentelor aproape
identic cu cel real din punct de vedere al cursivității logice, dar fals. Creează un teatru perfect.
Mărturia în sine a scăzut ca probă, este o probă nesigură. La baza era mai sigur decât
înscrisul deoarece jurământul garanta, avea o solidă acoperire în realitate, în privința oamenilor,
în timp ce înscrisul era o probă nesigură pentru mijloacele de depistare a falsității erau reduse
(acum sunt mai mari, în timp ce încrederea în jurământ a scăzut foarte mult). Pragul de 250 de
lei se explică prin scăderea puterii probei cu martori. Cu toate acestea, în anumite domenii
proba cu martori rămâne esențială, întrucât în multe situații nu este proprie proba cu înscrisuri
(pricini delictuale, posesie, uzucapiune, latura civilă a proceselor penale etc.).
Aprecierea probei se face de judecător care apreciază sinceritatea martorului și măsura
în care depoziția corespunde realității. Sinceritatea este o problemă care se raportează la

106
convingerea proprie. O mărturie nesinceră este înlăturată și se naște prezumția de comitere a
infracțiunii de mărturie mincinoasă, dacă se îndeplinesc condițiile.
Înlăturarea depoziției unui martor trebuie motivată. O înlăturare nemotivată atrage
casarea hotărârii că neîntemeiată. Un martor poate fi suficient pentru ca judecătorul să-și
întemeieze hotărârea, după cum poate înlătura mărturia a 10 martori și să-și întemeieze
hotărârea pe mărturia unuia singur (dar trebuie să motiveze).
Aspectele legate de evaluarea sincerității și realității sunt chestiuni de fapt și nu intră sub
controlul instanței de recurs, care judecă numai în drept. Judecătorul va determina:
- sinceritatea martorului;
- în ce măsura depoziția să corespunde realității.
Alterarea mărturiei se poate face prin ascunderea realității (deși martorul o cunoaște) sau
prin modificarea realității. Judecătorul poate aprecia această alterare ținând cont de relația
dintre martor și cel care l-a propus (spre exemplu, noțiunea de legături de interese este una
largă). Sinceritatea se poate desluși prin analizarea aspectelor asupra cărora se întreabă
martorul înainte de luarea depoziției, potrivit art. 318 NCPC.
Dacă va constata că depoziția este nesinceră, instanța o va înlătura din proces.
Depoziția ar putea să nu corespunda realității, chiar dacă martorul este sincer, întrucât martorii
pot percepe realitatea în mod diferit. De obicei, evenimentul descris de martor este privit de
acesta marginal, din exterior, are o percepție diferită față de cea avută de părți.
Trebuie verificată și realitatea celor spuse. Martorul poate fi sincer, dar să știe lucruri
false. Mai trebuie observat caracterul direct al informației prezentate de martor. Judecătorul
trebuie să chestioneze martorul pentru a vedea dacă ceea ce spune a cunoscut prin propriile
simțuri sau reprezintă, în realitate, o expunere a altcuiva (adică o probă indirectă). De principiu,
trebuie să fie folosite în proces doar probele directe. Dacă martorul răspunde la întrebarea
judecătorului “de unde știți lucrurile?” că le cunoaște “de la partea care m-a propus martor”
atunci mărturia este ineficientă, întrucât se confundă cu o mărturie a părții. Dacă răspunde
“cunosc aceste aspecte de la X”, atunci instanța poate dispune ascultarea lui X că martor. Dacă
X a murit, este bună și mărturia celui din proces, dar proba va fi mai slabă.
Se vor avea astfel în vedere împrejurările în care martorul a luat cunoștință despre cele
relatate, dacă a luat cunoștința în mod direct, vârsta martorului, ocupația lui, gradul de cultură,
timpul scurs între luarea la cunoștință și relatarea faptului.

107
 9. Prezumțiile
9.1. Noțiune
Conform art. 327, prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage
dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Astfel, prezumția în sine nu este o
probă ca natură juridică, ci este un raționament logic care se bazează pe o situație premisă
cunoscută și care, prin forța rațiunii, conduce la anumite consecințe necunoscute, dar pe care
le vom aprecia ca fiind cunoscute, fie în virtutea unei dispoziții legale (prezumții legale), fie în
virtutea gândirii judecătorului (prezumții judiciare/simple). Exemplu clasic de prezumție legala
(art. 414 C.civ.):
a. Avem un fapt cunoscut că un bărbat este căsătorit cu o femeie;
b. Avem un al doilea fapt cunoscut: femeia a născut, iar copilul a fost conceput în
timpul căsătoriei;
c. Ele nasc prezumția că un fapt necunoscut (al cui este copilul) este cunoscut:
tatăl copilului este soțul mamei.
Astfel, din 2 fapte cunoscute, tragem concluzia unui fapt necunoscut și anume că soțul
mamei este tatăl copilului.
Dar este o prezumție relativă, pentru că permite proba contrară. Alin. (2) prevede acest
lucru. Nu este suficient să creezi un dubiu pentru a o răsturna, ci o probă indubitabilă. Nu este
o prezumție simplă, nu poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă.
Clasificarea în legale și judiciare se face în funcție de cine face conexiunea logică:
legiuitorul sau judecătorul.
Acest raționament funcționează pentru orice prezumție. Trebuie găsit un fapt dovedit și
în legătură cu acest fapt se găsește un fapt conex ce trebuie dovedit.
9.2. Prezumțiile legale
Prezumțiile legale sunt determinate, se găsesc în textele de lege. Se împart în:
a. prezumții legale simple/relative (iuris tantum) – permit proba contrară. În
exemplul de mai sus, soțul mamei poate veni cu dovezi din care să rezulte că această prezumție
bazată pe un comportament obișnuit al raporturilor de familie, nu se verifică în cazul respectiv;
b. prezumții absolute (iuris et de iure) – împotriva lor nu se poate face proba
contrară.
BRICIU: la ora actuală, această clasificare a rămas fără fundament, astfel că în prezent
nu mai identificăm astfel de prezumții. În Codul din 1824 există prezumția de adevăr rezultată
din puterea lucrului judecat, dar NCPC nu a mai păstrat această prezumție. Nu înseamnă că nu
a mai păstrat autoritatea de lucru judecat, ci a înlocuit noțiunea de putere de lucru judecat cu

108
noțiunea de autoritatea de lucru judecat care exprimă același lucru, dar al cărei fundament nu
se mai găsește într-o prezumție absolută de adevăr, ci în necesitatea de a nu repeta la infinit
litigiile, adică principiul imutabilității unui litigiu. Sursa acestei reguli nu mai este prezumția
absolută de adevăr, ci necesitatea absolută de ordine socială.
BRICIU: noțiunea de absolut este incompatibilă cu noțiunea de prezumție, nu poate
fi prezumție și tot odată absolută. Noțiunea de prezumție include în ea probabilitatea, deci nu
poate fi o probabilitate absolută, deci un lucru atât de probabil încât este absolut. Dacă ai
constatat că un lucru este absolut, atunci nu mai este prezumție, ci regulă de drept (cum
autoritatea de lucru judecat a trecut din rândul prezumțiilor în rândul regulilor de drept).
La fel se întâmplă și în cazul incapacităților, care au la bază niște probabilități pe care
legiuitorul, pentru a nu le verifica de la caz la caz, le-a ridicat la rangul de reguli de drept. De
exemplu, incapacitatea medicilor curanți de a primi donații. Aici este o prezumție, se prezumă
că, de principiu, cel care îngrijește pe cel bolnav are o influență marcantă asupra liberalităților
pe care le-ar putea face, dar pentru a nu verifica (la asta a fost, la asta n-a fost), legiuitorul din
această prezumție, a tras o regulă de drept și anume incapacitatea (la baza a avut un număr
repetat de prezumții verificate). Legiuitorul și-a asumat această probabilitate, spunând că decât
să stea judecătorii să verifice fiecare caz în parte, stabilește el regula drept a incapacității.
Aceeași este situația și în cazul pusului sub interdicție, poate uneori mai este lucid, dar
legiuitorul a spus că toate actele sale sunt nule, tocmai pentru a nu mai verifica cât de lucid a
fost, dacă și-a revenit sau nu. Și în acest caz este o prezumție conform căreia cel lipsit de
discernământ nu va reuși să-și gestioneze afacerile, dar s-a făcut regulă de drept.
/!\ Nu trebuie să confundam regulile de drept cu prezumțiile. Prezumțiile în sine implică
o probabilitate.
c. prezumțiile mixte – permit proba contrară, dar nu cu orice mijloc de probă, ci
cu un anumit mijloc de probă sau de anumite persoane sau în anumite situații. Exemple:
- Art. 412. Timpul legal al concepțiunii:
(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea
nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă științifice (nu poți să vii cu martori, ci o probă cu
expertiză) se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul
de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.
- Art. 660. Prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune:
(1) Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a
fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-

109
un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin
uzucapiune, în condițiile legii.
/!\ Uzucapiunea nu este o probă, ci o realitate juridică. Deci, excluzând ipoteza
uzucapiunii, dacă proba este intrinsecă, vorbim despre titlul de proprietate, iar dacă proba este
extrinsecă, trebuie să existe un semn de necomunitate. Nu se poate folosi proba cu martori.
- Art. 411. Posesia de stat conformă cu actul de naștere:
Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație fată de mamă decât aceea ce rezultă din
actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.
Se acceptă orice mijloc de probă, dar doar în contextul existentei unei hotărâri
judecătorești prin care s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrata că
mama a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut.
- Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței făcută de
creditor către debitor – art. 1503 C.civ.
Sub imperiul Codului civil de la 1864 era o prezumție absolută (prezumția stingerii
obligației de plată). Actualmente, este o prezumție mixtă. Este situația în care creditorul are un
înscris cu semnătură privată cu mențiunea “bun și aprobat”, într-un singur exemplar, prin care
este dovedită creanța față de debitor. Creditorul remite înscrisul debitorului, în contextul în
care știe că nu va putea dovedi creanța prin martori. Dacă creditorul dă debitorului
(adversarului) singura dovadă contra lui, înseamnă că nu mai are niciun interes să mai
urmărească creanța. Din faptul remiterii și faptul că înscrisul era unica dovadă a creanței
rezultă concluzia (pe baza unei probabilități suficient de mari) că stingerea datoriei s-a produs
în vreun fel. Totuși, proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe
altă cale. Se face proba că nu s-a stins prin plată, ci că s-a stins prin alt mod. Chiar debitorul ar
fi interesat să facă această dovadă.
Așadar, singura probă contra acestei prezumții se face arătând-se că stingerea obligației
s-a făcut pe altă cale. Sub imperiul Codului civil de la 1864, proba contrară nu se putea face
decât pe cale de mărturisire. Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă
autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât
stingerea obligației (spre exemplu, poate era un pericol de incendiu și creditorul a remis
înscrisul autentic debitorului pentru a-l conserva). Înscrisul autentic nu este singurul exemplar.
9.3. Prezumțiile judiciare
Prezumții judiciare sunt infinite, în orice proces judecătorul va opera prezumții.
Pentru că o prezumție judiciară să fie admisibilă– 2 condiții cumulative:

110
 a. prezumția să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului
pretins și necunoscut – să aibă rezonabilitatea de a conduce la un anumit fapt;
Legătura de conexitate și vecinătate între faptul cunoscut și cel necunoscut trebuie să fie
una semnificativă, doar că nu a fost identificată de legiuitor, pentru că aceasta creează o situație
particulară. Potrivit jurisprudenței, nu pot sta la baza prezumțiilor judecătorești simplele
alegații ale părților, fără să existe o bază probatorie. De asemenea, se mai consideră în doctrină
și în jurisprudență că faptul cunoscut pe care partea trebuie să-l dovedească pentru a ajunge
prin conexitate la faptul cunoscut trebuie să fie procurat în mod licit.
b. este admisibilă numai în măsura în care este admisibilă și proba cu
martori. În cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă, nici prezumțiile judiciare nu
vor putea fi folosite.
Există o discuție în doctrină și jurisprudență legată de posibilitatea instanței superioare
de a analiza admisibilitatea probei cu prezumția judiciară. Se face o diferențiere:
- îndeplinirea condiției 2 – ar putea fi verificată de instanța superioară de apel sau de
recurs, pentru că admisibilitatea probei cu martori este o problemă de drept.
- în privința condiției 1 – aceasta ar putea face obiectul controlului judiciar numai în fața
instanței superioara de apel, nu și în fata celei de recurs, întrucât aprecierea puterii și greutății
este o chestiune de fapt ce nu intră în competentele instanței de recurs.
9.4. Efectul prezumției
Art. 328 NCPC. În primă fază, partea trebuie să dovedească numai faptul vecin și conex
celui generator de drepturi și obligații. În a doua fază intervine o scutire de probă în privința
faptului generator de drepturi și obligații.
Afirmația potrivit căreia prin existența unei prezumții partea este scutită de dovada este
neadevărată. Trebuie făcută dovada faptului vecin și conex (faptul că era căsătorit la momentul
nașterii copilului etc.), partea fiind scutită de dovedirea faptului necunoscut, ce se dovedește
prin prezumția însăși. Dacă se dorește răsturnarea prezumției, se inversează sarcina probei.
10. Expertiza
10.1. Noțiune
Este o probă care presupune că judecătorul are nevoie de opinia unui specialist, deoarece
pentru înțelegerea unei situații de fapt, cunoștințele lui nu sunt suficiente. Limitele
cunoștințelor judecătorului sunt în zona dreptului. Expertiza este mijlocul de probă prin care se
lămuresc aspecte de fapt pentru care sunt necesare cunoștințe de specialitate.

111
 Expertiza are caracter facultativ. Rezultă din art. 330 NCPC (atunci “când”) care
prevede că atunci când instanța apreciază că este, dispune expertiza. Însă, există cazuri
excepționale în care legiuitorul obligă pe judecător să facă expertiză.
Cazuri în care expertiza este obligatorie:
a. Expertiza psihiatrică în cazul punerii sub interdicție, ceea ce înseamnă că
judecătorul nu poate dispune decât după ce a obținut avizul unor specialiști. Aceștia se vor
pronunța în legătură cu bolile de care suferă persoana lipsită de discernământ, dacă lipsa de
discernământ este totală/parțială, continuă/discontinuă;
b. În cazul conceperii copilului într-o anumită perioadă a timpului concepțiunii
sau în afara acestuia se cer mijloace științifice de probă (proba cu expertiză, art. 412 C.civ.);
c. În cazul înregistrării tardive a nașterii (Legea nr. 119/1996 instituie
obligativitatea avizului experților). Nu se declara nașterea când are loc, ci peste 1-2 ani;
d. În cazul despăgubirilor pentru expropriere. Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede că: dacă organul expropriator face o
ofertă, dar expropriatul nu o vrea, se face o cerere de expropriere și se desemnează automat o
comisie de experți pentru a se verifica valoarea reală care nu poate fi mai mică decât cea oferită
de către expropriator și nici mai mare decât cea cerută de expropriat;
e. În cazul garantării drepturilor gerantului împotriva celui gerat – art. 1337
C.civ. arată că gerantul va putea să-și înscrie în cartea funciară suma reprezentând cheltuielile
pe care le-a făcut în calitatea sa de gerant, dar numai după o expertiză efectuată de către un
expert desemnat de instanță;
f. În cazul formării loturilor în procesul de partaj – art. 985 alin. (3) NCPC:
instanța va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Judecătorul nu poate
face el loturile după cum apreciază, ci trebuie expertiză care să spună ce valoare au bunurile,
pentru că în funcție de valoarea lor se fac fel și fel de variante de loturi, care trebuie să fie
proporționale. Dacă părțile se înțeleg cu privire la cum se împart bunurile, nu se mai face nicio
expertiză, intervine mutuus consensus.
10.2. Sediul materiei.
Regulile se află, în principiu în NCPC (art. 330 – 340), dar există și reguli speciale în:
- OG 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și
extrajudiciară;
- OG 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină
legală;
- OG 190/2000 privind regimul metalelor prețioase;

112
 - OG 75/2000 privind autorizarea experților criminaliști.
Se observă faptul că nu exista un singur fel de expertiză, ci mai multe:
- expertize tehnice:
 expertiza tehnică evaluatoare;
 expertiza tehnică privind starea construcțiilor – pricina în care se invocă viciile lucrului
vândut, trebuie un expert care să spună dacă viciile sunt de structură sau nu, dacă pot fi
remediate sau nu;
 expertiza tehnică topografică etc.
- expertize contabile;
- expertize medico-legale;
- expertiza de autentificare a unui obiect de artă;
- expertize criminalistice (expertiza grafoscopică mai ales în materia falsului în
înscrisuri).
10.3. Încuviințarea expertizei
Se încuviințează fie la cererea uneia dintre părți, fie din oficiu, dar după punerea în
discuție părților. Încheierea de încuviințarea a probei cuprinde/stabilește:
a. Desemnarea expertului/experților;
Instanța desemnează 1 sau 3 experți, niciodată 2 pentru a se putea forma majoritatea în
cazul în care între ei apar divergențe. Sunt desemnați fie prin consimțământul părților, adică
ambele părți zic că îl vor pe X, fie dacă părțile nu se înțeleg, sunt desemnați prin trageri la sorți.
În ambele cazuri nu poate fi desemnat oricine, ci numai un expert autorizat. Experții autorizați
se află pe o listă făcută de Biroul de Expertize care se găsește pe pagina Ministerului Justiției.
OG 2/2000 ne zice ce este un expert autorizat. Trebuie să te înscrii pe o listă a ministerului
justiției, pe specialități. Lista este publicată. Se desemnează la nivel local.
În cazul în care într-un domeniu nu există experți autorizați, se va apela la specialiști.
Specialiștii nu sunt experți autorizați, ci persoane care întrunesc aceleași calități de pregătire
ca un expert autorizat, dar care nu au dorit să-și ia atestatul de expert autorizat. Art. 330 se
aplică și specialiștilor.
Instanța poate desemna un laborator în cazul expertizelor medico-legale sau
criminalistice.
Dincolo de experții desemnați de instanță, părțile au dreptul să-și desemneze și ele
experții proprii care să le consilieze la efectuarea expertizei. Ei nu sunt desemnați de instanță,
ci aleși și plătiți (direct pe baza de contract) de părți, dar sunt încuviințați de către instanță,

113
pentru că și ei trebuie să întrunească condiția de a fi experți autorizați sau specialiști. Aceste
persoane joacă rolul de consilieri ai părților și îi reprezintă la lucrările expertizei, fac observații,
pun întrebări, eventual întocmesc un raport separat.
b. Obiectivele expertizei adică întrebările la care expertul/experții trebuie să
răspundă (“în dovedirea …” – încheierea stabilește și împrejurările care trebuise dovedite);
c. Termenul în care trebuie efectuată expertiza;
d. Onorariul provizoriu al expertului/experților;
Trebuie depus în termen de 5 zile de la numirea expertului, sub sancțiunea decăderii din
dreptul de a mai administra proba de către partea care nu depune. De principiu, onorariul este
pus în sarcina părții care a solicitat proba, dar dacă proba este comună ambelor părți, instanța
le poate obliga pe ambele, stabilind cota fiecăreia.
Totuși, chiar dacă nu se depune onorariul, iar expertiza nu se face din alte motive (motiv
de amânare), nu se mai aplică sancțiunea decăderii.
Onorariul este provizoriu, pentru că, după efectuarea expertizei, pe baza efortului,
instanța poate mări onorariul la cererea expertului.
e. Cheltuielile de deplasare. Dacă expertul se deplasează pentru efectuarea
lucrărilor.
Art. 331 alin. (2) – poate audia expertul pentru a-l întreba cu privire la costuri.
În încheierea instanței se mai menționează și că:
- se emite adresă către expert pentru a fi înștiințat să depună cu cel puțin 10 zile înainte
de termenul de judecată fixat la o dată, în exemplare suficiente pentru instanță și fiecare parte;
- se emite o adresă către Biroul Local de Expertize pentru a se comunica numirea
expertului în cauză în specialitatea X. Plata expertului nu se face direct în contul lui, ci în contul
Biroului de Expertize, iar acesta, pe baza adresei instanței, va dirija suma către expert.
10.4. Recuzarea și înlocuirea expertului
Este posibilă. Motivele sunt aceleași ca la constituirea completului. Cererea se face în 5
zile de la numirea expertului dacă motivele sunt anterioare sau de la cunoașterea lor dacă sunt
ulterioare numirii. Recuzarea expertului se judecă de către completul investit, cu citarea
părților și a expertului, în ședință publică (spre deosebire de recuzarea judecătorilor care se
judecă de către un alt complet sau de același fără cel recuzat, fără citarea părților).
Se pronunță o încheiere care se atacă odată cu fondul (la judecători se atacă odată cu
fondul numai dacă se respinge cererea, dar dacă se admite nu există nicio cale de atac). Este
ca orice altă încheiere interlocutorie.

114
 Dincolo de motivele de recuzare care, dacă sunt reale și se încuviințează recuzarea, duc
la înlocuirea expertului, mai sunt și alte motive de înlocuire. Astfel, motive de înlocuire pot fi:
a. expertul nu se înfățișează la solicitările instanței;
b. expertul nu depune raportul în termenul stabilit de instanță;
c. expertul are incapacități temporare sau totale de efectuare a lucrărilor (motiv
de boală);
d. expertul spune că nu este specialitatea lui domeniul respectiv de expertiză,
chiar dacă apare în lista experților judiciari ca fiind în domeniu, poate problema ridicată în
dosar implică o specializare mai profundă (e.g. știe să evaluează terenuri, clădiri de birouri, de
locuință, dar nu știe să evalueze centrale nucleare).
10.5. Administrarea expertizei
Sunt 2 moduri de administrare a expertizei:
1) Prin ascultarea expertului în ședință
Instanța solicită expertului să răspundă întrebările ce formează obiectivele expertizei. Și
părțile pot pune întrebări expertului. Opinia expertului se menționează într-un proces-verbal.
În acest caz, expertul va fi citat la fel ca un martor și i se vor aplica regulile de la martor
în ceea ce privește aducerea cu mandat și amenda dacă nu se prezintă. Totuși, aceste reguli nu
se aplică atunci când avem de a face cu un specialist (art. 330 alin. (4)). Explicația constă
în faptul că experții judiciari se află într-un corp al experților judiciari în care s-a înscris de
buna-voie, în timp ce specialiștii sau personalitățile din domeniile strict specializate nu sunt pe
lista aceea. Spre exemplu, nu este posibilă aducerea cu mandat a unui profesor specialist în
pictura olandeză pentru a face o expertiză privitoare la anumite tablouri.
Această regulă este rar aplicabilă, de obicei se regăsește în arbitraj. În realitate, de cele
mai multe ori, a doua modalitate de administrare a expertizei este regula.
2) Efectuarea unei lucrări scrise: raportul de expertiză
Instanța acordă un termen în interiorul căruia expertul face un raport pe care îl depune
instanței cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
Acest raport de expertiză (efectuarea expertizei) se poate face cu citarea sau fără citarea
părților. Efectuarea expertizei cu citarea părților în mod obligatoriu de către expert – 2 cazuri:
a. dacă nevoie de o cercetare, o lucrare la fața locului (expertiza topo-cadastrală
care presupune măsurarea unor terenuri);
b. dacă sunt necesare explicațiile părților. Expertul simte nevoia de a da părților
explicații. Este necesară prezența ambelor părți, deoarece explicațiile se dau în contradictoriu.

115
 Există și cazuri în care pentru efectuarea expertizei nu este nevoie de citarea părților.
Spre exemplu, expertiza contabilă presupune doar verificarea registrelor contabile ale părților
care sunt la dosar. În schimb, dacă expertul are nevoie de lămuriri din partea uneia dintre părți,
trebuie să le citeze pe ambele, în virtutea contradictorialității.
Citarea părților înseamnă întâlnirea părților fie la momentul la care se desfășoară lucrarea
la fața locului, fie atunci când trebuie să dea explicații. Nu înseamnă că expertul le citează în
momentul în care scrie el raportul de expertiză, ceva ce face după ce a auzit explicațiile părților.
Citarea trebuie să se facă de către expert prin scrisoare recomandată cu conținut
declarat, iar recipisa trebuie transmisă cu cel puțin 5 zile înainte de termen și dovada
comunicării trebuie atașată raportului de expertiză.
Efectuarea raportului de expertiză fără citarea părților, deși era obligatorie ca urmare a
uneia dintre cele două ipoteze atrage nulitatea relativă a raportului de expertiză. Este vorba
de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că partea care este nemulțumită va putea invoca acest
caz de nulitate până la primul termen de la depunerea raportului de expertiză.
10.5.1. Opunerea uneia dintre părți la efectuarea lucrării
Atunci când este nevoie de o deplasare, de o lucrare la fața locului, poate avea loc o
opunere a unei părți la efectuarea lucrării. Astfel, o parte opune rezistență sau împiedică
efectuarea unei expertize, atunci când efectuarea expertizei ține de posibilitatea acestei părți de
a se opune. Spre exemplu, un apartament trebuie evaluat pentru a fi împărțit, dar este locuit de
pârât care nu-i permite expertului să între în apartament.
În cazurile acestea, legiuitorul, pentru a nu bloca cursul justiției, a creat o prezumție
relativă împotriva părții care împiedică efectuarea lucrării, în sensul că se va considera ca fiind
adevărate susținerile părții adverse cu privire la obiectul respectiv (art. 335 alin. (3): “în
contextul administrării tuturor celorlalte probe” nu este o prezumție absolută așadar. Înseamnă
că, dacă din celelalte probe rezultă că totuși nu este așa, prezumția poate cădea). Prezumția este
creată și pentru a stimula pe cel care s-ar opune expertizei, să nu se opună.
Mai mult, cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de
partea care refuză. Chiar dacă ea va câștiga, tot nu poate să-și recupereze costurile. Ea le
suportă, nu doar le avansează.
Însă, exista și excepții, situații în care acest raționament baza pe prezumție nu
funcționează. Spre exemplu, A și B se judecă pentru un imobil, fiecare are 1/2, fiecare vrea
partea mai bună. Problema este că imobilul nu este în stăpânirea niciunuia dintre ei, în schimb
este în stăpânirea a 20 de familii care nu au titlu legal, dar stăpânesc imobilul în fapt. Pe experți
i-au atacat și au uitat de expertiza și de tot. Nu se poate trage nicio prezumție în acest.

116
 Astfel încât, conform art. 335 alin. (5): în mod excepțional, când aflarea adevărului în
cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiză tehnică [ce nu se poate face din
cauza rezistenței unei părți sau unui factor extern cum este în exemplul de mai sus], instanța
va autoriza folosirea forței publice [expertul va fi însoțit de jandarmi, hihi] în scopul efectuării
expertizei, prin încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după ascultarea părților.
10.6. Raportul de expertiză
Expertul își concretizează lucrarea printr-un raport în care va arata obiectivele avute în
vedere, metodele folosite, constatările și concluziile motivate la care a ajuns. Acest raport se
depune cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazurile urgente,
instanța poate dispune și un termen mai scurt pentru depunerea raportului de expertiză (art.
336 alin. (1) NCPC).
Efectul încălcării termenului de 10 zile de către expert trebuia analizat ținând-se seama
de faptul că eventualele nulități ale expertizei, eventualele obiecțiuni se vor putea face numai
la primul termen de la depunerea raportului. Se prezumă că termenul de 10 zile (dacă este
respectat) este suficient pentru ca părțile să cunoască efectele raportului de expertiză și le dă
timp să formuleze eventuale critici. Dacă se încalcă termenul de 10 zile (se depune doar cu
câteva zile înainte de termenul fixat pentru judecată), atunci părțile pot solicita o amânare
pentru a analiza dosarul și pentru a avea timp să formuleze eventuale obiecțiuni. Aceasta este
miza termenului de 10 zile. În cazul încălcării termenului de 10 zile, expertul poate fi amendat
(art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h NCPC).
Raportul de expertiză va cuprinde părerea expertului, iar dacă sunt mai mulți experți va
cuprinde opinia majoritară (adică acelor 2). Dacă au fost mai mulți experți cu păreri diferite,
există posibilitatea redactării opiniei separate, în cadrul aceluiași raport de expertiză, prin care
fiecare expert își va motiva poziția sa (art. 336 alin. (2) NCPC).
De asemenea, dacă legea impune obținerea unor avize, acestea trebuie atașate raportului
de expertiză (e.g. expertiza topo-cadastrală trebuie avizată de către Oficiul de Cadastru).
Experții consilieri ai părților, pot formula rapoarte separate dacă nu sunt de acord cu
concluziile raportului întocmit de expertul/experții desemnați. Sunt aleși de părți, numiți de
instanță, trebuie să fie tot pe acea listă, cheltuielile sunt suportate de părțile care-l propun.
Opiniile lor nu se consemnează în raportul de expertiză, ci într-un act separat.
În legătură cu forma raportului, există o reglementare specială (art. 21 OG 2/2001) în
care se arată că raportul cuprinde toate opiniile, chiar dacă există opinii contrare. Raportul de
expertiză cuprinde:

117
 a. parte introductivă: organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-
a dispus efectuarea acesteia, numele și prenumele expertului sau ale specialistului, specialitatea
acestuia, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia și întrebările la care expertul
sau specialistul urmează să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și
dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei;
b. conținutul: descrierea operațiunilor de efectuare a expertizei, obiecțiile sau
explicațiile părților, precum și analiza acestor obiecții ori explicații pe baza celor constatate de
expert sau de specialist;
c. concluziile: cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului sau a
specialistului asupra obiectului expertizei.
Se observă că exista mai multe categorii de mențiuni:
- unele sunt legate de prezența părților, de locul efectuării expertizei. Fac dovada până
la înscrierea în fals, pentru că expertul este un funcționar public. De exemplu, expertul spune
“părțile au fost prezente la fața locului și au spus blabla”. Se poate combate și dovedi că părțile
au zis ”blublu” doar prin procedura înscrierii în fals;
- altele, cum sunt concluziile, fac dovada până la proba contrară. De exemplu, expertul
spune la sfârșitul lucrării “apreciez că imobilul respectiv prezintă vicii de structură”. Aceasta
se poate combate prin orice mijloc de probă.
10.7. Lămuriri. Completare. Refacerea
După depunerea raportului de expertiză, părțile sau instanța, din oficiu, pot cere/dispune
lămurirea, completarea sau chiar o nouă expertiză.

1) La cererea părților
a. Obiecțiuni
Mai întâi părțile pot face obiecțiuni până cel mai târziu la primul termen de la depunerea
raportului de expertiză sub sancțiunea decăderii.
/!\ Sancțiunea decăderii se aplică numai dacă raportul a fost depus cu cel puțin 10 zile
înainte de termen. Dacă nu, nici partea nu este obligată la primul termen să facă obiecțiuni, ci
din contra, va putea cere termen și la termenul acordat de instanță, va putea veni cu obiecțiuni.
Obiecțiunile se fac în 3 ipoteze:
- expertiza cuprinde aspecte neclare (lămuriri pe care partea le cere expertului);
- există contradicții între părerile experților (lămuriri);
- nu s-a răspuns la toate obiectivele (completare a raportului).

118
 Mijlocul este obiecțiunea. Motivele sunt cele trei de mai sus. Rezultatul este dispunerea
de către instanța a unei lămuriri sau a unei completări a raportului de expertiză, depinde după
cum vorbim despre contradicții, neclarități sau obiecțiuni.
Acestea se pot face la primul termen la depunerea raportului. Dacă nu este depus în 10
zile, părțile pot cere termen pentru a-l citi și a face obiecțiuni.
b. Refacerea expertizei
Dincolo de obiecțiuni, partea nemulțumită va putea solicita refacerea expertizei în
totalitate. Se poate face atunci când lămuririle nu a fost date, fie sunt considerate
nemulțumitoare, fie când expertul nu a efectuat completarea dispusa. Astfel, dacă instanța
consideră că este corect ceea ce susține partea, va dispune o nouă expertiză.
Cererea de refacere a expertizei poate fi formulată motivat sub sancțiunea decăderii
(art. 338 alin. (2) NCPC):
- la primul termen de la depunerea raportului de expertiză. Deși textul nu spune, poți
face cererea de la bun început, totul depinde de încuviințarea ei de către instanță;
- la primul termen de la depunerea răspunsului la obiecțiuni;
- la primul termen de la depunerea completărilor (raportului suplimentar).
Legiuitorul vede gradual: mai întâi faci obiecțiuni, solicitând lămuriri sau completări,
vezi dacă te lămuresc sau nu, după care, te poți considera lămurit sau poți trece mai departe și
să spui că vrei o altă expertiză.
2) De către instanță, din oficiu
Deși părțile nu contestă raportul de expertiză, instanța se poate considera nelămurită și ar
putea solicita lămurirea, completarea sau refacerea expertizei, oricând în cursul procesului.
Lămuririle și completarea se fac de către același expert care a făcut lucrarea în legătură
cu care s-au ridicat obiecțiuni.
Efectuarea unei noi expertize se face de către un alt expert sau alți experți.
/!\ Efectuarea unei noi expertize NU se confundă cu refacerea expertizei, ca urmare
a anularii raportului de expertiză, pentru că, de exemplu, părțile nu au fost citate (în acest
caz, se va face un nou raport de expertiză, probabil de același expert, dar cu citarea părții.
Aceasta dacă nu cumva va fi recuzat, pentru că s-a antepronunțat).
Dacă se anulează raportul de expertiză și se reface expertiza, onorariul se plătește o
singură dată.
Dacă se mai face încă o expertiză, se mai plătește un onorariu de expert.

119
 10.8. Aprecierea probei cu expertiza
Instanța nu este ținută de concluziile expertului. În ciuda faptului că plecăm de la premisa
faptului că instanța a solicitat proba, tocmai pentru că nu stăpânește domeniul de specialitate
al experților, totuși, NCPC nu a lăsat procesul în mână experților, ci a lăsat dreptul instanței de
a stabili dacă se va folosi sau nu de concluziile expertului. Așadar, proba este lăsată la libera
apreciere a instanței.
Instanța poate înlătura concluziile experților, dar numai motivat, iar motivele trebuie să
aibă la bază argumente de aceeași natură cu cele ale experților (cu valoare științifică, legală).
Instanța nu va putea înlătura raportul de expertiză, pentru că martorii au spus altfel sau pentru
că-l consideră nesincer.
BRICIU este cam trist, pe bună dreptate, zice că multe hotărâri alte instanțelor sunt date
pe baza expertizelor, iar de multe ori, deși instanța este sigura că ceva nu este în regulă, nu are
cum să motiveze de ce nu vrea să se folosească de expertiză, așa că dă o hotărâre, care la un
moment dat va fi definitivă, va avea autoritatea de lucru judecat, dar va fi neadevărată. De aici
și problemele abuzului în serviciu etc.
S-a reținut în practică, că, dacă instanța decide să combată părerea unor experți, atunci
când are mai multe rapoarte de expertiză, nu poate să facă din mai multe rapoarte unul, creând
un mixaj. Tertium non datur. Nu face ”Expertitia” tertia. Astfel, fie nu va adopta nicio opinie,
fie va adopta una dintre pozițiile experților, înlăturând-le motivat pe celelalte. De exemplu,
expertul nr. 1 a zis că terenul valorează 500, expert nr. 2 făcând o nouă expertiză a zis că
valorează 1000, instanța nu va putea spune că stabilește prețul la 750, pentru că este media
dintre cele 2, ci va trebuie să adopte fie 500, fie 1000, spunând de ce n-a adoptat pe celălalt.
Poate înlătura numai motivat o expertiză și cu aceleași argumente pe care un expert le-ar
aduce nu oricum. Instanța s-ar putea inspira din opiniile experților-părți.
Constatările de fapt ale experților, precum prezența părților, susținerile acestora, data
raportului, arătarea operațiunilor adoptate în prezența părților și susținerile părților în fața
experților fac dovada până la înscrierea în fals, întrucât experții sunt delegați ai instanței.
Referitor la onorariul expertului, în prima faza se stabilește unul provizoriu care se va
putea majora, la cererea expertului, prin încheiere dată cu citarea părților, după depunerea
raportului și răspunsul la obiecțiuni sau depunerea completărilor.
/!\ Orice plata făcută de către una dintre părți expertului fără încuviințarea instanței =
dare de mita (respectiv luare de mita; expertul – funcționar public).

120
 11. Mijloace materiale de probă
Sunt acele semne care se păstrează și care ar duce la stabilirea unui fapt (fotografii, benzi
înregistrate, filme, obiecte plasate în locuri care dau indicii cu privire la anumite stări). Ele pot
fi utilizate în instanță cu următoarele condiții:
1) Însușirile, aspectul, semnele ori urmele lor servesc la stabilirea unui fapt care
poate duce la soluționarea procesului și partea să le înfățișeze.
2) Obținerea lor să nu fie contrară legii sau bunelor moravuri. Este o condiție
extrem de sensibilă. Prin aceasta înțelegem legile care nu contravin art. 74 C.civ.
BRICIU nu este de acord cu ideea că putem folosi aici orice probă, oricum obținută.
Probele sunt neclare, nefiind preconstituite. Nu știi ce înțelegi dintr-o fotografie. Legea la noi
este mai drastică, decât moravurile, în mod ciudat. Moravurile sunt atitudinile general acceptate
de societate ca fiind rezonabile în raporturile interumane. Există și un argument care decurge
din codul penal (art. 226 C.pen.). Alin. (4) este discutabil. Ce zic oamenii? Eu am un interes,
vreau să dovedesc adevărul. Vin cu telefonul pe înregistrare și-l forțez să zică ceva și după se
duce plocon în instanță. Totuși textul este în codul penal. Poate nu este infracțiune, dar aceasta
nu înseamnă că este legal. Sigur este o formă de ilicit, măcar civil.
Ce ar fi interes legitim? Am o bonă. Și am camere de supraveghere în casă. Casa mea
devine și casa bonei. Văd pe înregistrări că-mi bate copii. Aceasta ar fi legitimă, conform legii
penale măcar, chiar dacă bona nu știa. Dar în civil este legitim? Nu pare.
3) Pentru faptele respective să nu fie solicitată proba prin înscrisuri.
Art. 344 NCPC. Mijloacele de probă se depun la instanță și se dau înapoi după proces.
Dacă nu mai sunt revendicate, ele devin proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale
unde se află instanța. Aceste mijloace de probă de folosesc în materie de pricini urgente:
suspendarea unei lucrări privind o construcție nelegală. Pe fond se face expertiză, dar într-o
săptămână nu se poate face expertiza. În acest caz, instanța va întreba la ce nivel este
construcția, cât de avansată este construcția. Când se dispune suspendarea trebuie ca
judecătorul să se raporteze la pagube. Daca construcția este avansată sau chiar aproape de
finalizare, prejudiciul este deja făcut. Dacă este la fundație, se dispune suspendarea ca să nu se
facă paguba. Dacă reclamantul spune că este la etajul doi și pârâtul spune că este terminată, se
poate aduce o poză. Este un mijloc material de probă. Judecătorul se poate duce și la fața
locului. Se amână 24 de ore și judecătorul merge acolo.
La distribuirea drepturilor de autor. Vezi speța din cursurile trecute cu melodiile si de
câte ori au fost difuzate melodiile. Înregistrările sunt mijloace materiale de probă.

121
 12. Mărturisirea
12.1. Noțiune
Mărturisirea este recunoașterea unei părți fie din proprie inițiativă, fie în mod provocat,
a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretențiile sau apărările. Prin urmare,
mărturisirea poate fi făcută și de pârât, dar și de reclamant, în legătură cu apărările pârâtului,
deci nu este un act specific pârâtului. Pârți înseamnă și intervenienți. Nu se ia față de terți!
12.2. Felurile mărturisirii. Admisibilitate
Există mai multe feluri de mărturisiri:
1) Mărturisire extrajudiciară. Este făcută în fața unui notar, în fața unor martori,
în alt proces. Rezultată din:
a. declarații făcute de una dintre părți în afara litigiului;
b. din înscrisuri făcute de una dintre părți în afara litigiului;
c. din declarații făcute într-un alt litigiu decât cel în care se opun pretențiile (e.g.
declarația făcută într-un proces penal este o mărturisire extrajudiciară pentru un proces civil,
pentru că are alt obiect);
d. poate fi scrisă (admisibilă prin regimul probei cu înscrisuri) și verbală (doar
dacă este admisibilă depoziția cu martori).
2) Mărturisi judiciară se obține în cursul judecații.
Această distincție are semnificație importantă doar atunci când vorbim da mărturisire
extrajudiciară verbală.
Dacă mărturisirea extrajudiciară este verbală, proba nu poate fi făcută decât dacă este
admisibilă proba cu martori, pentru că altfel s-ar ajunge la o eludare a dispozițiilor privind
admisibilitatea probei cu martori.
Mărturisirea extrajudiciară consemnată în înscrisuri poate fi depusă în cadrul probei cu
înscrisuri (o cerere făcută de parte în care vrând anumite lucruri, a recunoscut și altele care
acum îi sunt opuse). De exemplu, acum 20 de ani, partea face un memoriu către poliție în care
spune că nu poate intra în posesia unui teren care este în viziunea ei proprietatea sa, iar peste
20 de ani, partea respectivă cere uzucapiunea respectivului teren spunând că a început posesia
de 30 de ani. Pârâtul poate veni cu aceea cerere depusă la poliție acum 20 de ani și să arate că
nu are posesie de 30 de ani, pentru că acum 20 de ani cerea să între în posesie.
Caracterele mărturisirii judiciare (art. 349):
a. Mărturisirea judiciară poate fi spontană sau provocată (partea este chemată să
recunoască faptele).

122
 Mărturisirea judiciară este mult mai circumscrisă, pentru că, în măsura în care faci o
mărturisire judiciară, deja știi ce se pretinde contra ta și în funcție de ce se pretinde recunoști
sau nu. În schimb, la cea extrajudiciară, când spui lucrurile respective, nu ai viziunea
pretențiilor care iți sunt opuse, ele vor fi, de cele mai multe ori, ulterioare.
b. Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o.
Poate fi combătută cu alte mijloace de probă.
c. De principiu, nu poate fi divizată, ci trebuie luată ca atare, așa cum este făcută.
Totuși, ea poate fi divizată dacă cuprinde fapte distincte care nu au legătură între ele. Astfel,
din acest punct de vedere, există 3 feluri de mărturisiri judiciare:
1) Mărturisirea simplă
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da”.
2) Mărturisirea calificată: este cea care pe lângă faptul recunoscut, se mai adaugă
un fapt conex cu primul și indisolubil legat care schimbă natura juridică a operațiunii, făcând
ca de fapt răspunsul să fie negativ.
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da, dar nu ca titlu de
împrumut, ci ca preț al unei biciclete pe care ți-am vândut-o”.
3) Mărturisirea complexă: pe lângă faptul recunoscut, se mai adaugă un alt fapt
care este sau nu conex cu cel cunoscut și care este ulterior, astfel că, dacă faptul ulterior nu are
legătură cu primul (cu cel recunoscut), se poate diviza mărturisirea (se ia că recunoaștere partea
recunoscută, iar pentru partea adăugată se cere proba din partea celui care a adăugat).
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da, dar i-am restituit”.
/!\ În acest exemplu, mărturisirea NU poate fi divizată, pentru că faptul ulterior este în
interiorul aceluiași raport juridic, ceea ce înseamnă că mărturisirea nu va fi primită, pentru că
nu valorează nimic.
În schimb, dacă la întrebarea “este adevărat că ti-am dat 1 000$?” se răspunde “da, am
primit, dar pentru că și tu aveai o datorie de 1 000$ către mine, ele s-au compensat” – în acest
caz, susținerea a doua, care se adaugă, reprezintă un raport juridic distinct, care poate fi rupt
și cerută probă, în sensul că judecătorul va zice “iau de bună partea cu recunoașterea, iar dacă
susține că s-a compensat, să facă dovada creanței pe care o avea împotriva celeilalte părți”.
Astfel, această mărturisire va putea fi divizată, pentru că cuprinde fapte distincte care nu au
legătura între ele.
d. Este irevocabilă. Se poate revoca numai pentru eroare de fapt scuzabilă.
e. Este un act de dispoziție. Trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
f. Se face personal sau prin mandat cu procură specială.

123
 g. Trebuie să se facă cu privire la drepturi de care părțile pot dispune.
13. Interogatoriul
Interogatoriul este un mijloc de probă prin care se urmărește obținerea unei mărturisiri
provocate. Având în vedere că se încearcă obținerea unei mărturisiri, interogatoriul vizează
părțile procesului, nu vizează participanții sau terții.
La fel ca orice mijloc de probă, interogatoriul presupune o etapă de propunere a
mijlocului de probă (admisibilitate –> încuviințare –> administrare –> apreciere).
În privința propunerii:
1) Potrivit art. 194, reclamantul trebuie să propună probe prin cererea de chemare
în judecată, iar forma în care trebuie propus acest mijloc de probă se regăsește la art. 194 lit.
e). Astfel, dacă interogatoriul urmează a fi luat unei persoane fizice, reclamantul trebuie să
solicite prin cererea de chemare în judecată înfățișarea în persoană a pârâtului. În situația în
care interogatoriul vizează o persoană juridică, reclamantul, o dată cu solicitarea acestui mijloc
de probă, trebuie să anexeze la cererea de chemare în judecată întrebările interogatoriului.
2) Potrivit art. 205 lit. d), pârâtul poate cere interogatoriul reclamantului, ca
regulă, prin întâmpinare (textul face trimitere la art. 194 lit. e)).
Ca orice mijloc de probă, interogatoriul poate fi propus și peste cererea de chemare în
judecată/întâmpinare, în condițiile art. 254 alin. (2), dacă ipotezele de la acest text sunt
aplicabile. Mai mult, el poate fi propus și din oficiu de judecător (art. 351), fiind pus, mai întâi,
în discuția părților.
Întrucât interogatoriul vizează obținerea unei mărturisiri provocate a uneia dintre părți,
prin întrebările propuse trebuie să vizeze recunoașterea unor fapte personale ale părților.
Astfel, este admisibil în orice materie, cu condiția de a fi concludent și util soluționării cauzei.
Totuși, în materie recuzării, interogatoriul nu poate fi administrat. În consecință,
întrebările, pe lângă faptul că trebuie să vizeze fapte personale ale părții, trebuie să nu vizeze
fapte cu privire la care părțile s-au pronunțat deja prin actele de procedură (cererea de
chemare în judecată, întâmpinare). Cu alte cuvinte, dacă părțile au avut o anumită poziție,
întrebarea din interogatoriu nu poate relua aceea poziție, pentru că nu este utilă cauzei.
Dacă aceste condiții sunt respectate (termenul, forma, structura întrebărilor), instanța va
încuviința interogatoriul prin încheiere preparatorie și va declanșa administrarea acestuia.
13.1. Administrarea interogatoriului
Administrarea probei diferă în funcție de partea căreia i se ia interogatoriul (persoana
fizică/persoana juridică).

124
 13.1.1. Interogatoriul luat persoanei fizice
Partea care a propus interogatoriul are obligația numai să ceară acest mijloc de proba prin
cererea de chemare în judecată/întâmpinare, nu are obligația să anexe lista întrebările, deoarece
partea trebuie să fie surprinsă de conținutul întrebărilor și nu trebuie să le lectureze în prealabil,
altfel, efectul de surpriza al interogatoriului se va pierde. Astfel, în momentul administrării,
partea va înmâna judecătorului sau președintelui completului lista de întrebări.
Partea supusa interogatoriului va răspunde personal la aceste întrebări fără să depună
jurământ (nu este martor) și fără să fie asistată de avocat, chiar dacă acesta este prezent
în sală. Aceasta modalitate de administrare vizează o relație directă între judecător și parte.
Întrebările puse de partea vor fi citite de judecător. Mai mult, anumite întrebări pot fi
respinse de judecător motivat (se pune o întrebare la care partea a luat poziție deja).
Răspunsul la întrebări este consemnat pe scurt de judecător în dreptul întrebării puse (de
mână). De asemenea, lista propusă de parte poate fi suplimentată de:
- președintele completului;
- de fiecare dintre judecători completului via președinte;
- de procuror, dacă participă la judecată, cu acordul președintelui;
- partea adversă;
/!\ Toate aceste întrebări sunt supuse filtrului președintelui care le încuviințează sau nu.
Partea nu are voie, ca regula, să citească un răspuns, să consulte cu avocatul, să ceara un
termen că să studieze răspunsul la respectiva întrebare. Partea trebuie să răspundă în ședință.
Prin excepție, conform art. 352 alin. (3), (4):
- partea se poate folosi de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu privire
la cifre sau denumiri;
- în situația în care partea, pentru a răspunde la interogatoriu, învederează instanței că
este nevoie să cerceteze înscrisuri, registre, dosare, se poate fixa un termen pentru interogatoriu
(se poate amâna răspunsul în mod excepțional).
Interogatoriul luat persoanei fizice presupune prezența efectivă a persoanei fizice la
interogatoriu. Ca regulă, acest mijloc de probă nu poate fi administrat prin mandatar
avocat/neavocat.
De asemenea, potrivit art. 229 alin. (2) pct. 3, partea nu mai are termen în cunoștință,
chiar dacă avea până atunci, ceea ce implica că, dacă partea nu este prezentă, va fi citată cu
mențiunea expresă că este citată pentru a răspunde la interogatoriu.

125
 Totuși, se poate admite că interogatoriul se poate lua persoanei fizice prin mandatar, însă
numai în condițiile restrictive prevăzute de art. 356 NCPC. Conform acestui text există 3
condiții care trebuise îndeplinite:
a. interogatoriul se ia unei persoane fizice;
b. partea se află în străinătate la momentul când ar trebui administrat interogatoriul;
Din formularea textului, rezulta că “partea se află” înseamnă că poate să aibă
domiciliul/reședința în străinătate sau nu, singura condiție este bifarea unei situații de fapt, și
anume aflarea părții în străinătate. Textul nu condiționează aflarea părții în străinătate de vreun
motiv anume (temeinic, netemeinic).
c. partea să fie reprezentată în proces de către mandatar.
Textul nu distinge deci putem fi în ipoteza unui mandatar avocat sau neavocat.
Dacă aceste 3 condiții sunt îndeplinite, partea va putea fi interogată prin mandatar după
procedură de la art. 356 alin. (2). Astfel, în practică s-au dezvoltat 2 opinii:
a. această procedură ar funcționa după următoarea configurație:
- partea supusă interogatoriului sau mandatarul ei face dovada că la data administrării se
afla în străinătate;
- instanța va comunica mandatarului judiciar întrebările;
- mandatarul judiciar le va transmite părții aflate în străinătate;
- partea aflata în străinătate va răspunde în scris la întrebări și va înapoi răspunsul
mandatarului;
- mandatarul va depune răspunsul în scris instanței.
Pentru această depunere, trebuie să justifice calitatea de mandatar printr-o procură
specială autentică sau împuternicire specială (dacă este avocat). Specială înseamnă că va
avea trecută mențiunea expresă că va răspunde la interogatoriu, în condițiile art. 356. Cu alte
cuvinte, procura mandatarului avocat/neavocat de a reprezenta/asista în instanță (mandatul
judiciar) nu ar fi suficient în această situație, legiuitorul cere o clauză specială în acest mandat
– dreptul mandatarului de a răspunde la interogatoriu.
b. În realitate se comunică întrebările mandatarului avocat/neavocat, iar acesta în
baza unei procuri speciale autentice sau unei împuterniciri avocațiale, va răspunde el în numele
părții la întrebări, cu toate că întrebările vizează fapte personale ale părții reprezentate.
Opinia 1 este majoritară, dar opinia 2 cu toate că este mai rară în practică, este mai corectă
pe text, pentru că, dacă mergem pe prima varianta, acel mandatar devine un simplu curier. Dacă
este un simplu curier, oare n-ar fi fost suficient mandatul judiciar dacă a făcut o simplă
activitate de curierat (fără caracterul special)? Din acest motiv legiuitorul a vrut un mandat

126
special pentru răspunsul la interogatoriu, pentru că, dacă mandatarul poate face recunoașteri
care să te angajeze pe tine (tu, partea), iar dacă mandatarul va recunoaște ceva ce tu nu i-ai dat
mandat să recunoască, este o problemă între mandatar și mandant. Din această cauză,
legiuitorul a prevăzut procura specială, pentru că, dacă ar fi vrut să fie un simplu curier,
mandatarul judiciar era mai mult ca suficient.
Nu mandatarul răspunde! El are procură să depună interogatoriul care este scris de parte,
iar răspunsurile sunt scrise în procură. ”Îl mandatez pe X în procesul Y să depună următoarea
procură cu următoarele răspunsuri”. Singurul caz în care s-ar putea ca mandatarul să răspundă
el, este să dai un mandat prin care să recunoști toate. Dar aceasta nu mai este răspuns la
interogatoriu, ci o recunoaștere a pretențiilor, o altă instituție.
Luarea interogatoriului presupune prezența în sală a părții, însă potrivit art. 357 luarea
interogatoriului se poate face la locuința celui chemat la interogatoriu printr-un judecător
delegat, dacă există motive temeinice că partea ar fi împiedicată de a veni în fața instanței
(motiv de boală). Poate fi întrebat de către cealaltă parte dacă este prezentă. Întrebările se pun
prin judecător, nu direct.
După ce judecătorul trece răspunsurile la întrebări, vine momentul semnării
interogatoriului. Acesta va fi semnat pe fiecare pagină de următoarele persoane: președintele
completului, grefierul, partea care a propus interogatoriu și partea care a răspuns la
interogatoriu. Astfel, spre deosebire de declarație de martori, partea care a propus proba
semnează și ea. Mai mult, orice modificare/corectură/completare trebuie semnată de toate
celelalte persoane. În cazul în care partea care a răspuns la interogatoriu refuză să semneze,
acest lucru se va consemna nefiind un viciu cu privire la luarea interogatoriului. Ședințele
oricum se înregistrează.
13.1.2. Interogatoriul luat persoanelor juridice
Interogatoriu persoanelor juridice se ia în scris. Astfel, conform art. 355 statul și celelalte
persoane juridice de drept public, precum și persoanele juridice de drept privat vor răspunde în
scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil în condițiile prevăzute la art. 194 lit. e).
De aceea, la art. 194 se spune că, dacă partea propune interogatoriu, trebuie să și anexeze
întrebările, pentru că odată cu cerere de chemare în judecată/întâmpinarea se transmite și
interogatoriul părții adverse.
În concret, se va răspunde în scris la interogatoriu care va fi semnat de reprezentantul
părții persoanei juridice și depus la dosar cauzei. Alin. (2) spune că se exceptează de la această
probă societățile de persoane (societățile în nume colectiv și în comandită simplă), ai căror
asociați cu drept de reprezentare vor fi citați personal la interogatoriu (se aplică regulile de la

127
persoana fizică). Ele sunt interogate ca o persoană fizică. Sunt citați personal asociații cu drept
de reprezentare.
Trebuie recunoscut faptul că în cazul persoanelor juridice, efectul de surpriză al acestui
mijloc de probă este practic anulat, deoarece persoana juridică poate sta cu avocatul lângă și
da răspunsuri care nu prea pot ajuta litigiul.
Interogatoriul luat în scris (unei persoane juridice sau a unei persoane fizice care are
domiciliu în străinătate) trebuie să prevadă întrebările în cererea de chemare în judecată, altfel
ești decăzut din dreptul de a-l mai cere.
13.1.3. Reprezentantul legal
Art. 353 NCPC. Minorii și cei fără capacitate nu au ce căuta la interogatoriu!
Interogatoriul este un act de dispoziție! Este altfel decât la mărturie, atenție! Pot fi chemați
reprezentanții legali, dar pentru fapte comise de ei, nu de cei pe care-i ocrotesc. Este o excepție
de la regula conform căreia terții nu sunt interogați.
Sancțiunea neprezentării la interogatoriu (deși este citată cu aceasta mențiune) sau
refuzului de a răspunde fără motive temeinice. Dacă nu ai motive temeinice, ești obligat să
te prezinți și să răspunzi, iar dacă ai motive temeinice, care este o problemă de fapt, lăsată la
aprecierea judecătorului, poți să nu te prezinți și să se amâne interogatoriul sau poți să nu
răspunzi fără să fii pasibil de o sancțiune.
La art. 358 legiuitorul oferă instanței 2 variante de sancționare:
- instanța poate socoti aceste împrejurări (neprezentare/refuz) ca o mărturisire deplină.
Această sancțiune este cea mai drastică. Dacă nu te prezinți/refuzi să răspunzi, înseamnă că ai
recunoscut ce te-a întrebat partea. Este o mărturisire tacită, efect al poziției procesuale.
- instanța poate socoti aceste împrejurări (neprezentare/refuz) ca un început de dovadă
în folosul aceluia care a propus interogatoriul. Atât dovada cu martori, cât și alte probe, inclusiv
prezumțiile pot fi admise pentru completarea probatoriului.
Practica judiciară. Dacă în speța respectivă, există și alte mijloace de probă încuviințate
și administrate se va aplica teza a-2-a, adică va fi un început de dovadă scrisă în folosul părții
care a propus interogatoriul. Dacă nu există și alte mijloace de proba, se va aplica teza 1, adică
se va merge pe ideea unei mărturisiri tacite.
Nu se încheie procesul atunci, dacă se consideră o recunoaștere. La final, în deliberări,
judecătorul apreciază această probă.
Să nu se confunde neprezentarea cu răspunsul negativ. La interogatoriu se poate minți
fără probleme, fără sancțiuni. Este un fel de ”inculpat” civil.

128
 13.2. Aprecierea probei cu interogatoriul
Dacă partea nu recunoaște, nu poate fi sancționată în niciun fel procesual (amenzi),
astfel că judecătorul trebuie să se întemeieze pe alte mijloace de probă.
Dacă partea recunoaște, operează o mărturisire provocată totală sau parțială și care
poate genera o hotărâre parțială în condițiile art. 436 NCPC (desigur dacă reclamantul cere o
hotărâre parțială sau totală în măsura recunoașterii. Dacă nu, va fi coroborată cu celelalte
mijloace de probă).
14. Cercetarea la fața locului
Deplasarea instanței pentru a vizualiza starea unor lucruri. Va trebui să citeze părțile
acolo, chiar dacă au termen în cunoștință, și acolo va putea administra alte probe (art. 346 alin.
(2)). Toate se consemnează într-un proces-verbal.
SECȚIUNEA V – ETAPA DEZBATERILOR
Acum nu mai sunt separate de cercetarea procesului decât din punct de vedere intelectual
și juridic, după L. 310/2019. În forma inițială, se dădea o încheiere și se acorda termen pentru
dezbateri în ședință publică. Avea ideea că cercetarea procesului trebuia să fie în camera de
consiliu, lucru care niciodată nu a avut loc și care s-a și abrogat.
Cercetarea procesului se termină printr-o încheiere prin care se constată încheierea etapei,
dar nu mai este nevoie de acordarea unui termen, căci ambele etape sunt publice acum.
Dezbaterile pot continua la aceeași ședință unde s-a terminat cercetarea. La cererea părților,
instanța poate dispune ca dezbaterile să aibă loc la o altă ședință. De exemplu, au fost prea
multe cauze într-o zi și suntem obosiți sau este nevoie de concluzii scrise. Există posibilitatea
separării etapelor, dar doar facultativ (art. 244 și art. 394).
Dacă au loc dezbaterile, se intră pe și urmă în deliberare și pronunțare.
SECȚIUNEA VI – ETAPA DELIBERĂRII ȘI A PRONUNȚĂRII
1. Deliberările
Odată încheiate dezbaterile, urmează o etapă a procesului care nu mai presupune
participarea părților: etapa deliberării. Ulterior, urmează procedura hotărârii. Numai judecătorii
din complet deliberează. Grefierul nu are ce căuta acolo.
Deliberarea este un proces de analiză și de notare a unei soluții.
În primul rând, judecătorii examinează toate soluțiile posibile aducând argumente în
favoarea unora, altora, după care trec la un vot pentru a-și exprima opinia (art. 395).
Deliberarea este o procedura secretă care are loc în camera de consiliu. În L. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor se prevede o sancțiune disciplinară pentru
dezvăluirea secretului deliberării. Constituie modul în care judecătorul își formează opinii.

129
 De multe ori este posibil să se revină asupra unei opinii. Dacă n-ar fi secretă, ar însemna
că părțile să știe de cate ori judecători și-au schimbat opinia ca urmare a argumentelor aduse
de un alt judecător din complet.
În mod obișnuit deliberarea are loc chiar în ziua în care au avut loc dezbaterile, dar legea
prevede și posibilitatea pentru judecător de a amâna pronunțarea, ceea ce însemna că și
deliberarea va avea loc la un moment ulterior zilei dezbaterilor.
Amânarea pronunțării poate fi făcută pe o durată de cel mult 15 zile. Dacă instanța a fixat
un termen pentru pronunțare, ea nu poate pronunța hotărârea mai repede, chiar dacă între timp
s-a clarificat, trebuie să aspecte termenul respectiv, sub sancțiunea nulității (art. 396).
În cazurile în care se amâna pronunțarea, există două consecințe colaterale:
a. încheierea de dezbateri, de la termenul la care au avut loc dezbaterile, va face
corp comun cu hotărârea judecătorească ce se va pronunța, iar aceasta nu va mai menționa în
cuprinsul ei dezbaterile. Acest lucru înseamnă că orice nulitate asupra încheierii de dezbateri,
se va răsfrânge și asupra hotărârii pronunțate;
b. când se amâna pronunțarea, președintele completului poate stabili că
pronunțarea să nu se facă în ședință publică, ci să fie pusă la dispoziție soluția prin mijlocirea
grefei instanței – derogare de la regula pronunțării în ședință publică (art. 396 alin. (2)).
În cadrul deliberării fiecare judecător este obligat să-și spună părerea. NCPC spune că
președintele este cel care ia opinia tuturor, începând cu cel mai nou în funcție și terminând cu
opinia lui. De ce? Ca să nu influențeze prin poziția pe care o are. De principiu, cel cu autoritate
morală mai mare trebuie să-și spună părerea ultimul pentru a nu-i influența pe ceilalți.
Art. 395. Dacă un judecător care a luat parte la dezbateri nu mai funcționează la instanța
respectivă (detașat, delegat, promovat) va fi ținut să participe la deliberări cu excepția cazului
în care nu mai are funcția de judecător, a decedat, este în imposibilitate motivată, lungă sau
este suspendat din funcție pentru motive disciplinare. În aceste din urmă cazuri, cauza se
repune pe rol și se reiau dezbaterile cu citarea părților. Acea nouă compunere va rămâne iar
pentru deliberare.
Cum se ia decizia? Printr-un vot majoritar, caz în care avem și opinie separată.
Judecătorul minoritar își exprimă opinia separată în hotărâre.
Putem avea și opinii concurente. Ele au același rezultat ca opinia principală, dar altă
motivare. Și ea trebuie trecută în hotărâre.
Majoritățile se fac ușor la completurile cu numere impare.

130
 2. Completul de divergență
În ipoteza unui complet colegial (2 judecători) și opinii divergente, adică nu se poate face
o majoritate, art. 399 prevede că se va relua judecata într-un complet de divergență. Reluarea
judecății va avea loc în aceeași zi sau într-un termen ce nu poate depăși 20 zile, iar în pricinile
urgente, nu mai mare de 7 zile. Părțile vor trebui citate, pentru că ele nu mai au termen în
cunoștința, ele așteaptă hotărârea, nu să fie citate înapoi la proces.
Completul va fi format din cei 2 judecători inițiali care nu s-au înțeles și un al treilea
judecător, membru al completului de permanență. În cadrul acestui complet de divergență se
vor relua numai aspectele asupra cărora există neînțelegeri, deci nu toată pricina (de obicei
neînțelegerea privește toata pricina sau poate sunt 3 capete de cerere, iar divergența vizează
numai 1 capăt care va fi pus în discuție).
În VCPC pozițiile divergente ale judecătorilor se motivează astfel încât părțile când pun
concluzii să știe cu privire la ce poartă divergența. NCPC nu a menținut această soluție ca
urmare a presiunii judecătorilor care considerau că sunt prea expuși dacă părțile știu dinainte
sunt opiniile lor, deși textul vechi spunea că nu este motiv de recuzare. BRICIU zice că NCPC
este mai incorect din acest punct de vedere, pentru că părțile, practic, vor pune concluzii asupra
unei divergențe pe care nu o cunosc. Li se aduce la cunoștință divergența chiar în ziua
dezbaterilor, până atunci ei nu știu.
Repunerea pe rol pentru judecarea divergenței presupune reluarea dezbaterilor. Art. 399
alin. (2): se pot administra probe noi și orice alte măsuri legale dacă sunt necesare.
După punerea unor noi concluzii, completul va rămâne din nou în deliberare și pronunțare
și va relua procedura deliberării. În noua procedura de deliberare, judecători care și-au exprimat
un punct de vedere inițial și-l pot schimba, fără să existe vreo sancțiune (de aceea nu este motiv
de recuzare. Completul de divergență oferă posibilitatea judecătorilor să-și schimbe opiniile
inițiale, singura dată când pot face acest lucru) (art. 399 alin. (4)). După pronunțare însă,
judecătorii nu mai pot reveni!
Cu alte cuvinte, își pot schimba opiniile inițiale, dar vine al treilea care va înclina balanța
în favoarea uneia sau alteia sau este posibil să nu fie 2-1, ci chiar 3-0 sau cei 2 inițiali să ajungă
la o poziție comună, iar cel care a venit să rezolve problema să rămână cu o opinie separată.
Dacă în urma divergenței apar 3 opinii, judecătorii ale căror opinii se apropie mai mult
sunt obligați să-și unească opiniile într-una singură (judecător 1: respinge, judecător 2: admite,
judecător 3: admite în parte –> judecătorul 2 + judecătorul 3 trebuie să-și unească opinia într-
una singură și practic se va admite în parte) (art. 398 alin. (2)).
Aceeași soluție se aplică, fără a fi caz de divergență, completelor de 3 sau 5 judecători.

131
 Poate exista divergență nu doar pentru hotărârea finală! Legea prevede că, dacă se face
complet de divergență pentru o chestiune intermediară, după rezolvarea ei, judecata continuă
în formula inițială (art. 399 alin. (5)).
3. Situația completului nelegal compus
Reluăm ideea ce se întâmplă în ipoteza în care între momentul dezbaterilor și momentul
deliberării, un judecător pierde calitatea de judecător, este suspendat din funcție, a decedat, este
în comă?
a. procesul trebuie repus pe rol și schimbat judecătorul respectiv (probabil cu
colegul care face completul de permanență);
b. părțile vor relua dezbaterile;
c. se va rămâne din nou în deliberare și pronunțare (art. 395 alin. (3)).
Ce se întâmplă dacă judecătorul a părăsit instanța, pentru a promova sau pentru că a fost
detașat/delegat la o altă instanță? Va putea să delibereze și să pronunțe hotărârea
/!\ Art. 400. Pricina poate fi repusă pe rol, ori de cate ori, în cadrul deliberării, completul
apreciază că sunt necesare probe noi sau lămuriri pe care părțile ar trebuie să le dea. Astfel
încât, părțile vor fi citate, iar procesul se va relua, instanța punând în discuția părților fie probe,
fie lămuriri. De exemplu, inițial instanța a tratat cu superficialitate probatoriul și a zis că poate
calcula singură, dar la deliberare își dă seama că este nevoie de o expertiză.
Un alt exemplu: poate a uitat să pună în discuție vreo excepție și nici părțile n-au făcut-
o, iar, dacă pronunță soluția pe excepție, hotărârea va fi nulă, pentru că nu a pus-o în discuția
părților sau dacă pronunța hotărârea făcând totalmente abstracție de excepție iar este nulă,
pentru că mai întâi trebuia să rezolve excepția ca să rezolve fondul.
Mai poate fi și cazul în care uită să pună în discuție o cerere incidentală, o intervenție
accesorie (nu este imposibil, uneori pot fi 20 de cereri incidentale într-un dosar).
4. Minuta
După ce are loc deliberarea și există o soluție, aceasta se va consemna într-un act numit
minută. Minuta este dispozitivul hotărârii, dar pe scurt, adică nu se vor trece în el și datele de
identificare ale părții, ci va zice numai „admite acțiunea reclamantului, obligă pârâtul la plata
sumei de x, cu cheltuieli în cuantum de x, cu căile de atac prevăzute de lege”. În dispozitivul
hotărârii soluția va fi aceeași cu precizarea datelor de identificare ale părților.
În minuta se trece opinia separată, dacă există. Trebuie semnată sub sancțiunea
nulității de judecători, nu și de grefier (el nu participa la deliberare). Se trec semnăturile
judecătorilor pe fiecare pagină, iar la ICCJ și a magistratului-asistent care participă la
deliberări. La litigiile de muncă și semnăturile consilierilor sunt necesare.

132
 Se scrie de mână de obicei, dar, dacă este amplă, se poate tehnoredacta.
Se trec și opiniile minoritare. Prezența mai multor opinii nu scade din forța opiniei
majoritare.
În cazul în care nu există concordanța între minută și dispozitivul ce se va redacta ulterior,
sancțiunea nu este nulitatea dispozitivului hotărârii, ci refacerea lui conform minutei. De ce?
Dacă sancțiunea ar fi nulitatea, ar însemna că s-ar da posibilitatea, pe cale ocolită, judecătorilor
să-și invalideze propria hotărâre prin scrierea unui dispozitiv diferit, ori regula este că
judecătorul, odată ce a pronunțat soluția, nu mai poate reveni asupra ei, chiar dacă are un act
de iluminare care li face să își dea seama că hotărârea lui este proastă. Asta este, rămâne să se
rezolve pe calea apelului/recursului, în niciun caz prin răzgândire.
Trebuie să fie și data! Data minutei = data pronunțării hotărârii.
Minuta este cea mai importantă, motivarea se face în 30 zile.
Mai mult, minuta nesemnată duce la nulitate, în timp ce hotărârea nesemnată nu,
deoarece poate fi semnată ulterior. Minuta nesemnată duce la nulitate, pentru că nu este sigur
că judecătorul respectiv a fost la deliberare. Din moment ce minuta se face imediat după
deliberare și nu este semnătura lui atunci, cu ocazia deliberării, dacă ar semna ulterior, acest
lucru ar însemna cel mult că el este de acord cu deliberarea celorlalți, dar esențial este că el să
participe la deliberare, de aceea lipsa semnăturii pe minută nu poate fi complinită.
După redactarea minutei, aceasta se trece într-un registru special care se ține la grefa
instanței atât în formă scriptică, cât și electronic. După trecerea în acest registru, are loc
pronunțarea în ședință publică, mai puțin în situațiile în care s-a amânat pronunțarea și grefa
va pune la dispoziția publicului mențiunea din registrul respectiv. Dar nu este obligatorie
pronunțare în ședință publică (L. 310/2019)!
CAPITOLUL VIII – UNELE INCIDENTE PROCEDURALE
I. SUSPENDAREA PROCESULUI
II. PERIMAREA CERERII
III. ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE
Cercetarea judecătorească nu se oprește la probe, pentru că în această perioadă pot apărea
și alte incidente (apar în cursul judecații) și care sunt de natură de a temporiza sau chiar de a
bloca procesul civil. Incidentele ce pot apărea sunt următoarele: suspendarea procesului,
perimarea procesului și actele procesuale de dispoziție.

133
 SECȚIUNEA I – SUSPENDAREA PROCESULUI
5. Noțiune și feluri
Suspendarea este aceea măsură procesuală care constă în oprirea cursului judecății din
motive, împrejurări voite (avem în vedere prezumția de desistare a părților din continuarea
procesului) sau independente de voința părților (cazuri de imposibilitate fizică sau juridică a
părților de a continua procesul).
Cazurile de drept comun în materie de suspendare sunt reglementate la art. 411 și
procedura aferentă de la art. 415 NCPC, însă la acest drept comun în materie de suspendare
se adaugă alte cazuri de suspendare din cuprinsul NCPC sau din reglementări speciale.
În funcție de natura împrejurărilor care determină suspendarea, aceasta este de 3 feluri:
a. suspendarea voluntară. Presupune voința părților (inclusiv intervenienți, mai
puțin cei accesorii). Nu este posibilă dacă se duce la pierderea unor drepturi ale minorilor sau
ale persoanelor puse sub interdicție;
b. suspendarea legală de drept;
c. suspendarea legală facultativă.
Deși există această clasificare, în toate cele 3 cazuri suspendarea se va dispune numai în
condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri nu pot fi suplimentate/înlăturate
prin voința părților.
6. Suspendarea voluntară
Suspendarea voluntara este de doua feluri: expresă și tacită.
2.1. Suspendarea voluntară expresă
Judecătorul va suspenda judecata când amândouă părțile o cer. Acest caz de suspendare
este, în realitate, o aplicare a principiului disponibilității. Presupune un acord expres al părților
cu privire la măsura suspendării procesului.
Din formularea textului rezultă că judecătorul este obligat să suspende în acest caz (“va
suspenda”). Întrucât presupune un acord al părților, se va dispune numai la cererea lor și nu
poate fi dispusă din oficiu.
Acest caz de suspendare nu presupune o motivare (deși poate avea în spate o eventuală
tranzacție de exemplu).
2.2. Suspendarea tacită/subînțeleasă
Judecătorul va suspenda judecata când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează
la strigarea cauzei. Lipsește total contradictorialitatea. Se trage concluzia că părțile nu mai sunt
interesate.

134
 Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul (măcar unul) a cerut în
scris judecarea în lipsă. Cererea de judecare în lipsă produce efecte numai la instanța în fața
căreia a fost formulată. Întrucât textul este aplicabil și în fond și în căile de atac, pentru a
produce efecte și a nu se suspenda cauza, cererea de judecare în lipsă trebuie reiterată la fiecare
nivel jurisdicțional. De asemenea, nu înseamnă că se renunță la dreptul de a fi citat!!!
Acest caz are la bază o voință tacită de suspendare pe care legiuitorul o înțelege din
neprezentarea părților la proces. Prezența părților în procesul civil nu este obligatorie, însă tot
legiuitorul a spus că, dacă părțile legal citate nu se prezintă și cumulativ nici măcar una dintre
ele nu a cerut judecarea în lipsă, se consideră că părțile s-au desistat la judecată, iar judecătorul
este obligat să dispună suspendarea.
Cererea de judecare în lipsa trebuie făcută în scris, poate fi inserată în cererea de chemare
în judecată/întâmpinare sau poate fi făcută separat. Mai mult, se poate face verbal în ședință și
va fi consemnată în încheiere.
De asemenea, potrivit ROI al instanțelor, art. 121 alin. (5) teza I a instituit o procedură
în ședința de judecată, în sensul că, dacă la prima strigare părțile nu se prezintă și nici nu au
cerut judecarea în lipsă, cauza va fi lăsată la a doua strigare (la sfârșitul listei), iar dacă la a
doua strigare rămânem în aceeași ipoteză de neprezentare a părților, instanța va rămâne în
pronunțare pe art. 411 alin. (1) pct. 2 și va suspenda judecata.
Trebuie menționat faptul că art. 411 alin. (1) pct. 2 este o normă de ordine publică,
ceea ce înseamnă că instanța nu are o facultate, ea va fi obligată să suspende cauza cu toate
consecințele care decurg din suspendare.
Acest incident este aplicabil și se poate aplica numai dacă părțile au fost legal citate
(condiție prealabilă), cu alte cuvinte, dacă una dintre părți nu a fost legal citată și nu s-a
prezentat niciuna, nici nu au cerut judecarea în lipsă, nu se va suspenda cauza, ci se va amâna
judecata pentru refacerea procedurii de citare, iar doar dacă la termenul următor vom fi în
această ipoteză, se va suspenda judecata.
Mai mult, fiind un incident de procedură, măsura suspendării este prioritară față de
unele excepții procesuale de procedură. De exemplu, între excepția netimbrării și incidentul
cu privire la suspendarea pe art. 411 alin. (1) pct. 2, va avea prioritate suspendarea procesului.
Dacă cererea este netimbrată, nulă, depusă la o instanță necompetentă. Ce intervine prima?
Suspendarea voluntară! Ea are prioritate față de alte incidente.
Suspendarea voluntară (art. 411) nu se aplica în materie contravențională (art. 34
alin. (1) OG 2/2001). Este o situație de conjunctură. De obicei, intervine suspendarea efectului

135
actelor de sancționare. Contravenientul, ca să-și prelungească suspendarea, nu venea la proces.
Pârâtul oricum nu vine de obicei la astfel de procese. După 6 luni se perima acțiunea.
Efectul: se suspendă procesul și nu mai face niciun act de procedură. În aceasta situație
de suspendare voluntară, întrucât are la bază atât un acord expres sau tacit al părții, iar instanța
este obligată să suspende cauza, procesul poate fi repus pe rol în condițiile art. 415, însă
legiuitorul a înțeles să aplice și o taxă de timbru suplimentară drept sancțiune: 50% din taxa
datorată la momentul depunerii cerere de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, oricare dintre
părți care cere repunerea cauzei pe rol. Pentru ca instanța să ia în discuție cererea de repunere
pe rol, va trebui să facă dovada achitării a 50% din taxa introductivă, altfel se anulează cererea
de repunere ca netimbrată și cauza rămâne suspendată.
Nu se aplică mereu. În legea medierii se prevede că părțile pot suspenda dacă convin să
suspende litigiul printr-o mediere, iar reluarea procesului nu atrage plata taxei de timbru. În
cazul acesta nu curge perimarea timp de 3 luni.
3. Suspendarea legală de drept
În cazul suspendării de drept, instanța este obligată să dispună suspendarea în cazurile
anume prevăzute de lege. Această suspendare are la bază o împrejurare străină de voința
părților, ele fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a mai continua procesul. Sediul
materiei: art. 412 NCPC.
Art. 412 NCPC prevede mai multe cazuri în care intervine suspendarea legală de drept:
1) Prin decesul uneia din părți, până la introducerea în cauza a
moștenitorilor, în afara de cazul când partea interesata cere termen pentru introducerea
în proces a acestora
Este un caz de imposibilitate fizică de continuarea a procesului de către partea care a
decedat, ipoteză care presupune o oprire a cursului judecații, o suspendare a judecații, până
când intervin moștenitorii care pot sau nu să continue procesul.
Decesul trebuie să intervină după sesizarea instanței de judecată, până la rămânerea în
pronunțare, pentru că, dacă partea era decedată înainte de introducerea cererii de chemare în
judecată, cererea va fi lovită de nulitate absolută (Zidaru zice că se respinge, dar este același
lucru în final) având în vedere că una dintre părți nu mai are capacitate procesuală de folosință.
Pot fi reprezentați și de un curator.
2) Prin interdicție judecătorească sau punerea sub curatela a unei părți, până
la numirea tutorelui sau a curatorului
Este o imposibilitate juridică, deoarece partea în sine nu mai are exercițiul drepturilor.
Ea va dura până la numirea tutorelui sau a curatorului.

136
 3) Prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți,
survenit cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou
reprezentant sau mandatar
Partea nu are timp să se pregătească pentru termenul respectiv. Termenul de 15 zile este
considerat un termen optim, pentru ca partea să-și regândească apărarea. Intervine suspendarea
legală de drept până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar. Dacă evenimentul se
produce într-un termen mai lung, se va amâna judecata și nu se va suspenda.
BRICIU pune o întrebare fără răspuns. Dacă partea este pârâtul? Cel mai bine pentru el
este să nu-și mai numească un alt reprezentant, dacă interpretezi ad litteram textul. Îl capturezi
pe reclamant în suspendare. De aceea, trebuie interpretat rațional și să se aplice și pârâtului.
4) Prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou
tutore sau curator
Este tot vorba despre o imposibilitate juridică, dar care privește tutorele sau curatorul
care sunt reprezentanți ai părții.
5) Când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului
Suspendarea dăinuie până la numirea lichidatorului (până atunci nu are cine să reprezinte
societatea).
6) Prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri
judecătorești definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea
administratorului ori lichidatorului judiciar
Cazurile 5 și 6 sunt două cazuri de drept comun în materie de suspendare, deoarece
legislația în materie de insolvență sau verificare judiciară (legislație specială) are aceleași
cazuri de suspendare (desigur odată cu deschiderea procedurii de insolvență), norme care se
aplică cu prioritate, iar normele din NCPC se vor aplica pe viitor în cazul în care acele norme
speciale ar fi abrogate. Au conținut identic cu cele din NCPC.
7) În cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri
preliminare adresata Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană
8) În alte cazuri prevăzute de lege
În acest sens putem menționa:
a. Art. 49 alin. (1) – în materia declarației de abținere (“nu se poate face niciun
act de procedură” semnifică ipoteza unei suspendări de drept);

137
 b. Art. 64 alin. (4) – judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea
căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție
(nu se mai aplică!!!);
c. Art. 74 alin. (4) – dacă cererea de chemare în garanție se disjunge, va fi
suspendată până la judecarea cererii principale;
d. Art. 138 alin. (6) – în caz de litispendență dacă unul din dosare se află în recurs;
e. Art. 134 – conflictul de competență.
f. Regula că „penalul ține în loc civilul” – „până la rezolvarea în primă instanță
a cauzei penale, dar nu mai mult de un an”. Art. 27 alin. (7) CPP. Dacă părțile nu s-au
constituit parte civilă în procesul penal, partea vătămată sau succesorii săi pot introduce la
instanța civilă acțiune civilă. Dacă se pune în mișcare acțiunea penală, va interveni
suspendare acțiunii civile până la rezolvarea în primă instanță a acțiunii penale, dar nu mai
mult de un an. Se suspendă numai dacă se ajunge la o certitudine în procesul penal, adică
se pune în mișcare acțiunea penală.
Textul spune până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un
an. Dacă nu se pronunță o hotărâre penală in termen de un an, procesul civil nu mai este
suspendat de drept, dar instanța poate dispune suspendarea legală facultativă.
Dacă se dă o hotărâre în termen de un an, continuă suspendarea până la rămânerea
definitivă a hotărârii penale.?????
g. Cel din L. 85/2014 art. 75: de la data deschiderii procedurii din lege, în cazul
acțiunilor, inclusiv executării silite, pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Are
mare aplicabilitate: debitorul trebuie să figureze în proces și procesul trebuie să aibă obiect
recuperarea unei creanțe față de el. Suspendarea există până la rămânerea definitivă a hotărârii
de declanșare a procedurii insolvenței.
Dacă hotărârea devine definitivă, procesul nu se mai suspendă, ci încetează (nu mai
poate fi repus niciodată pe rol), pentru că toate creanțele sunt aduse la masa credală.
Dacă a intrat în procedura insolvenței, se suspendă procesele civile de recuperare a averii
debitorului până când hotărârea este definitivă, adică sigur va fi insolvență.
Este diferit textul față de cel din NCPC.
h. Amânarea repetată prin învoiala părților, căci lipsește contradictorialitatea.
Dacă părțile nu stăruie în judecată, judecata va fi suspendată și cauza va fi repusă pe rol cu
plata a jumătate din valoarea taxei. Instanța este obligată să vadă dacă nu este cumva o simulație
de învoire de comun acord.

138
 i. Până la soluționarea de ICCJ a hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept.
Aceste cazuri de suspendare de drept pot fi evitate uneori prin acordarea unui termen, dar
acest lucru trebuie să fie prevăzut expres de cod. Art. 412 alin. (1) pct. 1 oferă această
posibilitate. Cu alte cuvinte, atunci când partea decedează, instanța, la cerere poate acorda un
termen pentru a fi introduși în cauză moștenitorii de către partea care rămâne în proces.
Potrivit art. 412 alin. (2) aceste cazuri nu mai sunt aplicabile dacă au intervenit după
închiderea dezbaterilor. Adică ele trebuie să intervină de la momentul sesizării instanței până
la rămânerea în pronunțare. După acest moment, aceste cauze nu mai determină suspendarea
judecății, pentru că nu mai ai ce să suspenzi, judecata nu mai există odată cu rămânerea în
pronunțare, hotărârea va fi pronunțată.
În schimb, poate determina, după caz, întreruperea/suspendarea termenului pentru calea
de atac, recomunicarea cererii.
4. Suspendarea legală facultativă
Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanței de judecată, însă această
apreciere poate funcționa numai în cazurile limitativ prevăzute de lege – art. 413 NCPC.
Caracterul facultativ rezultă din art. 413 alin. (1) care menționează că instanța “poate”
suspenda. Această facultate aparține puterii discreționare a judecătorului care are varianta
suspendării facultative, iar dacă n-o va dispune, NCPC propune alte soluții de remediere. Cu
alte cuvinte, dacă instanța nu suspendă, nu apare o problemă cu privire la hotărârea pronunțată
sau o problemă de nulitate, pentru că nu există o obligație și există remedii procesuale dacă
judecătorul nu suspendă. Această suspendare poate avea la bază o bună măsura de administrare
a justiției pentru a evita pe viitor promovarea unor eventuale căi de atac de retractare.
1) când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau
inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți
Acest caz reglementează așa-zisa chestiune prealabilă sau prejudicială. Are influență în
dosarul pe rol a cărui suspendare se cere. Acest caz presupune că este un proces pe rol și o altă
judecată în care se pune în discuție existența/inexistența unui drept care determină soluția în
dosarul principal. Poate fi o problemă arbitrală, de contencios administrativ.
De exemplu, există o revendicare între A și B și se pornește un proces separat prin care
A cere constatarea nulității absolute a titlului lui B, desigur că revendicarea ar trebui suspendată
până când se tranșează problema nulității, pentru că, dacă titlul lui B va pica, soarta revendicării
este clară (B nu mai are titlu).

139
 În schimb, în practică s-a reținut că textul nu este aplicabil și nu este incident acest caz
de suspendare în cazul în care se dezbate procedura succesorală notarială (acolo nu este o “altă
judecată” ci este o procedură necontencioasă).
De asemenea, nu este aplicabil nici în situația în care există o procedură în fața comisiilor
de fond funciar reglementată de L. 18/1991 – nu este procedură contencioasă, nu se judecă.
Chiar dacă există 2 judecăți, aparent cu legătura între ele, nu trebuie să conducă automat
la pronunțarea suspendării. De exemplu, un partaj făcut în timpul căsătoriei (permis de NCC,
la ora actuală nu presupune un motiv temeinic) nu ar avea influență în procesul de divorț (nu
ar trebui suspendat până când partajul din timpul căsătoriei ar fi tranșat).
Poate opera și conexarea, nu sunt incompatibile. Conexarea se poate cere doar până la
primul termen. Se invocă succesiv.
În timpul unui proces, orice parte poate invoca excepția de neconstituționalitate sau
chiar instanța din oficiu, spunând că un text de lege sau o ordonanță care are legătură cu
soluționarea litigiului, este neconstituțională. Este un incident, o chestiune prejudicială, pentru
că aceea excepție pleacă la CCR.
S-a pus problema dacă în acest caz ar trebui sau poate fi suspendată judecata pe art. 413
alin. (1) pct. 1.:
Soluția în practică a fost că da, spunând că până se soluționează excepția de
neconstituționalitate, judecătorul poate suspenda, după care repune cauza pe rol și continuă
judecata. Totuși, este o aplicare forțată a acestui text, pe ideea că L. 47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale nu mai are un text în cuprinsul ei de
suspendare facultativă așa cum a fost în trecut (textul este abrogat), aducând-se că argument
că, în situația în care instanța invocă din oficiu excepția, ar fi incorect să-l obligi pe judecător
să judece cauza pe un text pe care chiar el îl consideră neconstituțional și atunci, judecătorul
poate suspenda judecata pe baza acestui text. BRICIU este de acord.
Dinu (opinie care nu este îmbrățișată de practică): art. 413 (1) pct. 1, nu ar trebui să fie
aplicabil, pentru că procesul de la CCR nu pune în discuție existența/inexistența unui drept care
face obiectul unei alte judecăți. CCR nu judecă dacă există sau nu există drepturi (cine are
dreptate), ci judecă conformitatea unui text cu Constituția. Astfel, nefiind o judecată în sensul
tranșării unui litigiu, textul nu ar fi aplicabil.
2) când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel
Nu se confundă cu primul caz. Acolo era latura civilă a unei acțiuni penale. Aici
condițiile sunt mai laxe. Nu trebuie să fie parte vătămată. Condițiile:

140
 a. s-a început urmărirea penală – trebuie interpretat strict procesual penal,
nefiind suficientă o depunere de plângere penală, de sesizare, de denunț, nici efectuarea unor
acte de urmărire penală față de suspect, dacă nu s-a început procedural urmărirea (se dispune
prin ordonanța procurorului). A nu se confunda cu dispozițiile de la fals. Acolo din momentul
trimiterii la parchet se poate dispune suspendarea fără ca urmărirea penală să fi început. Este
un caz special;
b. textul are în vedere o urmărire penală in rem, pentru că trebuie să vizeze
infracțiunea/infracțiunile, nu contează persoana fața de care se va continua urmărirea. De ce
trebuie să vizeze infracțiunea? Pentru că art. 412 alin. (1) pct. 2 vizează această urmărire drept
o infracțiune care are sau poate avea o influență hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se
da – influența nu mai vine dintr-un proces civil ca la pct. 1, ci poate veni dintr-un proces penal.
În contenciosul administrativ, art. 28 alin. (2), instanța de contencios nu poate suspenda
judecata pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în legătură cu
actul administrativ atacat dacă reclamantul, persoană vătămată (în contenciosul administrativ)
stăruie în continuarea judecății. Este caz de suspendare, dar numai dacă vrea reclamantul. Dacă
reclamantul nu vrea, nu intervine suspendarea. În rest, suspendarea legală facultativă poate fi
invocată și de instanță din oficiu.
Cele 2 cazuri de mai sus pot fi invocate de părți dar și de instanță din oficiu.
3) În alte cazuri prevăzute de lege
a. Dacă instanța constată că desfășurarea procesului este împiedicată de reclamant
care nu își îndeplinește obligațiile stabilite în cursul judecății (art. 242) judecătorul îi pune în
vedere reclamantului să arate adresa pârâtului, reclamantul nu arată adresa pârâtului care astfel
nu poate fi citat și astfel nu există contradictorialitate. Judecătorul dispune suspendarea
procesului până îndeplinește obligația de a indica adresa pârâtului sau până aduce o adresă de
la evidența populației prin care se demonstrează că pârâtul nu are domiciliul cunoscut.
Trebuie să stabilească valoarea bunului și nu are nicio dovadă. Îi spune reclamantului să
aducă dovezi pentru a se demonstra că imobilul este înscris sau nu la cartea financiară pentru
a afla care este valoarea lui de impunere, iar reclamantul nu aduce înscrisul. În acest caz se
suspendă până când va repune cauza pe rol cu plata a 50% din taxele judiciare datorate inițial.
Dacă trebuie să indice temeiul de drept în situația în care judecătorul nu are suficiente
elemente faptice și nici nu poate să anuleze cererea, pentru că are motivare în fapt, dar nu are
motivare în drept.
b. Art. 307 – pe durata procedurii de declanșare a falsului;

141
 c. In cazul litispendenței internaționale. La cea de drept comun se unesc procesele
sau al doilea se suspendă legal de drept. Daca este internațională (aceeași cauză este la instanța
rămână și la cea străină), suspendarea este un legală facultativă (art. 1076).
d. Invocarea excepției de neconstituționalitate și se admite, adică se trimite la
CCR. Judecătorul poate continua procesul, dar se supune unei eventuale revizuiri dacă se
admite excepția de neconstituționalitate în legătură cu un text care are legătură cu cauza
respectivă sau poate să decidă suspendarea procesului până când se soluționează excepția de
neconstituționalitate.
e. O altă instanță trimite la ICCJ pentru pronunțarea unei HP. Este situația în care
nu judecătorul care trebuie să soluționeze cauza a trimis la ICCJ, ci observă că alt judecător
cu o cauză asemănătoare a trimis la ICCJ. Dacă judecătorul în cauza lui decide să întrebe
ICCJ, suspendarea este legală de drept. Alți judecători care au cauze similare pot observa că
alți judecători au sesizat ICCJ și ei nu vor trimite sesizare la ICCJ, dar parcă nici nu ar judeca.
Ei apreciază după confortul pe care îl au în interpretarea acelei probleme și vor suspenda sau
vor judeca. Daca ICCJ dă o soluție potrivnică, se poate casa de instanța superioară.
f. Art. 143 – în cazul strămutării;
Până când durează suspendarea? Art. 413 alin. (2) spune că suspendarea va dura până
când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă, adică până
în momentul în care se termină acel proces. Cu toate acestea, ipoteza de la acest text nu este
suficientă să acopere toate cazurile.
Astfel, textul acoperă în totalitate primul caz, adică se așteaptă definitivarea în celălalt
proces civil lato sensu în care se tranșează existența/inexistența, însă pentru cazul 2 cu
problema din penal, alin. (2) acoperă doar o parte. Hotărârea penală definitivă se dă în acel
proces și atunci ar fi momentul la care se repune pe rol procesul civil, însă nu este obligatoriu
ca în toate procesele penale să se ajungă la o hotărâre, pentru că procesul se poate finaliza în
faza urmăririi penale prin ordonanța procurorului. Așadar, textul trebuie interpretat că, dacă
procurorul prin ordonanță termină procesul penal (clasează), momentul este rămânerea
definitivă a ordonanței procurorului (chiar dacă este contestată ordonanța, va fi judecata și
dacă este respinsă devine definitivă).
Ce se întâmpla dacă nu se dispune suspendarea pe art. 413 (ea fiind facultativa)?
Codul prevede remedii de la caz la caz. Astfel, la art. 145 alin. (2), dacă nu s-a suspendat
și se va strămuta, se va spune și ce se întâmplă cu actele de procedură (rămân/nu rămân).
De asemenea, se poate exercita revizuirea pe art. 509 alin. (1) pct. 3, 11.

142
 Ca noutate legislativă, art. 413 alin. (3) pentru acest caz de suspendare facultativă vine
cu o soluție pe care judecătorul o poate îmbrățișa, în anumite condiții, de revenire asupra
suspendării. Suspendarea se face, de regulă, datorită existenței unui alt proces (civil sau penal)
care vizează cauza respectivă și este posibil ca acel proces să fie tergiversat și atunci este firesc
ca legiuitorul să permită judecătorului să revină. Astfel, judecătorul poate reveni motivat asupra
suspendării dacă:
- se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului
care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia (este vorba de prima ipoteză:
a cerut suspendarea și în procesul civil lato sensu în care este, face acte de tergiversare);
- dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de 1 an de la
data la care a intervenit suspendarea în civil, fără a se dispune o soluție în aceea cauză.
Astfel, această suspendare facultativă este, ca regula, până la data definitivării, dar
instanța poate reveni dacă această dată a definitivării tinde să se lungească foarte mult (nu este
un capăt de țară, chiar dacă nu se va ține cont de ceea ce se întâmplă în acele dosare care au
determinat suspendarea, există remedii procesuale pentru hotărârea din dosarul principal).
Condițiile vor fi apreciate de judecător de la caz la caz, va aprecia în ce măsura acest
proces penal și soluția din procesul penal poate influenta procesul civil. De exemplu, titlul în
proces civil este un înscris care face obiectul unei proceduri în fals – trebuie așteptat procesul
penal, exista/nu exista acel înscris.
4.1. Procedura suspendării
Sediul materiei: art. 414 NCPC. Conform acestui articol, suspendarea se dispune prin
încheiere interlocutorie judecătorească. Chiar în ipoteza suspendării facultative pe art. 413
alin. (3), faptul că instanța poate reveni nu schimbă caracterul interlocutoriu, când situația este
de fapt alta, adică s-a tergiversat acel proces. Suntem într-o altă situație. Atunci acest caracter
interlocutoriu se păstrează.
Încheierea asupra suspendării poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța
ierarhic superioară, iar când suspendarea a fost dispusă de ICCJ, hotărârea este definitivă.
Dacă procesul se soluționează printr-o hotărâre definitivă. Se mai atacă? ICCJ a zis că da, nu
este recurs la recurs.
Putem avea o soluție de admitere sau de respingere a suspendării, în ambele situații se
pronunță o încheiere interlocutorie:
a. dacă se respinge suspendarea –> se continuă judecata;
b. dacă se admite suspendarea –> procesul se suspendă.

143
 Întrebarea este: care încheiere se poate ataca separat? În ambele ipoteze se poate ataca
separat? În doctrină există 2 opinii:
a. Greșit: se atacă numai încheierea prin care s-a dispus suspendarea, iar dacă s-a
respins suspendarea prin încheiere, aceasta urmează a fi atacată odată cu fondul. În acest ultim
caz, am ajunge la o lipsă de interes a părții, pentru că nu ar mai avea niciun interes să facă calea
de atac și să atace faptul că suspendarea a fost refuzată, instanța de control judiciar nu are ce
să facă (era o suspendare facultativă), nu poate reveni în timp și să suspende, cauza a fost
judecată (ar avea interes în cazul suspendării de drept, dar în alte situații nu).
b. Dinu + BRICIU: indiferent de soluția dată pe suspendare, încheierea poate fi
atacata separat! De ce? Pentru că textul NU distinge (nu spune “împotriva încheierii prin care
s-a admis”), astfel că în ambele situații trebuie să recunoaștem dreptul de ataca separat cu recurs
aceasta încheiere.
Opinia majoritară este 1.
Calea de atac este recursul în mod separat, la instanța ierarhic superioară. Sunt 2 opinii:
a. Greșit: Boroi: dacă hotărârea din dosarul respectiv urma să fie definitivă (e.g.
dosarul era în apel la CA, fiind apelul ultima instanță), încheierea de suspendare a dosarului
din apel, întrucât hotărârea de fond nu este supusă recursului, ea nu poate fi supusă recursului,
mergând pe ideea că accesoriul urmează principalul;
b. BRICIU + Ciobanu + Dinu: indiferent de faptul că hotărârea cauzei este sau nu
definitivă încheierea poate fi atacată separat cu recurs la instanța superioară, singurul caz în
care nu se poate fiind numai încheierea de suspendare dată de ICCJ.
Prin RIL 2/2017 ICCJ a tranșat problema în sensul opiniei 2, hihi: “în interpretarea și
aplicarea unitară a dispozițiilor art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, recursul
formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum și împotriva
încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent
dacă încheierea de suspendare a fost pronunțată de instanță într-o cauză în care hotărârea
ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă.”
Cu alte cuvinte, nu contează hotărârea care urmează a se da pe fond, încheierea de
suspendare se atacă întotdeauna cu recurs, cu excepția încheierii de suspendare dată de ICCJ.
Termenul de recurs. Acesta este un termen special și poate fi făcut cât timp durează
suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus
suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe
rol a procesului. Există două opinii:

144
 - Opinia 1 – numai pentru situațiile în care s-a suspendat, nu și pentru care s-a respins
cererea de suspendare.
- Opinia 2 – și când s-a admis, și când s-a respins suspendarea. Termenul nu mai poate
fi pe durata suspendării. Termenul ar fi cel de drept comun, adică 30 de zile de la data
pronunțării încheierii (dreptul comun pentru recurs).
BRICIU: să se atace imediat și separat de fond, fie că se admite sau respingere cererea
de suspendare. Dacă se judecă procesul și el ar fi trebuit suspendat, efectele ar fi mai dramatice,
pentru că trebuie anulată hotărârea.
Zidaru: hotărârea de admitere a cererii de repunere pe rol nu se poate ataca!
Același regim are și încheierea de respingere a repunerii pe rol.
4.2. Efectele suspendării
Ce se întâmpla dacă se suspendă? Suspendarea presupune rămânerea în nelucrare
(premisa perimării) a procesului. Astfel, orice act de procedură făcut în perioada suspendării,
în afară de cererea de repunere pe rol sau de recurs, este lovit de nulitate relativă. Este o
nulitate relativă si trebui invocată la primul termen la care s-a produs neregularitatea.
Suspendarea operează în bloc: produce efectele pentru toate părțile procesului
(principale, intervenienți) și cu privire la toată cauza. Cu alte cuvinte, dacă avem cauze
conexate, suspendarea va opera cu privire la toate cauzele conexate, nu numai la una dintre ele.
În anumite situații, odată cu dispunerea suspendării, începe să curgă termenul de
perimare: acele cazuri în care suspendarea este voluntară.
Procedura de reluarea a judecații procesului: art. 415 NCPC:
a. în cazul suspendării voluntare: prin cererea de redeschidere făcută de una
dintre părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor. În
această situație, părțile nu mai au termenul în cunoștință, deci se impune citarea părților pentru
punerea în discuție a reluării judecării procesului (art. 229 alin. (2) pct. 1).
b. în cazul suspendării de drept: prin cererea de redeschidere a procesului, făcută
cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului (punerea sub interdicție/încetarea funcției
tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după
caz, a părții interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar,
în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;
c. se repune și din oficiu în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după
pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene. După rezolvarea
conflictului de competență, reluarea procesului după sesizarea CJUE/ICCJ/CCR. Sunt sesizări
făcute de instanță, chiar dacă unele sunt la cererea părților. Dar instanța întreabă cele 3 instanțe.

145
După soluționarea situațiilor, instanța trebuie să repună cauza din oficiu pe rol. În restul
cazurilor intervine reluarea judecății la cererea părții interesate, chiar și într-un proces penal.
d. prin alte modalități prevăzute de lege: procesul se repune pe rol, de regulă, din
oficiu sau, la cererea părților.
În ceea ce privește reluarea judecății, regula este că reluarea judecății se face la cererea
părții interesate. Dacă avem suspendare voluntară sau din cauze imputabile acestora se va taxa
cu 50% din taxa judiciară de timbru inițială.
Nu se aplică această regulă suspendărilor legale de drept, mai puțin cea privind
amânarea succesivă a cauzelor.
Nu se va aplica suspendărilor legale facultative, pentru că nu este culpa părților că
există un proces paralel civil sau penal, sau că se trimite de instanță la ICCJ). Se va distinge
după caz. Se aplică taxa de 50 % în cazul suspendării facultative care intervine în momentul în
care instanța constată că reclamantul nu își îndeplinește obligațiile puse în sarcina lui de
instanță.
Cererea de repunere pe rol va fi soluționata printr-o încheiere care poate poate fi:
- de respingere. De exemplu: degeaba fac cerere de repunere pe rol dacă nu vin
moștenitorii. Cauza rămâne în continuare suspendată și atunci există recurs potrivit RIL 2/2017
(art. 414 alin. (2));
- de admitere (încheiere interlocutorie) prin care se repune cauza pe rol și se continuă
judecata. Aceasta încheiere nu poate fi atacată (Dinu zice că da, dar încă nu s-a dat un RIL).
Odată cauza repusă pe rol, se reia de la momentul la care a fost suspendată, iar actele de
procedură făcute anterior suspendării sunt câștigate cauzei.
SECȚIUNEA II – Perimarea
1. Noțiune și natură juridică
Potrivit art. 10 NCPC, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură, printre
altele, în termenele stabilite de lege sau de judecător. Pornind de la această obligație ca un
proces să fie soluționat într-un termen optim și previzibil (obligație care incumbă părților în
primul rând, și apoi judecătorului), legiuitorul a definit o sancțiune procedurală, și anume
perimarea. Perimarea sancționează lipsa de continuitate între actele de procedură efectuate
într-o cauză civilă determinând stingerea procesului respectiv în faza în care se găsește
(judecata/executarea silită) dacă acest proces a rămas în nelucrare din vina părții, un anumit
timp prevăzute de lege. În realitate, pe lângă natura de sancțiune procedurală care intervine
pentru lăsarea în nelucrare a pricinii din vina părții, perimarea are și natura unei prezumții de
desistare, spunând legiuitorul că, dacă părțile nu mai stăruie o anumită perioadă, se presupune

146
că au renunțat la proces, iar dacă au renunțat, trebuie să existe o sancțiune prin care acel dosar
este scos de pe rolul instanței.
2. Domeniul de aplicare și termenul de perimare
Nu se perimă procesul, ci cererea! Are însemnătate deosebită dacă perimarea intervine
în apel. Ce se perimă acolo? Tot litigiul sau cererea de apel? Doar cererea, deoarece rămâne
valabilă hotărârea atacată. În interpretarea art. 414 NCPC, sancțiunea perimării se referă la
toată activitatea procesuală, fie că este judecată în primă instanță sau în căile de atac. Totuși,
perimarea nu afectează probele deja administrate în dosar, rămânând câștigate cauzei.
Pentru intervenirea acestei sancțiuni 3 condiții trebuie analizate de judecător pentru a
pronunța perimarea:
1) Să existe o cerere, în sensul art. 416 alin. (1), adică un proces (cerere
introductivă, cerere de cale de atac, cerere de retractare) și să nu fie din cele neperimabile.
Regula dată de art. 416 alin. (1) este că perimarea se aplică pentru “orice cerere”, adică
se aplică pentru orice proces civil lato sensu, indiferent de obiectul litigiului sau de părți, se
aplică pentru judecata în primă instanță și pentru toate căile de atac. De ce? Pentru că este o
sancțiune care visează procesul civil și nu un nivel jurisdicțional.
Prin excepție, s-a considerat că perimarea nu este aplicabilă:
a. în cazul RIL-urilor (aici nu este vorba de o cerere a părții, partea nu are calitate
procesuală activă să sesizeze ICCJ cu un RIL);
b. în cazul HP-urilor;
c. nu se perimă acțiunile civile disjunse din cauzele penale și nici cele atașate
acțiunii penale;
d. hotărârilor judecătorești;
e. procurorului, atunci când acesta pornește procesul civil, pentru că odată ce l-a
pornit, părțile sunt introduse în proces, iar odată introduse ele pot să se folosească de toate
drepturile procesuale pe care le au și pot, de asemenea, din atitudinea lor procesuala să conducă
la perimare;
f. în materia arbitrajului. Lăsarea în nelucrare în materie de arbitraj timp nu atrage
sancțiunea perimării cererii arbitrale, ci sancțiunea caducității arbitrajului (art. 567 NCPC).
2) Cererea să rămână în nelucrare 6 luni
Adică nu se fac acte de procedură în acest timp. Acest termen s-a unificat atât în materia
judecații, cat și în faza executării silite. Rămânerea în nelucrare înseamnă că nu s-a făcut niciun
în act în acest termen de procedură în vederea reluării judecării. Este un termen imperativ, dar

147
sancțiunea nu este decăderea. Fiind un termen prevăzut de lege, se aplica art. 181 alin. (1)
pct. 3. De când curge acest termen?
Art. 416 alin. (2) spune că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură
îndeplinit de părți sau de către instanță. De obicei stă o altă instituție, suspendarea sau
întrerupere (cazuri neprevăzute de lege). Termenul curge de la data încheierii de suspendare,
nu de la comunicare! Acest moment este o chestiune de fapt care este lăsată la aprecierea
judecătorului cauzei. De exemplu, la art. 411 și art. 242, termenul de perimare curge de la data
încheierii prin care s-a dispus suspendarea.
Fiind un termen legal, ar trebui să curgă fără întreruperi și fără suspendări, însă legiuitorul
a prevăzut un caz de întrerupere a termenului (înseamnă că termenul scurs anterior se întrerupe
și eventual, dacă cauza este lăsata în continuare în nelucrare, va începe să curgă un alt termen
de 6 luni) și cazuri de suspendare a termenului.
Este un termen special și are reguli speciale de întrerupere și suspendare.
3. Întreruperea termenului de perimare
Este unul singur. Art. 417 NCPC prevede că perimarea se întrerupe:
- prin îndeplinirea unui act de procedură (în interiorul termenului de 6 luni);
- făcut în vederea judecării procesului de către partea (nu de instanță);
- care justifică un interes.
Așadar, actul de procedură trebuie să fie apt să duca la reluarea judecării procesului. De
exemplu, în cazul suspendării voluntare, actul care ar întrerupe perimarea ar fi cererea de
repunere pe rol a cauzei, dacă este admisă. Un act al părții prin care cere studierea dosarului
la arhivă, fotocopierea dosarului în perioada de suspendare nu este apt să atragă o întrerupere
a perimării, pentru că nu este un act făcut în vederea reluării judecării. Sau cererea de
comunicare a încheierii de suspendare, la fel nu este un act întreruptiv. Nu este un act
întreruptiv un act de procedură nevalabil. Nulitatea unui act produce și ștergerea efectelor lui
procesuale (aici un efect ar fi fost întreruperea termenului de perimare). De exemplu, o parte
cere rejudecarea, dar nu timbrează cererea.
De obicei reclamantul este cel care face cererea, intervenientul principal, pârâtul prin
cererea reconvențională, un pârât într-o cerere de partaj, un intervenient accesoriu chiar
De asemenea, art. 419 NCPC reglementează situația coparticipării procesuale, conform
căruia: în cazul în care sunt mai mulți reclamanți sau pârâți împreună, cererea de perimare ori
actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți. Acest articol este o
excepție de la principiul independenței procesuale, pentru că actele utile profită coparticipării
(actul de întrerupere este un act util).

148
 Efectul: curge un alt termen de perimare. Produce efecte față de toate părțile, indiferent
de natura participării. Nu ne mai uităm dacă profită sau nu cuiva. Aici este în bloc. Ea stinge
toate cererile (principale, incidentale, accesorii)! Dacă unul blochează ceva, toți blochează.
4. Suspendarea termenului de perimare
a. Intervine când avem un caz de suspendare a judecății procesului potrivit
regulilor de la art. 413 (suspendarea legală facultativă). Cât este suspendată cauza, este
suspendat și termenul de perimare. Suspendarea judecății are loc până la data la care cauzele
rămân definitive. De la momentul rămânerii definitive a hotărârii, termenul de perimare începe
să curgă. Dar nu se reia automat procesul! Avem nevoie de o cerere. Azi se suspendă procesul
având un dosar penal în curs. Dacă peste 7 ani se termină procesul printr-o hotărâre definitivă,
după 7 ani începe termenul de perimare. Hotărârea trebuie să fie definitivă, nu comunicată
(care se face peste zile, luni, ani)! Eventualele căi extraordinare (de retractare) nu prelungesc
suspendarea termenului de perimare.
[Fiți foarte atenți, se coc grile bune din acestea].
b. Cazurile de la art. 412 produc și ele efecte, dar numai pentru o lună, dacă a
intervenit în ultimele 3 luni ale termenului de 6 luni. Textul are o hibă. BRICIU zice că, deși
se face trimitere la art. 412 in corpore, în realitate nu tot art. 412 este incident. Trebuie tot luat,
mai puțin pct. 7 (ar interveni suspendarea până la pronunțarea CJUE). Aici partea nu are niciun
control asupra Curții. Nu este ca la mandatar sau la tutore. Ea nu poate decât să aștepte. Textul
este copy-paste din trecut, doar că pe atunci nu aveam CJUE. Așadar, pct. 7 intră la alte cauze,
dacă suspendarea nu intervine din culpa părților.
Și în situațiile de la art. 412 poate să curgă perimarea. De exemplu, dacă s-a suspendat
prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauza a moștenitorilor, regula spune că
termenul se suspendă, dar până când? Dacă s-a făcut succesiunea, iar partea care a rămas în
viață în proces are cunoștință de moștenitori (acest lucru se dovedește prin orice mijloc de
probă), de la data când cunoaște moștenitorii ea este în culpă cu repunerea pe rol (începe să
curgă termenul de perimare), astfel că ar trebuie să facă în maximum 6 luni o cerere de repunere
pe rol și să indice moștenitorii. Deci dacă inițial se pleacă cu o suspendare a perimării pentru
nicio culpă a părților și nu ești obligat să cunoști moștenitorii, de la data când se probează că i-
ai cunoscut, intervine termenul de perimare.
c. Un alt caz este cel în care partea este împiedicată să stăruie în judecată din
motive neimputabile. Nu trebuie să fie forță majoră. Poți fi plecat și în Kuala Lumpur cu afaceri
sau ți-a murit un verișor din Hong Kong și mergi la funeralii. Mai sunt și alte cauze de

149
suspendare (toate celelalte: un conflict de competență, disjungerea cererii de chemare în
garanție) care nu intervin din culpa părților.
d. Dacă suspendarea voluntară a intervenit, pentru ca părțile să declanșeze
procedura de mediere prin care vor să stingă procesul în legea medierii se prevede că termenul
nu curge timp de 3 luni de la data contractului de mediere. Dacă intervine suspendarea, timp
de 3 luni nu curge perimarea, dar să nu fie mai mult de 3 luni de la încheierea contractului de
mediere. Repunerea pe rol a cauzei după reușita/eșecul medierii este scutită de plata taxelor de
timbru. Este o excepție de la plata a 50% din taxă pentru a se încuraja recurgerea la mediere.
3) Rămânea în nelucrare se datorează culpei părții/părților
În realitate, este o chestiune de fapt. Ori de câte ori nu există o culpă, perimarea nu
poate opera. Perimarea nu operează, culpa nu se reține (art. 416 alin. (3)):
a. când se dispune suspendarea pe art. 412 (de drept, partea nu se socotește în
culpă), dar și aici în funcție de ceea ce se întâmplă după, partea poate fi socotită în culpă. Chiar
dacă procesul s-a suspendat, dar nu părțile trebuiau să repună pe rol procesul, atunci nu se reține
culpa, oricât de mult timp ar trece. Când ar trebui făcut din oficiu? La conflictul de competență,
la strămutare, la abținere, casare cu trimitere;
b. când actul de procedură trebuia făcut din oficiu. De exemplu: partea a depus
cerere de chemare în judecată la instanță, dar instanța nu fixează primul termen de judecată –>
dacă nu s-a fixat termen în 6 luni de la depunere și nu s-au mai făcut acte de procedură, nu ține
de culpa părții, ci de culpa instanței;
c. când dosarul nu a ajuns la instanța competentă să judece. De exemplu: în cazul
în care se declină competența, dosarul este luat de la o instanță și mutat la alta, iar dacă între
această mutare și primul termen la instanța cealaltă, trec mai mult de 6 luni, nu este culpă părții.
d. când din motive neimputabile părții nu se poate fixa termen de judecată.
/!\ El curge și împotriva incapabililor, deși nu este legat de culpă. Dacă el rămâne fără
tutore, art. 418 ne spune ce se întâmplă. Dacă după o lună nu se numește tutorele, începe
termenul de perimare!
4) Să nu existe un alt caz dintr-o normă specială care prevalează asupra
perimării
Art. 925 de la divorț. Soții se pot împăca, chiar dacă nu s-a plătit taxa de timbru. Este un
mod particular de stingere a procesului. Ce s-a întâmplat? Doi soți au decis să divorțeze.
Instanța a admis cererea. Numai un soț era nemulțumit. Celălalt a introdus apel. A intervenit o
împăcare de facto. După un an și-au adus aminte că au proces. Judecătorul a vrut să perimeze
cererea. ”Nu contează dacă v-ați împăcat și vreți să înlăturați și prima hotărâre”. Se perimă

150
cererea de apel și rămâne hotărârea din primă instanță în picioare și ei avea statutul de divorțați.
De aceea, s-a intervenit în acest domeniu.
5. Procedura și constatarea perimării
Conform art. 416 alin. (1), perimarea operează de drept. În toate cazurile trebuie să
existe o hotărâre judecătorească care se constatate perimarea (impusă și de art. 420). Când
se pronunță o hotărâre prin care se constată perimarea, instanța verifică cele 4 condiții.
Problema perimării, deși aparent vizează un interes privat în procesul civil, fiind o
sancțiune procedurală, poate fi constatată și din oficiu, normele fiind de ordine publică (art.
420 alin. (1): perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții). Se ridică și de procuror
dacă participă la judecată.
Perimarea poate fi invocată pe cale de excepție (dacă procesul este în curs) sau prin
cerere (prin calea de atac sau printr-o cerere de repunere pe rol și de constatarea perimării).
Excepția de perimare este o excepție de procedură, vizează formele procesului. Este o
excepție absolută și peremptorie (admiterea ei duce la finalizarea procesului).
Pentru constatarea perimării judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune
grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Deși este o excepție de ordine publica, legiuitorul a prevăzut la art. 420 alin. (3) faptul
că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanța
de apel. Este o limită! Poate fi invocată din oficiu de instanța de fond, dar poate fi invocată și
de instanța de apel în apel, cu condiția să fi fost invocată în fond și respinsă.
Întrucât perimarea este un incident de procedură, este judecat în aceeași compunere și în
aceeași constituire de către completul/instanța care a fost investită cu respectivul litigiu ce
urmează a fi perimat.
Mai mult, dacă participarea procurorului era obligatorie, va fi obligatorie să participe și
la constatarea perimării, sub sancțiunea nulității.
Actul de procedură care se pronunță cu privire la perimare – art. 421 NCPC:
- instanța constată că perimarea nu a intervenit –> încheiere prin care se va respinge
excepția de perimare – încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul;
- instanța constată că perimarea a intervenit –> hotărâre (sentință în primă instanță sau
decizie în recurs, întrucât se termină procesul) care este supusă recursului la instanța ierarhic
superioară în termen de 5 zile de la pronunțare. Spre deosebire de suspendare (unde este
definitivă, art. 414 alin. (1) teza finală), când perimarea este constatată de o secție a ICCJ
(adică se perimă un recurs) și atunci există recurs, care va merge la completul de 5 judecători.

151
Se atacă cu recurs, chiar dacă hotărârea este definitivă. Dacă am perimarea unui recurs, atacarea
cu recurs a hotărârii nu este un recurs la recurs. Vechea discuție.
6. Efectele perimării
Perimarea este o sancțiune procedurală, astfel încât efectele unei asemenea sancțiuni
sunt, în primul rând, procedurale.
1) Stingerea procesului în mod indivizibil în faza în care se găsește, împreuna
cu toate actele de procedură făcute până la acel moment (se sting, se șterg). Cu alte cuvinte,
este ca și cum procesul nu ar fi existat, un fel de repunere a părților în situația anterioară
sesizării instanței.
În cazul cererii de chemare în judecată, se sting toate efectele și actele subsecvente.
Înseamnă că se șterge efectul întreruptiv de prescripție, cu aplicarea art. 2539 alin. (2) C.civ.
Dacă în 6 luni introduce o nouă cerere și se admite, se bucură de întrerupere în continuare.
2) Perimarea operează împotriva tuturor părților, persoane fizice sau juridice,
chiar împotriva incapabililor (art. 416 alin. (1)).
3) Perimarea nu afectează dreptul subiectiv în mod direct. Perimarea stinge
procesul procedural, dar nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat, deoarece
procesul nu mai este judecat prin perimare, astfel încât se poate introduce o nouă cerere de
chemare în judecată, cu condiția că reclamantul să se regăsească în termenul de prescripție
extinctiv. Trebuie precizat faptul că hotărârea de perimare anulează efectul întreruptiv al
prescripției (dacă se introduce o cerere de chemare în judecată se întrerupe prescripția, iar prin
efectul constatării perimării, efectul întreruptiv pică). Însă, conform art. 2539 alin. (3) C.civ.,
dacă i se constată perimată cererea, reclamantul poate, o singură dată, să introducă din nou o
cerere în termen de 6 luni de la data definitivării hotărârii de perimare, iar efectul întreruptiv
este câștigat. Condiții: (i) 6 luni de la data când s-a perimat în mod definitiv, (ii) să fie admisă
și (iii) să fie făcută o singură dată (dacă se mai perimă încă odată, asta este, trebuie să vezi dacă
mai ești în termenul de prescripție).
4) Dacă se face o cerere de chemare în judecată, părțile pot folosi dovezile
administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește
că nu este necesară refacerea lor. Astfel, perimarea, ca regulă, nu afectează probele (la fel se
întâmplă la declinare). Este o excepție de la principiul nemijlocirii.
5) Perimarea apelului are ca efect dobândirea caracterului executoriu de către
hotărârea primei instanțe de fond.
Cum am mai spus, perimarea nu afectează direct dreptul subiectiv dedus judecații, din
moment ce reclamantul mai poate face o cerere de chemare în judecată, fără să i se opună

152
autoritatea de lucru judecat. Însă, dacă se perima calea de atac (apel, recurs), se afectează direct
și dreptul subiectiv, pentru că efectul perimării unei cai de atac este definitivarea hotărârii
atacate. Astfel, dacă se perimă apelul, se definitivează soluția de la fond, iar recursul nu mai
poate fi făcut omissio medio, pentru că apelul s-a perimat. Dacă se perimă recursul, se
definitivează hotărârea recurată => va fi afectat în mod direct dreptul subiectiv care a fost
tranșat prin hotărârea care urmează a se definitiva.
Nu se poate reapela. Doar o dată poți merge pe o cale de atac.
6) Perimarea lipsește procesul/cauza de efectele procesuale. Însă, dacă actele de
procedură conțin și manifestări de voință, producătoare de efecte juridice, acestea pot fi folosite
și aceste efecte nu se pierd. Astfel, dacă într-o cerere de chemare în judecată, reclamantul
recunoaște o plată parțială de la pârât și pe urmă cererea se perimă. În cazul în care se face o
nouă cerere de chemare în judecată, pârâtul poate folosi cerere de chemare în judecată nr. 1 ca
înscris (sub semnătură privată), chiar dacă este scos ca act de procedură dintr-un dosar perimat.
Cu alte cuvinte, efectele de drept substanțial a acelor manifestări de voință din actul de
procedură perimat rămân în viață.
7) Perimarea operează în bloc, cu privire la toate părțile, chiar și în ipoteza unei
coparticipări procesuale –> se stinge procesul, dosarul.
7. Perimarea instanței
Pe lângă perimarea care este o sancțiune procedurală și vizează perimarea judecării
procesului, legiuitorul a reglementat un alt caz de perimare: perimarea instanței. Astfel,
conform art. 423 orice cerere adresată unei instanțe și care a rămas în nelucrare timp de 10 ani
se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părții. Dispozițiile art. 420 se aplică
în mod corespunzător.
Cu alte cuvinte, perimarea instanței este tot o sancțiune, dar care nu mai presupune culpa
părților (nu mai contează). Astfel încât, dacă o cauză din culpă/fără culpa părților rămâne la o
instanța 10 ani nelucrată, aceea cauza se perimă, pentru că se perimă instanța, adică va fi scoasă
de pe rolul instanței respective, iar singura condiție care trebuie verificată este termenul de 10
de ani și să nu fi fost întreruptă de vreo suspendare a acestui termen.
Este o măsură de bună-administrare a justiției care conduce la scoaterea de pe rol a unor
cauze în care n-au mai insistat nici instanța, nici părțile. De exemplu, o acțiune în revendicare
suspendată până când s-a soluționat constatarea nulității titlului, în mod normal după ce s-a
constatat sau nu nulitatea titlului în mod definitiv, revendicarea ar trebui repusă din oficiu pe
rol sau la cererea părților, dar întrucât s-a tranșat problema titlului, nici părțile nu mai cer
repunerea pe rol (este clară situația, cine câștiga, cine pierde), nici instanța nu a repus din oficiu

153
cauza pe rol. Astfel, dacă trec 10 ani, se poate constata perimarea instanței, nu mai contează de
ce nu s-a mai repus pe rol, cauza trebuie scoasă și gata.
SECȚIUNEA III – ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE
1. Justificare și enumerare
Toate sunt acte de dispoziție sunt:
a. renunțarea (la judecată sau la drept);
b. achiesarea (la pretențiile reclamantului sau la hotărârea pronunțată);
c. tranzacția.
Frecvența în practică este destul de mare, dar nu întotdeauna sunt totale, adică nu duc
mereu la finalizarea litigiului. Astfel, ele pot fi doar pe anumite capete de cerere sau față de
anumite persoane (atunci când există o coparticipare procesuală).
Așadar, cursul normal al procesului poate fi influențat și de actele de dispoziție ale
părților, fie că provin de la reclamantul (renunțare la judecată/la drept – poate fi act specific
pârâtului în cazul în care există o cerere reconvențională), de la pârât (achiesarea – act specific
pârâtului) sau de la ambele părți (tranzacția).
Caracteristici generale – fiind acte de dispoziție:
- au caracter unilateral, mai puțin tranzacția, ceea ce înseamnă că, de principiu, sunt
irevocabile;
- cel care le face trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar dacă este minor sau
pus sub interdicție, este nevoie de autorizarea autorității tutelare;
Art. 81 alin. (2) NCPC referindu-și la actele de dispoziție, dar în materia reprezentării,
spune că: “actele procedurale de dispoziție prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de
reprezentanții minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și ai dispăruților, nu vor
împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor
persoane”. Cu alte cuvinte, nu numai că pentru minori sau persoane puse sub interdicție este
necesară autorizarea autorității tutelare, dar, deși există autorizarea, instanța ar putea să nu țină
cont de actul de dispoziție respectiv dacă îl apreciază drept contrar intereselor celui reprezentat.
- sunt acte personale, pot fi făcute de parte sau de un mandatar (convențional), cu
procură specială și autentică. Nu se pot face în baza unui mandat ad litem dacă nu se
menționează expres dreptul de a face un anumit act de dispoziție și limitele în care se face.
Dacă se dă mandat de reprezentare în proces, nu se include și dreptul de a renunța la
proces, de a fi de acord cu pretențiile părții adverse sau de a încheia o tranzacție. Pentru acest
lucru trebuie o procură specială. În cazul avocaților nu este necesară procura, tot împuternicirea
face dovadă, dar trebuie menționată o clauză specială în contractul de asistență.

154
 - vizează drepturi de care părțile pot dispune, nu pot interveni în anumite materii.
1. Renunțarea
Renunțarea la judecată
Presupune o desistare a reclamantului (și a celor
care au poziție de reclamant) de proces, ceea ce
înseamnă că își conservă dreptul de a face în viitor un
alt proces. Pârâtul, chematul în garanție nu pot.
Definiție Nu presupune o abandonare a dreptului, ci numai
a procedurii. Acesta este motivul pentru care
legiuitorul o privește cu o mai mare îngăduință sub
aspectul formelor, dar și cu o anumită rezervă din
partea pârâtului.
Oricând în cursul judecății.
Totuși, la art. 924 alin. (1) NCPC, în materie de
divorț spune că reclamantul poate renunța la judecată în
Termen
tot cursul judecății, chiar dacă pârâtul se împotrivește.
Și în apel, oricând în cursul judecății se poate renunța.
Verbal în ședință sau cerere scrisă depusă la dosar.
În cazul în care declarația verbală sau cererea
scrisă este făcută de mandatar, trebuie procură
Formă
specială, autentică, care să prevadă exact procesul la
care se renunță, iar în cazul avocatului, mențiune
specială în împuternicire.
Este necesar consimțământul pârâtului în unele
cazuri*(vezi după tabel). Dacă cererea de renunțare
intervine:
• până la data comunicării cererii de chemare în
Condiții judecată (când pârâtul nici nu știe că există un
proces): nu ai nevoie de consimțământul pârâtului
(nici nu ai avea cui) și nu poți solicita cheltuieli de
judecată (ți le suporți pe ale tale);
155
Renunțarea la dreptul pretins
Presupune abandonarea chiar a dreptului
dedus judecății, ceea ce înseamnă că reclamantul
(sau alte părți care au poziție de reclamant), odată
ce face acest act de dispoziție, nu va mai putea
face un nou proces în care să reclame dreptul
respectiv, pentru că i se va opune hotărârea
judecătorească pronunțată.
Nu poate fi vorba de un intervenient
accesoriu.
Oricând în cursul judecății, fără a fi nevoie
de consimțământul pârâtului. Aceasta pentru că
reclamantul nu are posibilitatea reluării procesului
printr-o cerere nouă. O nouă cerere de chemare în
judecată se va respinge ca neîntemeiată. Nu mai
există dreptul.
Verbal în ședință (judecătorul verifică datele
de identificare ale părții) sau înscris autentic (ca
să certifice semnătura părții).
Dacă este făcut prin mandatar, este nevoie de
o procură specială.
NU este nevoie de consimțământul pârâtului
indiferent de faza procesuală (în primă instanță, în
apel sau recurs). De ce? Pentru că odată ce
reclamantul a făcut actul de dispoziție, se pronunță
o hotărâre care respinge cererea reclamantului pe
fond, iar el nu va putea formula o nouă cerere de
chemare în judecată, pentru că i se va opune
excepția inexistenței dreptului, astfel încât
pârâtul nu are niciun motiv pentru a nu fi de acord
 • după comunicarea cererii de chemare în cu o astfel de renunțare, indiferent de când va
judecată, dar până la primul termen de judecată: nu interveni (nu există pericolul reluării procedurii
este nevoie de consimțământul pârâtului, dar pârâtul va cum este în cazul renunțării la judecată).
putea solicita plata cheltuielilor de judecată, pentru că
se presupune că a început să-și facă apărarea, să
angajeze avocat, a făcut întâmpinare, o strategie;
• la primul termen de judecată la care părțile sunt
legal citate sau ulterior, în tot cursul judecății (apel,
recurs): este nevoie de consimțământul pârâtului și
pârâtul poate cere și cheltuieli de judecată.
În legătură cu mijlocul prin care se obține
consimțământul pârâtului, art. 406 alin. (4) NCPC
acceptă și un consimțământ tacit al pârâtului. Acordul
tacit nu se obține oricum, astfel că, dacă pârâtul nu este
prezent la termenul la care se face renunțarea, se va
acorda un termen și pârâtul va fi citat cu mențiunea de
a-și exprima poziția cu privire la renunțare, iar dacă
nu-și exprimă nicio poziție, se consideră că și-a dat
consimțământul. BRICIU crede că trebuie citat
pârâtul și el nu are termen în cunoștință cu privire la
acest aspect, deși pare paradoxal. El are termenul în
cunoștință pentru judecarea pe fond. Pârâtul este
interesat, deoarece nu există autoritate de lucru judecat
la renunțarea la judecată și reclamantul poate
reintroduce oricând cererea.
/!\ A nu se confunda cu alte acte de dispoziție unde
trebuie consimțământ expres – modificarea cererii de
chemare în judecată sau la propunerea de probe peste
termen.
Actul Se ia act de renunțare și se închide dosarul. • hotărâre (sentință; decizie). Va spune
prin • se dispune printr-o hotărâre (sentință – intervine “respinge cererea ca nefondată (pe fond)”;
care se la prima instanță; decizie – intervine la instanța de apel • se atacă numai cu recurs la instanța ierarhic
dispune; superioară;

156
regim sau de recurs). Prin aceea sentință/decizie se va • dacă este dată de ICCJ, se atacă cu recurs (nu
juridic menționa “ia act de renunțarea la judecată”; mai există apel) la completul de 5 judecători.
• se atacă numai cu recurs la instanța ierarhic Diferența de tratament este dată de faptul că
superioară (nu are drept de apel); legiuitorul privește mai riguros renunțarea la drept
• dacă este dată de ICCJ, hotărârea nu se mai atacă decât renunțarea la judecată prin prisma efectelor
deloc, fiind definitivă. pe care le produce cu privire la drepturile părții, în
Sunt două soluții pentru renunțarea parțială: sensul că nu mai are posibilitatea să reclame
- fie se disjunge; ulterior dreptul respectiv.
- fie se dă o încheiere prin care se ia act de
renunțare, caz în care calea de atac va fi doar recursul
la instanța ierarhic superioară.
• Se ia act de renunțare și se închide dosarul. Se respinge ca nefondată cererea
Reclamantul poate formula o nouă cerere, deoarece reclamantului. O nouă acțiune nu mai poate fi
nu există autoritate de lucru judecat. Trebuie ca cererea făcută sau daca va fi făcută, va fi respinsă fără a fi
să nu se fi prescris, cu incidența art. 2539 C.civ. judecată în fond pe argumentul că reclamantul nu
mai are dreptul subiectiv (excepție de ordine
publică)**(vezi după tabel).
Dacă intervine în căile de atac, implică anularea hotărârilor pronunțate. Astfel va trebui mai întâi să
desființeze hotărârile pronunțate și să dispună închiderea dosarului.
Produce efecte numai în privința părții care a făcut cererea de renunțare și nu afectează cererile
incidentale și cele care au caracter de sine stătător, deci produce efecte numai în privința capetelor de
Efecte cerere cu privire la care s-a renunțat. Poate privi doar anumite persoane sau la anumite capete!
Astfel este posibil ca aceste renunțări să nu conducă la finalizarea în totalitate a procesului, pentru că
din 5 capete poți renunța la 3, procesul continuă pe cele 2, se disjung și se dă o hotărâre pentru cele cu privire
la care s-a renunțat, iar judecarea celorlalte 2 continuă.
De asemenea, poate să nu vizeze toate părțile din proces – ai 3 pârâți, renunți la 2, mai rămâne 1.
Mai mult, daca s-a renunțat la cererea de chemare în judecată sau reclamantul a renunțat la dreptul
subiectiv dedus judecății, dar pârâtul are și el cerere reconvențională, aceasta va continua să se judece. Dacă
este o cerere de intervenție principală, renunțarea la cererea de chemare în judecată sau la dreptul subiectiv
de către reclamant, nu împiedică judecarea cererii de intervenție principală. Totuși, dacă s-a renunțat la
judecată sau la drept, judecarea cererii de intervenție accesorie sau de chemare în garanție (aceasta se admite
numai dacă reclamantul câștigă, automat rămâne fără obiect) nu va mai continua.

157
 • Reclamantul poate formula o nouă cerere dacă • Reclamantul nu mai poate formula o nouă
dreptul material nu s-a prescris. cerere, deoarece dreptul nu mai există.
• Se restituie 50% din taxa judiciară de timbru când
reclamantul a renunțat la judecată până la comunicarea
cererii de chemare în judecată către pârât (renunțarea
făcută într-o fază incipientă).
[Foarte posibil la examen comparație între cele 2.]
*Fiind acte de dispoziție, ele nu trebuie justificate, dar nu înseamnă că nu ai motiv.
Motivele pot fi: te-ai săturat, ți-ai dat seama că investiția într-un proces este prea mare pentru
efectele pe care le obții, fie pentru că apreciezi că vei pierde oricând sau sperând că altă data îl
vei câștiga. Această ultimă ipoteză nu va fi privită foarte prietenos de pârât, pentru că el nu
vrea să-ți dea posibilitatea să te regrupezi și să faci procesul altă dată când vei avea probabil
mai multe probe, pârâtul ar vrea să te prindă acum, când nu ai probe și să obțină o hotărâre care
să aibă autoritate de lucru judecat, nu să scape de proces și să fie confruntat ulterior cu altul.
Mai mult, paratul are și el cheltuieli în legătură cu procesul pe care trebuie să și le acopere.
1.1. Condițiile renunțării
Trebuie menționat art. 437 C.civ.: (1) În acțiunile privitoare la filiație nu se poate
renunța la drept. (2) De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele
unui copil sau al unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor
care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecarea ei.
Cu alte cuvinte, drepturile respective trebuie să fie supuse renunțării, iar în materie de
filiație nu sunt drepturi la care să poți renunța. Ține de dreptul subiectiv, dar acest articol arată
că nu poți renunța nici măcar la judecată.
Trebuie reținut și art. 81 NCPC conform căruia instanța poate să nu țină cont de
renunțare și să continue judecata.
Conform art. 28 alin. (3) L. 554/2004: acțiunile introduse de persoanele de drept public
și de orice autoritate publică, în apărarea unui interes public [deci nu toate actele de
contencios, ci numai acestea], precum și cele introduse împotriva actelor administrative
normative [hotărâri de guvern sau ordine ale ministerelor] nu mai pot fi retrase [nu se poate
renunța la judecată], cu excepția situației în care sunt formulate și pentru apărarea drepturilor
sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.
Cu alte cuvinte, dacă o acțiune este introdusă de o persoană de drept public sau de o
autoritate publică care vizează un interes public sau un act normativ, nu mai poate fi retrasă cu
excepția situației în care ele au fost făcute și pentru apărarea unui drept/interes privat (e.g.

158
acțiunea făcută de procuror potrivit legii contenciosului administrativ care face acțiunea și
pentru apărarea drepturilor și intereselor private, atunci persoana poate renunța la acțiune).
1.2. Efectele renunțării**
Există în doctrină o poziție corectă conform căreia hotărârea de renunțare la judecată (aici
clar nu are) sau la dreptul subiectiv nu are autoritate de lucru judecat, pentru că soluția nu
decurge dintr-o judecată. Însă, aceeași autori recunosc că excepția care poate fi opusă este la
fel de energică ca autoritatea, în sensul că ține de imputabilitatea litigiului (principiul din care
decurge și autoritatea), astfel tot de ordine publică va fi și excepția inexistentei dreptului.
/!\ A nu se confunda renunțarea la apel/recurs cu renunțarea la judecată.
Renunțarea la apel/recurs = renunțarea la calea de atac, nu la judecată, ceea ce
înseamnă că soluția de prima instanța se definitivează.
Renunțarea la judecată = ceri să desființezi hotărârea primei instanțe ca să închidă
dosarul.
Cum poți fi păcălit? S-a pierdut de către reclamant procesul în prima instanță, se face
apel. În apel, el depune o cerere care spune “renunț la judecată în fața instanței de apel”, pârâtul
este întrebat “sunteți de acord cu renunțarea la judecată?” (și nu “renunțarea la judecata
apelului?”), pârâtul va răspunde ”DA!” pentru că a înțeles că reclamantul cere renunțarea la
apel și a crezut că hotărârea pe care a obținut-o în prima instanță se va definitiva. Instanța va
lua act de poziția sa și soluția va fi că admite apelul, desființează hotărârea primei instanțe și
dispune închiderea dosarului ca urmare a renunțării.
A doua zi, reclamantul a făcut o nouă acțiune și pârâtul nu a putut să invoce hotărârea
pronunțată inițial, pentru că tocmai a fost de acord cu desființarea ei. Astfel, reclamantul și-a
asigurat un proces de la 0 fără a mai avea o hotărâre judecătorească în defavoarea lui. În apel
trebuia să convingă că hotărârea era greșită; în schimb de la 0 are o șansă nouă.
2. Achiesarea
Achiesarea este un act procedural de dispoziție specific pârâtului, pentru că se recunosc
pretențiile reclamantului. Este de 2 feluri:
a. achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului (art. 436-437 NCPC);
b. achiesarea la hotărârea pronunțată (privește partea care pierde, reclamant/pârât,
dacă este de acord cu hotărârea pronunțată) (art. 463-464 NCPC).
/!\ Achiesarea la hotărârea pronunțată = renunțarea la calea de atac, de unde se
confundă în practică cu renunțarea la judecată.
Achiesarea la Achiesarea la hotărârea pronunțată

159
 pretențiile reclamantului
În fața instanțelor de fond (prima  la pronunțare – art. 404 NCPC: renunțarea la calea
instanță/apel). de atac se poate produce chiar cu ocazia pronunțării.
Pronunțarea, de principiu, se face în ședință publică, mai
puțin în cazurile în care se amână pronunțarea, iar
pronunțarea se face prin intermediul grefei.
Cu alte cuvinte, este posibil ca părțile să fie prezente,
iar când judecătorul va spune ”acțiunea se admite/respinge”,
partea care a pierdut procesul poate veni în fața judecătorului
să spună “luați act că nu declar apel/recurs”. Astfel, dacă se
face o asemenea declarație, se ia act printr-un proces-
Termen verbal, care este semnat de judecător și grefier.
 ulterior pronunțării – prin prezentarea părții înaintea
președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta
ori prin înscris autentic. Dacă este făcut prin mandatar
trebuie procură specială și în cazul avocatului împuternicire
specială.
Acest lucru se poate face cât timp dosarul se află la
instanța care a pronunțat hotărârea.
 după declararea căii de atac – dacă s-a făcut apel și
dosarul a plecat la instanța care urmează să judece apelul,
cererea de achiesarea se va face în fața acelei instanțe.
 verbal în instanță;  verbal în instanță – se face proces-verbal;
 act autentic (la fel de puternică ca  înscris autentic;
Forma
renunțarea la drept a reclamantului);  mandat special și autentic.
 mandat special.
 spontană/provocată prin  totală/parțială – poți recunoaște anumite părți din
interogatoriu; hotărârea pronunțată și să nu fi de acord cu unele, ceea ce
Achiesarea spontană produce efecte înseamnă că se va definitivă în privința părților
Feluri cu privire la cheltuielile de judecată. Art. recunoscute și apelul/recursul va continua doar cu privire la
454 NCPC: Pârâtul care a recunoscut, la părțile nerecunoscute;
primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate, pretențiile reclamantului

160
nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor /!\ Este necesar ca aceste părți să nu fie indivizibile,
de judecată, cu excepția cazului în care, pentru că, dacă ele nu pot fi disjunse, se va considera că nu
prealabil pornirii procesului, a fost pus în mai este achiesare.
întârziere de către reclamant sau se afla de Exemple de achiesare parțială: sunt de acord cu
drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 înapoierea împrumutului, dar nu sunt de acord cu
alin. (5) din C.civ. rămân aplicabile. penalitățile. Sunt de acord cu rezoluțiunea, dar nu sunt de
Cu alte cuvinte, achiesarea spontană și acord cu restituirea bunului, pentru că l-am restituit deja.
nu cea smulsă prin interogatoriu poate să  condiționată/necondiționată;
aducă și acest beneficiu al scăpării plății Art. 463 alin. (2) NCPC arată că achiesarea
cheltuielilor de judecată. condiționată, nu produce efecte decât dacă este acceptată
 totală/parțială; expres de partea adversă. De exemplu, ”sunt de acord cu
Dacă pârâtul recunoaște parțial renunțarea la calea de atac formulată dacă partea adversă
pretențiile reclamantului, art. 436 NCPC nu cere cheltuieli de judecată”, astfel că partea adversă
dă posibilitatea să se pronunțe o hotărâre trebuie să spună “sunt de acord că nu voi cere cheltuieli de
parțială, în limitele recunoașterii și să judecată”. Avem nevoie de o acceptare expresă a celuilalt.
continue procesul numai cu privire la Dacă nu spune acest lucru, nu este achiesare, pentru că
pretențiile nerecunoscute. De exemplu, se înseamnă că partea nu a achiesat, ci a făcut o propunere de
solicită plata unei sume de bani și tranzacție într-un fel. Fiind un fel de tranzacție (ca natură
penalități, iar pârâtul spune că datorează juridică. Nu se finalizează într-o formă de tranzacție, dar este
suma de bani, dar nu recunoaște că are de o propunere tranzacțională. Nu este tranzacție în măsura în
dat penalități, pentru că a intervenit un caz care nu se va da o hotărâre de expedient, dar strict vorbind
de forță majoră care l-a împiedicat să este un contract judiciar, o convenție a părților în fața
plătească la timp –> procesul va continua instanței). Este și normal ca acordul să fie expres, nu poate
cu privire la penalități. Este unul din fi tacit, pentru că, în realitate, renunță la un drept acceptând
cazurile, puține, în care se recunoaște propunerea de achiesare la hotărâre.
hotărârea parțială. Achiesarea necondiționată poate fi și tacită.
Importanța apare la art. 448 NCPC  expresă/tacită:
conform căruia hotărârile parțiale, date în ➢ expresă: partea care are dreptul să atace hotărârea
limita recunoașterii sunt executorii de declară după pronunțare că renunță la calea de atac.
drept. Cu alte cuvinte, căile de atac făcute ➢ tacită: art. 464 alin. (3) NCPC – rezultă din faptul
împotriva lor, nu împiedică executarea (în
că partea care a pierdut execută de bunăvoie hotărârea prin
mod normal hotărârile devin executorii
fapte certe și concordante.
după ce trec de apel). Acest lucru este logic,
3 forme de achiesare:

161
deoarece șansa de a se admite o cale de atac, - renunțarea la a declara apel;
în urma recunoașterii este mică. - am declarat apel, dar renunț la apelul deja declarat.
Să nu confundați renunțarea la calea de atac cu
renunțarea la judecată.
BRICIU: ”Să se ia act la renunțarea la judecată în
calea de atac”. Partea vede și instanța întreabă dacă este de
acord, pârâtul zice da, și închide dosarul.
Achiesarea se face fără consimțământ.
Reprezintă renunțare la calea de atac:
✓ o hotărâre de prima instanță care este supusă
apelului, apel suspensiv de executare (hotărârea nu este încă
executorie) și cu toate acestea, pârâtul pierzător, o execută
înainte de a curge termenul de apel. Cât timp el avea încă 30
de zile să facă, se duce și o execută de bunăvoie. Legea
spune că termenul de 30 de zile în care poți face apel și
ulterior dacă ai făcut apel, inclusiv calea de atac a apelului
până la soluționarea ei, suspendă executarea. Nu ești obligat
să execuți hotărârea, dar dacă înainte să expire termenul de
apel pârâtul se duce și o execută => se consideră, în general,
în practică, a fi o achiesare tacită la hotărârea pronunțată (o
renunțare la calea de atac a apelului).
Dacă fac gestul în urma unei somații de la executor și
nu contest somația și execut de frică sau dacă hotărârea este
executorie (în muncii), chiar dacă curge termenul de apel,
avem un echivoc. Nu este caz de achiesare.
✓ împotriva unei hotărâri care a dat dreptate parțial
reclamantului și parțial pârâtului, reclamantul a făcut cale de
atac. În calea de atac a reclamantului, s-a prezentat pârâtul
care a cerut respingerea cererii de apel a reclamantului,
pentru că hotărârea este temeinică și legală. S-a respins
apelul. Ulterior același pârât care a spus că hotărârea este
temeinică și legală face apel împotriva aceleași hotărâri (era
în termen, pentru că era un viciu de procedură în ceea ce

162
 privește comunicarea hotărârii la el, i-a fost comunicată la
altă adresă, deci pentru el încă nu începuse să curgă termenul
de apel și nici nu se încadra într-un caz de echipolență).
Instanța a apreciat că poziția pârâtului de a veni în apelul
reclamantului și să susțină că hotărârea este temeinică și
legală fără să amintească că el are nemulțumiri proprii vizavi
aceea hotărâre pentru care face apel fără să facă atunci un
apel, se consideră de a fi un act destul de clar de achiesare
la hotărârea pronunțată și a respins apelul acestui pârât
nu pentru că n-ar fi fost în termen, ci ca inadmisibil,
pentru că renunțase la calea de atac a apelului în mod
tacit, prin atitudinea pe care o avusese la apelul
reclamantului (a dat și pe semestrul I exemplul).
NU reprezintă o renunțare la calea de atac următoarele
fapte:
 ipoteza în care reclamantul, câștigând procesul, chiar
în interiorul termenului de apel, începe o executare silită
împotriva pârâtului, deoarece atunci atitudinea pârâtului ar
putea fi considerată ca un fel de supunere față de actul
executor. Sigur, cel mai probabil executarea va fi nelegală,
dar logica ar fi că din moment ce ai venit de la executor, te
supui, după care contești, nu înseamnă că s-a renunțat astfel
la căile de atac (când o să câștige apelul, pârâtul o să meargă
și el la executor să-i dea înapoi ce i-a luat), nu este o faptă
univocă, nu este clară.
 o hotărâre dată cu executare provizorie (pentru
hotărârile care se execută de îndată) și atunci pârâtul spune
“din moment ce hotărârea este dată cu execuție provizorie,
nu vreau să aștept executorul, o execut a doua zi, fac apel și
dacă voi câștiga apelul, o să întorc executarea”. Pârâtul a
executat, pentru că, daca nu ar fi executat, soluția cealaltă ar
fi fost să se trezească cu un executor, ceea ce ar fi însemnat
că ar fi plătit și cheltuielile de executare, astfel încât, el s-a

163
 supus repede, dar nu din dorința de a renunța la calea de atac,
ci din dorința de a evita cheltuielile de executare, însă
evident el continuă procesul. Poziția lui este echivocă.
Se pronunță o hotărâre (sentință în Se ia act prin proces-verbal care se face când se
primă instanță; decizie în apel). prezintă partea care a pierdut procesul la pronunțare sau
Dacă intervine în apel, hotărârea ulterior pronunțării dacă dosarul încă este la instanța care a
primei instanțe se desființează în limitele pronunțat hotărârea.
recunoașterii, pentru că poate hotărârea Dacă se trimite dosarul la instanța superioară, cerere de
primei instanțe nu era în favoarea achiesare se face la instanța care judecă apelul/recursul și se
reclamantului, dar dacă pârâtul s-a decis să pronunță o decizie care se atacă cu calea de atac prevăzută
recunoască pretențiile reclamantului în apel de lege pentru hotărârea respectivă.
după ce a câștigat hotărârea primei instanțe, Dacă se dă o hotărâre judecătorească în calea de atac va
trebuie desființată hotărârea (ce l-ar menționa în dispozitiv că respinge calea de atac ca
determina pe pârât să facă un astfel de gest? inadmisibilă, pentru că ai renunțat la dreptul de exercitare a
Poate l-a lovit vreun sentiment religios. acelei căi de atac, deci este un exercițiu fără drept.
Act de Oricum nu trebuie să justifici).
procedură; Se atacă doar cu recurs la instanța
regim ierarhic superioară (art.436 NCPC).
juridic De data aceasta legea nu mai spune că
hotărârea ICCJ ar fi definitivă. BRICIU
spune că este logic. Logica este următoarea:
nici nu avea de ce să spună așa ceva, pentru
că nu se poate achiesa în recurs, iar ICCJ
judecă numai recursuri, astfel că ipoteza în
sine nu avea cum să se nască. Nu mai
vorbim de fond acolo, ci de legalitatea
hotărârii. În orice caz, când ICCJ admite
recursurile, trimite spre rejudecare, astfel
încât, în caz de admitere a recursului, poți
achiesa după trimiterea spre rejudecare
la instanța de apel sau la primă instanță.

164
 • Se admite cererea reclamantului. Renunțând la calea de atac prin faptul aderării la
• Dacă intervine în apel se anulează hotărârea pronunțată, hotărârea judecătorească devine
sentința, în limitele achiesării pentru a se da definitivă.
loc pronunțării hotărârii pe baza achiesării. Chiar dacă se renunță numai la apel, recursul nu se
• Un nou proces nu mai este posibil. poate exercita daca nu faci mai întâi calea de atac a apelului,
/!\ A nu confunda răspunsul la ceea ce înseamnă că nu numai că s-a renunțat la apel, dar s-
interogatoriu cu o achiesare! Este adevărat a renunțat și la recurs, ceea ce înseamnă că hotărârea devine
că achiesarea poate decurge și din automat definitivă.
interogatoriu, dar o recunoaștere a De obicei, achiesarea este folosită, pentru că probabil
faptelor nu este o achiesare, pentru a fi părțile s-au înțeles să se definitiveze hotărârea cât mai
achiesare este nevoie ca pârâtul să spună repede. În practică regăsim achiesări chiar din partea celui
că este de acord cu admiterea care a câștigat procesul, pentru că vrea să treacă cât mai
pretențiilor reclamantului, nu că repede termenul de apel. Astfel încât, va spune “eu achiesez
recunoaște anumite lucruri din ceea ce la hotărâre, nu mai trebuie să-mi comunicați hotărârea, să
Efecte spune reclamantul. De exemplu, la curgă termenul de apel, nu-mi mai calculați termenul de
întrebarea “recunoașteți că ați primit o apel, calculați-l numai părții adverse”.
sumă de bani de la reclamantul cu titlu de
împrumut?”. Dacă spune că “da”, avem o
mărturisire pură și simplă, dar nu este o
achiesare, ci o mărturisire care va conduce
la admiterea acțiunii în fond.
Pentru a fi achiesare, pârâtul trebuie să
spună “recunosc că am primit, sunt de
acord cu pronunțarea unei hotărâri în baza
achiesării mele”, altfel mărturisirea lui va fi
valorificată ca probă și va conduce la
admiterea acțiunii, dar nu pe baza achiesării
(presupune solicitarea de a se pronunța o
hotărâre fără alte probe).
3. Tranzacția
Tranzacția este două feluri:
- extrajudiciară – preîntâmpină un litigiu;
- judiciară – stinge un litigiu deja început;
Contractul de tranzacție este reglementat de art. 2267 C.civ.:

165
 (1) Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza
executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor
drepturi de la una la cealaltă.
(2) Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce
fac obiectul litigiului dintre pârți.
Cu alte cuvinte sunt acele tranzacții care, tranzacționând asupra obiectului litigiului, una
dintre părți spune că este de acord cu faptul că cealaltă parte este proprietarul asupra bunului
litigios dacă îi dă în schimb un album. Ceea ce înseamnă că reclamantul își consolidează dreptul
de proprietate prin acea tranzacție, iar pârâtul prin aceeași tranzacție va dobândi proprietatea
unui bun care nu este în litigiul (de principiu mai puțin valoros) sau îi dă o sumă de bani, ori
invers reclamantul spune că este de acord ca pârâtul este proprietar și îi dă o suma de bani/un
alt bun prin tranzacție.
Tranzacția se poate face prin renunțări la drepturi din interiorul procesului sau prin
transferul unor drepturi care nu fac obiectul procesului respectiv.
Condiția generală: tranzacția trebuie să vizeze drepturi de care părțile pot dispune.
Astfel încât nu pot face obiectul unei tranzacții:
- bunurile proprietate publică a statului (inalienabile);
- drepturile din materia filiației;
- actele de stare civilă;
- capacitatea persoanei.
Forma tranzacției judiciare este scrisă, ad probationem.
Procedura tranzacției. Poate interveni în tot cursul procesului, inclusiv în faza
executării silite. Părțile se pot prezenta la termen și să spună că au ajuns la soluția încheierii
unei tranzacții, dar părțile nu trebuie să aștepte neapărat termenul, ci se pot prezenta cu soluția
de tranzacționare chiar înainte de termen, adică atunci când sunt pregătite să tranzacționeze.
În cazul în care se prezinta înainte de termen, hotărârea se va da în camera de consiliu.
Dacă se prezintă la termenul de judecată, atunci când este complet colegial, nu trebuie să
fie toți judecătorii, este suficient să fie prezent unul singur (hotărârea se va da de toți, dar atunci
când se ia act de tranzacție nu se face o activitate de judecata, ci doar se ia act de faptul că
părțile sunt de acord cu încheierea tranzacției).
Se poate da și între termene, nu doar la termen, dar trebuie să fie toate părțile în fața
judecătorului ca să-și exprime consimțământul. Dacă tranzacția este într-un act autentic, nu
mai este nevoie de prezența lor.

166
 Dacă judecătorul apreciază că părțile sunt de acord cu tranzacția și că obiectul este unul
tranzacțional și că nu se încalcă regulile de ordine publica, va pronunța o hotărâre de expedient.
Hotărârea de expedient are o particularitate: dispozitivul ei este constituit din tranzacția
părților. Hotărârea înlocuiește dezlegarea data de instanță cu dezlegarea data de părți. Instanța
doar consemnează punctul de vedere al părților. Instanța analizează:
- consimțământul;
- dacă sunt drepturi de care părțile pot dispune;
- aspecte de nulități absolute;
- dacă sunt minori, puși sub interdicție, dispăruți, instanța poate să nu ia act de tranzacție,
dacă consideră că actul contravine intereselor părții.
Cam atât analizează. Procedura tranzacției este mai suplă.
Calea de atac este numai recursul care se poate promova numai pentru motive de
procedură. Cu toate acestea, tranzacția în sine este un contract, ceea ce înseamnă că acest
contract de tranzacție va putea fi atacat separat cu o acțiune în nulitate, anulare, rezoluțiune,
reziliere, simulație, acțiune revocatorie, toate acțiunile care pot viza un contract, dar printr-o
acțiune distinctă. Cu alte cuvinte, dacă este viciu de consimțământ nu faci recurs, ci faci acțiune
în anulare (art. 2278 C.civ.).
Sub VCPC acest lucru nu era clar, nu era separat domeniul recursului cu domeniul
acțiunii pe cale directă, dar doctrina spunea acest lucru, astfel că pentru aspectele de procedură,
cum ar fi, pentru faptul că una dintre părți nu era legal reprezentată prin mandatar, nu avea
procură specială, se face recurs, dar cu privire la eroare/violență/nerespectarea termenului
tranzacției, trebuie să faci acțiune separată.
Dacă se admite o acțiune în rezoluțiune, o acțiune în anulare, în declararea simulației sau
revocatorie împotriva tranzacției, care este soarta hotărârii? Rămâne o hotărâre valabilă, este
buna că hotărâre judecătorească, dar nu are efecte juridice substanțiale.
În ceea ce privește hotărârea de expedient s-a purtat o discuție referitoare la autoritatea
de lucru judecat a hotărârii de expedient. Unii dintre autori au spus că nu are autoritate de lucru
judecat, pentru că, în realitate, nu este vorba de o judecată a instanței, ci este vorba de o decizie
a părților. Cu toate acestea, aceeași autori spun că, dacă una dintre părți ar încerca să reia
procesul după ce s-a finalizat printr-o tranzacție, cealaltă parte va putea opune o excepție la fel
de energică ca autoritatea de lucru judecat și anume o excepție care s-ar numi exceptio litis per
transactionem finitae, adică pentru un lucru finalizat prin tranzacție, care ar avea un regim
similar autorității de lucru judecat, pentru că ambele provin din principiul imutabilității
litigiului (ce s-a decis odată printr-un litigiu nu se mai poate relua).

167
 Desigur, decurge și din puterea convențiilor dintre părți care, sub rezerva normelor de
ordine publica au putere de lege, sta la baza acestei excepții, însă BRICIU zice că este mai
mult decât atât, pentru că ideea imutabilității litigiului face diferența dintre tranzacția
extrajudiciară (își trage puterea exclusiv din convenția părților) și tranzacția judiciară, de aceea
este o excepție de ordine publică.
Medierea. Tranzacția poate interveni evident că urmare a efortului direct al părților, dar
și că urmare a unei proceduri de medieri reglementată de L. 192/2006, care presupune aducerea
în fața unei terțe persoane a disputei dintre părți. Exista 3 posibilități:
- una dintre părți să nu vrea să medieze, să nu semneze contractul de mediere;
- ambele părți semnează contractul de mediere, dar nu găsesc nicio soluție;
- părțile semnează contractul de mediere și găsesc o soluție de comun acord făcând o
tranzacție.
Art. 61 din legea medierii prevede exact ipoteza în care conflictul dedus judecății este
adus în fața mediatorului și conform alin. (2): la încheierea procedurii de mediere, mediatorul
este obligat în toate cazurile să transmită instanței de judecată competente acordul de mediere,
dacă s-a ajuns la o înțelegere sau doar procesul-verbal în situațiile prevăzute la art. 56 lit. b)
și c) (celelalte 2 posibilități de mai sus).
Art. 63 prevede că în cazul în care litigiul a fost soluționat pe calea medierii, instanța, la
cererea părților, va pronunța o hotărâre de expedient. Alin. (2) prevede că odată cu pronunțarea
hotărârii, instanța dispune, la cererea părții interesate, restituirea taxei judiciare de timbru
plătite pentru investirea instanței, cu excepția cazului în care conflict soluționat pe calea
medierii este legat de transferul vreunui drept de proprietate sau pentru constituirea unui alt
drept real. Această ultimă teză a fost introdusă pentru a nu se folosi tranzacția pentru a eluda
impozitul pe transferul dreptului de proprietate.
CAPITOLUL IX – HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
III. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA HOTĂRÂRII
IV. EXECUTAREA PROVIZORIE
V. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
1. Clasificarea hotărârilor
Hotărârea este actul final al judecății.
1) După nivelul judecății:

168
 a. sentințe: acele hotărâri judecătorești prin care se judecă procesul în primă
instanță, fie că soluționează fondul, fie că rezolvă o excepție peremptorie.
b. decizii: acele hotărâri prin care se finalizează procesul în căile de atac (apel,
recurs, contestație în anulare, revizuire).
c. încheieri: acele hotărâri adoptate în cursul unei proceduri, la fiecare termen.
Atunci când se adoptă o încheiere, toate aspectele referitoare la deliberare și pronunțare sunt
aplicabile și în cazul ei.
Mai mult, când instanța se pronunța asupra excepției necompetenței, lipsei calității,
conexității, litispendenței (fie că este vorba de excepții dilatorii, fie că sunt peremptorii)
procedura de pronunțare va fi aceeași, tot va fi deliberare și pronunțare.
Deliberarea are loc și în ședința pentru lipsa de procedură. Deliberarea poate fi scurtă
sau lungă în funcție de problema respectivă. Astfel, dacă una dintre părți invocă că procedura
x este incompletă, pentru că n-are semnătura părții și nici nu a fost afișată unde trebuie –> are
loc o deliberare, dar este simplă. Cum se asigură secretul? Se pune dosarul în fața judecătorilor
și ei se uita unul la altul (hihi), președintele va spune că având în vedere invocarea lipsei de
procedură, completul dispune amânarea pricinii și dispune citarea părții la adresa indicată.
Însă, dacă situația este mai complicată, cum ar fi lipsa calității, judecători pot decide să
rămână în pronunțare exclusiv pe problema respectivă. Astfel, dacă resping excepția dau o
încheiere (va fi adoptată în aceeași procedură de deliberare și de pronunțare ca și o hotărâre
judecătorească), iar dacă o admit dau o sentință.
2) Exista sau nu posibilitatea atacării lor cu apel sau recurs:
a. nedefinitive: acele hotărâri pronunțate în prima instanță și care pot fi atacate cu
apel;
b. executorii: ele pot fi atacate cu recurs și sunt puse în executare, chiar dacă nu
sunt definitive (art. 633):
- acele hotărâri împotriva cărora s-a făcut apel și apelul a fost respins, anulat sau perimat.
Ele nu sunt încă definitive, dar pot fi executate. Se poate face încă recurs împotriva lor.
Executarea se poate face pe riscul creditorului, el face executarea, dar în măsura în care se va
admite recursul, va fi desființată executarea, întoarsă și va obligat să plătească toate cheltuielile
de executare;
- hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care părțile
au convenit să exercite direct recursul.
c. definitive: acele hotărâri împotriva cărora nu se mai poate face recurs.
Hotărârile definitive sunt descrise la art. 634 NCPC:

169
 - hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;
- hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
- hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel [nici recurs nu se mai
poate face omisso medio];
- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs [unde
legiuitorul a suprimat sau partea nu a făcut recurs];
- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Esențial pentru hotărârile definitive este să nu mai existe drept de recurs asupra lor.
La hotărârile executorii legea este mai simplă, spune hotărârile date în apel dacă prin lege nu
se prevede altfel. Astfel, există hotărâri date în apel pentru care legea spune că totuși nu sunt
executori (e.g. desființarea unei construcții: legea prevede că o astfel de hotărâre nu se poate
executa decât când rămâne definitive. Dacă tai copacii nu mai poți spune că a fost o greșeală).
Dacă o hotărâre este dată în primă instanță și se atacă doar cu recurs ce e? Executorie!
Dacă e dată în apel și nu s-a exercitat recursul? Este definitivă.
Dar o hotărâre de prima instanță susceptibilă de apel, dar neapelată în termen? Este
executorie și definitivă! Este definitivă, pentru că nu am apel și recurs nu fac omisso medio.
3) După conținutul lor:
a. integrale: rezolvă în întregime procesul, dezinvestind instanța de întregul
dosar.
b. parțiale: hotărârea care se dă când pârâtul recunoaște doar o parte din
pretențiile reclamantului, caz în care, instanța admite acțiunea reclamantului în limitele
achiesării. Hotărârea parțiala este executorie de drept. Nu trebuie aștept să se epuizeze căile
de atac împotriva ei.
4) După acțiunea în timp:
a. nelimitate în timp: hotărâri propriu-zise, care rezolvă fondul și au o acțiune, de
regulă, nelimitata în timp.
b. provizorii: hotărâri cu caracter temporar și prin care se iau măsuri vremelnice
în cursul procesului. Exemple:
- acțiunea posesorie. Are valoarea până când se decide asupra proprietății, ea vizează
numai posesia însă, la final există acțiunea petitorie care are autoritate de lucru judecat și chiar
dacă ai câștigat posesia, dacă petitoriu zice că celălalt este proprietar, ai pierdut și posesia;
- ordonanța președințială. Cea prin care se adoptă anumite măsuri până la soluționarea
fondului;

170
 - hotărârea prin care se adoptă masurile asiguratorii. Durează până când se soluționează
pretenția pe fond, după care masurile se ridicau sau deveneau masuri de executare;
- hotărârea prin care s-a stabilit locuința minorului.
5) După obiectul condamnării:
a. cu o singură condamnare: hotărârile prin care pârâtul este obligat la efectuarea
unei prestații determinate, cum ar fi plata unei sume de bani, predarea unui bun etc;
b. cu condamnare alternativă: hotărârile prin care reclamantul solicită obligarea
pârâtului la o prestație principală, iar în măsura în care ea nu va fi posibilă, la o prestație
secundară, alternativă. Se folosesc pentru a se evita împiedicarea executării.
Exemplu: „obligați-l pe parat să-mi predea următoarele bunuri mobile, iar dacă ele nu
vor fi găsite, să-mi plătească echivalentul lor în suma de x”. Executorul judecătoresc va încerca
mai întâi să execute principalul, dar dacă nu va reuși, nu mai este nevoie de un alt proces pentru
a-i cere bani, ci va trece direct la executarea conturilor bancare sau ale sumelor de bani ale
paratului. Dacă n-ar exista o astfel de hotărâre, ar însemna că reclamantul, eșuând în executarea
în natură, să vina și să ceară o altă hotărâre prin care să ceară obligarea prin echivalent.
Acest lucru se întâmplă mai ales când există o suspiciune cu privire la existența bunului,
cel mai des în partaj (sunt bunuri mobile destul de multe care, de principiu, sunt în posesia unei
persoane care, toată procedura de partaj, extrem de furioasă pe ideea că trebuie să le dea, mai
sparge din ele, le aruncă, le face cadou. Reclamantul are dovadă că au existat, dar aceasta nu
înseamnă că ele vor exista și la momentul executării, ele intră în masa partajabilă, sunt evaluate
și judecătorul urmează ca să zică că în lotul cutare intră bunurile respective, iar dacă nu vor fi
găsite, sume de bani în echivalent).
Ce se întâmplă dacă nu ceri de la început prin echivalent? Există varianta să ceri în faza
executării pronunțarea unei hotărâri de executare prin echivalent, dar asta înseamnă o nouă
procedură, care presupune o altă instanță, alte căi de atac, altă discuție.
2. Redactarea hotărârii judecătorești
Forma hotărârii. Hotărârea judecătorească are 3 părți:
a. partea introductivă (practicaua hotărârii);
b. considerente (cea mai consistentă);
c. dispozitivul (cea mai concisă și cea care se execută).
2.1. Partea introductivă
Partea introductivă cuprinde mențiunile pe care le cuprinde orice încheiere
judecătorească, motiv pentru care Codul nu mai menționează ceea ce cuprinde și face direct
trimitere la art. 233 care menționează cuprinsul încheierilor judecătorești. Totuși, acest articol

171
trebuie aplicat în mod corespunzător: numai acele mențiuni care se potrivesc cu partea
introductivă (e.g. semnătura judecătorilor nu va apărea în partea introductivă, ci la sfârșit.
Soluția nu va apărea în partea introductivă, ci în dispozitiv).
Practicaua cuprinde identificarea instanței, identificarea părților, obiectul pricinii, dacă
părțile au fost prezente sau nu, dacă a participat sau nu procurorul, ce au spus părțile.
Această parte este importantă din cauza faptului că menționează numele judecătorilor,
adică compunerea completului. În cazul în care mențiunile privind compunerea completului nu
concordă cu semnăturile de pe minută, este caz de nulitate pentru că se ajunge la concluzia că
hotărârea a fost decisă (în deliberare) de alți judecători decât cei care au luat act de dezbateri.
Mai mult, în cazurile în care participarea procurorului este obligatorie, iar în practicaua
hotărârii nu scrie că acesta a participat, hotărârea va fi nulă.
Tot această parte reflectă dacă părțile au fost prezente sau nu. Mențiune care face dovada
până la înscrierea în fals (pentru că hotărârea judecătorească este act autentic). Partea
introductivă menționează ce au spus părțile, ce au declarat în fața instanței, iar pe urmă
coroborezi cu ce a decis instanța. Considerentele explică de ce instanța a luat o decizie,
dispozitivul spune care este decizie, dar partea introductiva menționează ceea ce au cerut părțile
la ultima ședință la dezbateri. Cum poți să verifici plus petita, minus petita dacă nu vezi ce au
cerut părțile la ultima ședința, la dezbateri? Desigur, există cererile scrise, dar poate în ultima
zi, una dintre părți zice că și-a restrâns pretențiile astfel încât, singura modalitate prin care se
poate verifica este prin partea introductivă.
În cazul în care pronunțarea hotărârii a fost amânată (art. 396 NCPC), pentru ședința
de dezbateri, se face o încheiere redactată la termenul la care au avut loc dezbaterile, numită
încheiere de dezbateri. În acest caz, hotărârea judecătorească nu va mai cuprinde în partea
introductivă și ceea ce s-a discutat în ședința respectivă, ci numai mențiunile privind
compunerea completului, participarea procurorului, denumirea părților, spunând că în ceea ce
privește prezența părților și legala lor citare la termenul la care au avut loc dezbaterile, precum
și ceea ce au spus părțile, se găsește în încheierea de dezbateri. Așadar, hotărârea
judecătorească în acest caz va avea mai puține informații, dar aceste informații se regăsesc în
încheierea de dezbateri, ceea ce înseamnă că încheierea de dezbateri face corp comun cu
hotărârea, astfel încât orice nulitate a încheierii de dezbateri va atrage implicit și nulitatea
hotărârii. Mai mult, când se va comunica hotărârea, va trebui comunicată și încheierea de
dezbateri. Încheierea de dezbateri este de fapt introducerea hotărârii. Cu alte cuvinte,
există două situații:

172
 - clasică: astăzi au avut loc dezbaterile, astăzi se pronunță instanța, ceea ce înseamnă că
nu mai este încheiere de dezbateri, ci numai o singură hotărâre care în partea introductivă
menționează ceea ce s-a întâmplat cu ocazia respectivă;
- atipică: instanța amână pronunțarea și face doua acte: încheierea de dezbateri și
hotărârea (care nu mai cuprinde ceea ce s-a discutat la termenul când au avut loc dezbaterile,
menționând că aceste aspecte se pot regăsi în încheierea de la termenul respectiv).
2.2. Considerentele
Considerentele ocupă cel mai mare spațiu din hotărâre, deoarece cuprind pe lângă
obiectul pricinii și susținerile pe scurt ale părților:
- expunerea situației de fapt pe care o face instanța (în baza probatoriului administrat);
- motivele de drept și de fapt pentru care a dat o anumită soluție;
- motivele pentru care nu a primit apărările părții care a pierdut procesul.
Ar trebui reținute următoarele aspecte:
1) Considerentele reprezintă o garanție împotriva arbitrariului, pentru că fără
considerente nu poți înțelege de ce judecătorul a ajuns la o anumită soluție în dispozitiv.
2) Dacă lipsește, hotărârea se casează. La fel dacă este insuficientă sau
neclară/contradictorie (ambele apărări par bune/rele).
3) Considerentele trebuie să răspundă atât la problematica pentru care instanța a
adoptat o soluție, dar și de ce nu a primit apărările părții care a pierdut. Astfel,
considerentul trebuie să aibă o contradictorialitate. Desigur, instanța justifică poziția, dar
trebuie să motiveze și de ce nu a primit apărările părții care a pierdut. În cazul în care motivările
nu se regăsesc, se poate considera că motivarea este incompletă, ceea ce atrage nulitatea
hotărârii. Astfel, motivarea incompletă este cea care nu precizează de ce anume instanța nu a
luat în considerare anumite argumente prezentate de către partea care a pierdut procesul.
Mai mult, tot motivare incompletă este și cea care are formulări generale, de genul „din
probele administrate rezultă că pretențiile reclamantului sunt întemeiate”, care nu este în
regulă, trebuie să spună exact care sunt acele probe care au condus la temeinicia pretențiilor
reclamantului („din depoziția martorului X rezultă că ceea ce afirmă reclamantul se
adeverește” sau „din depoziția martorului X coroborata și cu prezumția Y rezulta că ceea ce
susține reclamantul are potențial de adevăr”). O formulare generală este asimilată inexistenței.
4) Motivarea cu considerente contradictorii este nulă.
Considerente contradictorii înseamnă că în cadrul acelorași considerente se spune și de
ce reclamantul are dreptate și de ce pârâtul are la fel de multă dreptate. Astfel de considerente
nu duc către soluție, nu explică soluția. Dacă se spune că niciunul nu are dreptate, ar putea

173
câștiga pârâtul, pentru că reclamantul nu și-a dovedit temeinicia pretențiilor, dar și în acest caz,
judecătorul trebuie să pună o fraza în care să zică „întrucât niciunul nici altul nu au dreptate,
în virtutea principiului potrivit căruia pârâtul este absolvit de probă cât timp reclamantul nu-
și dovedește pretențiile, actori incumbit probatio, instanța respinge cererea”.
5) Un alt viciu al considerentelor este contradicția dintre considerente și
dispozitiv. În acest caz, dispozitivul nu numai că nu poate fi înțeles prin considerente, dar este
și contrazis de considerente. Așadar, în dispozitiv admite cererea reclamantului, iar în
considerente spune de ce reclamantul nu are dreptate.
Contradicția se poate regăsi chiar în cadrul dispozitivului, pentru că se poate întâmpla
următorul aspect: să ai cerere principală și cerere reconvențională (incidentală), iar în cererea
reconvențională se invocă nulitatea titlului pe care își întemeiază pretențiile reclamantul.
Instanța admite cererea principala și cererea reconvențională, ceea ce înseamnă că a admis niște
pretenții pe baza unui titlu pe care tot ea îl consideră nul. La nivelul considerentelor se va regăsi
și de ce reclamantul are dreptate să-și întemeiază pretențiile pe un titlu și tot în aceleași
considerente se vor regăsi alte prevederi care spun de ce titlul respectiv este nul, ceea ce te
conduce cu gândul că nu poți avea niște pretenții valabile în baza unui titlu nul. Considerentele
contradictorii conduc la nulitate.
6) În ciuda faptului că considerentele trebuie să fie complete, nu este neapărat
nevoie că ele să fie stufoase. Așadar, judecătorul nu trebuie să se piardă în amănunte care nu
au semnificație pentru soluționarea pricinii, în dispute doctrinare legate de clasificarea unor
instituții sau să combată jurisprudența altor instanțe. În mod evident judecătorul poate
valorifica doctrina și jurisprudența, dar acest lucru se face în procesul deliberării, nu trebuie să
scrie în hotărâre cu note de subsol ce jurisprudență a văzut și ce doctrina a consultat. Acest
lucru ține de procesul intelectual de deliberare.
7) Considerentele trebuie să fie clare și de înțeles chiar și de un nespecialist
(un om mediu dintr-o societate care se presupune că are o anumită cultură juridică. Instanța nu
trebuie să facă un abuz de limbaj juridic licențios, adică foarte pretențios). O astfel de
nerespectare (fie că judecătorul are limbaj greoi, fie că este neclar) nu atrage nulitatea, dar când
va conta în momentul în care judecătorul respectiv va dori să avanseze în grad.
8) Se consideră că nu este nevoie ca judecătorul să răspundă chiar la tot. El
poate grupa argumentele și să răspundă cu un singur dispozitiv.
9) Pot fi și motivații implicite. Mă pronunț pe ea, dar nu o motivez, deoarece
reiese din altă motivație. De exemplu, resping cererea principală și zic de ce, iar cererea
accesorie nu o mai motivez. Dispunerea nu poate fi implicită! Doar motivarea ar putea.

174
 2.3. Dispozitivul
Dispozitivul cuprinde soluția, care trebuie să concorde în totalitate cu minuta. În plus
față de minută, în dispozitiv se trec și datele de identificare ale părților.
Neconcordanța dintre dispozitiv și minută nu se sancționează cu nulitatea, ci cu
refacerea dispozitivului în conformitate cu minuta. Dacă judecătorii ar provoca nulitatea
hotărârii, s-ar încălca regula că odată ce se pronunță hotărârea, judecătorii nu mai pot reveni.
În dispozitiv se va arata soluția dată tuturor cererilor deduse judecății. Cu alte cuvinte,
lăsarea cererilor nesoluționate este un viciu al dispozitivului, iar acest viciu se numește minus
petita (mai puțin decât s-a cerut). Acest viciu poate fi înlăturat, dar nu prin căile de atac, ci
printr-o cerere de completare a hotărârii. Dispozitivul ar putea cuprinde în mod greșit și cereri
pe care părțile nu le-au făcut, caz un care ne afla într-un caz de plus petita, iar în acest caz
hotărârea va fi desființată.
Deși este vorba numai de cereri, în dispozitiv poate fi regăsită și soluția cu privire la o
excepție procesuală de fond, de principiu, dacă aceasta a fost unită cu judecarea fondului, caz
în care nu se pronunța asupra ei prin încheiere, ci odată cu fondul.
Pe lângă mențiunea legată de soluție, se mai regăsesc câteva mențiuni:
a. dacă hotărârea este sau executorie. Are rol de informare, deoarece
executorialitatea, de cele mai multe ori, este dată de către lege, deci faptul menționării de către
judecător sau nu, nu schimbă natura ei executorie sau neexecutorie, dar este un mijloc de
informare atât pentru reclamant (știe că va pute trece la executarea hotărârii), cat și pentru pârât
(știe că trebuie să o execute de bună voie și să nu aștepte să vină executorul la el, caz în care
va trebui să plătească și cheltuielile de executare). Dacă nu o are, nu înseamnă că nu are acest
caracter. Mențiunea este pur enunțiativă, informativă, nu constitutivă de drepturi.
/!\ Un act de executare voluntară din partea pârâtului =/= act de achiesarea tacită, pentru
că el se va întemeia pe ceea ce era menționat în hotărâre, faptul că execută nu înseamnă că este
de acord, se supune hotărârii până când va obține desființarea ei prin intermediul cailor de atac.
b. dacă hotărârea este supusa vreunei cai de atac sau dacă este definitivă. Are
caracter de informare pentru părți, pentru că nu judecătorul dă calea de atac. În privința căilor
de atac funcționează principiul legalității, conform căruia calea de atac este dată sau nu de către
lege, și nu de către judecător. El doar informează părțile că împotriva acelei hotărâri, legea
prevede o anumită cale de atac. Problema apare atunci când judecătorul greșește și scrie că o
hotărâre care este definitivă are cale de atac sau din contra, spunând că are cale de atac, ea este
în realitate definitivă potrivit legii. Și mai complicat, atunci când judecătorul greșește calea
de atac (indica apel în loc de recurs sau invers). Lucrurile acestea se întâmplă și pot avea la

175
bază neatenția judecătorului, neștiința sau interpretarea diferită (eronată sau nu) a unor
prevederi legale. De exemplu, mulți au greșit, pentru că erau obișnuiți să spună “cu recurs”,
pentru că în VCPC era suprimat apelul. Noul cod a suprimat recursul și a rămas apelul.
Nu se anulează hotărârea dacă nu se prevede calea de atac, iar dacă este indicată
o cale greșită, partea trebuie să exercite calea legală. Dacă merge pe calea greșită, i se
respinge cererea ca inadmisibilă, dar este repus în termen pentru cea corectă. De la momentul
comunicării hotărârii partea poate să declare apel, în urma lămuririi date în hotărâre. În felul
acesta se dă prioritate și eficacității principiului că partea trebuie să știe legea. Efectivitatea
principiului este în concurență și cu ideea că judecătorul este prezumat a ști legea.
Acest principiu nu se aplică atunci când partea face calea de atac neprevăzută de
lege și neprevăzută nici în hotărâre, adică are ea o bănuială că ceea ce scrie în hotărâre
este greșit, dar în realitate este corect. Ea își asumă riscul.
c. Tot în dispozitiv trebuie menționată data pronunțării, care trebuie să fie
conformă cu data din minută și mențiunea că s-a pronunțat în ședință publica sau în altă
modalitate prevăzută de lege. Nepronunțarea în ședință publică este motiv de nulitate
necondiționată potrivit art. 176 NCPC. Dacă instanța amână pronunțarea, adică dacă nu dă
hotărârea în ziua în care au avut loc dezbaterile, va putea să nu mai fie pronunțată în ședință
publică, ci să fie pusă la dispoziția părților prin intermediul grefei (art. 396). Însă, lipsa oricărei
mențiuni atrage nulitatea hotărârii.
d. Hotărârea trebuie să cuprindă și semnăturile membrilor completului, și
semnătura grefierului. Față de minută ea trebuie să poarte și semnătura grefierului. Hotărârea
are și partea introductivă, care este făcută pe baza mențiunilor luate de către grefier în ședință.
Este adevărat că dispozitivul și considerentele sunt doar contribuția judecătorului, dar partea
introductivă este contribuția grefierului și el trebuie să semneze. Chiar dacă textul vorbește
despre semnăturile membrilor completului, trebuie înțeles că vizează și semnătura asistenților
judiciari (dacă vorbim despre litigiul de muncă, pentru că și ei participa la deliberare cu vot
consultativ) și magistrații-asistenți ai ICCJ (dacă vorbim de un litigiu la ICCJ, pentru că și ei
participă la deliberare cu vot consultativ). În plus, magistrații-asistenți pot să facă și
considerente, sigur sub îndrumarea judecătorilor. Magistrații-asistenți au rang de judecători.
e. Mai există o ultimă mențiune: pentru hotărârea supusă apelului sau
recursului, se prevede în dispozitivul hotărârii și locul unde se depune cererea de apel sau
cererea de recurs, adică instanța care a pronunțat hotărârea. Deci, dacă tribunalul a
pronunțat hotărârea, un recurs sau un apel se va depune la tribunal.

176
 În VCPC nu era o astfel de precizare, în schimb exista o sancțiune care spunea că
depunerea cererii de apel sau de recurs direct la instanța care judeca apelul/recursul, iar nu la
instanța care a pronunțat hotărârea este sancționata cu nulitate. Nulitatea era necondiționată,
iar CCR a dat o hotărâre în care a spus că această norma care sancționează cu nulitatea
nedepunerea cererii la instanța care a judecat procesul ar fi neconstituțională și a motivat că,
deși sancțiunea este logică, pentru că într-adevăr există toată logica că cererea de apel să se
depună la instanța care a pronunțat hotărârea, pentru că ea înaintează dosarul și verifică dacă a
trecut termenul de apel/recurs pentru toate părțile, sancțiunea este disproporționată, nu respectă
principiul proporționalității, întrucât de cele mai multe ori partea nu citește în cod să vadă unde
se depune apelul sau recursul, ci în baza unei judecați logice i se pare că, dacă apelul se judecă
la curtea de apel, să-l și depună acolo. Atunci, în lipsa unei informări, alta decât textul din cod
care exista, ar fi prea gravă sancțiunea nulității.
BRICIU crede și el că partea se poate exonera de nulitate.
NCPC a păstrat sancțiunea nulității, în sensul că exista sancțiunea nulității dacă cererea
de apel sau de recurs este depusă la altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea, dar a
eliminat considerentele CCR, făcând exact ceea ce CCR a spus că lipsește, anume informarea
părților unde anume trebuie să depună hotărârea, astfel încât să nu se mai spună că depunerea
cererii de apel sau de recurs la o altă instanță decât cea la care s-a pronunțat hotărârea ar fi
rodul unei neînțelegeri, unei logici corecte, dar neacoperită de știința juridică. Acum nu mai
este nevoie de știința juridică pentru a citi ultima propoziție din dispozitiv.
3. Reguli comune
3.1. Termenul de redactare
Potrivit art. 426 alin. (5) NCPC hotărârile se redactează în 30 de zile de la pronunțare
dacă legea nu prevede un alt termen (precum cele de la art. 999 din materia ordonanței
președințiale care prevăd alt termen de redactare: 48h).
Tot în același termen de 30 de zile trebuie să fie redactate și opiniile separate (dacă există)
și opiniile concurente. Opinia concurentă este a unui judecător care este de acord cu soluția
adoptată de majoritate, dare care are alte motive decât cele exprimate de către majoritate (fie
că sunt și alte motive (este de acord cu motivele lor, dar mai are unele suplimentare), fie că nu
este de acord cu motivele expuse și vede aceeași soluție, dar pentru alte motive). Judecătorul
cu opinie concurentă nu este un minoritar (pentru că opinia majoritară se formează pe
dispozitiv), ci un separatist în ceea ce privește considerentele și atunci i se dă posibilitatea să
facă opinie concurentă.

177
 Cu toate acestea, nici opinia separata, nici opinia concurenta nu slăbesc cu nimic forța
unei hotărâri, tot obligatorie este.
Termenul de redactare este un termen pe cât de obligatoriu, pe atât de nerespectat, pentru
că nu există nicio sancțiune asupra actului procesual (chiar dacă se redactează în 2 ani hotărârea
este tot obligatorie, tot executorie, tot are autoritate de lucru judecat, este tot înscris autentic
etc). Pentru acest motiv judecători consideră acest termen ca unul de recomandare (însă din
textul de lege reiese clar că este unul obligatoriu), întrucât nu intervine sancțiunea nulității.
Însă sancțiuni există pentru nerespectarea termenului rezonabil al procesului4 (ceea ce nu
invalidează hotărârea, dar poate fi obligat statul la plata de daune într-o procedură cum este cea
din fața CEDO). Mai mult, la un număr foarte mare de hotărâri redactate peste termen poate să
intervină sancțiunea disciplinară din partea CSM-ului (în L. 303/2004 exista mențiunea că este
faptă disciplinară întârzierea sistematică (caracter repetat) în efectuarea lucrărilor).
În practica situația nu este uniformă. Sunt judecători care redactează în 30 de zile, sunt
și judecători care redactează într-un an.
Se poate amână de două ori, adică maximum 30 de zile.
3.2. Semnarea hotărârii
Hotărârea este semnată de judecători, de asistenții judiciari (în litigiile de muncă), de
magistrații-asistenți de la ICCJ și de grefieri (art. 426 alin. (3) NCPC).
În cazul în care un membru al completului se află în imposibilitate de a semna
hotărârea, semnează pat el președintele completului (ceea ce înseamnă că trebuie să fie un
complet colegial). Dacă este un complet unic și judecătorul nu poate să semneze pentru el va
semna președintele instanței. Deși avem nulitate expresă pentru nesemnarea minutei, pentru
hotărâre avem o larghețe mare.
În cazul grefierului semnează grefierul-șef în măsura în care grefierul de ședință se afla
într-o imposibilitate de a semna. Pot apărea multe întrebări, dar ele sunt antice și clasice. Așa
a fost procedura sute de ani. În trecut se considera că doar dispozitivul intra în autoritate de
lucru judecat, dar acum și considerentele intră. În trecut era așa larghețe, pentru că dispozitivul
era de fapt minuta care era semnată. Restul hotărârii era ca un articol de pe Juridice. Dar astăzi,
considerentele au o mult mai mare importanță, iar ele nu apar în minută. Avem un dezechilibru
(art. 426 alin. (4)).

4
1) Art. 99 Constituie abateri disciplinare:
h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu
celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
178
 /!\ Toate aceste persoane semnează, menționând și motivul imposibilității (poate fi vorba
de un concediu, de o spitalizare).
Președintele completului stabilește și judecătorul care redactează hotărârea. Așadar, este
o operă individuală, dar devine operă colectivă prin însușirea de către ceilalți prin aplicarea
semnăturii pe hotărâre, astfel încât ei pot să revină și să roage pe cel care a redactat să
reformuleze anumite părți. Dacă nu este de acord cu reformularea, cel nemulțumit de ea poate
face opinie concurentă, și nu separată, pentru că a fost de acord cu soluția. De obicei însă
judecătorii se înțeleg și acolo unde nu sunt chestiuni decisive pentru soarta hotărârii și ajung la
un punct comun.
Referitor la numărul de exemplare originale, acestea sunt 2 (art. 426 alin. (6) NCPC):
unul se pune în dosar, iar altul în mapa instanței, ceea ce se comunică părților sunt copii.
4. Comunicarea hotărârii
Art. 427 NCPC. Intervine din oficiu și se comunica tuturor părților, intervenienților care
au fost acceptați în proces, și chemaților în garanție dacă s-a admis cererea în acest sens sau
altor terți participanți care au fost primit în proces. Intervenientului căruia i s-a respins cererea
de intervenție principală nu i se comunică hotărârea, ci încheierea de respingere ca inadmisibilă
a cererii de intervenție și el o poate ataca cu fondul (art. 64 alin. (3)).
În realitate, în anumite cazuri hotărârile pot fi comunicate și altor persoane decât cele
implicate în cauză:
a. art. 427 alin. (2) NCPC vorbește de faptul că în cazul în care s-a dispus o
înscriere în cartea funciară sau în alte registre publice, hotărârea se va comunica din oficiu și
instituției sau autorității care tine acele registre. De exemplu: avem o hotărâre prin care se
dispune o radiere din cartea funciară, automat ea se comunică și registrului de cadastru și carte
funciară, din oficiu, chiar dacă el nu a fost parte în proces.
b. Art. 198 C.civ.: hotărârea prin care se constată nulitatea unei persoane juridice
se comunică din oficiu pentru a fi notată în registrele publice în care persoana juridică a fost
înregistrată sau, după caz, menționată (adică ONRC sau registrul asociațiilor și fundațiilor).
c. Art. 427 alin. (3) spune că anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial se
comunică și notarului care a făcut actul fie direct, fie prin intermediul camerei notarilor publici
în circumscripția căreia funcționează notarul public instrumentator, deși notarul nu a fost parte
în proces.
d. Art. 427 alin. (4): hotărârile prin care instanța se pronunță în legătură cu
prevederi cuprinse în TFUE și în alte acte juridice ale UE se comunică, din oficiu, chiar dacă
nu sunt definitive, și autorității sau instituției naționale cu atribuții de reglementare în materie.

179
 e. Art. 928 alin. (4) NCPC: în procedura divorțului, instanța la care hotărârea de
divorț a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului public comunitar local de evidență
a persoanelor unde a fost încheiată căsătoria (pentru a opera în registrul respectiv modificarea),
Registrului național al regimurilor matrimoniale și, dacă unul dintre soți este profesionist, și
registrului comerțului.
f. Prevederi similare mai găsim în NCPC în ceea ce privește procedura de punere
sub interdicție (unde se comunică hotărârea unor autorități cu atribuții în domeniu, art. 941),
precum și în cazul hotărârii de declarare a morții, art. 947.
N.B.: în ceea ce privește comunicarea hotărârii NCPC a operat o schimbare de concepție
față de VCPC unde se comunica hotărârea numai atunci când era necesară comunicarea pentru
a curge un termen de exercițiu a unei căi de atac (ceea ce înseamnă că hotărârea care nu mai
putea fi atacată cu recurs nu se comunica, iar hotărârea care se ataca într-un termen care curgea
de la pronunțare nu se comunica nici ea). În prezent NCPC prevede comunicarea indiferent
dacă hotărârea este supusă sau nu căilor de atac (se comunica și hotărârile care nu mai pot fi
atacate, ideea fiind că nu trebuie să se comunice numai când este de făcut cale de atac, ci trebuie
ca părțile să vadă motivarea în orice caz, pentru a ști de ce s-a dat o anumita soluție. Este o
extindere a principiului contradictorialității).
SECȚIUNEA II – EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
1. Dezînvestirea instanței
Art. 429 NCPC. Instanța nu mai are atributul de a decide în cauza respectivă. Așadar,
judecătorul nu mai poate reveni asupra soluției pe care a dat-o, chiar dacă poate o regretă.
Eventuala eroare va fi îndreptată prin intermediul căilor de atac.
Atunci când judecătorul nu se pronunță asupra unor cereri, lui i se va putea solicita să
completeze hotărârea cu privire la soluția relativă asupra cererilor la care nu s-a pronunțat. În
acest caz, unii autori spun că este o derogare de la principiul dezînvestirii.
BRICIU nu o consideră chiar o derogare (ea este una aparentă), pentru că judecătorul nu
s-a pronunțat asupra tuturor cererilor, el s-a dezînvestit numai cu privire la aspectele asupra
cărora s-a pronunțat (cu privire la ce nu s-a pronunțat el nu s-a dezînvestit). Astfel, pronunțarea
asupra eventualei cereri de completare nu este o încălcare a efectului dezînvestirii, ci mai
curând este o aplicare a lui, în sensul că judecătorul trebuie să se dezînvestească și cu privire
la ce a uitat să se pronunțe. Pronunțarea constând în minus petita nu înseamnă o admitere
parțială a pretențiilor. Când reclamantul vrea 500.000 și judecătorul admite 400.000 și spune
că admite în parte, s-a pronunțat pe tot. Dacă spune că admite 400.000 din 500.000 există de
fapt două soluții: se admit 400.000 și se resping 100.000.

180
 Nepronunțarea ar fi în felul următor: partea cere să se dispună rezoluțiunea contractului
și repunerea părților în situația anterioară, instanța admite acțiunea (nu spune în parte) și
dispune rezoluțiunea contractului, însă uită să mai menționeze și ce se întâmplă cu repunerea
în situația anterioară. Nici nu scrie că admite în parte ca să se poată trage concluzia că partea
care nu s-a admis s-a respins, deci concluzia este că instanța a uitat.
2. Forța de înscris autentic a hotărârii
Art. 434 NCPC. Acest lucru este important, pentru că:
a. Atunci când există o hotărâre care ține loc de contract de vânzare, iar
promitentul-vânzător nu își respectă obligația de a încheia contractul, instanța poate suplini
consimțământul său printr-o hotărâre care să țină loc de act de vânzare. Dacă pentru acel act de
vânzare, legea prevede o formă autentică, hotărârea judecătorească care suplinește
consimțământul îndărătnicului promitent-vânzător va fi suficientă, pentru că este act autentic
(cumpărătorul nu trebuie să se mai ducă la notar).
b. Atunci când se încheiere o tranziție judiciară care presupune transferul unor
drepturi, iar pentru transferul acelor drepturi legea prevede forma autentică ad validitatem, nu
mai este necesar ca părțile să meargă la notar, pentru că judecătorul, consfințind tranzacția și
introducând-o chiar în corpul hotărârii, forma autentică a fost complinită.
Mențiunile pe care judecătorul le face în hotărâre cu privire la prezența părților în fața sa,
cu privire la ce a spus fiecare sau n-au spus, ori la ce s-a întâmplat în ședința de judecată fac
dovada până la înscrierea în fals (ele sunt mențiuni dintr-un act autentic și care sunt percepute
prin propriile simțuri ale judecătorului).
Chiar dacă hotărârea va fi anulată pentru necompetența judecătorului (mai puțin în
ipoteza în care el nu ar fi deloc judecător), nulitatea afectează actul procesual, dar nu
afectează constatările făcute personal. În mod obișnuit, la un act autentic care nu este
hotărâre judecătorească, dacă agentul instrumentator nu este competent, el devine un înscris
sub semnătură privată, dacă conține semnătura parțială, iar dacă nu o conține, un început de
dovadă scrisă. În schimb, la judecător, dacă nu este competent, toate mențiunile rămân perfect
valabile în baza dispozițiilor de la nulitate (care spun că efectele secundare, altele decât cele
pentru care a fost făcut actul juridic, cele precum declarațiile părților, rămân valabile).
3. Executorialitatea hotărârii
Art. 433 NCPC. Hotărârile sunt date pentru a fi aplicate. Aplicarea are două forme: de
bunăvoie sau cu forța (dacă cel are a pierdut nu dorește să execute de bunăvoie).
Acesta este un efect general, însă nu toate hotărârile au acest efect:

181
 - acțiunile în constatare nu au putere executorie în ceea ce privește capătul principal de
cerere. În schimb, în ceea ce privește capetele secundare, acelea ar putea să aibă putere
executorie: cheltuielile de judecată;
- hotărârea prin care se respinge pretenția reclamantului și nu se acordă nici cheltuieli de
judecată, instanța nu a obligat la nimic pe nimeni, deci nimeni nu are ce executa.
Din acest punct de vedere hotărârile se încadrează în următoarele categorii:
a. hotărâri de prima instanța care sunt supuse apelului. Ca regulă, nu sunt
executorii, pentru că termenul de apel și apoi întreaga perioada necesară soluționării apelului
suspendă de drept executarea hotărârii. Și aici există niște excepții (hotărâri atacate cu apel
care totuși pot fi executate). Este vorba de executarea vremelnică/provizorie (sunt executate
hotărârile dar executarea poate fi întoarsa în apel). Ea intervine în situații precum pensiile,
salariul, despăgubiri pentru vătămare corporală gravă, masurile asiguratorii (dacă s-a dispus
sechestru, spre exemplu, chiar dacă se face apel, încheierea se execută până se face apelul).
Revenim cu detalii în secțiunea privind executarea provizorie.
b. hotărârile executorii. Sunt cele pronunțate de instanța de apel (când deja
hotărârea este una validată de instanța de apel sau o hotărâre pronunțată de instanța de apel
după două judecați în fond) sau cele din prima instanță pentru care legea nu mai prevede calea
de atac a apelului (încheieri de suspendare, cheltuielile de judecată).
În privința hotărârilor date în apel, ele sunt executorii, dar nu sunt definitive, ceea ce
înseamnă că mai poate interveni recursul (executarea se va face pe riscul creditorului întrucât
dacă se va admite apelul și hotărârea se va desființa, el va trebui să restituție ceea ce a executat
și să plătească și cheltuielile debitorului).
c. hotărârile definitive – ele sunt executorii, însă sunt unele hotărâri care nu
dobândesc putere executorie decât atunci când devin definitive: cele în materie de desființare
de construcții, de plantații (pentru că executarea este ireversibilă) sau cele privind radierea din
cartea funciară, pentru că de înscrierea în carte depinde și existența dreptului.
Executorialitatea hotărârii are și ea o durată. Există un termen de prescripție al
dreptului de a cere executarea silită care este diferit de termenul de prescripție pentru
introducerea acțiunii (chiar dacă partea a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă, ea nu
poate să o execute decât într-un anumit timp de prescripție al executării).
Depășirea acestui termen nu afectează celelalte atribute ale hotărârii (forța de act autentic,
obligativitatea sau autoritatea de lucru judecat (chiar dacă și-a pierdut puterea executorie
hotărârea rămâne act autentic, are autoritate, numai că nu mai poate fi executată)). Aceasta sub
rezerva invocării excepției în termen (pentru că este o excepție de ordine privată).

182
 4. Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești
Art. 435 NCPC. Obligativitatea are legătură directă cu relativitatea efectelor hotărârii.
Este un efect ce se aplică numai părților din proces. Aceasta înseamnă că o parte care a fost
implicată într-o procedură este obligată să respecte acea procedura de bunăvoie, iar dacă nu o
va respecta, va interveni puterea executorie prin forța coercitivă a statului. Obligativitatea își
trage puterea din faptul că una dintre părți, fiind părtașă la procedură, și-a putut expune toate
apărările și a pierdut procesul în condiții de contradictorialitate.
Opozabilitatea se referă la un efect pe care hotărârea nu îl produce pentru părți, ci față
de terți. Față de terți hotărârea nu este obligatorie, pentru că pentru ei hotărârea nu este res inter
alios acta, ci pentru ei hotărârea este numai opozabilă. Asta înseamnă că terții nu pot să ignore
situația juridică stabilită printr-o hotărâre judecătorească, dar pot să o combată prin
mijloace de probă contrare și să ajungă, prin pronunțarea unei alte soluții, la o situație juridică
diferită. Nu produce efecte obligatorii sau executorii.
Exemplu 1: exista o hotărâre prin care se constată că X a uzucapat o proprietate,
procedură în care s-a judecat cu Y. Pe teren se confruntă cu Z care va spune că el nu a fost în
procedura de uzucapiune și spune că X s-a judecat cu Y, nu cu el. Dacă Z aduce un titlu pentru
a susține că este proprietar sau probe zicând că posesia lui X nu a fost utilă sau că nu a avut
durata prevăzută de lege, el va putea să câștige. Dacă Z își limitează susținerea doar la ideea că
nu a fost parte în procesul respectiv și că poate ignora complet hotărârea, nefăcând nicio probă
în susținerea propriilor sale drepturi, el va pierde (judecătorul va spune „este adevărat că nu ai
fost parte, dar până la proba contrară în acel proces s-a stabilit ceva. Tu poți să faci proba
contrară; fă-o, vino și dovedește că tu ești proprietar, că X a posedat împotriva unei persoane
care nu era proprietar, că n-a posedat cum zice că a posedat, că posesia lui n-a fost bună și
atunci voi respinge acțiunea față de tine”. Dacă Z nu a făcut nicio probă contrară, chiar dacă
hotărârea dintre X și Y nu este executorie, judecătorul poate pronunța o hotărâre între X și Z
pe baza opozabilității celei dintâi).
Exemplu 2: în cazul unor acțiuni privind filiația, terții nu pot ignora o hotărâre prin care
se spune că un copil are un anumit părinte, pe baza unei acțiuni în stabilirea paternității sau că
o persoană nu este părintele unui anumit copil pe baza unei acțiuni în tăgada paternității (părțile
s-au judecat acolo între ei, dar ei au o hotărâre, nu poate să vină un terț și să spună că el nu a
fost parte în proces, deci pentru el X nu este copilul lui Y). Un terț (dacă are interes și calitate)
poate să se angajeze într-o nouă procedura și să demonstreze contrariul.
Exemplul 3: Am câștigat o revendicare contra unui X. Numai pe X îl pot executa. Ea însă
nu poate fi ignorată de ceilalți. Dacă un altul mă atacă în instanță, eu vin cu hotărârea și zic că

183
sunt proprietar. Și celălalt zice că nu are autoritate de lucru judecat. Da, dar produce efecte
până la proba contrară. Poți face dovada contrară? Nu. Atunci eu, cel cu hotărârea, câștig.
Terții desăvârșiți nu pot ignora hotărârea dacă nu fac proba contrară.
Terții aparenți sunt avânzii-cauză și creditorii chirografari care dobândesc aceleași
drepturi ca cel care le-a transmis. Lor li se aplică obligativitatea.
Obligativitatea hotărârii este pentru părți, opozabilitatea (permite proba contrara) este
pentru terți.
Noțiunea de „părți” se refera la reclamant, pârât, intervenient și alții care au intervenit.
Tot aici vom include și succesorii cu titlu universal sau universali, precum și succesorii cu titlu
particular ai părților (art. 39 NCPC spune că subdobânditorii trebuie să intervină în proces, iar
dacă nu intervin, hotărârea va produce efecte și în ceea ce îi privește, mai puțin în situația în
care au dobândit cu bună-credință și nu pot fi evinși. Astfel, din punctul de vedere al dreptului
civil subdobânditorii sunt avânzii-cauză, însă din punctul de vedere al procesului civil ei sunt
părți, astfel încât li se aplică obligativitatea).
Exemplu: s-a judecat X cu Y, iar Z a dobândit de la Y bunul. Nu a intervenit în proces,
dar știa că există unul. X a câștigat procesul și l-a obligat pe Y să-i dea bunul. Hotărârea fiind
obligatorie față de Z, X se va duce cu executorul direct la Z (dacă ar fi fost doar opozabilă, X
ar fi trebuit să-l dea în judecată pe Z și să obțină o hotărâre. Tot ar fi câștigat, pentru că hotărârea
împotriva lui Y poate fi folosită ca probă, dar ar mai fi durat câțiva ani). În ipoteza în care
hotărârea este obligatorie, Z are două variante: fie o execută de bunăvoie, fie se supune puterii
executorii (atunci când hotărârea este doar opozabilă nu se poate apela la puterea executorie).
5. Autoritatea de lucru judecat
Art. 430-432 NCPC. Nu mai este o prezumție irefragabilă de adevăr. Presupune o
imposibilitate de reluare a litigiului după ce el a fost dezlegat în mod definitiv.
Din punct de vedere al filosofiei autorității de lucru judecat există două teze:
- autoritatea de lucru judecat se întemeiază pe adagiul latin res iudicata pro veritate
habetur (ceea ce s-a judecat se prezumă în mod absolut ca fiind adevărat);
- autoritatea de lucru judecat provine dintr-o sursă ce decurge din pacea socială necesară
ca urmare a principiului imutabilității litigiului și prin principiul că odată ce s-a judecat ceva
nu se mai poate relua (nu neapărat pentru că el reprezintă adevărul, și pentru că altfel nu ar
exista pace socială).
Dintre cele două, VCPC mergea pe primul principiu, spunând că autoritatea de lucru
judecat este o prezumție irefragabilă de adevăr. NCPC pare să meargă pe al doilea principiu,
explicând autoritatea de lucru judecat în nevoia de imutabilitate a litigiului decurgând din faptul

184
că perpetuarea aspectului litigios la nesfârșit ar conduce la un război social permanent (se
merge pe principiul „mai bine o pace strâmba decât un război drept”), ceea că face că în
prezent autoritatea de lucru judecat să aibă o forța și mai mare.
5.1. Domeniul autorității de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat se aplica numai procedurilor cu caracter contencios.
Hotărârile date în materie necontencioasă nu a acest atribut (nu există o prevedere expresă în
acest sens, dar este logic, pentru că în materie grațioasă nu există o dispută tranșată de instanță,
ci este o persoană care solicită instanței o simplă autorizare, un aviz de funcționare pe care nu-
l opune altuia, astfel încât, neexistând o dispută pe care instanța să o stingă prin logica ei, nici
autoritate nu poate să existe, iar oricând, orice persoană care se consideră lezată de acea
hotărâre va putea să inițieze o procedură). Forța ei vine din dezbaterea contradictorie.
În ceea ce privește hotărârile provizorii, nu există autoritate de lucru judecat asupra
fondului (art. 430 alin. (3)).
Exemplu 1: dacă într-o procedură de ordonanța președințială se spune „întrucât există o
procedură de fond prin care reclamantul susține că are un drept de servitute asupra terenului
pârâtului și pentru că, din aparența ce rezultă din actele depuse, s-ar constata că prima facies
fondul reclamantului este înfundat, până la clarificarea problemei de fond îi dăm dreptul
reclamantului să treacă pe terenul paratului”, o astfel de soluție nu are autoritate de lucru
judecat în ceea ce privește procedura de fond.
La sfârșit instanța de fond va spune „în ciuda aparenței care s-a creat atunci când s-a
dat ordonanța președințială, pe baza efectuării unei expertize a rezultat că fondul
reclamantului nu este înfundat, având acces și prin altă parte, motiv pentru care cererea lui
privind trecerea pe domeniul paratului este neîntemeiată”, o astfel de hotărâre va avea
autoritate de lucru judecat asupra celei dintâi care era dată provizoriu în baza unei aparențe.
Exemplu 2: în cazul în care se cere suspendarea unei construcții până la clarificarea
aspectelor legate de legalitatea autorizației. Se suspendă executarea, pentru că sunt invocate
multe aspecte din care ar rezulta că autorizația de construire este nelegală. Apoi când se judecă
pe fond și se observă că autorizația de construire era legală, tot ce s-a spus în hotărârea
provizorie de suspendare nu mai are autoritatea de lucru judecat, pentru că exista o hotărâre de
fond care are autoritate asupra ei.
1) Poate o hotărâre provizorie să aibă efecte asupra unei cereri tot provizorii?
a. dacă se cerere suspendarea executării unei construcții care se respinge și
reclamantul face o nouă cerere de suspendare a executării (tot provizorie). În acest caz se poate
opune autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri provizorii (de respingere)? DA, dar

185
autoritatea de lucru judecat este una relativă, în sensul că ea joacă numai în măsura în care a
doua cerere provizorie este întemeiată pe aceleași temeiuri ca prima și dacă nu s-au schimbat
temeiurile ce au stat la baza pronunțării celei dintâi.
În acest caz pot există două ipoteze:
- reclamantul face o cerere prin care cere suspendarea construirii unui bloc, pentru că nu
mai suportă zgomotul produs de macara. Judecătorul va respinge (va spune „pune-ți dopuri”);
- reclamantul vine din nou și face o cerere prin care cere ca până se clarifică problema
legată de legalitatea autorizației să se suspende lucrările, pentru că între timp pe lângă zgomote,
i s-a fisurat și peretele casei în urma săpăturilor care se fac. În acest caz judecătorul va admite
cererea și va suspenda lucrarea până se dovedește de unde vine spărtura peretelui (ea poate veni
de la vecinul care construiește haotic, poate să vina din faptul că oricum casa s-ar fi fisurat sau
este posibil ca fisura să fi fost făcută chiar de reclamant pentru a stopa lucrările). Totuși, este
destul de credibil faptul că fisura este cauzată de lucrări, astfel încât instanța va spune „chiar
dacă inițial am respins cererea (pentru că s-au reclamat doar niște inconveniente minore,
zgomotele), acum se invocă consecințe mai grave, astfel încât nu mai are autoritatea de lucru
judecat prima hotărâre” (ea era una provizorie, relativă, numai pe baza acelor motive. Acum
au apărut alte motive și se impune admisa noua cerere pe baza lor).
b. În cazul măsurilor asiguratorii se face cerere de sechestru asigurator. Instanța
spune că din probe nu rezulta că este cazul să se pună sechestru, pentru că debitorul este
solvabil, nu există riscul unei neexecutări. Reclamantul introduce o nouă cerere de sechestru
asigurator arătând că între timp debitorul a fost executat pe ¾ din avere și mai are următori pe
restul. În cazul acesta judecătorul a constatat că noua cerere de sechestru se întemeiază pe niște
realități pe care nu le-a cunoscut la momentul primei cereri și o va admite (sigur, dacă
reclamantul nu face dovada acestor noi împrejurări și face din nou o cerere de sechestru fără să
aibă nimic nou se spus, cererea să se va respinge, opunând-i-se autoritatea de lucru judecat a
primeia, întrucât nu a invocat nimic suplimentar).
2) Autoritatea de lucru judecat se aplica numai dispozitivului sau și
considerentelor?
La bază, se aplica numai dispozitivului, considerentele nu contau (de asta a și fost posibil
în istorie să existe hotărâri fără considerente. Ele se făceau numai la cerere sau dacă una dintre
părți formula cale de atac). A fost o perioadă de câțiva ani în care acest sistem se aplica, dar el
vine din vechime, pentru că la bază hotărârile nici nu erau motivate. Era un act, nu se știa dacă
era jurisdicțional sau administrativ. Prin urmare, problema așa a plecat, considerentele erau o
chestiune că să fie înțeleasă hotărârea.

186
 Mai nou au apărut teze care au spus că nu se poate înțelege dispozitivul decât dacă se
citesc considerentele, ceea ce înseamnă că considerentele, în măsura în care sunt absolut
necesare pentru a înțelege dispozitivul, sunt și ele purtătoare de autoritatea de lucru judecat.
Aceasta este teza NCPC: sunt purtătoare de autoritatea de lucru judecat acele considerate
care susțin în mod necesar dispozitivul (art. 430 alin. (2)), acele considerente fără de care
dispozitivul nu ar fi sunat așa. Avem o radiere a autorității către considerente, nu o prelungire.
Cu alte cuvinte, există 3 categorii de considerente:
a. considerentele decisive – cele fără de care dispozitivul nu ar putea fi înțeles;
b. considerentele decizorii – cele care rezolvă niște aspecte incidentale, care
puteau fi judecate și separat și numai după modul de rezolvare a lor dispozitivul arată așa;
Exemple:
- într-o acțiune în anularea unui act de vânzare-cumpărare pentru eroare, considerentele
care spun în ce constă eroare sunt esențiale (nu poate fi înțeleasă anularea dacă nu rezultă din
considerente în ce anume a constat eroarea);
- într-o acțiune privind revendicarea, A revendică de la B, iar B îi opune uzucapiunea,
dar nu face o cerere reconvențională (o opune pe cale de apărare). Judecătorul, neavând o cerere
asupra uzucapiunii, nu se va pronunța asupra ei în dispozitiv. Soluția lui va fi că va respinge
cererea reclamantului, dar această respingere a cererii reclamantului care avea titlu de
proprietate nu poate fi înțeleasă decât citind în considerente faptul că judecătorul a considerat
că apărările pârâtului privind uzucapiunea sunt întemeiate. În acest caz, apărarea pârâtului are
valoare decizorie: el spune că, deși reclamantul are titlu, el poate să uzucapeze, ceea ce
înseamnă că judecătorul trebuie să verifice mai întâi dacă sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii
că să vadă dacă mai valorează ceva titlul reclamantului. Acest considerent (că apărarea
pârâtului privind uzucapiunea este mai puternică decât titlul reclamantului) la fel de bine s-ar
putea afla și în dispozitiv dacă pârâtul făcea o cerere reconvențională;
- reclamantul cere rezoluțiunea, iar paratul invocă excepția nulității actului pe care
reclamantul îl vrea rezolut. Cum soluția privind excepția nulității este prealabilă (nu se poate
soluționa rezoluțiunea decât dacă se verifică dacă contractul respectiv este valabil), ea se va
afla în considerente, pentru că paratul a invocat excepția ca apărare, nu prin reconvențională.
Aceste considerente însă sunt decizorii, pentru că ele, în realitate, rezolvă o parte din pricină
(problema dacă poate fi pusă în discuție rezoluțiunea). Dacă se respinge excepția nulității,
judecătorul abia atunci poate trece mai departe să discute problema rezoluțiunii;
- la fel la compensarea legală;

187
 Ele au natură de dispozitiv, se află în considerente doar pentru că au fost introduse
incidental. Din punctul de vedere al naturii lor, ele sunt un veritabil dispozitiv. Nu s-a făcut
cerere reconvențională de exemplu, ci întâmpinare. În cazurile de mai sus și considerentele
decizorii sunt purtătoare de autoritate de lucru judecat.
c. considerentele supraabundente/indiferente cele care ar putea la fel de bine să
și lipsească. Considerentele supraabundente nu sunt purtătoare de autoritatea de lucru judecat,
pentru că ele nu susțin în mod necesar dispozitivul (nu au legătură cu soluția). Exemple:
- Instanța anulează cererea ca netimbrată, dar, după ce spune de ce cererea nu a fost legal
timbrată, mai adaugă o frază în care explică de ce și dacă cererea ar fi fost legal timbrată soluția
ar fi fost de respingere ca neîntemeiată a cererii. Aceste considerente nu susțin dispozitivul, ele
fiind supraabundente, pentru că cu sau fără ele, dispozitivul poate fi înțeles foarte bine (ele pot
fi în hotărârea, dar nu au autoritate de lucru judecat);
- ICCJ spune că admite recursul și explica de ce. Mai spune un lucru „în legătură cu
apărările făcute de către intimat prin concluziile scrise, instanța nu le poate lua în considerare,
întrucât ele nu au respectat principiul contradictorialității, nu au fost făcute în ședință publică,
ci au fost invocate abia prin concluziile scrise. Cu toate acestea, ele sunt neîntemeiate”. La
început spune că, de fapt, tot ce a spus partea la închiderea dezbaterilor, fiind în afara
principiului contradictorialității, nu este luate în considerare. Cu alte cuvinte, soluția până acolo
era suficient de bine motivată, dar, și dacă ar fi fost să fie luat în considerare, tot nu s-ar fi ajuns
la o altă soluție. Nu are autoritate. De acord, considerentul există, nu atrage nulitatea hotărârii,
dar nu are autoritate de lucru judecat, pentru că nu este un considerent decisiv din moment ce
ICCJ spune că oricum nu le poate lua în considerare, pentru că le-a spus prea târziu, nu mai
contează ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi luat în considerare. Deci în acest caz considerentele
clar nu au autoritate de lucru judecat;
- Situații în care instanța spune că pronunța soluția, găsind un motiv de nulitate întemeiat
și-l tratează că atare și anulează actul. Pe celelalte motive invocate de nulitate nu le mai
examinează pentru că oricum soluția ar fi de nulitate, dar începe să se pronunțe și cu privire la
ele. Deci spune că nu le mai examinează, dar apoi spune de ce sunt neîntemeiate. Adică spune
că pentru soluția ei este un singur motiv de nulitate. De exemplu, eroare ar fi suficienta, deci
nu mai analizează și violenta, și toate celelalte. Totuși, da dezlegări cu privire la ele. Acestea
sunt niște considerente supraabundente.
3) Efectul de autoritate de lucru judecat se aplică numai asupra fondului sau și cu
privire la hotărârile date pe baza unor excepții (care nu antamează fondul)?

188
 La bază, autoritatea de lucru judecat era numai pentru hotărârile asupra fondului. NCPC
prevede că și soluțiile date pe baza unor excepții sau a unor incidente procedurale au autoritate
de lucru judecat cu privire la dezlegarea acelor excepții (art. 430 alin. (1)).
Cu alte cuvinte, dacă instanța a respins cererea ca prescrisa și creditorul face o nouă
acțiune i se va putea opune autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește prescripția.
Dacă s-a respins acțiunea pentru inexistența calității procesuale active și aceeași persoană
face o nouă acțiune împotriva aceleiași persoane, întemeiată pe aceleași înscrisuri, în privința
calității procesuale există autoritate de lucru judecat (însă o altă persoană decât cea despre care
s-a spus că nu are calitate poate să facă o acțiune privind fondul acestui litigiu).
Nu au autoritate de lucru judecat hotărârile care sunt date pe baza unor aspecte
formale (faptul că cererea nu a fost semnată, timbrată etc).
5.2. Momentul în care intervine autoritatea de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat intervine la data pronunțării, DAR ea nu devine definitivă
decât în momentul în care hotărârea se definitivează. Între data pronunțării și data rămânerii
definitive a hotărârii există o autoritatea de lucru judecat provizorie (care nu este apărată prin
excepția autorității de lucru judecat, ci este apărată prin litispendența sau, dacă deja a ajuns în
recurs, prin suspendarea celui de-al doilea litigiu).
5.3. Legătura dintre procedurile penale și procedura civilă
Art. 28 CPP. Hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal nu
are autoritatea de lucru judecat asupra cererii civile în ceea ce privește existența
prejudiciului și a vinovăției.
În schimb, hotărârea penală are autoritatea de lucru judecat asupra celei civile în
privința existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
Hotărârea civilă nu are autoritatea de lucru judecat asupra celei penale în ceea ce
privește existența faptei, a autorului și asupra vinovăției (nici cea penală nu are asupra celei
civile aici).
În unele hotărâri, civilul are autoritate asupra penalului: în materie de filiație, dacă
problema filiației contează în ceea ce privește infracțiunea (persoana vătămată și inculpatul
sunt rude, lucru stabilit printr-o hotărâre civilă), vor fi consecințe cu privire la pedeapsă.
Mai mult, art. 440 C.civ.5 spune că nici nu se judecă procesul penal până nu se clarifică
problema filiației, aceasta fiind o chestiune ce generează caracterul penal sau care are relevanță
în ceea ce privește sancțiunea penală (aici civilul tine în loc penalul).

5
Art. 440 Efectele stabilirii filiației asupra unui proces penal

189
 5.4. Efectele autorității de lucru judecat
5.4.1. Efectul pozitiv
Înseamnă valorificarea unei chestiuni juridice rezolvate într-un alt dosar în care
chestiunea respectivă reprezintă doar o componentă a litigiului. Un litigiu soluționat definitiv
este incorporat într-un alt litigiu care începe ulterior, primul litigiu reprezentând doar o piesă
din al doilea.
Exemplu 1: se face o acțiune în revendicare în care X este declarat proprietar al unui
imobil. După care se face altă acțiune prin care X împreună cu alte persoane partajează niște
bunuri, printre care și acest imobil. În acest al doilea proces instanța trebuie să verifice dacă
bunurile pretins existente în masa succesorală aparțin sau nu părților. În cazul acesta există o
autoritatea de lucru judecat, pentru că printr-o hotărâre anterioara s-a stabilit că imobil aparține
într-adevăr lui X, prin urmare instanța poate trece la partaj.
Exemplu 2: într-o acțiune se pune în discuție valabilitatea unui act, reclamantul susținând
nulitatea, iar pârâtul că este valabil. Instanța dispune că acel act este valabil, respingă acțiunea
reclamantului. Reclamantul formulează o nouă acțiune în care revendică bunul de la pârât,
spunând și că pârâtul nu are titlu. Pârâtul va spune că în ceea ce privește titlul sau constând în
actul ce a făcut obiectul judecații anterioare, el există și este valabil (problema aceasta nu mai
poate fi pusă în discuție pentru că fost tranșată deja). Sigur, nu înseamnă că pârâtul a și câștigat
în acest al doilea proces (căci, deși are un act valabil și reclamantul ar putea înfățișa un act
valabil, cele două acte trebuind comparate).
Exemplu 3: se respinge o nulitate absolută pentru fraudă. În considerente se reține că
dobânditorul a fost de bună-credință și că este exclusă frauda. În alt proces, cel care a pierdut
face o revendicare față de cel care a câștigat și cere și fructele. Respinge fructele, pentru că
există autoritate de lucru judecat pe buna-credință.
Sau se respinge acțiunea de revendicare, pentru că s-a invocat uzucapiunea. În alt proces,
cel care a câștigat face o cerere de constatare a uzucapiunii pe baza primei hotărâri.
Aceasta înseamnă autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, adică valorificarea
rezultatelor unui proces într-un alt proces unde se pune în discuție aceeași chestiune
litigioasă, dar împreună cu alte chestiuni.
În aceste cazuri nu se ridică nicio excepție, ci se invocă autoritatea de lucru judecat ca o
apărare. Pârâtul care spune că are titlu de proprietate, dovada acestui fapt regăsind-se chiar într-

În cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existenta unui raport de filiație care nu este legal stabilit,
hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de
filiație.
190
o hotărâre judecătorească (în acest caz pârâtul nu face decât să vină cu probe, proba lui fiind
hotărârea judecătorească care este purtătoare de autoritate de lucru judecat și începe litigiul cu
o astfel de probă. El aduce această probă tocmai ca să se judece litigiul și nu să-l stopeze, dar
să se judece sub auspiciile rezolvării pe care el a primit-o anterior).
5.4.2. Efectul negativ
Autoritatea de lucru judecat este invocată pentru a stopa un litigiu. Procesul nu poate fi
reluat.
De exemplu, A l-a dat în judecată pe B cerând anularea unui contract și a pierdut. A face
alt litigiu împotriva lui B în care cere anularea aceleași contract pe baza acelorași motive. În
acest caz B va opune autoritatea de lucru judecat în sensul că va spune „stop, procesul acesta
s-a mai judecat”. B blochează procedura, ceea ce înseamnă că invocă o excepție care:
- este absolută (poate fi invocată și de către instanță, din oficiu, și de către procuror, dacă
participă la judecată);
- este peremptorie (admiterea ei duce la stoparea procedurii. Se respinge cererea ca fiind
în autoritate de lucru judecat);
- poate fi invocată în recurs chiar omisso medio (chiar dacă nu a mai fost invocată în
apel). Înfrânge chiar și principiul non reformatio in peius (poate agrava situația părții în propria
cale de atac) (art. 432). Partea face un recurs întrucât nu a câștigat chiar tot (mai avea vreo
20% de recuperat), iar intimatul vine în recurs și spune că cu privire la părințiile reclamantului
există autoritatea de lucru judecat, întrucât el pierduse tot printr-o hotărâre anterioară
(descoperită de intimat după câțiva ani). Astfel el invocă faptul că în mod greșit i-a dat instanța
80%, pentru că reclamantul de fapt nu trebuia să primească nimic, pentru că părțile se
judecaseră anterior, iar una pierduse. Instanța va admite recursul, va desființa toate hotărârile
și va respinge cererea că fiind în autoritatea de lucru judecat (în contra principiului non
reformatio in peius). Într-adevăr, intimatul poate lua o amendă dacă se dovedește că el a
cunoscut existența hotărârii anterioare și a ascuns-o.
Pentru a exista efectul negativ există niște condiții: autoritatea de lucru judecat
operează numai în cazul în care există o triplă identitate de părți, obiect și cauză. La
autoritatea pozitivă este nevoie doar o identitate de părți și o identitate de chestiune dezlegată.
a. în legătura cu identitatea de părți, nu are importanță poziția procesuală pe care
părțile au avut-o în proces. În primul proces una dintre părți a fost poate reclamant, iar în al
doilea proces a fost pârât. Are importanță calitatea avută în raportul juridic dedus judecății.
Exemplu: dacă A îl dă în judecată pe B cerând nulitatea contractului și pierde procesul,
autoritatea de lucru judecat va fi și dacă în al doilea proces reclamant este B și pârât este A,

191
chiar dacă ei și-au schimbat poziția procesuală. Calitatea în raportul de drept dedus judecați
este aceeași (vânzător și cumpărător).
Este vorba despre o identitate juridică, nu fizica. Adică va exista identitate de părți și în
ipoteza în care în al doilea proces sunt părțile A și C, dar C este moștenitorul lui B sau cel care
a dobândit cu titlu particular de la B.
b. în legătura cu identitatea de cauză ea se referă la cauza cererii (causa debendi),
nu cauza acțiunii (causa petendi).
Cauza cererii se referă la temeiul juridic dedus judecații, în timp ce cauza acțiunii se
referă la scopul spre care se îndreaptă acțiunea. În realitate, ceea ce interesează din punctul
acesta de vedere este să se vadă dacă dezlegarea dată de instanța a fost rodul unui anumit temei
de drept, adică cauza cererii de chemare în judecată. De ce? Pentru că scopul unei acțiuni se
poate dovedi prin mai multe temeiuri de drept. De exemplu, anularea unui act poate fi obținuta
și prin eroare, și prin violenta, și prin alte vicii de consimțământ. Dacă instanța respinge cererea
reclamantului pentru că nu exista eroare, evident că acest lucru nu are nicio legătura cu o noua
acțiune care se poate baza pe leziune sau pe alt viciu de consimțământ. Nu ar fi autoritatea de
lucru judecat în cazul acesta pentru că temeiurile de drept ar fi diferite.
În ceea ce privește cauza, ea nu se referă numai la temeiul juridic (adică textul de lege
sau principiul de drept), ci și la temeiurile de fapt. Cauza este compusă din temeiurile de drept
și temeiurile de fapt ce susțin cererea de chemare în judecată.
c. în legătură cu identitatea de obiect, ea există de multe ori situația în care în
autoritatea de lucru judecat nu există o identitate perfectă, în sensul că obiectul celui dintâi
proces se regăsește în obiectul celui de-al doilea, cum a fost exemplul că în primul caz se cere
anularea, iar în al doilea caz se cere revendicarea. Evident că în revendicare una dintre
probleme este dacă părțile au sau nu titlu. Nu se rezolvă tot aici, dar este o problemă. Într-un
fel se tratează o revendicare în care numai o parte are titlu și altfel se tratează o revendicare în
care ambele părți au titlu și se vede care dintre ele este preferată. Deci o componentă a
revendicării se regăsește în primul litigiu. Prin urmare, și acolo exista identitate de obiect, chiar
dacă ea nu este copiată în totalitate.
În ipoteza în care în primul proces se discută nulitatea unui contract, iar în al doilea caz
se discută rezoluțiunea. Dacă s-a respins cererea de nulitate din primul proces, evident că în
ceea ce privește rezoluțiunea nu se mai poate relua discuția dacă contractul este sau nu valabil
pe temeiurile pentru care s-au respins. Se poate veni cu alte motive de nulitate, care nu au făcut
obiectul primului proces ori se trece direct la problema rezoluțiunii. Dacă se invoca excepția

192
nulității, o să se opună autoritatea de lucru judecat, pentru că a fost rezolvată prin procesul
anterior. Deci există și în acest caz identitate de obiect, chiar dacă ea este inclusă, parțială.
La efectul negativ, identitatea se vede în mod evident, pentru că sunt două litigii identice.
La efectul pozitiv nu mai este la fel de evident, pentru că, de fapt, în ipoteză, efectul
pozitiv se manifestă când litigiul al doilea nu este identic cu primul, ci are numai în compoziția
lui niște probleme juridice dezlegate de un litigiu, astfel încât identitatea de obiect și de cauză
sunt mai greu de văzut.
Sunt autori care spun că tripla identitate exista numai în privința efectului negativ. Pentru
efectul pozitiv, exista numai identitate de părți. Ei au parțial dreptate. Evident că între primul
proces și al doilea nu mai există identitate de cauza și de obiect pe întregul procesului, dar pe
chestiunea dezlegată există.
De exemplu, dacă în primul caz se invocă nulitatea unui contract, se soluționează
problema, iar apoi în al doilea caz se invocă revendicarea, în care una dintre probleme este cine
are și cine n-are titlu, iar una dintre părți vrea să utilizeze același contract, care a fost validat
prin hotărârea anterioară. În cazul acesta, BRICIU zice că există identitate și de părți, și de
cauză, și de obiect, dar numai pe componenta valabilității contractului. Evident că între
revendicare și nulitate nu există identitate de obiect și de cauza, dar aici se caută identitatea în
chestiunea juridică dezlegată, nu identitatea cu obiectul litigiului, pentru că, dacă există două
litigii identice cu totul, atunci avem direct autoritatea negativă, nu cea pozitivă.
Problema este că autoritatea de lucru judecat este una dintre marile dificultăți. De aici
încolo, problemele devin extrem de complicate. Înainte, efectului pozitiv i se spunea putere de
lucru judecat, iar efectului negativ i se spunea autoritatea de lucru judecat. Acum puterea de
lucru judecat este un concept abolit. Exista în VCC și era atașată ideii prezumției absolute de
adevăr. Ea nu mai există. Acum există autoritate de lucru judecat cu două fețe.
SECȚIUNEA III – ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA
HOTĂRÂRII
Toate cele trei reprezintă intervenții asupra hotărârii judecătorești.
1. Îndreptarea hotărârii judecătorești
Art. 442 NCPC. Această procedură presupune înlăturarea din hotărârile judecătorești a
greșelilor materiale/omisiunilor care nu influențează soluția. Acestea se pot referi la numele
părților, la calitatea părților, reprezintă erori de calcul (e.g. ai cerut 1 milion, instanța ți-a admis
cererea în parte, dar a indicat 10.000. Se va remedia ușor, se va lua hotărârea și se va vedea
dacă a fost vreo dispută cu privire la sumă, singurele dispute au fost cu privire la faptul dacă
este datorată sau nu, nu cu privire la valoarea ei, astfel încât se va remedia doar omisiunea „0”).

193
 Această procedură nu produce un efect, nu schimbă soluția, ci înlătură o deficiență
formală. Tocmai pentru că are aceasta caracteristică, poate fi făcută fie la cererea părții
interesate, fie din oficiu, de către instanța (chiar dacă nimeni nu cere, iar instanța constată că
hotărârea are o deficiență, poate proceda la înlăturarea ei).
În ceea ce privește termenul, cererea poate fi făcută oricând. Există o opinie mai veche
în doctrină care spune că cererea ar trebui făcută în interiorul termenului de prescripție a
executării, pentru că altfel n-ar mai există interes. BRICIU zice că, în realitate, hotărârea
judecătorească nu are doar o forță executorie. Pe lângă aceasta care este strâns legată de
prescripția dreptului de a cere executarea, hotărârea judecătorească reprezintă și un înscris
autentic, or, calitatea de înscris autentic supraviețuiește chiar și pierderii puterii executorii,
astfel încât, măcar din acest punct de vedere, hotărârea trebuie să reflecte situația reală, iar nu
o situație eronată.
Competența revine chiar instanței care a pronunțat hotărârea, iar dacă nu au intervenit
modificări în structura instanței, aceluiași complet de judecată care a pronunțat hotărârea
(acesta este cel mai în măsură să-și dea seama de erorile săvârșite și să le înlăture).
Procedura este simplă, deoarece problema nu necesita abordări contradictorii, motiv
pentru care regula este că cererea se judecă în camera de consiliu, de principiu, fără citarea
părților, dar părțile pot fi citate atunci când instanța consideră necesară prezența lor pentru a da
anumite lămuriri. De exemplu, instanței nu îi este foarte clar cum o cheamă pe una dintre părți
(în unele documente apar diacritice, în altele nu) și nu există o copie a CI la dosar.
În urma acestei proceduri, se dă o încheiere, care este de rectificare în care se menționează
ce anume se rectifică din corpul hotărârii judecătorești. Încheierea respectivă poate fi atacată
cu aceleași cai de atac care sunt prevăzute și pentru hotărârea îndreptată.
2. Lămurirea hotărârii judecătorești
Art. 443 NCPC. Aceasta procedură se angajează în cazul în care se impune clarificarea
înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii ori în situația în care hotărârea
cuprinde dispoziții contrare.
Nu este vorba de o schimbare a dispozitivului, ci numai clarificarea înțelesului hotărârii.
Clarificarea înțelesului unei hotărâri ar fi necesară în situația:
a. în care instanța nu identifică destul de clar imobilul în legătură cu care s-a admis
acțiunea în revendicare sau în legătură cu care s-a dispus evacuarea, astfel încât, executorul,
încercând să execute hotărârea are impedimente la executare privind identificarea imobilului
din lipsa limitelor topografice;
b. lipsește numărul apartamentului care trebuie evacuat;

194
 c. hotărâre de genul „se datorează comisionul de 3% din vânzările existente în
perioada x-y”. Apare întrebarea aici care sunt vânzările? 3% din ce? Trebuie să știm care sunt
contractele (unul zice că au fost 5 contracte, celălalt zice că au fost 7. La care contracte aplicăm
comisionul?). Trebuie să vină instanța și să zică la care dintre contracte se aplică comisionul.
Aceste exemple se învârt în jurul unei idei: hotărârea nu are aptitudinea să fie executată
sub aspectul clarității, mențiunile din ea fiind un element ce împiedică executarea silită.
Dispozitivul poate cuprinde dispoziții contrare: s-a admis cererea principală și cererea
reconvențională (solicitându-se anularea titlului pe baza căruia reclamantul își întemeia
pretențiile din cererea principală). Se admite acțiunea în rezoluțiune și cererea reconvențională
privind nulitatea contractului. La executor vor veni fiecare cu plata lui din hotărâre.
Spre deosebire de procedura înlăturării erorilor materiale, procedura lămuririi vizează un
aspect care se poziționează în dispozitivul hotărârii, în timp ce la îndreptarea hotărârii, eroare
putea să apăra și în practicau hotărârii sau în considerente. De ce? Pentru că numai dispozitivul
se execută și atunci dacă neclaritatea nu se află în dispozitiv, nu ai procedura lămuririi.
Prin urmare, dacă considerentele sunt contradictorii, neclare sau contrare dispozitivului,
soluția nu este lămurirea, ci casarea hotărârii (înseamnă că ai o hotărâre nemotivată).
Cererea se face numai de către partea interesată, nu din oficiu!
Termen. Cererea se poate face în orice termen, dar doctrina atașează o condiție și anume:
existența interesului, care se va analiza și în funcție de apariția sau nu a cazului de prescripție
a dreptului de a cere executarea. În primul caz, nu avea importanță prescripția dreptului de a
cere executarea, pentru că conta corectitudinea hotărârii sub aspectul de înscris, în timp ce aici,
toată problema ține de capacitatea hotărârii de a fi pusă în executare. Dacă intervine prescripția
dreptului de a cere executarea, caracterul lămuritor al dispozitivului deja nu mai are atât de
mare interes. Acest lucru nu este scris în lege, dar este o chestiune desprinsă din doctrină.
La fel ca cererea de rectificare, competența revine instanței care a pronunțat hotărârea și
mai mult decât atât, dacă nu intervin modificări în structura instanței, este de preferat să fie
același complet (este cel mai în măsură să lămurească eventuala neclaritate generată tot de el).
Judecata are loc numai cu citarea părților, de urgență, în camera de consiliu.
Se va pronunța o încheiere supusă cailor de atac prevăzute pentru hotărârea a cărei
lămurire se dispune.
3. Completarea hotărârii
Art. 444 NCPC. Această procedură intervine atunci când instanța a omis să se pronunțe
cu privire la:
- un capăt de cerere;

195
 - o cerere conexă, incidentală, accesorie;
- cererile martorilor, experților, avocaților din oficiu, curatorilor judiciari, traducătorilor
sau interpreților cu privire la drepturile pe care ei le au în legătură cu procesul
(remunerația/despăgubiri);
Aici avem o particularitate, pentru că vorbim de niște persoane care nu au calitatea de
părți în proces, ceea ce înseamnă că este o procedură declanșată de persoane care nu au calitatea
de părți, dar sunt simpli participanți la procedură.
Termenul în care se poate solicita completarea este termenul prevăzut pentru calea de
atac (apel/recurs) împotriva hotărârii completate.
Dacă avem de a face cu o hotărâre dată în căile extraordinare de atac sau în fond după
casarea cu reținere, de principiu, împotriva ei nu mai există cale de atac, dar totuși completarea
se poate face în termen de 15 zile de la pronunțare. De ce? Instanța de recurs, de principiu,
casează cu trimitere, dar sunt situații în care casează și cu reținere, iar dacă casează cu reținere,
se va pronunța și asupra fondului și este posibil să uite să se pronunțe cu privire la cerere și
atunci, evident, nu ataci hotărârea, dar ceri să se pronunțe cu privire la ce a uitat.
L. 310/2019 a mai adăugat o ipoteză la alin. (1). În cazul hotărârilor definitive
pronunțate în apel/recurs, se poate cere completarea în 15 zile de la comunicare. Se
observă o necorelare între tezele alin. (1) cu privire la momentul începerii curgerii
termenului pentru o hotărâre pronunțată în recurs.
Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată (art. 444 alin.
(2)). La completare se judecă, de fapt, partea care nu s-a judecat. Completarea și hotărârea
inițiala fac corp comun.
Se pronunța o hotărâre care este prevăzută căilor de atac prevăzute pentru hotărârea
inițială (art. 446).
Omisiunea de pronunțare se distinge de ipoteza în care instanța nu a admis capătul de
cerere. Dacă instanța omite, înseamnă că nu a abordat o cerere, iar dacă respinge înseamnă că
a abordat capătul de cerere, dar s-a pronunțat în mod nefavorabil, nu a făcut un minus petita.
a. În cazul în care reclamantul spune „obligați pârâtul la plata sumei de bani de
100.000 de lei și dobânzi de 5.000”, instanța „admite în parte cererea și obligă pârâtul la plata
sumei de 100.000 de lei”, dar nu mai spune și „respinge cerere privind dobânzile”, în acest caz
a spus că admite în parte, deci este clar că a abordat capătul privind dobânzile. Mai mult, este
suficient că în considerente există o singură propoziție în care spune că „în ceea ce privește
dobânzile, acestea nu sunt datorate pentru că ...”, este clar că dispozitivul în acest caz nu este
incomplet, ci ipoteza privind dobânzile a fost acoperită prin formularea „admite în parte”.

196
 b. În cazul în care se cere rezoluțiunea, iar prin cererea reconvențională se cere
anularea și instanța dispune rezoluțiunea, dar cerere reconvențională nu apare nicăieri, atunci
da, se poate cere completarea (să o respingă).
Nu există omisiune de pronunțare (minus petita) atunci când instanța omite să se pronunțe
asupra unor probe, unor excepții (chiar dacă sunt unite cu fondul) sau asupra unor apărări. În
aceste cazuri nu vorbim de cereri (cererea este cea prin care investești instanța cu o pretenție).
Nepronunțarea asupra lor nu rămâne nesancționată, din contra, sancțiunea va fi mai gravă:
admitea apelului/recursului, pentru că nu s-au luat în considerare anumite probe, excepții.
Completarea nu este o sancțiune, ci este pur și simplu o solicitare respectuoasă de a se pronunța
asupra ceea ce instanța a uitat să se pronunțe, nu vizează o reacție a părții de control a hotărârii
4. Reguli generale pentru toate cele trei proceduri
a. NU pot fi făcute pe calea apelului/recursului. Astfel, dacă critici hotărârea în
apel, pentru că nu este lămurită sau pentru că instanța a făcut minus petita, apelul se va respinge
că inadmisibil.
b. Căile de atac împotriva încheierilor/hotărârilor prin care se finalizează aceste
proceduri sunt cele prevăzute pentru hotărârea îndreptată, lămurita sau completată.
c. Dacă sunt admise, cheltuielile de judecată rămân în sarcina statului, pentru că
niciuna dintre părți nu este vinovată.
În cazul în care nu au fost admise, vor fi suportate de către parte.
SECȚIUNEA IV – EXECUTAREA PROVIZORIE A HOTĂRÂRII DE PRIMĂ
INSTANȚĂ
Unul dintre efectele pe care le produce hotărârea judecătorească este efectul executoriu.
Acest efect nu se produce întotdeauna de drept, în sensul că, de principiu, hotărârile devin
executorii după expirarea termenului de apel sau exercitarea apelului și menținerea hotărârii
ori înlocuirea ei cu o alta hotărâre (hotărârea data în apel). Logica este simplă: orice executare,
chiar dacă există posibilitatea de întoarcere a executării în cazul în care se desființează titlul,
presupune o restrângere destul de severă a drepturilor părții care a pierdut (care se confruntă
cu o executare silită) și un pericol, că, dacă totuși va câștiga procesul, să nu mai poată întoarce
executarea. Tocmai de aceea, legiuitorul a găsit un echilibru și anume, ca o hotărâre
judecătorească să nu fie pusă în executare de îndată, ci numai după ce este confirmată de către
instanța de apel sau după ce instanța de apel o schimbă.
Aceasta este regula, dar există și excepții. Acestea presupun că o hotărâre judecătorească
poate fi executată de îndată, adică apelul nu este suspensiv de executare. Asemenea excepții
sunt necesare, deoarece există situații în care legiuitorul a pus în balanță două aspecte:

197
 - disconfortul pe care îl presupune executarea unei hotărâri neconfirmate în apel pentru
debitor și riscurile ca acesta să fie vătămat în drepturile lui printr-o executare intempestivă;
- nevoia imediată de executare pe care o presupune situația creditorului.
Așadar, a apărut măsura execuției provizorii, adică o executare care intervine chiar și în
ipoteza în care se face apel.
Executarea provizorie este de două feluri:
a. de drept – legiuitorul a stabilit că pentru anumite categorii de pricini hotărârile
se execută din momentul în care se comunică părților, iar nu după soluționarea apelului. În
acest caz, judecătorul nu are drept de apreciere, dacă admite cererea care se încadrează în
enumerarea prevăzută la art. 448, hotărârea va fi cu execuție provizorie de drept (judecătorul
nu poate spune că admite cererea respectiva, dar ar vrea să nu se execute de îndată);
b. judecătorești – legiuitorul a cedat judecătorului analiza în fiecare caz în parte
dacă nu cumva se impune o astfel de măsură. În acest caz, judecătorul poate aprecia dacă acordă
sau nu acest beneficiu pentru cel care câștigă procesul.
1. Executarea provizorie de drept
Executarea provizorie de drept intervine în temeiul legii, în cazurile prevăzute expres.
Mai există și alte cazuri în afară de cele prevăzute la art. 448 alin. (1) NCPC, care se regăsesc
în CPC sau în legi speciale. Chiar dacă instanța nu menționează caracterul executoriu, ea tot
este executorie, deoarece legea prevede aceasta. Nu la fel este la executorialitatea provizorie
judecătorească, unde judecătorul este cel care îi dă acest caracter. El nu o face complet arbitrar,
ci după niște criterii.
În art. 448 legiuitorul a adunat diverse ipoteze care se caracterizează prin 3 elemente:
a. fie este vorba de pricini care presupun o urgență în executare, în sensul că o
executare tardivă nu mai este de folos;
b. fie este vorba de pricini în care nevoia imediată a creditorului de executare
depășește importanța garanțiilor conferite debitorului, în sensul că este vorba de sume pentru
trai curent;
c. drepturile creditorului sunt evidente astfel încât, calea de atac nu poate aduce
mari surprize.
1.1. Stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței
minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul
Aceste hotărâri sunt supuse apelului, dar dacă se pune în discuție faptul că un părinte
maltratează minorul și se solicită schimbarea autorității părintești, în sensul să treacă la celălalt,
este absurd să se dea dreptate, dar să se aștepte până în apel pentru a vedea confirmarea (până

198
atunci copilul este bătut). În aceste cazuri, dacă există chiar și o autoritate relativă, îi dăm curs
imediat, ca să nu prejudiciăm prin așteptare mai mult. Dacă se va adeveri că apelul trebuie
admis, se va întoarce la programul de vizită anterior.
1.2. Plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,
precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor
În viziunea legiuitorului, aceste sume reprezintă susținerea traiului curent al salariatului
sau al șomerului, ceea ce înseamnă că așteptarea soluționării apelului ar putea să conducă la o
stare de necesitate mult avansată, să nu aibă cu ce să-și întrețină viața lui sau a familiei sale.
1.3. Despăgubiri pentru accidente de muncă
Aceeași logică: nevoia imediată a celui accidentat de a avea despăgubiri care să îi
compenseze deficitul pe care-l are din punctul de vedere al sănătății.
1.4. Rente ori sume datorate cu titlu ce obligație de întreținere sau alocație pentru
copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale
Aceeași rațiune: nevoia imediată de indemnizare, pericolul iminent ce ar apărea dacă s-
ar prelungi starea de neobținerea a îndemnizațiilor respective destinate unei întrețineri curente.
1.5. Despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății,
dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice
Au natura unei rente și se presupune că sunt date, tocmai pentru că persoana aflată în
nevoie să-și poată duce mai departe activitățile curente.
1.6. Reparații grabnice
Apare ideea de urgentă din natura obiectului cererii (e.g. cererea reparării acoperișului,
dacă așteaptă soluționarea apelului, există riscul ca iarna să rămână fără acoperiș).
1.7. Punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului
Aceste aspecte țin tot de urgență, în sensul că, în lipsa punerii sigiliului și efectuării
inventarului, ar putea să fie sustrase bunuri (se aplică în general în cazul sechestrului judiciar
sau în cazul sechestrului asigurator).
1.8. Cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia
Posesia odată tulburată trebuie repusă în funcție de îndată și energic, fiind o situație de
fapt, care nu este acceptat să fie tulburată prin acte violente. Dacă s-au acordat și cheltuieli de
judecată, acestea vor fi executate după rămânerea definitiva a hotărârii.
1.9. Hotărâri pronunțate în temeiul recunoașteri de către pârât a pretențiilor
reclamantului, pronunțate în condițiile art. 436
Art. 436 vorbește de ipoteza în care pârâtul recunoaște parțial pretențiile reclamantului,
urmând să se dea o hotărâre parțială pe aspectele recunoscute, iar procesul va continua cu

199
privire la pretențiile nerecunoscute. Hotărârea dată pe partea recunoscută de pârât, achiesată de
pârât, devine executorie de îndată.
În acest caz, apare ideea că pericolul de a înlătura o astfel de soluție în calea de atac este
minoră, soluția fiind expresia chiar a voinței pârâtului.
1.10. Orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie
Acest ultim caz este cel mai grav, deoarece deschide o plajă imensă care ne obligă pe noi
să ne uitam prin tot codul. Spre exemplu:
a. în materie de ordonanță prezidențială se spune foarte clar că apelul nu este
suspensiv de executare, ceea ce înseamnă că hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi
executată de îndată (este logic, este o măsură urgentă și provizorie, prin natura ei ar trebui să
se regăsească în enumerare);
b. ordonanța de plată. Calea de atac împotriva ei (acțiunea în anulare) nu
suspendă de drept executarea hotărârii;
c. hotărârea pronunțată în procedura evacuării pentru imobilele deținute fără
drept sau stăpânite în mod abuziv (este executorie de drept, apelul nu suspendă executarea);
d. sechestrul judiciar și sechestrul asigurător. Încheierile, chiar dacă sunt atacate
cu apel, pot fi puse în executare pe durata apelului.
Putem regăsi formulări de genul: „apelul nu suspendă executarea”, fie „hotărârea este
executorie de drept”, fie „hotărârea este executorie provizoriu”, fie formulări de genul
„instanța de apel poate suspenda executarea” (nu spune că este executorie, dar din moment
ce, de regulă, apelul este suspensiv de executare și legiuitorul spune că instanța de apel poate
suspenda executarea, acel „poate suspenda” înseamnă că nu este suspensiv, ceea ce înseamnă
că este o executare provizorie de drept).
2. Executarea provizorie judecătorească
Aceasta este lăsată la aprecierea instanței care va analiza de la caz la caz dacă acordă sau
nu o astfel de măsură favorabilă creditorului. În ce condiții poate fi cerută instanței execuția
provizorie judecătorească?
2.1. Condiții de fond:
a. obiectul procesului să aibă conținut patrimonial. Noțiunea „privitoare la
bunuri” trebuie luată într-o formulare lejeră, în sensul că se referă la hotărâri cu conținut
patrimonial;
b. obiectul procesului nu este încadrat în una dintre următoarele situații, în care nu
poate fi pronunțată executarea provizorie (art. 449 alin. (3)):

200
 - în materie de strămutare de hotare, desființare de construcții, plantații sau a oricăror
lucrări având o așezare fixă;
- când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară;
Este logic, deoarece în aceste cazuri întoarcerea executării este fie imposibilă, fie extrem
de greu de făcut din cauza posibilității apariției unor drepturi concurente ale terților dobânditori
de bună-credință, ceea ce înseamnă că legiuitorul prevede cu rezervă în acest caz executarea
provizorie, pentru că oricât de mare ar fi dreptatea creditorului, posibilitatea (chiar și de 1%)
unei alte soluții în apel, pune justiția într-o situație complicată (să nu mai poată întoarce
executarea făcută într-un mod intempestiv). Astfel, odată strămutat hotarul (gard, zid),
construcția odată desființată trebuie să refaci construcția. La plății nici atât, iar în a treia situație
te lovești de drepturile unui eventual dobânditor care se bazează pe înscrierea nouă ca urmare
fie a intabulării, fie a radierii cererii.
c. măsura trebuie să fie necesară în raport cu (elemente alternative):
- temeinicia vădită a dreptului;
- cu starea de insolvabilitate a debitorului;
- faptul că neluarea de îndată a măsurii executării provizorii ar fi vădit prejudiciabilă
pentru creditor;
Aceste 3 criterii alternative pe care legiuitorul le trasează judecătorului pentru a analiza
de la caz la caz dacă se impune execuția vremelnică judecătorească sunt, de fapt, cele 3 pe care
le-a folosit pentru a stabili el însuși cazuri de execuție provizorie de drept. În cazul executării
provizorie de drept, legiuitorul a găsit cazuri cu aplicabilitate generală, dar i-a permis
judecătorului ca atunci când găsește cazuri particulare, dar care seamănă cu cele pe care
legiuitorul le-a găsit la nivel general (adică se regăsesc aceleași rațiuni), să aplice execuția
vremelnică cu 2 condiții: (i) să fie o situație patrimonială și (ii) să nu fie vreuna dintre
categoriile de litigii prevăzute la art. 449 alin. (2).
Ultimele două criterii pot fi reunite într-una singură, pentru că insolvabilitatea debitorului
presupune că, dacă nu-l execuți imediat, creditorul va fi prejudiciat. Se poate ajunge la a treia
prin a doua, dar așa s-a exprimat legiuitorul în virtutea unei tradiții a articolului anterior.
Ele sunt cam din aceeași categorie și emană din concepția europeană asupra măsurilor
provizorii ingenue, anume când se cer măsuri provizorii, toate statele din Europa verifică două
lucruri (orice măsuri provizorii, nu numai executări provizorii, și ordonanțate prezidențiale):
analiza caracterului vădit al dreptului (așa-zisa analiza prima facies sau fumus boni iuris. Aici
nu mai este prima facies, pentru că deja s-a pronunțat o hotărâre) și neadoptarea de îndată a
măsurii va produce consecințe grave pentru creditor (este pericolul care poate să apară în

201
contextul în care nu se procedează de îndată executarea hotărârii (creditorul care nu mai poate
aștepta din cauza faptului că așteptarea ar putea conduce la dispariția posibilităților de
executare). Se numește periculum in mora).
Ele sunt niște elemente stereotip ale oricărei măsuri provizorii și sunt regăsite și în această
materie. Sigur, formulările sunt diferite. O să se găsească în unele materii „aparentă”. Aici nu
este aparentă, pentru că a câștigat procesul, nu mai este aparentă. Ce diferă? În unele cazuri
sunt cumulative, în alte cazuri alternative. Diferă de la stat la stat, de la instituție la instituție.
În acest caz sunt alternative. Fumus-ul este cu aromă de dreapta, iar cele cu periculum sunt
stângiste.
În contenciosul administrativ, pentru a suspenda un act administrativ trebuie îndeplinite
cumulativ:
- să fie cazuri bine justificate (tradus printr-o vădită dreptate a reclamantului);
- pagubă iminentă (tradusă prin faptul că, dacă nu se va lua măsura, consecințele cauzate
de actul administrativ vor fi greu de înlăturat).
Sunt aceleași condiții, doar că trebuie să fie îndeplinite cumulativ, nu alternativ.
Ce apare în plus aici este că instanța poate obliga pe reclamant (cel care cere execuția
provizorie) la plata unei cauțiuni. Cauțiunea este calculată potrivit unor reguli de la contestația
la executare: un procent din valoarea solicitată. Pentru a acoperi eventuala daună pe care ar
putea-o suferi cel care câștigă apelul, pentru că reclamantul însuși s-ar putea să fie insolvabil,
se depune o cauțiune pentru a avea o baza de la care să poată să pornească. Nu este o cauțiune
obligatorie, ci o decide instanța dacă apreciază că este necesară.
Condiții de formă. Cererea de execuție provizorie judecătorească poate fi făcută în scris
sau verbal, în fata instanței. Execuția vremelnică nu se poate da din oficiu, ci în urma unei
cereri a persoanei interesate (de regulă, creditorul) (art. 449 alin. (3)).
Termenul: în fața primei instanțe, până la închiderea dezbaterilor. Deci termenul este
unul lejer. Practic, atunci când se cere admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei
de x, se pot spune și anumite motive, cum ar fi că dreptul reclamantului este vădit, pentru că
debitorul este insolvabil, urmărit de alți creditori, se poate cere dispunerea și obligarea lui la
executarea provizorie. Instanța poate admite și poate dispune și necesitatea plății unei cauțiuni.
Dacă instanța respinge cererea, cererea poate fi reiterată în apel (art. 449 alin. (4)). Din
formularea textului rezultă că cererea de execuție provizorie nu poate fi făcută direct în apel.
Decizia instanței cu privire la execuția vremelnică este una care are o autoritatea de lucru
judecat relativă. Este posibil ca prima instanța să respingă cererea, pentru că unul dintre

202
cazurile de mai sus nu a fost dovedite. Prima instanță constata că debitorul nu va fi insolvabil
(era cu datoriile plătite la zi), însă este posibil ca în apel debitorul, să se fi înfundat în datorii.
Așadar, cererea va fi reiterată în apel, pentru că pe toată durata soluționării apelului
debitorul să poate fi executat (apelul durează mult, așteptarea definitivării hotărârii prin
soluționarea apelului poate fi prea riscantă).
3. Suspendarea executării provizorii
Deși legiuitorul reglementează posibilitatea fie de drept, fie judecătorească a execuției
provizorii, tot el a reglementat și posibilitatea suspendării executării provizorii. Așadar, decizia
legiuitorului sau a instanței de a oferi execuție provizorie nu scapă de cenzura instanței
superioare, astfel încât aceasta ar putea suprima executarea provizorie suspendând-o.
Suspendarea execuției provizorii este o instituție aplicabilă atât execuției provizorii de
drept, cat și celei judecătorești. O tentație ar fi să considerăm că ar fi aplicabilă numai celei
judecătorești, pe ideea că ce a dat judecătorul poate lua judecătorul, iar ce a dat legiuitorul, nu
poate lua judecătorul. Desigur, este mai ușor să ceri judecătorul de apel să suspende o hotărâre
judecătorească purtătoare de execuție judecătorească, decât una de drept, dar nu este interzis,
doar că este o problemă de diferență, pentru că la legiuitorului nu i se poate critica încadrarea
unui caz, pe când la judecător se poate spune că nu întrunește una din cele 3 condiții, că nu este
chiar insolvabil, însă din punctul de vedere al admisibilități, suspendarea executării intervine
în ambele situații.
Pentru a cere suspendarea executării provizorii trebuie mai întâi făcut apel, pentru că
cererea se face fie odată cu cererea de apel, fie în tot cursul judecății în apel.
Cererea se depune fie odată cu apelul la instanța care a pronunțat hotărârea, fie dacă se
depune separat, direct la instanța de apel.
Cererea de suspendare a execuției provizorie se soluționează de instanța de apel, fiind,
practic, o cerere incidentală în apel. Așadar, instanța investită cu soluționarea apelului va
soluționa și această cerere.
Se va pronunța asupra cererii printr-o încheiere dată cu citarea părților, dar cu termen
scurt. Practic, dacă instanța este învestită și cu soluționarea apelului și cu soluționarea cererii
de suspendare executorii, va fixa mai întâi termen scurt cu citarea părților pentru suspendarea
executării, iar pentru apel va fixa un termen mai lung, pentru că acolo trebuie depusă
întâmpinare, răspuns la întâmpinare etc.
Încheierea pe care o dă instanța are un regim vag. BRICIU: se atacă în 5 zile de la
pronunțare/comunicare, dar nu cu apel, ci cu recurs, căci ea este dată de o instanță de apel!

203
 Și în acest caz instanța obligă partea la depunerea unei cauțiuni (art. 450 alin. (4)).
Este logic. La instituire, instanța poate aprecia dacă măsura este necesară, tocmai pentru că
creditorul este sărac. Aceasta se depune înainte de soluționarea cererii de suspendare și este
calculată potrivit regulilor de la contestația la executare (art. 719, dar nu ni-l cere).
Se face apel, se trimite dosarul la instanța de apel și aceasta găsește 2 cereri: o cerere de
apel și una de suspendare a executării hotărârii atacată cu apel. Fixează mai întâi termenul
pentru cererea de suspendare, cu citarea părților, iar pentru apel fixează un termen mai
îndelungat. Toate bune și frumoase, dar pentru a se aplica, este nevoie ca dosarul de la prima
instanța să fie înaintat instanței de apel. Numai că acest lucru durează, pentru că, dacă azi se
comunică hotărârea, tot azi curge termenul de 30 de zile pentru depunerea apelului, și chiar
dacă se depune în prima zi, instanța va trimite dosarul abia după ce trece termenul de 30 de zile
(și în cea mai fericită situație, se comunica în 32 de zile sau chiar abia peste 1 an).
În acest timp, faptul că nu se soluționează apelul nu este o mare problemă, ci problema
este că nu se poate soluționa nici cererea de suspendare. În acest timp ce cel care a câștigat
procesul și căruia i s-a comunicat hotărârea executorie de drept/judecătorească o va executa.
Așadar, se poate întâmpla ca debitorul care a formulat cererea de suspendare a execuției
provizorii să-și vadă soluționată cererea peste un timp mult mai lung decât cel necesar
creditorului s-o execute. Chiar și termenul de comunicare a dosarului cel mai scurt (32 de zile)
este suficient unui creditor să execute (dacă execută prin poprire durează între 5 și 15 zile),
ceea ce înseamnă că, de cele mai mult ori, această cerere de suspendare făcută odată cu apelul,
de principiu, va fi judecată la un moment în care nu va mai avea nicio valoare, pentru că
executarea deja s-a făcut.
Însă, cererile trebuie să fie rezolvate într-un termen optim – în așa fel încât să mai fie
folositoare, să nu spună după ce te-a executat, că s-ar fi suspendat executarea, dar nu se mai
poate, pentru că ai fost executat deja. Genul acesta de situații în procedură nu sunt de dorit,
pentru că încalcă vădit NCPC și CEDO.
Așadar, pentru aceste considerente, s-a creat încă o instituție: suspendarea provizorie a
executării silite provizorii (art. 450 alin. (5)). Adică, până să se judece cererea de suspendare
a executării provizorii de către instanța de apel, înainte chiar de a ajunge dosarul la instanța de
apel, partea interesată poate cere suspendarea executării până la discutarea cererii de
suspendare a executării făcută odată cu apelul, pe calea ordonanței președințiale (”suspendă-
mi executarea până când mi se va judeca cererea de suspendare, pentru că cererea mea de
suspendare să nu rămână fără obiect prin parcurgerea procedurilor specifice executării

204
silite”). Această cerere se dă pe cale de ordonanță președințială, cu plata unei cauțiuni (dacă se
plătește aici, nu va mai fi plătită și ulterior, va fi utilizată pentru următoarea suspendare).
În legătură cu această chestiune există un RIL 8/2015 conform căruia completul de
judecata va fi format din 2 judecători și că încheierea nu este supusă niciunei cai de atac.
Încheierea de suspendare se va comunica din oficiu și executorului judecătoresc.
SECȚIUNEA V – CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Cheltuielile de judecată constau în:
- taxe judiciare de timbru;
- onorariile avocaților, experților și ale altor specialiști;
- o sumele cuvenite martorilor pentru deplasări;
- cheltuielile de cazare și transport în ceea ce le privește pe părți;
- alte cheltuieli privind procesul cum ar fi: plata traducerilor, fotocopierea lor, onorariile
pentru experții pe care partea îi angajează pentru a o consilia la o eventuală expertiză.
NU reprezintă cheltuieli de judecată:
- amenzile pe care una dintre părți le primește;
- despăgubirile care se dau împotriva unei părți pentru exercitarea abuzivă a unor drepturi
în cursul procesului.
În cazul sancțiunilor, pe lângă nulitate și decădere, există și sancțiunea amenzii și a
despăgubirii care se aplică într-o serie de cazuri care se caracterizează, în mod obișnuit, prin
încălcări ale regulilor procesuale cu caracter tergiversator sau cu caracter de executare abuzivă
a drepturilor procesuale. În aceste situații, instanța poate amenda partea. Însă, această parte
poate câștiga pe fond, dar nu înseamnă că va putea imputa părții care pierde și acele amenzi
(nu au legătură cu dreptatea pe fond, ci cu abuzul săvârșit, ceea ce înseamnă că este deplin
justificat să fie suportate de către partea respectivă). În rest, cheltuielile de judecată menționate
mai sus, sunt suportate de partea care pierde procesul.
În legătură cu cheltuielile făcute anterior procesului este o discuție cu privire la ele. Dar
pe text reiese că nu ar intra. În practică ele se dau însă dacă sunt aferente unei proceduri
prealabile obligatorii pentru declanșarea procesului (plângerea prealabilă din administrativ
sau procedura notarială succesorală). Este corectă această practică.
În legătură cu posibilitatea instanței de a dimensiona sub aspectul proporționalității
cheltuielile de judecată. Nu este vorba de dovedirea lor. Dovada trebuie să existe mereu.
Instanța spune ”da, ai dovedit, dar sunt prea mari și eu le reduc” (art. 451 alin. (2), (3) și (4)).
Cheltuielile privind taxele de timbru sau sumele cuvenite martorilor nu pot fi micșorate de
instanță. Însă, pot fi micșorate (sub aspectul lor de cheltuială judiciară, nu onorariul în sine care

205
se dă de către parte avocatului ales de ea în cuantumul în care ei s-au înțeles. Aici partea nu-și
recuperează integral onorariul plătit. Atât), cheltuielile aferente onorariilor avocaților, cele
privind experții judiciari și specialiștii numiri conform art. 330 NCPC (specialiștii sunt numiți
în acele domenii în care nu exista experți judiciari). Pentru aceste categorii instanța poate
reduce cheltuielile. Două condiții trebuie îndeplinite:
- să fie vădit (să fie vădit, nu cum vrem noi) disproporționate în raport cu valoarea sau
cu complexitatea pricinii cauzei.
- activitatea desfășurată de avocat și circumstanțele cauzei nu justifică onorariul
respectiv.
Textul pare fi scris de Dan Brown. E și demon, și înger. BRICIU este de acord cu
rațiunea textului, dar pune accentul pe analiza caracterului vădit disproporțional.
Reducerea cheltuielilor constând în onorariul avocaților nu reprezintă o intervenție a
instanței în raportul avocat-client. Așadar, instanța nu reduce onorariul, reduce doar cheltuielile
de judecată aferente onorariului. Cu alte cuvinte, partea care a angajat un avocat cu un onorariu
exagerat din perspectiva instanței, va fi obligată să plătească acel onorariu, dar nu-și va
recupera toți banii, ceea ce este un lucru care se întâmplă în mod frecvent. Sigur, în statutul
profesiei de avocat există un criteriu de stabilire a onorariului, numai că textele respective au
elemente obiective, dar și elemente subiective. De exemplu, aspectele obiective sunt:
complexitatea cauzei, caracterul de noutate, dar și aspecte subiective, cum ar fi cauzele pe care
le înlătura pentru a lua cauza respectivă.
Pentru avocat este logic, el spune: ”aceasta cauză este 5.000 de euro. Pentru a o lua,
trebuie să renunț la altele care costa 50.000. Deci ești de acord să-mi dai 55.000?” Aceasta
este o cauză subiectivă. Din punctul de vedere al avocatului este perfect justificat onorariul.
Sigur că instanța poate să înțeleagă acest lucru, dar nici nu poate nici să se dovedească
acest lucru. Nu este o formare pe niște criterii pur obiective cum s-ar aștepta, pentru că în
primul rând standardizarea serviciilor avocațiale este un mit. Majoritatea criteriilor nu pot fi
standardizate și clienții însăși nu pot fi standardizați. Criteriile nu sunt uniforme, o pledoarie
nu este uniformă. La notari se poate standardiza, pentru că o procura nu poate fi foarte diferită.
Instanțele răspund la problemele acestea printr-o formulă și mai puerilă, pentru că textul
este prudent și spune “când sunt vădit disproporționale”. El nu vorbește despre o proporție, ci
despre o disproporție, nu spune că sunt necorespunzătoare. Cu alte cuvinte, textul nu-l invită
pe judecător să facă o apreciere, ci numai să înlăture un eventual abuz de drept procesual pe
care partea (nu avocatul) l-ar face, angajând un avocat foarte scump într-o cauză care nu

206
justifică un astfel de tratament. Prin urmare, textul în sine, în ciuda discuțiilor care se petrec în
spațiul vieții profesionale a avocaților și a judecătorilor este în toate legislațiile europene.
Uneori nu se exclude varianta ca partea (nu avocatul) să abuzeze de un drept de
dispoziție, adică să angajeze orice avocat cu orice onorariu. Este dreptul ei, ea cheltuiește
onorariul, dar în unele cazuri ar putea să funcționeze ca o intimidare pentru partea adversă. Nu
neapărat în litigiile patrimoniale, pentru că omul face un calcul: dacă are o creanță de 100.000
nu poate angaja un avocat cu 200.000, pentru că nu este rentabil. Sunt litigii nepatrimoniale,
care uneori angajează eforturi mai mari decât cele patrimoniale (încredințările de minori sau
alte lucruri de genul asta). Acolo te poți trezi cu un litigiu de genul acesta, cu o parte
defavorizată și vine partea care beneficiază de niște venituri pe măsura, să angajeze un avocat
extrem de scump și să-i spună părții adverse că fie renunță la judecata, fie se confruntă și dacă
pierde își vinde casa, mașina și cățelul ca să plătească cheltuielile de judecată. Deci pierderea
procesului rămâne cea mai mică problemă.
Instanțele noastre uzează într-un mod destul de pueril. Unii reduc toate cheltuielile, fără
a distinge după natura litigiului, alții spun că onorariul avocatului este xxx pentru un dosar, iar
el că judecător judeca 50 de dosare și are salariu de 7.000 lei, salariu pe care li împarte la doi
și nu da mai mult. Este adevărat, dar avocatul are și cheltuieli și nu asta ar fi mare problema:
ceea ce costa la avocat foarte mult este faptul că risca. El este un profesionist, nu că judecătorul,
care se duce la serviciu și la sfârșit lunii, judeca sau nu, ia salariu. Dacă riști, răsplata trebuie
să fie mare. Cu cat riscul este mai mare, cu atât răsplata trebuie să fie mai mare. La fel este și
cu profesionistul. El își angajează patrimoniul într-o afacere pe care poate s-o piardă, motiv
pentru care evident trebuie să câștige foarte mult astfel încât să-ti acopere costurile, impozitele,
cheltuielile de personal, iar la sfârșit să nu rămână pe zero.
De principiu, ca avocat, este bine să-i spui clientului de la început problema cu
cheltuielile de judecată. Onorariul trebuie plătit și o parte mică din el se poate recupera.
Acum a apărut o noua lege care stabilește și un onorariu minimal, astfel încât sub
onorariul minimal va fi foarte greu să se ajungă.
Termen. Cheltuielile se supun principiului disponibilității. Se dau doar la cerere. Încă de
pe vremea Tribunalului Suprem se cerea instanțelor să le atragă părților atenția, în virtutea
rolului activ.
Cererea privind cheltuielile de judecată este un capăt de cerere, o pretenție, dar spre
deosebire de celelalte capete de cerere (care se stabilesc până la primul termen la care
reclamantul este legal citat), aceasta pretenție poate fi înfățișată instanței până la închiderea
dezbaterilor asupra fondului. Cu alte cuvinte, nu este supusă regulilor de a fi formulată până

207
la primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat, ci merge până la închiderea
dezbaterilor. Acest lucru este logic, deoarece cheltuielile pot apărea și pe parcursul procesului.
De asemenea, dacă aceste cheltuieli nu au fost solicitate în cursul procesului sau au fost
solicitate, dar instanța a omis să se pronunțe asupra lor, ele vor putea fi solicitate separat, în
cadrul unui proces distinct. În acest caz, termenul de prescripție este cel comun de 3 ani, dar
va începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii în care s-a câștigat procesul.
/!\ Noua cerere de chemare în judecată cu privire la cheltuieli nu are nicio legătură de
competență cu vechea cerere, practic noua cerere este un proces distinct care va fi supus
regulilor de competență de drept comun, fiind o pretenție civilă, decurgând dintr-o răspundere
delictuală (fapta ar fi: a continua un proces fără a avea drept sau fapta de a întreține un proces
început de altul fără a avea dreptate).
Dacă instanța a respins cheltuielile, ele nu mai pot fi cerute pe cale separată, ci vor fi
solicitate prin căile de atac (apel, recurs).
În ceea ce privește dovezile privind cheltuielile de judecată, ele trebuie depuse până
la închiderea dezbaterilor asupra fondului (art. 452). Prin urmare, nu este acceptată
depunerea de dovezi privind cheltuielile după închiderea dezbaterilor, pentru că partea adversa
trebuie să-și spună punctul de vedere cu privire la respectivele înscrisuri (acestea
fundamentează un capăt de cerere; trebuie să vadă dacă cheltuielile de transport sau de cazare
au legătura cu procesul). Mai mult, cheltuielile privind onorariul avocațial se acordă doar
pentru onorariul achitat, nu pentru cel stabilit prin contract, dar neachitat (pentru că nu este o
cheltuială efectuată și atunci trebuie văzut dacă ordinul de plată are legătură cu cazul. Poate fi
un ordin de plată din alt contract. Toate aceste aspecte trebuie verificate de instanță, iar partea
adversă trebuie să-și poată spună punctul de vedere, prin urmare, legiuitorul a vrut să înlăture
practica din VCPC în care dovezile privind cheltuielile judiciare se cereau după închiderea
dezbaterilor (reprezenta o încălcare a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare)).
Orice dovezi depuse după închiderea dezbaterilor nu sunt luate in calcul.
Dacă nu le-ai solicitat în primă instanță, nu le poți solicita în calea de atac, dar poți
formula o cerere nouă, separată pentru a le obține. Această cerere trebuie făcută în termenul de
prescripție de drept comun și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii în legătură cu care nu
ai cerut cheltuieli. În legătură cu această nouă cerere aplicăm taxele de timbru? Unii au zis nu.
Dar ICCJ a zis ba da. Dacă deschizi un nou proces, plătești taxă la valoarea solicitată.
Dar dacă procesul era scutit de taxă de timbru. Acțiunea separată e scutită? Nu! Acțiunile
sunt separate.

208
 În legătură cu competența. El urmează regulile comune. Nu are nicio legătură cu procesul
inițial. Este un proces civil care ca obiect plata unei creanțe dintr-o faptă delictuală.
Cine le suportă? Regula: Cheltuielile de judecată se suportă de către partea care a
pierdut procesul. Noțiunea de pierdere a procesului trebuie văzută într-o manieră mai relaxată,
în sensul că, uneori, dispozitivul ar putea să spună „respinge cererea reclamantului”, dar
reclamantul să fi câștigat procesul. De exemplu, reclamantul solicită plata unei sume de bani
ca urmare a executării unui contract, iar pârâtul execută plata în timpul procesului. Soluția în
acest caz va fi: „respinge cererea reclamantului ca rămas fără obiect”, dar el nu a pierdut
procesul, ci i s-a confirmat faptul că are dreptate prin faptul că pârâtul nici n-a mai așteptat să
se pronunțe hotărârea și a plătit. În acest caz este evident că pârâtul va fi obligat la plata
cheltuielilor de judecată.
Dacă cererea se admite numai în parte, cheltuielile se vor admite proporțional cu partea
în care s-a admis cererea și se suportă proporțional de reclamant cu partea respinsă.
Dacă exista o cerere principala și o cerere reconvențională și se admit ambele, cheltuielile
se compensează în limita sumei celei mai mici (art. 453 alin. (2)).
La fel se întâmplă și în cazurile în care avem procese de partaj, unde, deși nu avem cerere
reconvențională, procesul de partaj este un proces în care fiecare parte are de luat ceva din masa
partajabilă, astfel încât, cheltuielile se vor compensa între copărtași și proporțional cu cotele pe
care le revendică (se consideră că procedura, deși a fost declanșată de unul, profită tuturor).
Dacă sunt mai multe părți deopotrivă reclamante sau pârâte, adică există coparticipare
procesuală activă/pasivă, regula este că aceștia vor suporta cheltuielile după natura raporturilor
juridice deduse judecații, adică fie proporțional fiecare cu partea datorată, fie în solidar dacă
raportul dedus impune răspunderea solidară. Cu alte cuvinte, legiuitorul tratează natura
răspunderii în materia suportării cheltuielilor în corelare cu natura raportului juridic dedus
judecații. Dacă în raportul juridic răspunderea este solidară, solidare vor fi și cheltuielile, dacă
acolo răspunderea nu este solidară, cheltuielile nu vor fi suportate solidar, ci fiecare va suporta
proporțional partea pe care o datorează și în limita în care datorează (art. 455).
Intervenientul accesoriu plătește doar dacă prin apărările lui a suplimentat cheltuielile
părții pe lângă care intervine și a acționat fără știrea părții. În rest ea nici nu-și recuperează
cheltuielile, nici nu le poate cere.
Se mai reține în practică că, întotdeauna, dacă una dintre părți a promovat cheltuieli
exagerate, va fi obligată să le suporte separat. De exemplu, una dintre părți a generat o
cheltuială reprezentând o expertiză, pentru că nu a recunoscut semnătura ei pe un înscris sub
semnătură privată, cu toate că era a ei, pentru a provoca o verificare de scripte –> expertiza –>

209
cheltuială suplimentară. Însă, celelalte părți (pârâte) nu au avut o astfel de atitudine și au
recunoscut semnăturile, astfel încât, cheltuiala suplimentară va fi suportata doar de către
partea care a generat-o.
Exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată. Există un caz în care partea care pierde
procesul nu va plăti cheltuieli de judecată. Condiții:
- pârâtul să recunoască pretențiile reclamantului;
- recunoașterea trebuie să fie spontană, nu provocată de luarea unui interogatoriu;
- recunoașterea să fie necondiționată;
- recunoașterea să aibă loc la primul termen la care părțile sunt legal citate;
- pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înaintea introducerii cererii de chemare în
judecată și să nu fie de drept în întârziere potrivit C.civ.
Dacă sunt întrunite aceste condiții, pârâtul este exonerat de plata cheltuielilor de judecată
și reclamantul va suporta cheltuielile de judecată ca o învățătură de minte pentru faptul că a
declanșat un proces fără să pună mai întâi în întârziere pe pârât care, probabil, se presupune că
dacă l-ar fi pus în întârziere, n-ar mai fi necesar declanșarea procesului. Textul vizează o poziție
a pârâtului loială, fermă, necondiționată, imediată de recunoaștere, dublată de inexistența unei
puneri în întârziere/puneri de drept în întârziere (cu alte cuvinte, pârâtul este inocent din
perspectiva declanșării procesului).
Se sancționează atitudinea reclamantului care nu a încercat să vadă dacă pârâtul vrea să
plătească. S-a grăbit repede la instanță. Însă, textul este puternic atenuat de un articol din C.civ.
Art. 1522 alin. (5) C.civ.: cererea de chemare în judecată formulată de creditor fără ca
anterior debitorul să fi fost pus în întârziere conferă debitorului dreptul de a executa obligația
într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de chemare în judecată a fost
comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în
sarcina creditorului. Este cam aceeași poveste, dar se schimba câteva date:
- nu este suficient potrivit C.civ. ca debitorul să recunoască, ci să execute. Poate
recunoaște (din punctul de vedere al NCPC este ok), dar n-are bani să plătească (C.civ. este
mai restrictiv);
- NCPC vorbește de primul termen la care părțile sunt legal citate, iar C.civ. de un termen
rezonabil de la data comunicării cererii de chemare în judecată (care poate fi și primul termen,
dar și un termen mai scurt sau mai lung. Instanța va aprecia de la caz la caza ce înseamnă pentru
ea termen rezonabil, în funcție de sumă, de probleme pe care le are debitorul, circumstanțele
pe care le prezintă).

210
 Cele două texte parțial se exclud, chiar dacă spiritul este același. NCPC, cu toate că a
sesizat existența unui text paralel în C.civ. n-a decis să-l aplice, ci din contra, a decis că
dispozițiile art. 1522 alin. (5) C.civ. rămân aplicabile, ceea ce înseamnă că C.civ. se va aplica
unde nu se aplică NCPC. Când? Rareori, strict vorbind, pentru că ai 2 categorii de situații: (i)
cele în care există obligația de a pune în întârziere (unde se aplică C.civ.) și (ii) cele în care ești
de drept în întârziere unde nu se aplică nici NCPC, nici C.civ. pentru că una dintre condiții este
să fii de drept pus în întârziere. Mai rămâne o a treia categorie și anume procesele care nu sunt
în materia obligațiilor pentru că, într-adevăr, punerea în întârziere este în materia obligațiilor,
deci pot fi alte procese care decurgă din zona dreptului familiei unde poți aplica textul din
C.civ. (cu mențiunea că multe dintre pretențiile de acolo nu pot face obiectul unei achiesări).
CAPITOLUL X – CĂILE DE ATAC
I. CONSIDERAȚII GENERALE
II. APELUL
III. RECURSUL
IV. CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
V. REVIZUIREA
SECȚIUNEA I – CONSIDERAȚII GENERALE
1. Clasificarea cailor de atac
1.1. Căi ordinare/căi extraordinare de atac
Căile ordinare sunt cele care pot fi exercitate pentru simpla nemulțumire cu privite la
soluția dată.
Căile extraordinare sunt cele pentru care nu este suficientă nemulțumirea, trebuie ca
nemulțumirile să fie încadrate într-un nomenclator prevăzut de lege, adică în cazurile strict
limitativ prevăzute de lege.
Singura cale ordinară este apelul.
Restul căilor sunt extraordinare, iar din toate motivele căilor extraordinare, doar unul
singur este de fond, restul sunt de procedură. Cu alte cuvinte, în materie de căi de atac, dacă ai
trecut de apel, nu te mai salvează decât procedura, fondul se discută în mod excepțional.
1.2. Căi de reformare/căi de retractare
Căile de reformare sunt cele care supun o hotărâre controlului instanței ierarhic
superioare. Este un control judiciar de legalitate (recurs) sau de legalitate și temeinicie (apel).
Căile de retractare, se adresează chiar instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Este
de retractare în sensul că instanța nu exercita un control, ci pur și simplu retrage hotărârea
pentru niște aspecte survenite sau care nu erau cunoscute la momentul hotărârii (cum ar

211
fi: declararea ca fals a unui înscris care a stat la baza hotărârii. Instanța care admite revizuirea
critică hotărârea anterioară, ea este bună, dar se baza pe un înscris care a fost evaluat ca fiind
valabil, dar între timp s-a aflat că este fals și atunci retrage hotărârea fără a o critica).
Ele sunt personae non gratae ale procedurii române și străine, căci încalcă principiul
securității circuitului civil. Se pun multe limite legale în exercițiul lor.
Căile de reformare sunt apelul și recursul.
Căile de retractare sunt contestația în anulare și revizuirea.
1.3. Căi devolutive/căi neevolutive
Contează dacă provoacă sau nu o nouă judecată de fond.
Căile devolutive presupun că judecătorul are plenitudinea drepturilor de a analiza pricina
în drept și în fapt, adică analizând și modul în care se aplică legea, cât și temeinicia pretențiilor
prin analizarea și interpretarea fondului. Apărările sunt de fapt și de drept. De multe ori ele se
îmbină. În apel le discuți pe ambele. În recurs discuți doar aplicarea greșită a normei de drept.
Căile nedevolutive presupun doar analizarea legilor, nu și analizarea faptelor, deci nu
mai contează cum au stat faptele, ci contează doar cum se interpretează și se aplică legea la
niște fapte care nu se mai comentează.
Devolutiv este doar apelul.
Restul sunt nedevolutive.
1.4. Căi suspensive de executare/căi nesuspensive de executare
Ca regulă, suspensiv de executare este numai apelul, în rest celelalte căi sunt, de
principiu, nesuspensive de executare. De la ambele există excepții:
- executarea provizorie –> excepție de la caracterul suspensiv al apelului;
- strămutarea de hotare –> recursul este suspensiv de executare;
- în materie de contencios administrativ, recursul suspendă executarea.
2. Reguli generale și comune privind căile de atac
2.1. Cine le atacă?
Art. 458 NCPC. Căile de atac, de principiu, se exercită de către părțile din proces, nu
este acceptat ca un terț care nu a figurat în prima instanță să facă apel. Acest lucru este logic,
pentru că hotărârea are autoritate de lucru judecat pentru părțile din proces,. Critica trebuie să
vizeze ceea ce nu a ascultat instanța, or, dacă un terț nu a figurat în prima instanța se află în
afara cercului procesual, prin urmare nu are cum să atace cu apel.
Totuși exista anumite excepții prevăzute de lege:
- procurorul poate face apel, chiar dacă nu a figurat ca parte în partea primei instanțe
(evident, poate face și atunci când a declanșat procesul);

212
 - după 310/2018 – dacă se respinge cererea de intervenție se face apel/recurs odată cu
fondul. Terțul nu a devenit parte, dar poate ataca hotărârea prin care i s-a respins intervenția.
Excepția este reală, dar parțială, căci el nu atacă hotărârea finală, pe fond.
- procedura necontencioasă (presupune niște cereri care nu sunt opuse drepturilor sau
intereselor unei părți). Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost
citată la soluționarea cererii în prima instanța. De ce? Pentru că, prin ipoteza, nu există pârât,
ci numai reclamant (petent), or, este posibil ca petentul să îmbrace într-o cerere necontencioasă
veritabile drepturi contencioase pe care le opune acum și atunci terțele persoane care s-ar simți
lezate ar putea să facă apel (dacă arată că au interes), nefiind părți;
Excepții aparente:
- apelul făcut de creditorii chirografari, în baza acțiunii oblice, în numele debitorului lor.
Strict vorbind este o excepție, pentru că creditorii nu au fost parte în primă instanță, dar ei nu
exercita drepturile lor, ci drepturile debitorilor lor care au fost parte;
- ipoteza celui care dobândește drepturile aflate în dispută de la una dintre părțile în
proces între momentul pronunțării hotărârii și momentul expirării termenului de exercitare a
apelului (transmiterea calității procesuale –> pronunțarea hotărârii. Din punct de vedere juridic
exercită drepturile celui de la care a dobândit).
2.2. Ordinea de exercitare
Art. 459 alin. (1) NCPC. Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate cât timp este
deschisă calea apelului. La recurs este simplu de înțeles, cât timp ai apel, nu poți face recurs,
pentru că recursul nu poate fi făcut omisso medio, trebuie mai întâi pierdut apelul pentru a face
recurs (cu excepția cazului în care părțile se înțeleg să nu mai exercite apelul și să exercite
direct recursul).
Există o situație în care este posibilă atacarea unei hotărâri fără să existe apel. Părțile pot
consimți prin înscris autentic sau prin declarație verbală dată în fața instanței, ca recursul să fie
limitat la greșita aplicare a normelor de drept material (art. 459 alin. (2)). Care este sensul? De
accelerare a procesului. Apărările sunt de fapt și de drept, iar excepțiile sunt de procedură și de
fond. Dacă cu privire la situația de fapt ele se înțeleg și nu le contestă. Înseamnă că au o
problemă cu aplicarea legii. Cred că altfel trebuie aplicat un text. Ele zic ”de ce să mai meargă
în apel? Pe noi ne interesează dreptul”. Părțile trebuie să fie loiale, responsabile și să aibă o
detașare față de cauză. Textul nu s-a aplicat până acum.

213
 2.3. Când sunt căi extraordinar pot fi exercitate concomitent
Judecata recursului are prioritate însă, pentru că, dacă ar fi admis, ar lasă fără obiect
revizuirea sau contestația în anulare (art. 459 alin. (3)).
2.4. Unicitatea căii de atac
Art. 460 NCPC. O cale de atac se poate exercita împotriva unei hotărâri o singură dată.
Astfel, dacă s-a anulat apelul ca inform, acesta nu mai poate fi refăcut. La cererea de chemare
în judecată nu este așa, pentru că dacă se anulează cererea, se poate introduce una nouă, pe
când în cazul căilor de atac, dacă și s-a anulat apelul, hotărârea de prima instanța s-a definitivat.
2.5. Regimul întregii hotărâri
1) Dacă prin aceeași cerere au fost soluționate cereri principale, cât și cereri
accesorii, iar căile de atac prevăzute de lege pentru unele și altele sunt diferite, hotărârea fiind
un act procesual unitar care nu poate fi atacat prin căi diferite, după cum unele cereri sunt
principale, altele accesorii, calea de atac va fi cea prevăzută pentru cererea principală (art.
460 alin. (2)).
2) Însă dacă sunt mai multe cererii (unele principale, altele incidentale), situația se
schimbă. În mod normal ar fi să ne așteptăm să fie aceeași ca pentru cea principală, pentru că
am face o asemănare cu regulile de la competență. Logica ar fi următoarea: cererea principală
și cea incidentală au aceeași natură, au aceeași forță juridică (oricând cererea incidentală ar
putea fi una principală dacă nu s-ar face în interiorul unui proces deja început). Prin urmare,
le-a tratat egal aici. Astfel că atunci când ele atrag căi de atac diferite, va aplica hotărârii
regimul căii de atac celei mai favorabile pentru parte, adică apelul. Prin urmare, dacă ai o cerere
principală supusa apelului și o cerere incidentală supusa recursului, nu se va aplica accessorium
sequitur principale. Incidentalul atrage calea de atac pentru tot, pentru că este calea mai
generoasă, iar împotriva hotărârii date în apel, se va putea face și recurs (art. 460 alin. (3)).
Adică pentru simplu fapt că ai făcut o cerere reconvențională care valorează 3 milioane într-un
proces care are valoare de 500.000 de lei și pentru capătul de cerere principal nu există recurs,
ci numai apel, se va merge pe ideea că totul va fi supus apelului și recursului.
Avem o cerere principală de partaj judiciar, doar apelabilă. În partaj se face o intervenție
principală care are ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești pentru a ține loc de contract
de vânzare. Este apelabilă și recurabilă. Totuși în final avem o singură hotărâre cu regim unitar.
Nu poate fi parțial apelabilă și parțial recurabilă. Ce cale alegi? Legiuitorul zice că ar fi aplicat
regula că este supus numai apelului. Dar incidentalul este la fel de important ca principalul.

214
 Nu confundați regula asta cu cea de la competență! Numai cererile accesorii urmează
principalul. Incidentalele merg cu principalul pe calea cea mai generoasă. La competență
principalul trage și accesoriile, și incidentalele.
De asemenea, dacă ai făcut o cerere incidentală într-un proces unde nu este prevăzută
calea de atac a apelului, ci numai calea de atac a recursului, iar cererea incidentala vizează și
apelul și recursul, toata hotărârea va fi supusă apelului și recursului pentru că este calea mai
favorabilă, mai generoasă.
Însă, dacă există o cerere principală/incidentală alături de o cerere accesorie, iar pentru
capătul de cerere principal/incidental nu este prevăzută nicio cale de atac, cererea accesorie va
fi atacată, totuși, cu căile de atac prevăzute de lege, deci aici nu se mai aplică accessorium
sequitur principale. Aici nu mai avem unicitatea regimului hotărârii (art. 460 alin. (4)).
De exemplu, părțile vor să divorțeze de comun acord, iar la divorțul de comun acord nu
există nicio cale de atac. Capătul de cerere principal este divorțul, iar capetele accesorii sunt
partajul și exercițiul autorității părintești (acestea sunt capete accesorii, pentru că nu se pot
discuta decât după discutarea divorțului). Divorțul nu are nicio cale de atac, dar nu va afecta
capetele accesorii, acestea se vor ataca cu apel, așa cum prevede legea.
Așadar, accessorium sequitur principale funcționează numai în situația în care
principalul are o cale de atac, iar dacă nu are nicio cale de atac, legiuitorul spune stop,
accesoriul o să aibă.
2.6. Ce se atacă?
Doar dispozitivul sau și considerentele? Se atacă soluția care este în minută (art. 461
alin. (1)). Evident critici automat dispozitivul și indirect și argumentele.
Noul cod prevede atacarea doar a considerentelor. A se vedea efectul pozitiv al autorității
de lucru judecat. Pot fi atacate numai considerentele doar dacă s-au dat dezlegări unor probleme
de drept care au constatări greșite, care nu au legătură sau conțin constatări de fapt care
prejudiciază partea (art. 461 alin. (2)).
Măsurile de administrare judiciară nu fac obiectul căilor de atac!
2.7. Legalitatea căii de atac
Art. 457 NCPC. În hotărâre este trecută calea de atac sau mențiunea că hotărârea este
definitivă. Dacă ai apel sau recurs se scrie ”cu apel/recurs”. Instanțele trec din obișnuință și
termenele, deși nu le cere legea: ”cu apel în 30 de zile de la comunicare”.
Dacă mențiunea este greșită ce se întâmplă? În virtutea lui nemo censetur ignorare legem,
partea nu are altă cale și alt termen decât cele legale.

215
 Vin alineatele următoare însă. Mai există și iura novit curia. Eu pe ce mă bazez? Pe lege
sau pe judecător. Eu citesc legea, dar cred că un judecător este mai apt să-mi zică ce să fac. Fac
așa și ajung la instanța superioară și judecătorii de acolo resping cererea ca inadmisibilă.
Dacă partea exercită calea de atac indicată greșit în dispozitiv, se respinge calea ca
inadmisibilă, dar este repus în termenul de exercitare a căii de atac corect indicate în instanța
superioară care curge de la comunicarea hotărârii de respingere. După 310/2018 instanța poate
să nu o respingă, ci să i recalifice, dând termen.
Aceeași regulă se aplică și pentru indicarea greșită a termenului. Nu se respinge ca
tardivă, ci instanța o păstrează și o judecă.
Textele se aplică unui singur caz: dacă ai urmat indicațiile greșite din hotărâre. Nu dacă
faci tu de capul tău ceva greșit.
SECȚIUNEA II – APELUL
1. Caracterizare și obiectul apelului
Apelul este o cale de atac:
a. de reformare, ceea ce înseamnă că presupune analiza de către instanța
superioară celei care a pronunțat hotărârea;
b. ordinară. Criticile nu trebuie să se regăsească într-o prevedere expresă, simpla
nemulțumire este suficientă pentru a exercita apelul (nu trebuie încadrată nemulțumirea
respectivă în anumite prevederi legale cum este la recurs);
c. devolutivă. Permite instanței de apel să analizeze în apel pricina sub toate
aspectele de fapt și de drept și să administreze orice fel de probe;
d. suspensivă de executare. Hotărârea devine executorie după expirarea perioadei
de apel, dacă nu s-a făcut apel sau dacă se face apel, după soluționarea apelului. Cu alte cuvinte,
pe durata termenului de exercitare a apelului și durata necesară soluționării apelului, hotărârea
nu va fi pusă în executare (afirmație care are excepții).
În ceea ce privește obiectul apelului, de regula, în filozofia NCPC, apelul se exercită
împotriva oricărei hotărâri. Astfel, obiectul apelului este: hotărârea judecătorească de
prima instanța. Prin urmare, în apel, nu mai este cererea părții obiectul, ca la prima instanță,
ci obiectul este reprezentat de hotărârea și criticile părților vizavi de hotărârea respectivă.
Acest lucru este important din perspectiva soluției. Instanța nu poate spune „admite apelul și
obligă pe X la [...]”, ci trebuie să spună „admite apelul, schimbă soluția și obligă pe X la [...]”
(trebuie să spună ce se întâmplă cu soluția și în funcție de cum schimbă soluția, poate obliga
părțile). Soarta hotărârii de primă instanță:
- instanța de apel o păstrează –> respinge apelul;

216
 - instanța de apel o schimbă –> admite în tot sau în parte;
- instanța de apel o anulează –> trebuie anulată sau trimisă spre rejudecare.
De la regula potrivit căreia hotărârile de primă instanță sunt apelabile (regula generală),
exista excepții:
- hotărâri care nu sunt supuse niciunei cai de atac (hotărârea de declinare a competentei);
- hotărâri supuse numai recursului. Atunci când legea nu prevede dreptul de apel, ci direct
dreptul de a face recurs. Exemple:
 când se respinge cererea ca inadmisibilă, pentru că nu este de competența instanțelor
române;
 în materie de contencios administrativ;
 la renunțare;
 la tranzacție;
 la perimare;
 atunci când părțile convin să exercite direct recursul.
Majoritatea acestor exemple au în comun un aspect: nu prea privesc fondul, sunt chestiuni
de procedură. Astfel la tranzacție poți ataca cu recurs invocând numai aspecte de procedură,
pentru cele de fond (acțiune în anulare). Singurul caz unde este o discuție de fond este
contenciosul administrativ. În acest caz, istoria este diferită, nu ține de cod, ci ICCJ nu a vrut
să judece apelul, astfel că multe pricini la contencios administrativ încep la curtea de apel, iar
dacă nu s-ar fi derogat, amenințarea pentru ICCJ era că ar fi judecat apelul, lucru nedorit de ea.
Mai există o situație în care anumite hotărâri pe care legea le prevede că se pot ataca cu
apel, părțile convin să nu mai exercite apelul și să exercite direct recursul. Acest lucru este
posibil pe baza unei convenții a părților, dar numai în măsura în care recursul va fi exercitat pe
motive de procedură, ceea ce înseamnă că părțile convin să sară un grad de jurisdicție. Aparent,
am putea spune că acest lucru este ciudat, deoarece gradele de jurisdicție sunt date de lege. Este
adevărat, dar legiuitorul a făcut o derogare, a permis părților să sară un grad de jurisdicție de
comun acord. De ce? Poate ele realizează că acolo este o chestiune de legalitate, nu este o
problema de fapt, nu discută faptul, ci numai interpretarea unui text de lege, caz în care apelul
ar fi inutil, pentru că modul în care se interpretează textul de lege va fi dat de instanța de recurs,
astfel că în apel s-ar pierde timpul. Mai devreme sau mai târziu, instanța de recurs va putea
schimba soluția instanței de apel, fără să antameze fondul problemei, ci numai aspectul de
legalitate. Așadar, pentru a scurta timpul, să reducă cheltuielile, părțile convin să se ducă direct
la instanța de recurs.

217
 În legătura cu încheierile, regula este că ele se atacă odată cu fondul, ceea ce înseamnă
că apelul făcut împotriva sentinței, se consideră a fi făcut și împotriva încheierilor
premergătoare. Există și excepții:
- încheierea de suspendare a judecații;
- încheierea de respingere a cererii de repunere pe rol care se ataca separat;
- încheierea prin care se respingere cererea incidentală, pentru că este inadmisibilă sau
de chemare în garanție care se atacă separat.
În afara unei prevederi exprese, încheierile se atacă odată cu fondul și nici nu trebuie
menționat că se atacă și încheierea. Prin simpla menționare a atacării sentinței, se considera că
se pun în discuție și toate încheierile din dosarul respectiv, pentru că ele, fiind premergătoare
sentinței, susțin sentința respectivă.
/!\ ZIDARU: nu, așa a fost până în 2005, acum trebuie menționate în mod expres. (???)
2. Felurile apelului
1) Apel principal – ești nemulțumit de soluție și formulezi apel împotriva ei.
2) Apel incident – este formulat de intimatul din apelul principal, după împlinirea
termenului de apel, printr-o cerere care tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe.
Așadar, cel care este intimat într-un apel, poate face la rândul lui apel, solicitând
schimbarea hotărârii primei instanțe. Acest lucru se poate face chiar după împlinirea
termenului de apel în ceea de privește. Pentru a înțelege de ce intimatul nu a făcut apel de la
început, situația trebuie gândită circumstanțiată la anumite aspecte:
A îl dă în judecată pe B și cere o sumă de bani de 100.000. Prima instanță i-a admis
cererea în parte: 70.000. Teoretic ar putea face apel pentru diferență, dar spune că nu mai face.
B care a pierdut procesul, face apel principal în termenul de 30 zile.
A va face și el apel pentru a-i cere restul de 30.000, pentru că atunci când a decis să nu
facă apel, s-a gândit că B va sta liniștit. Dar dacă tot l-a dat B în judecată în apel și trebuie să
angajeze avocat, va face și el apel ca să ceară 30.000 –> apel incident, pentru că este grevat
pe apelul lui B.
Efectul apelului incident este acela de a-l responsabiliza pe cel care face apel principal.
Adică dacă B știe că a pierdut procesul, dar ar fi putut să fie mai rău, să se gândească de două
ori înainte să facă apel, pentru că s-ar putea să-i deschidă apetitul celuilalt de a contesta ceea
ce a pierdut și s-ar putea să fi pierdut pe nedrept (el este mai împăcat și nu face) și la sfârșit, B
să nu se simtă aparat de non reformatio in peius. Dacă nu ar exista apelul incident, B ar spune
că oricum a pierdut 70.000, ce are dacă mai fac apel, se mai joacă un an și beneficiază de efectul
suspensiv, pentru că non reformatio in peius spune că nimeni nu poate fi obligat la mai mult în

218
propria lui cale de atac. Legea spune că în propria cale de atac nu, dar legiuitorul a deschis
posibilitatea celuilalt de a face apel și B va fi obligat în apelul lui A, nu în apelul lui. Așadar,
în acest caz principiul non reformatio in peius ar fi respectat, este un fel de extindere a
termenului de apel pentru celălalt, determinată de însăși poziția lui B. B trebuie să fie atent ca
nu cumva să piardă și ce mai are. Apelul incident zice doar să fii atent, căci pârâtului i se renaște
dreptul să facă apel și poate să-ți ia și ce mai ai.
De ce după împlinirea termenului de apel? În exemplul de mai sus, filozofia este
următoarea: A (partea pasivă, împăcată, care este nemulțumită de faptul că B nu a avut o
atitudine identică lui) află de atitudinea lui B în momentul în care este citată în apel lui B
(pentru A termenul de apel principal a trecut (30 zile de la comunicare, teoretic se comunică
ambelor părți în același timp)). Din acel moment poate face apel.
Motivul este că nu a câștigat deplin. Pârâtul a fost exonerat doar de o parte ori reclamantul
nu a câștigat tot ce a cerut. Ei nu au făcut apel, erau mulțumiți. Dar partea adversă nu era
mulțumită și a făcut apel principal. Atunci legiuitorul a zis că cel care s-a încrezut în hotărâre
poate să facă apel incident dacă celălalt este ostil.
Termen. Apelul incident se depune odată cu întâmpinarea din apelul principal, atunci
când va primi citație în apelul principal (care îi va spune când anume trebuie făcută
întâmpinare), tot de atunci începe să-i curgă termenul de apel incident și va fi același pentru
depunerea întâmpinării în apelul principal.
În măsura în care apelul principal este anulat ca netimbrat, anulat pentru alt motiv, se
perimă sau este restrâns de apelantul principal sau orice alt motiv care nu presupune analiza lui
pe fond, și apelul incident se va respinge (art. 472 alin. (2)). Cu alte cuvinte, dacă criticile pe
care le ai împotriva hotărârii de prima instanță, la care nu ai renunța, nu trebuie să te bazezi pe
apelul incident, pentru că, oricând, partea adversă, sesizând că pericolul din apelul incident
poate fi mai mare decât câștigul pe care l-ar putea obține din admiterea propriului apel, ar putea
renunța la apelul principal și atunci cade și apelul incident.
3) Apelul provocat. Intervine atunci când la prima instanță a existat o
coparticipare procesuală ori au participat terți la proces și intimatul din apelul principal după
împlinirea termenului principal declară apel nu împotriva a celui care a făcut apelul principal,
ci împotriva unui alt intimat sau chiar împotriva unuia care nu este intimat, dar care a fost parte
în procesul din prima instanță și nu mai figurează în apelul principal. Acest lucru se poate face
dacă admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale
juridice în proces (în raport cu intimatul sau cu acea persoana care figura în procesul de primă
instanță, dar nu mai figurează în apelul principal care va produce oricum efecte asupra lui).

219
 Exemplu clasic:
a. A îl cheamă în judecată pe B revendicând un bun de la B. B formulează o cerere
de chemare în judecată împotriva lui C (cel de la care a cumpărat bunul respectiv și care trebuie
să-l garanteze pentru evicțiune). Soluția primei instanțe este aceea de a respinge cererea lui A
că neîntemeiata și totodată respinge și garanția lui B față de C ca rămasă fără obiect;
b. A poate face apel împotriva lui B și eventual împotriva lui C dacă apreciază că
pierderea procesului ar veni ca urmare a apărărilor făcute de chematul în garanție. Oricum, el
formulează cererea solicitând schimbarea soluției în cererea principală. A nu va face niciodată
cerere de apel solicitând ca instanța de apel să se pronunțe și asupra garanției, nu are interes;
c. B nu are de ce să facă apel împotriva chematului în garanție (chiar dacă
matematic i s-a respins cererea de chemare în garanție, în realitate a câștigat procesul);
d. C nu are de ce să facă apel principal, pentru că el a câștigat procesul;
Singurul apel principal este a lui A.
Dar dacă se admite apelul lui A și se schimbă soluția, aceasta va suna în felul următor:
„admite apelul lui A, schimbă soluția primei instanțe în sensul obligării lui B la predarea
bunului lui A”. Astfel, instanța de apel nu se va pronunța și asupra cererii de chemare în
garanție, pentru că nimeni nu a făcut apel împotriva ei, ceea ce înseamnă că B va fi într-o
situație mai proastă acum decât dacă ar fi pierdut procesul în primă instanța. Dacă ar fi pierdut
procesul în primă instanță, soluția probabil ar fi sunat în felul următor: „obliga să preda bunul
lui A, dar li obliga și pe C să-i plătească despăgubirile constând în garanția pentru evicțiune”.
El acum a pierdut imobilul, dar despăgubirile nu le mai are, pentru că a rămas cu o hotărâre de
respingere ca rămasă fără obiect.
Ar putea să facă o nouă cerere, pentru că aceea hotărâre rămasă fără obiect nu are
autoritate de lucru judecat, dar ceea ce el a sperat în momentul introducerii cererii de chemare
în garanție, în sensul că, dacă va pierde imobilul, pe aceeași hotărâre va primi niște despăgubiri,
deci va apropia pierderea de despăgubiri (ca timp) și se eluda riscul ca între timp să devină
insolvabil C. Desigur, C a are tot interesul să devină insolvabil, deci știe și B spre ce se
îndreaptă lucrurile. La început B spera ca cererea lui A să nu se admită, dar acum
insolvabilitatea este o problemă mai mare.
Astfel, pentru a împiedica un astfel de scenariu, există apel provocat. Cu alte cuvinte,
după ce va primi apelul lui A, B va face tot acest scenariu. El nu trebuie să-și facă griji dacă se
va admite sau nu apelul lui A, problema este când și în ce împrejurări. Problema este
următoarea: ce se întâmpla după apelul lui A (dacă rămâne așa sau mai câștigă ceva). Deci

220
trebuie să facă un apel provocat pentru a elimina scenariul prost, spre care B se îndreaptă, dacă
se admite cererea de apel a lui A.
Atunci face apel provocat și-l cheamă pe C, îndeplinind-se toate condițiile: B este intimat
în apel, află acest lucru după ce s-a terminat termenul de apel și face un apel provocat împotriva
altui intimat dacă C este și el chemat în apelul lui A, iar dacă nu este chemat și în apelul lui A,
nu este nicio problemă, pentru că oricum el a fost parte în procesul la primă instanță, ca terț.
Evident că soluția din apelul principal este de natură a produce consecințe între B și C, indirect,
dar sunt consecințe, pentru că inițial era vorba despre o chemare în garanție fără interes, iar
acum este absolut necesară. Admiterea apelului lui A schimbă interesul chemării în garanție.
Termen. Apelul provocat se depune tot în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării în apelul principal. Art. 474 se aplică apelului incident și provocat. Așadar ambele
tipuri de apel se fac peste termenul de apel principal.
Soarta apelurilor provocate și incidente depinde de apelul principal, în sensul că, dacă
apelantul din apelul principal renunță, nu timbrează, nu semnează, se anulează cererea de apel
sau se respinge fără a fi judecată pe fond, cade și apelul provocat. În acest caz, intimatul nu ar
mai avea oricum niciun interes să judece apelul principal.
Este perfect valabil apelul incident în cazul în care se face apel doar pentru
cheltuielile de judecată. Mai bine rămâi cu milioanele câștigate decât să le pierzi, pentru că
faci apel contra micșorării cheltuielilor de judecată făcute de prima instanță.
3. Sesizarea instanței de apel
3.1. Instanța competentă
Competența aparține instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea.
În cazul în care hotărârea de primă instanță este dată de curtea de apel, știind că ICCJ
nu judecă apeluri în materie civilă, calea de atac va fi cea a recursului, mai puțin în situația
în care hotărârea nu va spune că este definitivă.
3.2. Termenul de apel
Termenul general este de 30 de zile și curge de la comunicare. Acesta se aplică ori de
câte ori legea nu spune nimic, ci doar că se face apel. Excepții:
- termen de 5 zile în materie de sechestru sau de ordonanță prezidențială;
- termenul curge de la pronunțare: în materie de ordonanță prezidențială (dacă s-a dat cu
citarea părților. Dacă nu este cu citarea părților este de 5 zile de la comunicare).
Noțiunea de comunicare este cea prevăzută în materia citării. Tot la materia termenelor,
existau cazurile de echipolență, situațiile pe care legiuitorul le echivala cu momentul
comunicării, deși nu erau comunicări. [intră la examen – hello darkness, my old friend].

221
 În ceea ce privește procurorul, termenul suferă o derogare. Atunci când procurorul are
dreptul să facă cale de atac, termenul curge de la pronunțarea hotărârii când nu a
participat la proces și de la comunicarea hotărârii când a participat la proces. Adică exact
invers decât ar fi de așteptat. Totul are o logică, pentru că hotărârea se comunică numai
participanților, iar dacă el n-a participat la proces nu i se comunică hotărârea. Acest lucru
înseamnă că, dacă s-ar prevedea curgerea termenului de la comunicare, ar fi sine die în termen
în toate cazurile în care n-a participat. Pentru aceste ipoteze, termenul curge de la pronunțare.
3.3. Cazuri de întrerupere a termenului
1) Moartea părții care are interes să facă apel. Dacă intervine în interiorul
termenului de apel, se va face o comunicare pe numele moștenirii la ultimul domiciliu al
defunctului. Această comunicare nu va arata numele moștenitorilor, pentru că instanța nici nu
îi știe (prin ipoteză, ei nu au fost introduși în proces, moartea a intervenit după pronunțarea
hotărârii sau după închiderea dezbaterilor, astfel încât instanța nu a putut să-i introducă) și
atunci, instanța trimite o comunicare generală spunând „pentru moștenitorii defunctului X, vă
comunicăm hotărârea”, astfel încât moștenitorii să poată exercita un apel în termen de 30 de
zile la primirea acestei noi comunicări.
Este important de reținut faptul că exercitarea apelului de către moștenitori nu
reprezintă un act de acceptare a moștenirii (art. 469 alin. (3) NCPC). Cu alte cuvinte, deși
vorbim de moștenitori, este doar o conveniență de limbaj. Ei sunt de fapt succesibili, cei care
ar avea vocație la moștenire.
Prevederea era necesară, căci termenul de 30 zile de zile este unul scurt fiind posibil ca
unele moșteniri să presupună o evaluare semnificativă a beneficiilor și pierderilor ca urmare a
acceptării ei, caz în care 30 zile este un termen prea mic și moștenitorul n-ar știe pe ce să se
concentreze: pe evaluarea sarcinilor moștenirii sau pe evaluarea apelului. Așadar, pentru a nu
exista o obstrucționare a dreptului de a exercita calea de atac, legiuitorul spune că nu este un
act de acceptare, deci exercită calea de atac cât mai repede și după îngrijește-te de acceptare.
2) Moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicare. Uneori se poate alege
domiciliul pentru comunicarea actelor la mandatar, caz în care dacă comunicarea s-a făcut la
mandatar și acesta moare în interiorul termenului de apel, va trebui să se facă o nouă
comunicare, pe adresa părții, dată de la care va curge un nou termen pentru exercițiul apelului.
3) Pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă nu are o persoană care să-i semneze sau să-i contrasemneze actele, nu curge
termenul de apel până nu s-a numit un tutore sau un curator, ceea ce înseamnă că aceasta
figurează mai curând ca un caz de suspendare (art. 469 alin. (2) NCPC).

222
 4) OG 51/2008 privind ajutorul public judiciar care prevede că în măsura în care
se formulează o cerere de ajutor public judiciar în interiorul termenului de exercițiu a cai de
atac a apelului sau recursului după caz, se întrerupe termenul de exercițiu a caii de atac până la
soluționarea cererii privind ajutorul public judiciar, iar de la comunicarea soluției, începe să
curgă un nou termen.
Acest lucru are în vedere ipoteza în care, de exemplu, apelul trebuie timbrat și atunci în
interiorul termenului de apel ceri ajutorul public judiciar, iar, dacă ți se va acorda, faci apel. În
situația în care nu se acordă ajutor public judiciar, nu faci apel, pentru că nu poți plăti taxa de
timbru, în schimb partea adversă va cere cheltuieli de judecată, anularea apelului ca netimbrat,
mai bine fără.
O altă situație poate fi aceea în care ai nevoie de avocat (ajutorul public judiciar
presupune taxa de timbru, dar și avocat din oficiu), astfel că nu faci apel înainte să se numească
avocatul (el de aceea se numește, să facă apel) și atunci se întrerupe termenul până la
soluționarea cererii de ajutor și va curge unul nou.
Repunerea în termen este prevăzută de art. 186 NCPC, când partea se află în
imposibilitate de a exercita calea de atac, din motive temeinice. Termenul de a cere repunerea
în termen este de 15 zile de la momentul încetării motivului temeinic, dar pentru căile de atac
termenul va fi identic cu cel care există pentru exercitarea căii de atac.
3.4. Cererea de apel. Cuprinsul cererii
1) Cerințe intrinseci
a. numele, prenumele, CNP-ul (datele de identificare ale părților)
Nulitatea prevăzută pentru neindicarea acestora este o nulitate virtuală (este
condiționată de vătămare și aceasta trebuie dovedită). Pentru aceleași elemente la cererea de
chemare în judecată era o nulitate expresa. Diferența este logică, deoarece la prima instanță,
era prima data când se vedea cine este reclamant și cine pârât, în cazul apelului, numele
intimatului nu mai este la fel de important, pentru că, dacă sunt două părți și una dintre ele face
apel (el este deja în dosar, detaliile se află deja în dosarul de primă instanță care face corp
comun cu dosarul apelului). Desigur, nu se exclude nulitatea dacă se dovedește o vătămare,
pentru că pot fi coparticipanți și atunci devine important cine împotriva cui face apel.
b. indicarea hotărârii atacate – obiectul apelului
Această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității exprese.
c. motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
Aceste mențiuni sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii și nu a nulității.

223
 Lipsa mențiunilor privind motivele de fapt în cazul cererii de chemare în judecată sunt
motiv de nulitate expresă. În cazul apelului, neindicarea motivelor de drept și de fapt nu
conduce la nulitate, ceea ce înseamnă că este posibil un apel nemotivat. Acest lucru este
explicabil prin natura apelului, dar și prin art. 476 alin. (2) conform căruia: în cazului care
apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace
de apărare sau dovezi noi, instanța de apel seva pronunța, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanța. Sancțiunea este decăderea din dreptul de a motiva apelul! Ar
putea să se mai judece un apel nemotivat? Da! Spre deosebire de recurs, unde un recurs
nemotivat este nul, acest lucru nu atrage respingerea de plano a apelului, instanța de apel fiind
motivată să analizeze cauza pe baza celor invocate la prima instanță. Pentru simplul fapt că ești
nemulțumit poți declara apel. Dacă nu motivezi, nu mai poți critica cum s-au dezlegat niște
excepții respinse de exemplu. În apelul nemotivat vorbim de fond.
La cererea introductivă dacă cereai ceva și nu spuneai de ce, era clar că va fi anulată, pe
când la apel dacă nu spui de ce critici o hotărâre, poziția părții cu privire la hotărârea din prima
instanță există, astfel încât instanța de apel poate judeca apelul, este adevărat nu pe baza unor
critici (nu au fost formulate sau au fost formulate tardiv și nu se mai iau în considerare), dar pe
baza a celor spuse în primă instanță. Acesta este de fapt efectul devolutiv al apelului: nu
trebuie neapărat să critici, este suficient să spui că faci apel, ceea ce înseamnă că instanța de
apel va trebui să analizeze încă o dată pricina, sub toate aspectele de fapt și de drept.
Acest lucru nu a fost înțeles de toata lumea la prima vedere, când a fost introdus apelul
în 1993, pentru că, practic, persoana care nu motivează apelul, are un apel mai extins decât cea
care îl motivează (caz în care judecata se raportează la criticile făcute. Dacă nu se motivează
se raportează la tot).
Totuși, dacă pierzi dreptul de a motiva apelul (nu-l motivezi în termen), pierzi
posibilitatea de a invoca nulitățile relative din hotărârea primei instanțe sau cele care s-au
întâmplat la ultimul termen pe care nu le-ai putut invoca în fața primei instanțe, pentru că s-au
închis dezbaterile. Într-adevăr, în situația apelului nemotivat, instanța analizează tot ceea ce s-
a spus în prima instanță, însă nulitățile din prima instanță nu mai pot face obiectul analizei. Mai
mult, instanța va relua toate cele spuse la prima instanță, însă dacă există mijloace sau motive
noi care nu au fost indicate la prima instanță și s-a pierdut termenul de motivare nu se mai pot
invoca (dacă ai mai găsit o teză juridică, un mijloc nu probă, asta este). Așadar, în mod aparent
este o situație mai bună, dar în realitate, nu este așa pentru in concreto se va simți mereu nevoia
de a veni cu o teză juridică nouă, cu o probă nouă, de a invoca o nulitate relativă.

224
 d. probele invocate în susținerea apelului
Probele neinvocate în susținerea apelului presupun decăderea din dreptul de a mai invoca
aceste probe. Pierderea dreptului de a face probe în susținerea apelului, de multe ori, nu este o
catastrofă, pentru că oricum instanța de apel va analiza probele care au fost administrate la
prima instanță (este obligată). Problema este că nu se mai pot aduce probe noi, altele decât cele
de la prima instanță și nici nu se mai poate cere readministrarea probelor administrate la prima
instanță, ceea ce de multe ori putea potenta posibilitățile câștigării apelului.
e. semnătura
Lipsa semnăturii atrage nulitatea expresă, dar poate fi înlăturată în tot cursul procesului
în instanța de apel. În concret, instanța dacă constată cererea este nesemnată, va invita partea
să semneze, iar dacă nu este prezentă, o va cita cu mențiunea că trebuie să vină să o semneze,
iar, dacă nu va veni, va anula cererea. Este genul de excepție care începe cu un efect dilatoriu
pentru a produce ulterior un efect peremptoriu, în măsura în care nu se înlătură viciul.
2) Există și două condiții extrinseci.
a. taxa judiciară de timbru
Ca regulă generală, se datorează într-un cuantum de 50% din taxa datorată la prima
instanță, calculată numai la valoarea contestată. Așadar, dacă apelul este redus doar la
anumite aspecte, se va plăti 50% din cât s-ar fi plătit la prima instanță pentru aspectele
respective. În cazul în care se face un apel care vizează tot, se va plăti 50%.
Neplata taxei judiciare de timbru atrage o nulitate necondiționată de vătămare, nulitate
extrinsecă, dar instanța nu va anula cererea din prima, ci va pune în vederea părții care nu a
timbrat, să achite taxa judiciară de timbru, iar în cazul în care nu achită în termenul stabilit,
cererea de apel se va anula.
b. locul în care se depune cererea de apel
Sub sancțiunea nulității necondiționate de vătămare, chiar la instanța care a pronunțat
hotărârea. Cu alte cuvinte, în cazul în care cerea de apel se depune la instanța de apel, nu mai
este nimic de făcut. Este foarte adevărat că în corpul hotărârii, la dispozitiv scrie și locul în care
se depune cererea de apel.
4. Efectele cererii de apel
4.1. Investește instanța de apel
Acest lucru înseamnă că instanța de apel nu se poate investi de una singură, oricât de
greșită ar fi hotărârea de primă instanță.

225
 4.2. Efectul suspensiv de executare
Care durează pe toată perioada necesară soluționării apelului, în sensul că pe durata
soluționării apelului, nu poate fi executată hotărârea (poate fi executată dacă este menținută de
instanța de apel sau se va executa hotărârea instanței de apel care o va înlocui pe prima).
Avem excepția hotărârilor cu executare provizorie.
4.3. Efectul devolutiv
Acest efect presupune că instanța de apel va analiza pricina sub toate aspectele de fapt și
de drept, atât sub aspectul legalității (modul de interpretare a textelor și principiilor de drept),
dar și sub aspectul interpretării, aprecierii probelor (cât de sincer a fost un martor, cât de
relevant este un înscris, cât de concludente sunt răspunsurile date la un interogatoriu, cât de
bună este opinia unui expert, dacă opinia lui ar trebui modificată).
4.3.1. Excepții de la caracterul devolutiv
a. atunci când apelantul solicită anularea hotărârii primei instanțe
Apelantul critică hotărârea primei instanțe pentru singurul motiv că nu a fost legal citat.
În acest caz nu este nicio devoluție, instanța de apel spune două lucruri:
- ai dreptate (admite apelul și trimite spre rejudecare, nu devoluează nimic);
- nu ai dreptate (respinge apelul, nu devoluează nimic, pentru că discuția ține de
verificarea faptului că s-a judecat cu sau fără citare). Deci instanța de apel nu discută fondul și
nu se vorbește despre devoluție.
b. apelantul solicită admiterea apelului și anularea sau respingerea cererii de
chemare în judecată pe baza unei excepții peremptorii
Apelantul a invocat excepția autorității de lucru judecat în primă instanță, dar s-a respins
și a pierdut pe fond. În apel critică hotărârea doar pe un singur aspect și anume: greșita
soluționare a autorității, solicitând instanței de apel să admită apelul și să schimbe soluția
primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca existând autoritate de
lucru judecat. În cazul acesta nu este nicio devoluție. Instanța de apel va verifica dacă este sau
nu este autoritate de lucru judecat.
Dacă este autoritate îi dă dreptate, iar dacă nu, va respinge apelul, pentru că el oricum nu
a cerut altceva. Desigur, de multe ori apelantul le combină: critica lipsa autorității, dar pentru
cazul în care se trece pe acest aspect, atacă soluția pe fond.
De asemenea, apelantul poate spune că a invocat prescripția la prima instanță, instanța a
respins-o și pe fond a pierdut procesul, astfel că în apel critică soluția doar în ceea ce privește
excepția prescripției (apelantul consideră că pretenția reclamantului este prescrisă, prin urmare

226
cere instanței să admită apelul și să nu mai trimită spre rejudecare, ci să schimbe soluția primei
instanțe și să respingă cererea ca prescrisă). Mai mult, apelantul va spune că în cazul în care
instanța consideră că nu are dreptate pe prescripție, nu-l interesează modificarea hotărârii
pentru că oricum datorează banii.
Alte excepții ce pot fi invocate: lipsa de interes, Netimbrarea. Alte situații:
c. apelantul invocă nulitatea minutei: nu devaluează nimic, practic în acest caz se
va trimite spre rejudecare sau va judeca instanța de apel încă odată pe fond (nu și apelul).
d. apelantul invocă necompetența instanței: a fost invocată și respinsă în prima
instanță și s-a făcut apel. Dacă se admite apelul, se trimite la instanța competentă, nu există
nicio devoluție).
4.3.2. Limitele efectului devolutiv
Devoluția, în afara cazurilor de excepție de mai sus ar fi totală, dar există două limite,
două ipoteze în care efectul devolutiv este limitat:
1) Art. 477 NCPC. Tantum devolutum quantum apelatum este o expresie a
principiului disponibilității, pentru că spune că în apel se judecă atât cât partea a dorit să
apeleze. Cu alte cuvinte, în apel judecata va purta numai asupra a ceea ce apelantul dorește.
Este un efect al principiului disponibilității, întrucât apelantul poate deduce instanței de apel
întreaga pricină, cu toate că nimeni nu-l obligă la acest aspect (el poate fi mulțumit în legătură
cu anumite părți/cereri ale hotărârii). În cazul în care apelantul deduce instanței de apel întreaga
pricină, devoluția este totală. Însă el poate limita efectul devolutiv atacând numai anumite
aspecte ale hotărârii.
De exemplu, apelantul nu atacă hotărârea în privința unora dintre părți, ci numai cu
privire la unele părți (asta dacă nu există un acord de indivizibilitate). De asemenea, în cazul
în care sunt mai multe capete de cerere, iar unele au fost bine soluționate altele nu, le va ataca
doar pe acelea pe care le consideră greșit soluționate.
/!\ Totuși, art. 477 alin. (2) spune că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză
atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la
anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
Deci exista 3 ipoteze în care aceasta limita efectului devolutiv nu se aplică și se revine
la regulă, devoluțiunea totală:
- partea nu a spus că vrea anumite părți și spune doar că vrea apel;
- se cere anularea hotărârii primei instanțe: nu se poate cere anularea hotărârii primei
instanțe pentru necompetență, dar nu toată: „anulați o parte din ea pentru necompetența și

227
restul care îmi convine lăsați-o” sau „anulați pentru nesemnarea minutei, dar doar acele părți
din hotărâre pe care le-am pierdut, cele pe care le-am câștigat și chiar dacă minuta nu este
semnată, nu vreau să fie anulate”. Acest lucru nu este posibil, s-a cerut anularea hotărârii care
este unitară. Pentru o parte a fost competentă, pentru o parte n-a fost? Nu se poate așa ceva!;
- părțile sunt indivizibile pentru că obligațiile sunt indivizibile, ceea ce înseamnă că nu
pot fi aleși debitorii. Astfel, dacă sunt 3 debitori, degeaba îl ataci doar pe unul dintre ei și pe
restul nu. O să se afle toți în accesai situație. Așadar, chiar dacă sunt atacați doar unii, soluția
va fi schimbată în ceea ce-i privește pe toți.
La fel și în cazul revendicării: dacă cel ce pierde procesul revendica bunul numai de la
unul și ceilalți coproprietari vor fi obligați să predea bunul.
- tot la devoluțiune (regula) se revine și în situația în care anumite soluții din hotărâre
sunt dependente de altele (art. 477 alin. (1) teza finală). Așadar, chiar dacă apelantul atacă
doar unele, dacă apelul va fi admis, soluția va produce efecte și asupra soluțiilor neatacate, ele
fiind dependente de soluția schimbata.
Exemplu: reclamantul invocă rezoluțiunea, pârâtul invocă anularea actului. Se admite
rezoluțiunea și se respinge apărarea privind nulitatea. Pârâtul face apel invocând doar nulitatea,
uitând să menționeze ca instanța să schimbe soluția privind rezoluțiunea. Instanța de apel zice
că actul este nul, pârâtul uitând să ceară schimbarea soluției privind rezoluțiunea, nu poate da
soluția următoare: “instanța schimbă soluția primei instanțe, anulează actul și menține restul
dispozițiilor privind rezoluțiunea”, ar înseamnă să zică că “admite apelul, schimbă soluția în
sensul că dispune nulitatea actului și o păstrează în ceea ce privește rezoluțiunea”. În acest
caz, instanța va fi nevoită să schimbe toată soluția și să respingă cererea de rezoluțiune, chiar
dacă nimeni nu a invocat, dar este dependent de ce s-a invocat.
2) Art. 478 NCPC. Tantum devolutum quantum iudicatum. E un principiu finuț.
Atât se judecă în apel (atâta se devoluează) cât s-a judecat și în prima instanță. Legiuitorul vrea
să spună că apelul rămâne, totuși, o cale de atac, în sensul că nu este permis părților să vina cu
lucruri noi care să schimbe elementele structurale al litigiului astfel cum el a fost supus în fața
primei instanței, adică să se facă în apel un nou proces. Într-adevăr, este o cale devolutivă, adică
se poate reexamina sub toate aspectele, dar numai ceea ce s-a examinat la prima instanță.
Dacă se fac cereri noi în apel, se schimbă elementele structurale ale pricinii, avem de a
face cu un nou litigiu în apel, ceea ce înseamnă un veritabil nou proces și s-ar afecta principiul
dublului grad de jurisdicție. De ce? Ar fi o nouă problemă în apel care nu a fost examinată în
prima instanță, astfel că apelul s-ar transforma din cale de atac în prima judecată și ar rămâne
o singura judecată în fond, pentru că după apel urmează doar recursul care nu este în fond.

228
 În concret, principiul presupune faptul că părțile, în apel, pot solicita probe noi, mijloace
de apărare noi, pot veni cu argumente noi, dar nu se pot schimba următoarele elemente:
a. părțile/calitatea părților nu poate fi schimbată, nu pot apărea părți noi din
punct de vedere juridic sau părțile inițiale să-și schimbe calitatea. Textul de lege vorbește și
despre calitatea părților. O parte care s-a prezentat în calitate de legatar testamentar și a pierdut
procesul, nu va putea să ceara, în apel, schimbarea soluției pentru că el este și moștenitor legal
sau invers. Este adevărat, nu mai critici nimic. Partea spune că, de fapt, partea adversa avut
dreptate că era rudă, dar între timp a descoperit că are și un testament. În acest caz, nu se mai
vorbește despre aceeași calitate. Există și o excepție: în materie necontencioasă apelul poate fi
făcut de orice persoană interesată;
b. obiectul. Nu pot cere întâi partaj și în apel revendicare sau invers. Dacă ai
revendicat un bun și ai pierdut, nu poți să zici în apel că, de fapt, te refereai la casa de alături.
Au existat cazuri, s-a greșit numărul, dar în cazul acesta trebuie făcută o alta cerere, nu poți
face apel, pentru că nu s-a judecat obiectul respectiv;
c. cauza cererii. Nu pot cere întâi eroare și după garanție contra viciilor ascunse.
Dacă ai pierdut procesul în rezoluțiune și în apel ceri nulitatea. În prima instanța a cerut
rezoluțiunea pentru neconformitatea mărfii, în apel spune că, de fapt, se afla în eroare la
momentul cumpărării, astfel că cere nulitatea. Este altă cauza, se vorbește despre o altă
judecată, alt proces.
Acestea sunt elementele structurale ale litigiului, cele care configurează litigiul. Tot la
aceste elemente se raportează și autoritate de lucru judecat sau litispendența. Deci acestea par
a fi elementele în raport de care se stabilește dacă este o altă cauză sau aceeași. Vine din
necesitatea de a compatibiliza efectul devolutiv cu dublul grad de jurisdicție. Dacă s-ar devolua
tot, s-ar produce două efecte: în apel ai avea altă cerere și acea cerere va fi judecată pentru
prima dată în apel, ceea ce înseamnă că părțile nu vor avea o cale de atac.
3) Nu se pot face în apel cereri noi. Cererea noua înseamnă: o cerere
reconvenționala, o chemare în garanție, o cerere de arătare a titularului dreptului, tot din
aceleași motive, pentru că, dacă s-ar putea face asta, apelul ar reprezenta o primă judecată în
fond, ceea ce înseamnă că nu s-a respectat principiul dublului grad de jurisdicție.
Excepție: intervenția principală care poate fi făcută direct în apel, dar numai cu acordul
tuturor părților. Cu alte cuvinte, se derogă de la primul grad de jurisdicție, dar în mod
convențional.
Intervenție accesorie se poate face, deoarece ea este o simplă apărare.

229
 /!\ Asta nu împiedica faptul că se pot ridica excepții noi de ordine publică, pentru că ele
nu sunt cereri, ci mijloace de apărare. Totul este să fie de ordine publică pentru a putea fi
invocate direct în apel, altfel ținând-se cont de regula invocării lor la termenul imediat următor
celui la care au apărut.
4) Art. 478 alin. (5) NCPC. Se pot solicita în apel, potrivit chiar unui text expres
de lege, dobânzi, penalități, rate și alte venituri cu caracter periodic care au curs după
pronunțarea hotărârii de prima instanța. Cu alte cuvinte, ele sunt niște cereri aparent noi și ar fi
o derogare parțială de la ideea cererilor noi în apel, însă ele de fapt nu sunt noi. Deși s-a cerut
suma principală, acum se cere și curgerea ei pe durata cererii apelului. S-au cerut dobânzi, care
nu au fost calculate decât până la închiderea dezbaterilor la prima instanță, iar acum se cer
aceste dobânzi pe durata soluționării procesului în apel. Practic, sunt niște lucruri care nu aveau
cum să fie cerute la prima instanță, au fost cerute în principal la prima instanța, astfel încât se
face doar o reactualizare pe durata procesului din apel.
5) De asemenea, în apel se poate invoca direct compensarea legală, care este o
simplă apărare. Aceasta pentru a fi invocată într-un proces nu este nevoie de cerere, este
suficientă o apărare. Poate fi invocată pe cale de apărare, pentru că invoci că datoria s-a stins
în trecut când au coexistat cele două creanțe reciproce, efectul extinctiv s-a produs atunci, acum
este doar invocat, nu se cere instanței recunoașterea creanței, ci numai constatarea faptului că
în trecut a operat.
În schimb, compensația judiciara presupune ca instanța să se pronunțe asupra unei
cereri noi, care nu poate fi făcută direct în apel.
6) O problemă controversată. Art. 478 alin. (4) spună că în apel părțile pot să
expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei
instanțe. Nu sunt cereri noi, ci sunt explicitări ale cererilor care au fost cuprinse implicit în
cererea adresată primei instanțe.
Acest text este preluat parțial din CPC francez. În CPC francez avea o continuare în care
se spunea “precum și pot formula cereri noi, dacă au legătură cu pretențiile invocate în prima
instanța”. Acest lucru nu a fost acceptat în CPC român, pentru că ar fi făcut din apel o nouă
judecata în apel. La francezi apelul presupune și posibilitatea judecării unei cereri noi, în
măsura în care aceste pretenții au legătură, oarecum decurg cu ceea ce s-a judecat în prima
instanță. În CPC român nu a fost preluată această parte, pentru că ar fi însemnat
nerecunoașterea principiilor fundamentale, așa cum recunoaște și jurisprudența română.
În concret, sunt anumite aspecte, care de-a lungul timpului au tot existat. Nu este o
situație nouă. De exemplu, se cere admiterea acțiunii în nulitate și repunerea părților în situația

230
anterioară, dar nu se spune și cu privire la ce, în ce constă repunerea părților în situația
anterioară. Pentru cel care cere este clar ce înseamnă, dar nu scrie negru pe alb, adică nu spune
“se cere repunerea părților în situația anterioară, reclamantul trebuie să dea suma de bani
înapoi și pârâtul imobilul”. Toate sunt bune și frumoase până când se ajunge la executor, care
nu înțelege ce presupune repunerea în situația anterioară, trebuie să citească el contractul pentru
a vedea ce a fost în contract pentru a repune în situația anterioară. El spune că trebuie să fie
făcută o cerere de lămurire, dar dacă partea oricum a făcut apel, se poate explicita în apel,
pentru că nu se schimba soluția (mai simplu decât cererea de lămurire).
Un alt exemplu ar fi situația în care se cere anularea deciziei prin care s-a desfăcut CIM,
dar nu se cere și reintegrarea în postul respectiv sau nu se cer și banii la care partea este în drept
între momentul desfacerii contractului și momentul reintegrării, dacă a fost ilegală desfacerea
lui. Evident că în apel va putea spune “ca urmare a înlăturării desfacerii CIM, doresc plata
drepturilor salariale”. Nu este nimic nou, pentru că era clar că, dacă se anulează desfacerea
contractului de muncă, acesta este urmarea, dar nu spusese. Problema este că executorul, dacă
se va duce, nu va executa salariul. Ori îl plătește angajatorul de bunăvoie, dacă dorește, ori
executorul n-o să-l execute dacă nu scrie negru pe alb. În acest caz, vor fi probleme din nou:
se va cere o completare sau o lămurire.
Sau în primă instanță a cerut reintegrarea și în apel zice că vrea reintegrarea pe postul X,
nemenționat în primă instanță. Nu este ceva nou, căci se deducea din prima instanță.
Soliciți predarea unor bunuri, se admite, până în apel bunurile sunt distruse. În apel poți
cere contravaloarea.
Există situații și mai complicate: într-o pricină există ipoteza în care A l-a dat în judecată
pe B și îi cere o sumă de bani, dar pe care o evaluează provizoriu, spunând că o va cuantifica
exact în momentul în care se vor administra niște probe, adică o expertiză. Instanța nu admite
expertiză în prima instanță, astfel încât A a rămas cu o evaluare provizorie pe care instanța s-a
pronunțat și a respins-o. A face apel și în apel cere din nou expertiza și i se admite. Din aceasta
rezultă o valoare diferită de cea pe care o prognozase. În cazul acesta, evident că poate să
precizeze valoarea, pentru că el nu cere altceva. El a cerut să i se înapoieze valoarea unui bun.
Înainte de expertiză a făcut o evaluare, dar nu a fost clară. Acum, după expertiză, el poate să
spună cât evaluează. Nu se consideră o majorare a pretențiilor în apel (o cerere nouă), în cazul
în care valoarea este mai mare, ci de fapt este o cerere pe care el implicit a făcut-o la prima
instanță, numai că a explicat faptul că indică o valoare provizorie până la o expertiză. Nu i s-a
admis expertiza, dar s-a admis în apel și se poate modifica.

231
 Există și Decizia nr. 28/2015 a ICCJ, hotărâre prealabilă, care spune ceea ce s-a
menționat mai sus. ICCJ a zis că nu se poate modifica obiectul judecății, ci doar îl explică,
pentru că în primă instanță a fost ceva neclar. Se explică faptul că acest lucru nu poate fi un
subterfugiu pentru aducerea unor pretenții noi.
5. Depunerea cererii de apel și pregătirea dosarului de apel
NCPC dorea ca dosarul să se pregătească la instanța unde se depune cererea. Nu s-a putut
din cauza logisticii. S-a abrogat. Acum, art. 4711 a fost înlocuită cu o reglementare provizorie
în trecut. Zice că instanța înaintează dosarul la instanța de apel și președintele instanței sau
persoana desemnată de acesta alocă aleatoriu apelul. Dacă judecătorii din apel constată vicii,
vor lua măsuri de complinire trimițând o comunicare apelantului cu mențiunea de a complini
lipsurile în 10 zile de la comunicare. Pare cunoscut, nu?
De aici încolo se despart drumurile. În primă instanță intervenea respingerea cererii în
camera de consiliu, fără citare. În apel, codul nu mai zice nimic. Jurisprudența a zis că nu se
poate repeta sancțiunea. Dacă este vorba de o nulitate, se discută la primul termen. Dacă
trec 10 zile, cererea se comunică intimaților așa cum este ea, purgată sau nu de vicii, cu
obligația de a face întâmpinare în 15 zile. După depunerea ei, se comunică și se poate depune
răspuns la întâmpinare în 10 zile, nu se comunică, ci se ia cunoștință de ea din dosar.
Dacă nu se rectifică, la prima instanță se anulează cererea.
De exemplu, se face apel, cererea este netimbrată, se dau 10 zile pentru timbrare, dar tot
nu timbrează nimeni. Cererea de apel se comunică intimatului (nu este niciun text care să spună
că se anulează), care face întâmpinare, iar la primul termen în ședința publică se va pune în
discuție întâmpinarea. Dar la primul termen se poate veni cu taxa de timbru (poate au trecut 80
de zile și ai făcut rost de bani, nu mai este aceeași presiune ca la prima instanță, în sensul că
dacă nu faci în 10 zile, se anulează). Acest lucru se întâmplă, și pentru că atunci când s-a
modificat codul și s-a amânat aplicarea până în ianuarie 2019, s-a dorit apariția unei proceduri
similare și au rămas mici goluri în reglementare.
6. Judecarea apelului
Dacă sunt mai multe apeluri împotriva uneia și aceleași hotărâri, regula este că apelurile
se vor judeca împreună. Aceasta regula este logică, deoarece ar fi ciudat că, dacă mai multe
părți ar face cerere de apel împotriva aceleași hotărâri, unele să se admite, altele să o respingă,
unele să anuleze hotărârea de primă instanță, altele să o mențină. Nu este conexitate (care este
o opțiune), este mai mult ca o conexitate, ține de indivizibilitatea hotărârii judecătorești ca act
de procedură. La conexitate sunt mai multe cereri care se unesc, aici sunt mai multe cereri, dar

232
vizează același act de procedură, ceea ce înseamnă că este o indivizibilitate, nu o conexitate.
Aici vorbim de o problemă de ordin public.
Sub aspectul probelor, în apel se poate cere:
- readministrarea probelor de la prima instanță;
- administrarea unor probe noi.
În mod evident, instanța de apel va analiza întotdeauna și probatoriu administrat în prima
instanță, dar acest urc nu trebuie cerut pentru că oricum îl analizează. Problema este dacă se
cere readministrarea sau suplimentarea cu probe noi.
Teză pe care NU o acceptam: dacă s-a încuviințat o probă în primă instanță și partea a
fost decăzută din dreptul de administrare, ca urmare a neîndeplinirii unor obligații pe care
legea/instanța le-a pus în sarcina ei, nu o mai poate cere în apel, pentru că odată ce a fost
decăzută, decăderea operează pe întreaga durata a procesului.
BRICIU spune că este cam așa de fapt: de exemplu, dacă s-a cerut o expertiză, s-a admis,
dar partea a fost decăzută apoi și totuși în apel trebuie expertiză. Altă ipoteză: partea a cerut
martori, dar nu a plătit cheltuielile necesare pentru deplasarea lor, astfel că fost decăzut din
admis probei cu martori, iar în apel cere martori. În aceasta situație, mulți dintre autori au spus
că trebuie sancționată această nerespectare. Problema este că sancțiunea găsită a fost
imposibilitatea solicitării probei în apel, ca urmare a efectului decăderii.
Ideea nu este că în apel nu se produce efectul decăderii. El se produce, dar problema este
că în apel se naște un nou drept de a cere probe, din care partea nu a fost decăzută. Textul art.
478 alin. (2) NCPC spune că “părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte
motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în prima instanța sau arătate în
motivarea apelului”. S-ar putea să nu se ceară probe noi, se reapreciază cele de la prima
instanță. Pot cere readministrarea probelor vechi sau chiar probe complet noi. Cu alte cuvinte,
dacă partea indică în apel alte probe, indicate sau nu în prima instanță ori indicate, dar partea
nu s-a bucurat de ele din culpa sa sau din culpa altora, ori din alte motive, se discută despre
altceva. În apel apare un nou drept de administrare a probelor, pe ideea că apelul
reprezintă o nouă șansa data părților de a analiza pricina în fapt și în drept. Din acest
punct de vedere BRICIU respinge tezele anterioare, deși ele sunt argumentate logic. Aici este
și caracterul lor atractiv: au logică, au utilitate practică, pentru că sancționează până la urma un
abuz procesual, numai că acest abuz trebuie sancționat prin amendă și prin despăgubiri pentru
durata excesivă a procedurii, dar nu prin derogare de la regulile de bună funcționare a apelului,
acelea care permit invocarea de probe noi.

233
 Poți să invoci probe complet noi, nu doar cele invocate în primă instanță care au
fost respinse.
Pe de alta parte, este și complicat, pentru că de multe ori se confundă abuzul cu pur și
simpla gândire diferită a procesului. Dacă s-a acceptat că cel care cere proba cu expertiza, îi
este admisă și este decăzut (pentru că n-a plătit expertul), atunci tot decăzut din probă este și
cel care nu a cerut deloc. Sunt două decăderi, din motive diferite, dar tot decăderi sunt, iar a se
deosebi (în sensul că unele decăderi sunt mai energice decât alte decăderi) între acestea nu scrie
niciunde. Abuzul de drept se sancționează prin amenda judiciară sau prin despăgubiri pentru
abuzarea unei instituții.
În plus, în multe situații se întâmplă lucruri de genul următor: s-a cerut expertiza prin
cererea de chemare în judecată, dar apărările din întâmpinare contrazic aspectele pe care partea
le-a invocat. Partea a cerut expertiza în ipoteza în care pârâtul va contesta multe aspecte de
fapt, dar nu este așa. Atunci, finalitatea expertizei dispare. Însă vine instanța și spune că este
adevărat că nu a contestat pârâtul, dar în virtutea rolului activ ea constată că în realitate lucrurile
nu sunt așa cum spun părțile, adică terenul nu este cel care spune reclamantul că este, deși
pârâtul nu contestă (instanța din înscrisuri spune că este altul). Instanța, însă, nu repune cauza
pe rol pentru a se dispune expertiza din oficiu și totuși trage concluzia că reclamantul a pierdut
procesul pe motivul că nu s-a făcut expertiza. Faptul că expertiza nu s-a făcut din cauza unui
calcul greșit nu este o chestiune de rea-credință. S-a ajuns în aceasta situație ca urmare a unor
înlănțuiri logice, mai mult sau mai puțin inspirate, dublate și de o neinspirație a instanței care
nu s-a exercitat rolul activ până la capăt, care rămâne și nesancționat (pentru că în apel nu poți
critica lipsa rolului activ al instanței).
Deci dacă se dă drumul la cutia Pandorei pentru o chestiune, problema cu abuzul de drept
va rămâne singulară. De aceea mai bine este să se sancționeze cu amenda.
Dar dacă a cerut o probă, dar a fost decăzut din dreptul de a o mai administra. Mai poate
să o ceară în apel? BRICIU: da, decăderea produce efecte perpetue, din dreptul din care ai fost
decăzut. În apel primești un nou drept. Nu ești decăzut din el.
7. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel
7.1. Admite apelul
Soluțiile sunt următoarele:
a. Admite apelul și schimbă soluția în tot/parte, cum s-a solicitat și este corect.

234
 b. Dacă în prima instanță s-a judecat fără judecarea fondului sau fără citarea
părții, va interveni nulitatea hotărârii de primă instanță (instanța de apel nu mai are ce să
schimbe, pentru că este nulă) și instanța de apel va judeca ea procesul pe fond evocând fondul.
Totuși, dacă una dintre părți solicită fie prin cererea de apel, fie prin întâmpinare,
trimiterea cauzei la prima instanță, instanța de apel va trimite cauza spre rejudecare.
/!\ Această trimitere nu poate interveni decât o singură dată în cursul procesului, în sensul
că, dacă și a doua oară se întâmplă la fel, instanța de apel va judeca ea fondul.
Pentru a fi înțeles acest lucru, trebuie să plecăm de la ideea că aici este o confruntare între
două lucruri care nu se vor împăca niciodată: rapiditatea și siguranța. Procesul are două
imperative: soluționarea cauzei într-un termen optim și rezonabil (tot spre celeritate duce) și
soluția să fie conformă adevărului, cu toate garanțiile împotriva inechității. În noțiunea de
echitate, care are directă legătură cu adevărul, este și ceea ce numim dublu grad de jurisdicție,
componentă a procesului echitabil.
Aici sunt, de fapt, două ipoteze în care nu prea s-a judecat la prima instanță. Dacă cererea
s-a judecat la prima instanță fără cercetarea fondului înseamnă că s-a admis o excepție de
prescripție, o excepție de autoritate de lucru judecat, de lipsă de interes, lipsă de calitate, s-a
anulat cererea, iar instanța de apel spune că este greșit și admite apelul, că toate aceste lucruri
sunt greșite. Ea spune că nu trebuia respinsă, că nu este autoritate de lucru judecat, că avea
calitate. Acest lucru înseamnă că dacă ea ar trebui să judece fondul, l-ar judeca de fapt pentru
prima dată pentru că la prima instanță nu s-a judecat. Acesta înseamnă că nu ar mai fi niciun
dublu grad de jurisdicție.
La fel și în cazul în care s-a judecat fără citarea părții, el a fost judecat pe fond, dar fără
o parte, ceea ce înseamnă că pentru o parte nu ar mai fi dublu grad de jurisdicție.
Aici legiuitorul a avut de luat o decizie: dacă mergea pe ideea respectării garanțiilor
plenare ale procesului echitabil, trebuie să trimită la prima instanță pentru a exista dublul grad
de jurisdicție. Dar legiuitorul a avut o strângere de inimă: dacă procesul durează prea mult nu
se va mai respecta celeritatea. Atunci s-a prevăzut ideea să judece instanța de apel. Adică
anulează hotărârea și judecă fondul tot ea, ceea ce înseamnă că apoi nu va mai exista decât
recurs. Vom avea o judecată la prima instanță, care nu a fost pe fond, o judecată în apel care
anulează procedura din prima instanță și se pronunță pe fond și un recurs care nu este pe fond.
În acest caz, sunt lăsate la o parte garanțiile. Acesta este jocul. În principal, legiuitorul a
spus că dacă se anulează nu mai sunt importante garanțiile, ci important este ca procesul să se
termine repede. Atunci el a spus că anulează hotărârea și invoca chiar ea fondul, nu mai trimite
spre rejudecare. După care s-a gândit ce trebuie făcut cu dublul grad de jurisdicție. Astfel, s-a

235
ajuns la concluzia că, dacă una dintre părți cere trimiterea cauzei spre rejudecare, este voința
ei și trebuie să se țină cont de ea.
Deși decizia legiuitorului este să se judece fondul instanța de apel, de fapt spune în felul
următor: fondul nu se va judeca la instanța de apel decât dacă ambele părți vor. Textul spune
că “în cazul în care se constată că în mod greșit prima instanță a soluționat greșit procesul
fără a intra într-o judecată a fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal
citată, instanța de apel va anula hotărârea și va judeca procesul, evocând fondul”. Este o
chestiune imperativă. “Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va
trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe, în cazul în care părțile au
solicitat acest lucru în mod expres prin cererea de apel sau prin întâmpinare”. Adică cererea
uneia dintre părți este suficientă, nu se cere consimțământul ambelor părți.
De fapt, regula este a doua parte, iar prima este excepția. De cele mai multe ori cel puțin
una dintre părți (pârâtul) va cere rejudecarea la prima instanță. Cu alte cuvinte, concret,
legiuitorul a relativizat principiul dublului grad de jurisdicție, spunând că, de principiu, el
rămâne, dar în virtutea principiului celerității, dacă niciuna dintre părți nu-l invocă, nu se mai
aplică. Una dintre părți trebuie să-l invoce prin cererea de apel sau întâmpinare.
BRICIU: este de acord. Dar apare problema celerității. Dar este un principiu ”sfânt”?
Nu. Nu este constituțional. Îl dăm părților să se joace cu el. timpul tot al lor este. Dacă cer bine,
trimitem spre rejudecare, dacă nu, le dăm timp și continuăm apelul. Retrimiterea poate avea
loc doar o singură dată!
În măsura în care se trimite spre rejudecare, dezlegarea data problemelor de drept
de către instanța de apel este obligatorie pentru prima instanța care rejudecă cauza.
Obligatorie este și necesitatea administrării unor probe. Adică instanța de apel trimite cererea
spre rejudecare, spunând că cererea nu trebuie respinsă și cere ca în rejudecare să se
administreze și o anumită probă. Ceea ce se deduce din expertiză este libertatea primei instanțe,
dar s-o administreze este obligată, dacă a zis instanța de apel.
c. Dacă prima instanță nu este competentă, soluția instanței de apel este de
admitere a apelului, de anulare a hotărârii date de instanța necompetentă și trimiterea
cauzei la instanța competentă sau menținerea ei dacă instanța de apel este competentă să
judece în primă instanța. În acest caz, admite apelul și anulează hotărârea primei instanței și
reține cauza în primă instanță (va judeca un complet de un judecător). Pentru că în acest caz,
împotriva hotărârii de primă instanță va putea exista un apel, iar împotriva apelului recurs.
Diferența față de alin. (3), unde anulează hotărârea și evocă fondul, este că acolo se va
judeca evocarea fondului de către doi judecători și hotărârea va fi supusă numai recursului sau

236
niciunei căi de atac, dacă este cumva dată fără drept de recurs. Pe când la alin. (4) este
necompetentă, pentru că s-a judecat la judecătorie și este de competența tribunalului. Instanța
de apel, care este chiar tribunalul, admite apelul, anulează și reține, pentru că era competentă,
dar era competentă în prima instanța, deci se va constitui complet de un judecător și va da o
hotărâre susceptibilă de apel. De exemplu, hotărârea are la bază o hotărâre nulă (raport de
expertiză făcut fără citarea parților).
d. Dacă există un motiv de nulitate cu privire la sentința atacată, iar prima
instanță a judecat cauza în fond, instanța de apel în tot sau în parte procedura de la prima
instanță și că reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre care este susceptibilă
numai de recurs (dacă există recurs în cauza respectivă). Aici este o nulitate a procedurii de
primă instanță, dar spre deosebire de cazul anterior, la prima instanță s-a judecat fondul. Deci
nu este o nulitate bazată pe necitarea părților, ci decurge din altceva. Ce ar putea fi? Nu este
semnată minuta. Deci ea s-a judecat pe fond. Atunci se anulează procedura și se judecă direct
la instanța de apel, nu se mai trimite pe fond, pentru că pe fond se pare că a fost analizată. Aici
nu se mai încalcă dublul grad de jurisdicție, pentru că oricum s-a judecat în baza unei hotărâri
nule, dar totuși a fost analizată pe fond. Un alt exemplu este cel în care s-a judecat la primă
instanță, dar judecătorul era incompatibil. În acest caz, se anulează hotărârea, pentru că
judecătorul era incompatibil, dar va judeca instanța de apel fondul și hotărârea se va supune
numai recursului. În cazul acesta, părțile nu mai pot cere trimiterea spre rejudecare.
După L. 310/2018, avem incompatibilitate. În cazul în care prima instanță a soluționat
acțiunea pe baza unei excepții peremptorii și instanța de apel a zis că a fost greșit soluționată
pe acea excepție, judecătorii inițiali nu sunt incompatibili. Ei acum vor soluționa fondul. Prima
dată ei nu l-au atins. Materia litigioasă este alta acum. A se vedea art. 41 alin. (1).
7.2. Respinge apelul
7.3. Anulează apelul
7.4. Constată perimarea lui
8. Principiul non reformatio in peius
Art. 481 NCPC. În apel nu se poate crea apelantului o situație mai grea în propriul
apel, dar poate primi o situație mai grea că urmare a apelului celuilalt sau a apelului incident,
dar nu este propria cale de atac. Aceasta regula își are sorgintea în neconstrângerea psihologică,
decizională a părții atunci când formulează calea de atac.
Principiul non reformatio in peius nu te apară de apelul celuilalt și nici de apelul incident
(când celălalt nu mai are timp să fac apel, iar ca urmare a apelului tău i se deschide posibilitatea
de a formula apel incident). Însă dacă ai pierdut tot în prima instanță, nu ai de ce să te temi.

237
Principiul non reformații în păiuș este generat când ori ai câștigat ceva, ori nu ai pierdut tot. El
vine la pachet și cu deschiderea posibilității de a face apel incident de către partea adversă.
De asemenea, non reformatio in peius nu este o normă de ordine publică. Se pare că
este de ordine privată, căci părțile pot deroga. Astfel, partea poate consimți la agravarea
situației în propria cale de atac. Ce interes are? Puțin important, dar poate face o tranzacție și
vrea să cedeze părții adverse anumite drepturi care au fost recunoscute în hotărârea primei
instanțe și vor să schimbe hotărârea, în sensul că drepturile pe care le-a câștigat să le cedeze,
iar cealaltă parte să-i dea altceva. Dacă principiul ar fi de ordine publică, ar împiedica
tranzacția. Prin urmare, partea poate consimți la agravarea situației în propria cale de atac.
Mai mult, se poate înrăutăți situația apelantul ca urmare a excepției autorității de lucru
judecat. Astfel, dacă a câștigat procesul în parte (fără a i se acorda cheltuielile de judecată) și
face apel și dacă instanța constată că exista autoritate de lucru judecat cu privire la drepturile
câștigate, partea le poate pierde(???). Chiar dacă partea nu făcea apel și nu se afla de autoritatea
de lucru judecat, mai exista calea de atac a revizuirii hotărârii din prima instanță.
Art. 482 NCPC. Regulile procedurale din prima instanță se aplică și în apel dacă nu sunt
potrivnice celor referitoare la apel.
SECȚIUNEA III – RECURSUL
Recursul este o cale de reformare, ca și apelul, dar, spre deosebire de apel, este o cale
extraordinară de atac. Nu este devolutiv și nici suspensiv de executare, de regulă.
1. Obiectul recursului și felurile recursului
Obiectul recursului este hotărârea pronunțata în apel, numai că uneori există și
hotărâri fără drept de apel, drept pentru care obiectul recursului devine hotărârea de primă
instanță (e.g. hotărârea dată în materie de contencios administrativ unde nu există calea de atac
a apelului. Încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs, dar numai în cazurile expres
prevăzute de lege) și unele încheieri premergătoare supuse recursului.
În legislație sunt acte normative anterioare și ulterioare NCPC. Nu s-a făcut un
nomenclator al tuturor actelor normative care menționează anterior NCPC expresia „hotărâre
atacată numai cu recurs”. NCPC a spus că în toate actele normative înainte de NCPC în care
apare expres „hotărâre atacată numai cu recurs” sau „hotărârea este definitivă” (în
terminologia VCPC era cu recurs. Când era fără recurs era irevocabilă) se înlocuiesc sau vor fi
citite cu expresia „hotărârile sunt supuse numai apelului”. De ce? Pentru că nimeni nu a avut
curajul să le ia pe toate și să zică „avem 1001 de acte normative în care apare numai recurs și
în toate modificăm și punem numai apel”, astfel că exista riscul să mai fie actul 1002 sau 1003
în aceeași situație și s-ar fi zis că „dacă s-au oprit la 1001, pentru 1002 și 1003 rămâne

238
recursul”. Așadar, legiuitorul nu a vrut să se complice și a zis că pentru toate în loc să citim
cu recurs/definitiva, vom citi cu apel.
În actele normative ulterioare NCPC, nu se mai aplică această regulă, norma este numai
pentru actele anterioare.
Problema este că multe dintre actele anterioare NCPC au fost modificate ulterior, fără a
modifica articolul în care apăreau expresiile respective și a apărut întrebarea: dacă s-a modificat
actul normativ și articolul unde scria „cu recurs” nu, nu cumva legiuitorul a vrut să fie „numai
cu recurs” în continuare pe NCPC? Răspunsul este că nu, legiuitorul a citit cu apel și nu l-a
mai modificat, a considerat că modificarea în ceea ce privește calea de atac se subînțelege,
pentru că avem o norma în acest sens deja în LPA6.
În NCPC a operat o schimbare de filozofie: VCPC voia să reducă numărul căilor de atac,
astfel că suprima apelul și deveneau hotărâri supuse numai recursului. NCPC a păstrat aceeași
logică de a suprima, în unele cazuri, câte o cale de atac (motive de urgență, simplitatea cazului),
dar a suprimat recursul, nu apelul (apelul este o cale de atac mai generoasă sub aspectul
probelor, problemelor care se pot pune în discuție).
Această filozofie nu se aplică contenciosului administrativ unde atât în VCPC, cât și
în NCPC scrie ”cu recurs”. Mai mult, tot în legea de punere în aplicare a NCPC scrie că
prevederea de mai sus nu se aplică cauzelor de contencios administrativ.
NU pot face obiectul recursului:
1) Cauzele care sunt de competența judecătoriei (art. 94 pct. 1 lit. a-j3);
Logica este clară: dacă începe la judecătorie, se termină la tribunal. Altfel ar fi o
problemă: începem la judecătorie, apelul la tribunal, iar recursul la curtea de apel. Așadar, am
încălca principiul că recursurile ar trebui să fie la ICCJ.

6
Art. 7
(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că
hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură
civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea
judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz,
legea specială folosește o altă expresie similară. 239
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal, inclusiv
în materia azilului.
 Lit. k) art. 94 pct. 1 este exceptată. Pe ea se pot face recursuri. Dacă avem o categorie
care este evaluabilă în bani, dar care se regăsește la celelalte litere, nici ea nu are recurs (un
partaj de exemplu, o acțiune posesorie).
2) cererile în materie de asigurări sociale sau litigiile de muncă;
3) cererile în materie de exproprie;
4) cererile pronunțate în materia protecției consumatorului;
5) cererile privind asigurările;
6) cererile privind L. 77/2016;
7) cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judecare;
8) cererile privind navigația civilă și activitate portuară.
În ceea ce privește formele recursului există:
- recurs principal;
- recurs incident;
- recurs provocat.
Tot ceea ce am subliniat la apel se aplică în mod corespunzător.
În legătură cu subiectele recursului, se aplică în totalitate regulile de la apel, în sensul
că recursul poate fi făcut numai de părțile în procedura instanței de apel, cu distincțiile pe
care le-am făcut acolo (succesori ai părților, creditori chirografari care exercită acțiunea oblică
și atunci formulează ei recursul, procurorul în anumite condiții, chiar dacă nu a fost parte).
Observația conform căreia recursul nu s-ar putea exercita decât prin avocat sau prin
consilier juridic a căzut ca fiind neconstituțională (pentru persoane fizice și juridice).
2. Instanța competentă
Până la L. 310/2019 plenitudinea de competență în materie de recurs aparținea ICCJ.
Acest lucru s-a schimbat prin art. 483 alin. (3) și (4).
Acum este altfel. ICCJ s-a legat la ochi și a ignorat ce scria în lege. A fost o schimbare
administrativă mai mult. Recursul se formulează acum la instanța imediat ierarhic superioară.
Dacă hotărârea aparține unei secții a ICCJ și este recurabilă, recursul este judecat de
un complet de 5 judecători.
Din alin. (3) reiese faptul că recursul are un scop legat fundamental de ICCJ. ICCJ trebuie
să examineze conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Cu alte cuvinte, instanța
de recurs nu mai judecă speța, ci hotărârea și o compară nu cu realitatea faptică, ci numai
cu regulile de drept. ICCJ este un pilon de bază al recursului, iar recursul vizează o comparare
a legii cu regulile de drept, iar nu și cu realitatea faptică (rămâne în zona instanțelor de fond).

240
 3. Motivele de recurs
Motivele de casare sunt cuprinse în art. 488 NCPC. Ele vizează numai aspecte de
nelegalitate, nu de fapt. Ele pot fi de procedură sau de interpretarea și aplicarea dreptului
material. Aceste motive sunt prevăzute în mod limitativ, dar ele nu sunt aplicabile pentru
recursul împotriva considerentelor. Necesită câteva precizări:
- toate motivele de la art. 488 sunt motive de nelegalitate, ele nu urmăresc contrazicerea
situației de fapt reținute de instanțele de fond;
- aceste motive nu se aplică în cazurile unui recurs exclusiv împotriva considerentelor,
pentru că există art. 461 NCPC care indică motivele pentru care se pot ataca numai
considerentele (text special, pentru că nu se referă la calea de atac împotriva hotărârii, ci la o
cale de atac împotriva unei părți din hotărâre, astfel încât se aplică în mod prioritar).
Dar asupra corelării art. 461 cu art. 488 sunt niște dispute în doctrină.
Motivele de casare nu pot fi primite decât dacă (art. 488 alin. (2)):
a. nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului;
b. au fost invocate în apel, dar au fost respinse;
c. au fost invocate în apel, dar instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor.
Nu este vorba de omisso medio care privește cerere/capete de cerere. Aici este vorba de
un motiv care a fost invocat, iar instanța a omis să se pronunțe asupra lui. În situația în care
instanța omite să se pronunțe asupra unui capăt cerere, se va face completare, nu recurs!
Pot fi invocate direct în recurs, peste regula aceasta, autoritatea de lucru judecat, dar și
necompetența generală. De ce? Cele din urma vizează direct instanța de recurs, pentru că, dacă
este vorba de necompetența instanțelor române, instanța de recurs este tot instanța română.
Această mențiune conform căreia nu poți invoca în recurs motive care nu au fost invocate
pe calea apelului sau în cursul judecații apelului este o transpunere a principiului conform
căruia nu poți ataca omisso medio. Regula omissio medio se transpune și la nivelul motivelor,
căci nu se pot folosi în recurs motive care puteau fi folosite în apel, dar partea nu le-a invocat,
le-a ignorat (nu vorbim de motivele care au apărut în legătura cu hotărârea instanței de apel).
d. motivele pentru care poți să ataci doar considerentele: dacă s-au dat dezlegări
asupra unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt
greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.
e. sistemul căilor de atac: căile de atac vin din treaptă în treaptă: apel și după
recurs. Nu se poate face recursul fără să fi exercitat mai întâi apelul!
Exemplu: în primă instanță A invocă necompetența materială a primei instanțe (ordine
publică). Instanța o respinge și dă o hotărâre defavorabilă lui A care face apel, dar potrivit

241
principiului disponibilității nu invocă ca motive de apel și greșita soluționare a excepției
necompetenței. În virtutea principiului limitării efectului devolutiv al apelului (tantum
devolutum quantum apelatum) instanța nu va lua în considerare acea excepție și va respinge
apelul. A face recurs în care critică unele lucruri criticate și în apel, dar își aduce aminte că la
prima instanța a invocat și excepția necompetenței pe care în mod greșit, zice A, prima instanța
i-a respins-o și pe care el n-a invocat-o în apel, pentru că s-a concentrat pe alte critici. NU este
posibil, trebuia s-o invoce și apel, iar dacă instanța de apel respingea apel pe acel motiv, o putea
invoca în recurs. Nefăcând această critică în apel i s-a închis motivul respectiv.
Această regulă se aplica atât nulităților relative, cât și nulităților absolute. Cu toate
acestea, conform art. 488 alin. (2), strict vorbind, n-ar avea logică decât pentru cele de ordine
publică, deoarece cele de ordine privată nu pot invocate decât la primul termen, sub sancțiunea
decăderii. Deci, n-ar mai trebui să vină în recurs să spună că nu poți să vii cu ele direct în
recurs, pentru că nu le-ai invocat în apel, ci ar trebui să zică că trebuia să le invoce la primul
termen după ce s-au produs. Astfel, această regulă ar fi in primul rând pentru cele de ordine
publică, sigur le cuprinde și pe cele de ordine privată.
Este aplicabil și instanței textul? Și ei, și părților. Nu se aplică principiul că instanța nu
poate fi decăzută, pentru că aici nu vorbim de o decădere. Este o inadmisibilitate.
Neindicarea motivelor de recurs atrage nulitatea recursului, spre deosebire de apel
unde instanța de apel judecă apelul pe baza celor invocate la prima instanță. Aici nu, pentru că
aceasta este și diferența, vorbim de o cale extraordinară de atac, care nu mai permite
examinarea decât în limita anumitor motive (dacă nu le invoci înseamnă că instanța nu poate
examina). Intervine nulitatea, dacă găsește motive de casare pe care le poate invoca din oficiu.
Aceeași soluție se aplică și atunci când motivarea există, dar este tardivă, pentru că
se va admite excepția tardivității, apelul va deveni nemotivat, pentru că efectul actului făcut
peste termen este socotit un act nul, iar actul nul nu produce niciun efect, ceea ce înseamnă că
nu există => recurs nemotivat => se va anula.
Neîncadrarea în motivele prevăzute la art. 488 NCPC se sancționează cu nulitate.
Nu se pot invoca alte motive decât cele 8 (e.g. neluarea/interpretarea greșită a unor probe,
motive noi, nu se iau în seamă).
În schimb, indicarea greșită a motivului nu duce la nulitate dacă instanța poate încadra
corect într-unul din cele 8. De exemplu, partea indica un aspect de nulitate, cum ar fi
nesemnarea minutei, dar spui că el este încadrat la pct. 8, adică partea nu face distincție între
material și procesual. Motivul indicat de parte se încadrează la pct. 5. În acest caz, instanța nu

242
anulează recursul, ci constată că partea s-a încadrat greșit și califică ca fiind corect la pct. 5 și
îl admite ca atare. Dacă nu ai făcut nicio încadrare, este nul. Trebuie să ai o încadrare nereușită.
Instanța de recurs poate invoca și motive din oficiu, caz în care, dacă recursul este
nemotivat, nu mai intervine nulitatea.
3.1. Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale
Este vorba de încălcarea normelor de organizare sub aspectul compunerii sau
constituirii completului de judecata. Pot intra aspecte privind:
- numărul de judecători care au compus completul;
- pe obligativitatea participări procurorului când el trebuia să participe și nu a participat;
- pe incompatibilitatea unora dintre judecători/grefieri/procurorului/asistenților-judiciari,
dacă este absolută, invocată și respinsă;
- aspecte privind nerespectarea distribuirii aleatorii.
Motivul în mare măsură este de ordine publică, mai puțin în privința incompatibilităților
(unele sunt de ordine publică, iar altele de ordine privată. Astfel dacă s-a încălcat unul de ordine
publică, este motiv de ordine publică și invers).
3.2. Când hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat parte
la dezbaterea pe fond a procesului/de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu
pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii
Primul motiv vizează un lucru firesc, continuitatea procesului: regula potrivit căreia cel
care a participat la dezbateri, trebuie să fie cel care pronunță hotărârea (altfel s-ar încalcă
principiul dreptului la apărare). Prin urmare, nu se poate accepta ca fiind validă o astfel de
hotărâre. Cum afli acest lucru? Compari numele judecătorului din încheierea de dezbateri cu
semnăturile aflate pe minuta hotărârii (consemnează rezultatul deliberării).
Al doilea motiv vizează apărarea principiului distribuirii aleatorii, în sensul că odată
distribuit aleatoriu dosarul nu se mai poate schimba completul.
Al treilea motiv vizează respectarea principiului continuității. Completul odată desemnat
nu trebui să-și schimbe compunerea (art. 19 NCPC).
3.3. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei
instanțe, invocate în condițiile legii
Acest text oferă 2 mențiuni extrem de importante:
- este vorba numai de competența de ordine publică, ceea ce înseamnă că competența
de ordine privată, indiferent dacă a fost soluționată bine sau nu, indiferent dacă a fost invocată
sau nu în termen, nu va putea face obiectului recursului.

243
 Astfel, dacă partea consideră că s-au încălcat norme de competență privată (competența
teritorială alternativă sau competența teritorială de drept comun) și le-a invocat în prima
instanță în termen (prin întâmpinare), i s-a respins excepția, a făcut apel și i s-a respins și apelul,
nu mai poate invoca în recurs acest aspect.
- în schimb, competența de ordine publică (competența materială, teritorială exclusivă,
generală și internațională) poate fi invocată în recurs, însă numai dacă a fost invocată în
condițiile legii până atunci. Astfel, în condițiile legii înseamnă: chiar dacă este competentă de
ordine publică, nu te scutește de invocarea ei în fața primei instanțe, pentru că competența
teritorială exclusivă și competența materială trebuie invocate la primul termen, dacă nu au fost
invocate atunci, nu mai pot fi invocate nici în apel, nici în recurs. Competența generală și
internațională pot fi invocate direct în recurs.
3.4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești
Este vorba de încălcarea limitelor puterii judecătorești atunci când instanța săvârșește un
act care fie aparține puterii executive, fie aparține puterii legiuitoare. Doctrina clasică o
numește exces de putere. Sunt astfel de abateri:
- deciziile prin care instanța se pronunță pe cale de reglementare, în sensul că creează
norme de drept. Dacă nu există nicio normă de drept, instanța trebuie să aplice principiile
generale ale dreptului;
- instanța judecă în echitate, cu toate că legea nu-i dă acest drept;
- instanța refuză să aplice anumite texte de lege ori consideră că anumite texte au fost
abrogate în mod injust și le aplică în continuare, ceea ce înseamnă că se substituie legiuitorului;
- instanța face incursiuni în zona actelor administrative. De exemplu: emite o autorizație
de construire sau un aviz de funcționare care este în competența unei primării, inspectoratului
în construcții. Dar ea poate obliga autoritatea să emită actul;
- instanța aplică cu bună-știință un text abrogat, zicând că de fapt nu este abrogat. CCR
s-a pronunțat prin 2010 cu privire la un conflict de puteri, unde judecătorii au ignorat abrogarea
unui text.
/!\ Instanța ar putea să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ atunci când
consideră că condițiile legii erau întrunite, iar refuzul autorității este unul nejustificat (aici nu
este o substituie, ci instanța constată că autoritatea a eludat legea).
NU există un act de încălcare a puterii judecătorești în situația în care:
- instanța înlătură aplicarea unei legi, dar în virtutea faptului că contravine unei convenții
internaționale la care Romania este parte. Instanța dă prioritate anumitor legi în defavoarea
altora, potrivit unor dispoziții constituționale, ceea ce înseamnă că acționează în atribuțiile sale;

244
 - instanța dă prioritate DUE aplicând un principiu la care România a aderat. Instanța
înlătură textele de lege prin raportare la alte texte;
- instanța declară că un text anterior Constituției din 1991 nu mai este în vigoare ca
urmare a intrării în vigoare a Constituției sau constată că un text este declarat neconstituțional.
/!\ Însă instanța nu poate face un control de constituționalitate, numai CCR poate decide
în legătură cu constituționalitatea sau neconstituționalitatea unor legi/OG.
- instanța înlătură o lege care nu mai este în vigoare. Aplicarea în timp a legilor este
atributul instanței judecătorești, nu a CCR.
Motivul este un motiv de ordine publică, pentru că ține de structura statului, depășește
interesatul privat al părții.
3.5. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror
nerespectare atrage sancțiunea nulității
Acest motiv este un motiv „sac”, intră în el toate greșelile de procedură care nu sunt în
celelalte (tot de procedura erau și în celelalte):
- nu este semnată minuta;
- nu au fost citate părțile (citate nelegal, fără respectarea termenului prevăzut de lege);
- nu s-a dat cuvântul uneia dintre părți.
Trebuie făcută o distincție:
- nulitatea absoluta poate fi invocată pentru prima oară ca motiv de casare, dacă legea
nu o interzice în mod expres și de asemenea, după sesizarea instanței de recurs, pe cale de
excepție absolută, dar numai dacă pentru soluționarea acesteia nu este necesară administrarea
altor dovezi în afara înscrisurilor noi (art. 247 alin. (1) teza a II-a NCPC);
Dacă au apărut la prima instanța și nu au fost invocate în apel, nu mai pot fi invocate
direct un recurs.
- nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de casare numai de către partea ocrotită
prin norma încălcata, cu condiția să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea și numai dacă a
fost invocata în termen în fata instanței unde s-a produs neregularitatea (art. 247, alin. 2 NCPC).
Se exceptează de la această ultimă condiție neregularitățile referitoare la hotărârea
atacată, care pot fi invocată ca motiv de casare, deoarece dezbaterile fiind închise, partea nu
avea posibilitatea să le invoce mai întâi în fața instanței de apel sau a instanței care a pronunțat
hotărârea fără drept de apel. Așadar, nulitățile relative trebuie invocate anterior (la prima
instanță sau în apel, în funcție de unde au apărut) și soluția dată de instanța în fața căreia au
fost invocate poate fi criticată prin motivele de recurs. Dacă nulitățile vizează chiar
hotărârea de apel, partea nu avea când să le invoce decât prin cererea de recurs.

245
 Noțiunea “atrage sancțiunea nulității” trebuie privită cu o oarecare îngăduință, pentru că
sunt și sancțiuni procedurale care nu atrag direct sancțiunea nulității. De exemplu, aici ar intra
și încălcarea regulilor privind decăderea, chiar dacă ele în sine nu atrag direct sancțiunea
nulității, dar, dacă după ce partea fost decăzută din termen efectuează actul respectiv de
procedură, tot nulitatea intervine.
Tot aici intră și motivele legate de așa-numitele inadmisibilități care, de fapt, la bază sunt
tot niște nulități. De exemplu, când instanța respinge o cerere de constatare ca inadmisibila, tot
aici se încadrează, chiar dacă nu este vorba de o nulitate. Altfel, am ajunge la concluzia că nu
există recurs în acest caz, ceea ce ar fi absurd. Instanța a aplicat greșit regulile de procedură
privind condițiile de exercițiu ale acțiunii în constatare (tot o regulă de procedură este, chiar
dacă soluția în sine nu este nulitatea acesteia). Un alt exemplu ar fi: instanța a respins în mod
greșit cererea ca inadmisibilă, pentru că nu a îndeplinit o procedură prealabilă. Textul spune că
nu se anulează, ci se respinge ca inadmisibilă, dar pe acest motiv aici s-ar ajunge, este tot o
încălcare a regulii de procedură, trebuie privită mai lejer această formulare privind nulitatea.
Atenția trebuie să cadă pe ideea că s-au încălcat reguli de procedură (sancțiunile sunt
de obicei: nulitatea, decăderea, care oricum este urmată de nulitate și uneori legea mai spune
și inadmisibilitate).
3.6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de cauza ei
Se referă la vicii de motivare, care pot fi de mai multe feluri:
- motivarea să nu existe;
- motivarea să fie incompletă;
- motivarea să fie contradictorie;
Ipoteze:
a. Situația precum contradicția dintre dispozitiv și considerente. Există
considerentele, dar ele nu susțin soluția din dispozitiv: dispozitivul zice că anulează hotărârea,
iar considerentele spun că nu este caz de nulitate. În acest caz hotărârea este motivată, dar
motivarea nu are legătură cu dispozitivul, astfel încât dispozitivul în sine dacă vrei să-l înțelegi,
tot nu poți să-l înțelegi, situația este chiar mai confuză decât dacă nu ar fi motivată deloc.
b. Situația contradicției dintre considerente. Sunt considerente care se contrazic
între ele, unele spun că actul este valabil, altele spun că actul este nul.
c. Cazul în care considerentele sunt insuficiente. Nu răspund la toate motivele
invocate de părți (hotărârea trebuie să spună de ce s-a dat soluția x și de ce s-au înlăturat

246
apărările părții care a pierdut procesul). Astfel, sunt multe hotărâri care cuprind doar prima
parte, judecătorul spune de ce a dat el hotărârea, dar nu argumentează și de ce apărările părții
care a pierdut nu sunt susținute. Judecătorul se mulțumește să prezinte unilateral, ori hotărârea
trebuie să fie oglinda contradictorialității. Logica prin care judecătorul a ajuns la rezultat nu
este suficientă, el trebuie să arate și pe ce logică argumentele celelalte nu sunt corecte.
S-a reținut că, copierea de către instanța de control judiciar a considerentelor instanței pe
care o controlează nu satisface cerința motivării și, practic, ne aflăm în fața unei hotărâri
nemotivate, deși s-ar putea să existe vreo 20 de pagini de motivare, dar ele să fie identice cu
cele anterioare.
Totuși, anumite aspecte spuse de prima instanță care nu au fost contrazise de părți sau la
care instanța de apel aderă, evident că vor fi preluate, dar formularea trebuie să arate faptul că
instanța de apel a analizat critic, în sensul că soluția primei instanțe fiind examinată și de către
noi, este considerată corectă pentru următoarele argumente [...].
Practica instanțelor arata că se acceptă ca instanța să întrupeze argumentele prezentate de
una dintre părți și să răspundă la ele printr-un motiv comun (adică nu trebuie atâtea argumente,
cu atâtea contraargumente să vina și instanța. Dacă unele argumente pot fi grupate într-un motiv
comun, instanța poate răspunde, inclusiv implicit asupra unora dintre ele).
Acest motiv este de ordine publică, deși s-ar putea afirma că motivarea ar viza partea
căreia i se opune hotărârea. Corecta motivare a unei hotărâri depășește interesul privat, ci ține
de regularitatea unui act de procedură care va avea forța de act autentic, va fi opozabil și terților
3.7. Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat este unul dintre acele motive care poate fi invocat direct în
recurs, chiar dacă nu a fost invocat la prima instanța sau la instanța de apel.
3.8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de
drept material
Strict vorbind este singurul motiv care vizează dreptul material, restul vizează normele
de procedură. Particularități ale acestui motiv:
Permite exercitarea recursului omisso medio dacă ambele părți se înțeleg să nu mai
exercite apelul. În celelalte cazuri, părțile nu pot conveni asupra procedurii, în sensul că dacă
există autoritate de lucru judecat să meargă direct la recurs sau dacă este nula hotărârea, din
cauza faptului că judecătorul nu a semnat minuta, să meargă direct la recurs.

247
 Dacă problema este una ce ține de aplicarea greșită a normelor de drept material, tot
instanța de recurs va spune cum se interpretează, astfel încât legea permite părților să sară peste
apel și să meargă direct la recurs.
În ceea ce privește taxa judiciară de timbru, toate cele 7 motive anterioare se timbrează
o suma fixa (100 lei). Motivul 8 se timbrează cu 50% din taxa datorată pentru introducerea
cererii de chemare în judecată, dar numai în limita contestării (ca în apel).
Încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material nu înseamnă:
- interpretarea greșită a probelor;
Exemplu: instanța din evaluarea probelor ajunge la concluzia că este vorba de o posesie
de buna-credința și aplica impecabil regulile posesiei de buna-credința. În acest caz, partea nu
va putea în recurs să susțină că instanța a greșit regulile de drept material pentru că a ajuns la
concluzia că era b-c, dar, de fapt, era de rea-credința. Singura șansa este că instanța să aplice
în mod greșit regulile de drept aplicabile posesie de b-c. Discuția referitoare la buna/reaua
credința s-a închis.
- calificarea greșita a naturii actului – nu este o problema de aplicare greșita a normelor
de drept material. Dacă instanța ajunge la concluzia (greșita) că un contract este de întreținere
(vas contract de vânzare), partea nu poate critica în apel calificarea aceasta. Dacă ulterior
instanța ii aplica contractului de întreținere reguli greșite, se poate discuta în recurs.
/!\ Textul de lege zice încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material, ci
nu a actelor ce fac obiectul probatoriu. Faptul că instanța interpretează o clauza drept
penalizatoare (vas clauza de dezicere), discuția s-a închis. Mai departe se discuta dacă s-au
aplicat corect regulile pentru cea aleasa. Interpretarea actului de o natura sau de alta este
închisa.
În VCPC exista un text conform căruia: „este motiv de recurs și atunci când instanța
schimba natura juridica vădita a unui act juridic”. Nici acolo nu era limita, trebuia să fie vădita
(ex: scria pe contract că este de vânzare și instanța la calificat drept donație și nu era niciun
element din care rezulta acest lucru).
Voința legiuitorului a modificat motivele de recurs, astfel că și un element vădit de
încălcare a situației de fapt nu este motiv de recurs. Recursul rămâne, practic, de drept pur.
Lucrurile nu trebuie luate la extremă. În realitate, sunt situații în care greșeala de drept
substanțial/procesual generează greșeli privind situația de fapt. Astfel că poate exista o situație
de fapt care are la baza o greșeala de drept material sau o greșeala de drept procesual.
Exemplu: ipoteza în care instanța evaluează anumite probe, dar la baza exista o nulitate
în ceea ce privește administrarea regulilor respective sau o regula privind administrarea

248
probelor (regula de drept procesual) cum ar fi o prioritate în stabilirea probelor – partea nu
discuta aprecierea probelor, ci faptul că una dintre probe a avut valoarea probatorie mai mare
decât alta, fapt capoate constitui motiv de nulitate (pct. 5 – instanța a greșit o regula de drept,
nu este vorba de aprecierea greșita a situației de fapt).
Aici se poate încadra o problema legata de interogatoriu, când instanța nu tine cont de
regula legata de indivizibilitatea mărturisirii (este o greșeala de drept, nu una de fapt – ea putea
să constate ce vrea din interogatoriu, dar nu avea voie să greșească luând în considerare numai
o parte din mărturisire – ori lua în considerare tot interogatoriul, ori nu li lua deloc); se încalcă
o regula de procedura privind legalitatea probei, nu interpretarea ei.
La fel pot exista calificări diferite – răspundere contractuala/răspundere delictuala – care
să privească dreptul substanțial (material) cu consecința aplicării unui sistem probatoriu greșit.
Problema aici este că în materie delictuala culpa trebuie dovedita, pe când în materie
contractuala ea este presupusa – instanța putea să ajungă la orice concluzie cu privire la
existenta sau nu a răspunderii, dar ea a neglijat o regula de drept substanțial cu consecințe
asupra sarcinii probei (intenta de recurs va spune că este anulabila hotărârea întrucât trebuie
reanalizata plecând de la alta premisa, de la alt tip de răspundere decât cel reținut de prima
instanța).
Tabloul motivelor de casare se relativizează foarte mult în funcție de viziunea
judecătorului din recurs (întotdeauna avocații tind să le extindă, judecători să le restrângă, iar
până la urma se ajunge la un compromis juridic).
4. Cererea de recurs și efectele ei
4.1. Cerințe formale intrinseci ale cererii de recurs
Art. 486 alin. (1) NCPC. Cererea de recurs trebuie să cuprindă:
a. Numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se
exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează
cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și prenumele
consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în cazul în care
recurentul locuiește în străinătate.
Sancțiunea incidentă este nulitatea expresă (diferit de apel, unde nulitatea este virtuală).
Spre deosebire de apel, devine foarte importantă și indicarea datelor de identificare ale
avocatului sau consilierului juridic care întocmește cererea.
b. Numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul
intimatului. Sancțiunea incidentă este nulitatea virtuală.

249
 Menționarea în cerere a datelor de identificare ale avocatului sau ale consilierului juridic
se va face numai în cazul în care cererea este făcută printr-un atare reprezentant convențional,
fără a mai constitui o obligație în acest sens.
După L. 310/2019, s-a adăugat mențiunea privind obligativitatea indicării de către
recurentul care își are domiciliul în străinătate a unui domiciliu ales în România.
În caz de nerespectare a acestei prevederi, nu există practic sancțiune, ci partea va fi citată
prin scrisoare recomandată la domiciliul din străinătate, conform tezei finale a art. 156 NCPC.
c. Indicarea hotărârii care se atacă – obiectul recursului. Sancțiunea incidentă
este nulitatea expresă.
d. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau,
după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Sancțiunea incidentă
este nulitatea expresă.
Motivele de nelegalitate trebuie depuse în termenul prevăzut pentru exercițiul recursului,
dar pot fi depuse printr-un memoriu separat, nu neapărat odată cu recursul, dar tot în interiorul
termenului de recurs
e. Semnătura părții sau a mandatarului părții, reprezentantul legal sau consilierul
juridic. Sancțiunea incidentă este nulitatea virtuală.
Recursul trebuie semnat de parte, însă poate fi semnat și de mandatar, caz în care
mandatarul trebuie să întrunească condițiile de la art. 83 alin. (2) NCPC, respectiv să fie soț
sau rudă până la gradul al doilea inclusiv al părții și să fie licențiat în drept.
Semnătura părții sau a mandatarului părții poate fi acoperită în tot cursul procesului în
fata instanței de recurs (ca la apel).
Dacă motivele de recurs nu se încadrează în cele expres prevăzute de lege, sancțiunea
este nulitatea expresă a recursului (recursul este o cale extraordinară de atac, astfel încât nu
poate fi exercitat decât pentru motivele anume prevăzute de lege, care nu presupun întregul
spectru al nedreptății).
Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de către instanță, caz în care nu
mai intervine nulitatea recursului (chiar dacă nu este motivat recursul, nu mai este anulat, dacă
instanța găsește ea însăși motive de ordine publică). Dacă legea nu dispune altfel, motivele de
casare care sunt de ordine publica pot fi ridicate și din oficiu de instanța, chiar după împlinirea
termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică. Deși
textul vorbește despre motive, în realitate sunt avute în vedere excepții de ordine publică,
deoarece motivele se invocă prin cererea de recurs, iar în cursul judecații mijlocul procesual de
invocare este excepția. Totuși, există anumite excepții de ordine publică ce pot fi invocate doar

250
până la un anumit termen (spre exemplu, excepția necompetenței materiale și teritoriale
exclusive).
Atunci când instanța invocă din oficiu motive de ordine publică, este obligată să le pună
în discuția părților. Totuși, dacă partea nu precizează motivele invocate, nu se poate plânge de
faptul că nici instanța nu le-a ridicat, întrucât invocarea motivelor de ordine publică rămâne la
discreția acesteia.
4.2. Cerințe extrinseci ale cererii de recurs
a. Se pot atașa înscrisuri noi (se pot folosi și alte înscrisuri decât cele depuse la
instanțele de fond), acestea fiind singurele probe admise în recurs. Trebuie depuse, din
perspectiva recurentului, odată cu cererea de recurs și, din perspectiva intimatului, odată cu
întâmpinarea. În mod excepțional, dacă recursul a fost declarat admisibil în principiu și
urmează a fi soluționat în ședința publica, pot fi depusa înscrisuri noi până la primul termen de
judecată.
Sancțiunea depășirii termenului este decăderea, art. 492 NCPC.
b. În privința taxei judiciare de timbru, întrucât recursul nu presupune analiza în
fond a cererilor, este prevăzută o taxă de timbru în sumă fixă (100 lei), cu excepția motivului
de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material). Acest motiv este singurul care presupune
analiza legii de drept substanțial (taxa de timbru este calculată la fel că la apel: 50% din
valoarea datorată la prima instanță, raportată numai la valoarea contestată).
Sancțiunea este nulitatea necondiționata de vătămare.
c. La cererea de recurs va trebui atașată (ipoteze alternative): împuternicirea
avocațială/delegația consilierului juridic, în măsura în care este semnat de către aceștia.
Lipsa mențiunilor și dovezilor referitoare la reprezentantul convențional nu mai este
sancționată cu nulitatea.
5. Efectele cererii de recurs
1) Investirea instanței de recurs.
2) Deschiderea posibilității de a cere suspendarea executării hotărârii.
Recursul, de regulă, nu este suspensiv de executare, dar legea prevede posibilitatea că
instanța de recurs să suspende executarea de la caz la caz (prin examinarea seriozității motivelor
de recurs sau altor aspecte precum pericolul de a nu obține întoarcerea executării pentru cel
care a formulat recursul, pericolum în mora generat de imposibilitatea repunerii părților în
situația anterioară).

251
 Obligație care subzistă numai dacă partea dorește să fie reprezentată convențional, în
condițiile în care, în prezent, în recurs nu mai este obligatorie reprezentarea prin avocat sau
consilier juridic.
Cererea de suspendare a executării se soluționează de către un complet al instanței de
recurs. Prin urmare, este un complet format din 3 judecători.
De principiu, se soluționează cu citarea părților și cu darea unei cauțiuni. Cauțiunea se
achita anticipat și se va pronunța o încheiere definitiva.
În ceea ce privește ICCJ că instanța de recurs în mod obișnuit, avem 3 ipoteze:
- cererea de suspendare vine înainte de dosarul de dosarul de recurs. În acest caz se
distribuie unui complet de 3 desemnat aleatoriu;
- cererea de suspendare vine după ce completul de filtru a fost investit (dosarul a ajuns
deja la ICCJ). În acest caz completul de filtru va fi cel care va soluționa cererea de suspendare;
- cererea de suspendare se formulează când există deja un termen fixat în ședință publică.
Va fi soluționată de completul care judecă cauza în ședință publică.
Dacă cererea de suspendare este făcut în momentul în care dosarul încă nu a ajuns la
recurs și s-a desemnat un complet de 3 judecători, numit aleatoriu, iar între timp, până la
soluționarea cererii, ajunge dosarul și se desemnează un complet de titlu, competența rămâne
câștigată în legătura cu cererea de suspendare pentru completul inițial desemnat.
Se suspendă numai după plata unei cauțiuni.
Sunt anumite cereri în care recursul este suspensiv de drept (art. 484 alin. (1)):
- în materie de contencios administrativ recursul suspenda executarea fără să faci nicio
cerere, în virtutea legii;
- desființarea de construcții, plantații sau alte așezări fixe.
6. Depunerea cererii de recurs
Cererea de recurs se depune la instanța care a pronunțat hotărârea.
La fel că și în cazul apelului, odată ce trece termenul de recurs pentru toate părțile, cererea
de recurs va fi înaintata instanței superioare (ICCJ sau altei instanțe special prevăzute) și acolo
se va face regularizarea care consta în solicitarea de a se rectifica eventualele vicii în
termen de 10 zile. La expirarea acestui termen, fie că se rectifică, fie că nu, instanța comunică
intimatului cererea de recurs. El are la dispoziție 30 de zile să facă întâmpinare (dublu față de
apel) și se poate face răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de către recurent.
La ICCJ ajunge dosarul, se stabilește aleatoriu un complet de titlu și nu se mai face
procedura de regularizare, pentru că după ce se primesc întâmpinarea și răspunsul la
întâmpinare se va face un raport de către completul de filtru.

252
 A fost abrogată pentru viitor procedura de filtru – se aplica numai procedurilor la ICCJ.
7. Judecarea recursului și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de
recurs
Art. 496 NCPC. Admiterea în principiu a recursului presupune judecarea recursului în
ședință publică (nu înseamnă admiterea recursului pe fond).
În ceea ce privește probele, în recurs sunt admisibile numai înscrisurile noi (neutilizate
în celelalte grade). Se depun odată cu cererea de recurs sau cu întâmpinarea, însă în ceea ce
privește judecarea în ședință publică, ele se pot depune și la primul termen (art. 492 NCPC
doar dacă se ajunge în ședință publică).
Nu se aplică unei judecări cu casare cu reținere unde se judecă pe fond în fața
judecătorilor din recurs!
Art. 498 NCPC. În ceea ce privește soluțiile, instanța poate admite, respinge, anula sau
constata perimarea recursului:
a. admiterea recursului – singura soluție posibilă este casarea hotărârii atacate,
casare care poate fi în tot sau în parte, cu trimitere sau cu reținere (potrivit distincțiilor făcute
de art. 497-498 NCPC);
b. respingerea recursului în anumite ipoteze:
- dacă motivele de casare sunt neîntemeiate sau vădit nefondate și deci hotărârea atacată
este considerată legală;
- dacă hotărârea atacata nu este susceptibilă de recurs sau recursul a fost exercitat omisso
medio – respingere ca inadmisibil;
- dacă recursul nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege – respingere ca tardiv;
- dacă recursul a fost introdus de o persoană căreia legea nu îi recunoaște calitatea
procesuală activă – respingere ca fiind introdus de o persoana fără calitate;
- dacă recurentul nu justifică interes – respingere ca fiind lipsit de interes.
c. anularea recursului în anumite ipoteze:
- în cazul în care recursul nu a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă;
- în cazul în care recursul nu este motivat;
- dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488;
- dacă recursul nu este timbrat;
- dacă recursul a fost introdus de o persoană care nu-și justifică calitatea de reprezentant;
d. perimarea recursului se constată în condițiile art. 416 și urm. NCPC, dacă
recursul a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni de la ultimul act de
procedură îndeplinit de părți sau de instanță.

253
 7.1. Soluțiile pe care le poate pronunța ICCJ
a. Anulează, constată perimarea recursului, respinge în temeiul unei excepții
peremptorii;
b. respinge recursul ca nefondat. Dacă recurentul invocă un motiv greșit, se
respinge ca inadmisibil.
c. Admite recursul și casează hotărârea:
 Instanța admite recursul, casează hotărârea și trimite spre rejudecare. ICCJ nu
rejudecă fondul. De obicei face așa. Doar în 2 ipoteze casează cu reținere: când s-a încălcat
autoritatea de lucru judecat și când s-au depășit limitele puterii judecătorești. Se aplică o
singură data! (L. 310/2019). Dacă revine cauza la ea, ICCJ casează cu reținere și rejudecă
fondul. ICCJ poate trimite spre rejudecare la prima instanța sau la instanța de apel, depinde
care este motivul de casare:
- dacă motivul de casare este nemotivarea hotărârii de apel (cea de primă instanță fiind
motivată) atunci casează și trimite la instanța de apel (care va rejudeca și va motiva);
- dacă nici cea din prima instanță, nici cea din apel nu este motivată atunci le casează pe
amândouă și trimite la prima instanță (de regulă se trimite la instanța de apel);
Exemplu 1: în prima instanță s-a judecat fără citarea părților. Una dintre părți a făcut apel
și a solicitat să se admită apelul, pentru că nu a fost citată și să se trimită cauza spre rejudecare
la prima instanță și instanța de apel a respins apelul. Dacă instanța de recurs îi dă dreptate părții,
atunci nu va mai trimite la instanța de apel, pentru că în apel tocmai ce zisese partea că, dacă
se admite apelul să se trimită la prima instanță. Soluția instanței de recurs va fi admiterea
recursului, casarea hotărârii instanței de apel, admiterea apelului, anularea hotărârii pronunțate
în prima instanță (ca efect al admiterii apelului) și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceasta
din urmă.
Exemplu 2: nemotivarea a vizat hotărârea de apel, soluția va fi casarea hotărârii instanței
de apel și trimiterea spre rejudecare la această instanță.
ICCJ poate trimite spre rejudecare și altei instanțe de același grad ca cea a cărei hotărâre
este casată. Art. 497 NCPC spune că atunci când interesele bunei administrări a justiției o
cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanțe de același grad, cu excepția casării pentru
lipsa de competenta, când cauza va fi trimisă instanței competente sau organului competent.
Aceasta prevedere ascunde o marjă de apreciere în favoarea instanței de recurs ce echivalează
cu o strămutare mascată, bazată pe încrederea pe care o are ICCJ într-o instanță sau în alta (este
vorba de o neîncredere specifică strămutărilor, desprinsă de orice motiv). De asemenea, poate
fi vorba și de faptul că numărul incompatibilităților existente la instanța care a pronunțat

254
hotărârea este unul semnificativ care ar genera dificultăți în organizarea unui complet în caz de
rejudecare a pricinii (această situație se poate naște în contextul în care casarea la ICCJ nu este
singulară, ICCJ putând să caseze cu trimitere de câte ori vrea, ceea ce înseamnă că, de fiecare
dată, va trimite la aceeași instanță. Cu cât sunt mai multe casări, cu atât șansele ca un judecător
să nu se fi pronunțat deja în cauza respectivă sunt mai mici). În acest caz ICCJ anticipează
faptul că pricina nu se va putea rejudeca la o anumită instanță și își dă seama că trimiterea la
acea instanța înseamnă blocarea litigiului pentru câteva termene până când judecătorii își dau
seama cine poate și cine nu poate să judece (pentru ca în final să se ajungă la soluția trimiterii
la altă instanță). ICCJ nu face decât să accelereze acest proces, luând ea inițiativa trimiterii la
altă instanță.
 instanța casează hotărârea și trimite cauza instanței competente sau unui organ
cu activitate jurisdicțională competent. Aceasta se întâmplă atunci când motivul de recurs
admis a vizat necompetența instanței. Greșita admitere a necompetenței. S-a invocat în primă
instanță, s-a respins, în apel s-a atacat soluția care s-a menținut și se face recurs, motivul de
necompetență fiind de ordine publică. Prin natura ei se poate face doar o singură dată.
Observație! În materia contenciosului, când sentința va rejudeca litigiul în fond sau când
hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă s-a făcut în lipsa
părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului
(cumulativ), cauza se va trimite o singură dată spre rejudecare.
 instanța casează hotărârea și respinge cererea ca inadmisibilă în cazul depășirii
puterii judecătorești de către instanțele de fond sau în caz de încălcare a autorității de
lucru judecat. În aceste situații nu se mai trimite spre rejudecare (că nu are de ce).
Tot aici intră și situația în care ICCJ constată că pricina este de competența instanțelor
altui stat (ceea ce este tot o inadmisibilitate) sau este de competența unui organ fără activitate
jurisdicțională.
Aceste reguli nu se aplică în materia contenciosului administrativ. În această materie
instanța de recurs (fie că este ICCJ, fie că este altă instanță) dacă casează hotărârea, va rejudeca
chiar ea litigiul în fond (casare cu reținere), cu doua excepții (casare cu trimitere):
- când prima instanță (în contencios nu avem apel) nu a judecat fondul (s-a pronunțat pe
baza unei excepții peremptorii);
- când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citata, atât la administrarea
probelor, cat și la dezbaterea fondului (lipsa de contradictorialitate totala – dacă partea a fost
citată la unul dintre aceste două momente cheie, se casează, dar nu cu trimitere, ci cu reținere).

255
 Mai mult, în contencios administrativ casarea nu poate avea loc decât o singură dată
în cursul procesului.
ICCJ rareori se atinge de fond (ea este mai specială și ar trebui să comparam fondul cu
munca câmpului). Ea discută numai legea (procedura) și eventual, dacă sunt probleme ce impun
refacerea probatoriului, va trimite instanțelor de fond (mai jos).
7.2. Soluțiile pe care le pot pronunța alte instanțe de recurs
Alte instanțe pot fi fie cele de contencios administrativ sau instanțe civile (numai în
materie de tranzacție, achiesare, renunțare la judecată, renunțare la drept, perimare,
necompetența instanțelor române sau competența unui organ fără activitate jurisdicțională și
altele de acest gen).
Soluțiile pot fi de admitere, respingere, anulare sau constatare a perimării.
Cele mai multe casări sunt cu reținere (dacă se impune refacerea probatoriului, se va
casa cu reținere, iar acesta va fi refăcut de aceeași instanță).
Sunt și casări cu trimitere, dar ele se fac în mod excepțional:
- în materia contenciosului administrativ (numai dacă în prima instanța s-a pronunțat
asupra unei excepții peremptorii (prescripția) și instanța de apel a respins apelul și a zis că este
prescrisă, instanța de recurs va zice că nu este prescrisă și va trimite spre rejudecare în apel,
pentru că nu s-a judecat fondul deloc);
- în situația în care judecata s-a facula în lipsa părții care nu a fost citată atât la
administrarea probelor, cât și la dezbateri.
Prevederile referitoare la trimiterea la instanța competentă în măsura în care s-au depășit
puterile judecătorești sau se încălcat autoritatea de lucru judecat și se respinge cererea ca
inadmisibila se aplica și în acest caz.
8. Forma hotărârii de recurs și efectele acesteia
8.1. Forma hotărârii de recurs
Art. 499 NCPC. Are o particularitate: considerentele cuprind numai motivele de
casare invocate și analiza acestora (nu se mai spune toată povestea: ce s-a întâmplat în prima
instanță, ce s-a întâmplat în apel etc. Este logic, pentru că, dacă vrei să vezi ce s-a întâmplat la
celelalte două instanțe, citești hotărârile de acolo).
Dacă recursul nu se analizează în fond, considerente vor surprinde numai motivarea
soluției, fără analizarea motivelor de casare (e.g. în cazul în care recursul este netimbrat, se
spune că recursul este netimbrat punct, nu se mai analizează și motivele în ipoteza în care ar fi
fost timbrat).

256
 Motivarea se face în 30 de zile de la pronunțare (gluma, hihi). Pe cat de ferm este acest
termen, pe atât de relativ. Cu toate acestea, a spus că este un termen de recomandare, nu în
sensul că el nu ar trebui respectat, ci în sensul că nerespectarea lui nu atrage sancțiunea nulității,
ci numai sancțiuni de ordin administrativ (disciplinare). În practică, instanțele au luat acest
termen ca pe un veritabil termen de recomandare și există termene de motivare chiar și 1 an.
Nu se poate amâna mai mult de 90 de zile.
8.2. Efectele hotărârii de recurs
Art. 500 NCPC. Ele sunt puse în legătură strictă cu faptul că o hotărâre devine
executorie după apel, dar caracterul executoriu presupune că executarea se face pe riscul
creditorului. Această executare este limitată de recursul făcut de partea adversă care, dacă își
va produce efectele, hotărârea atacată nu va mai avea nicio putere, actele de executare sau de
asigurare făcute în baza hotărârii atacate sunt desființate de drept (fără măcar că instanța de
recurs să dispună ceva) și instanța de recurs, chiar și din oficiu, poate dispune întoarcerea
executării chiar prin dispozitiv. Este o derogare de la judecata non ex officio. Dacă nu o
dispune, ar putea să o dispună instanța care rejudeca fondul după casare (uneori instanța de
recurs nu dispune pentru că nu știe că s-a executat). Uneori este posibil să fi fost executată.
Dacă se admite apelul și se dispune rejudecarea. Se trimite dosarul la instanța de apel sau
de primă instanță. În primă instanță este necitat. Face apel, se respinge. Face recurs, se admite,
casează hotărârea din apel și se trimite în primă instanță. Este o situație rară. Trebuie să fi într-
un caz în care instanța de apel trimite spre rejudecare.
8.3. Rejudecarea în fond după casare
1) Casarea cu trimitere și casarea cu reținere (ICCJ nu casează decât cu trimitere, restul
instanțelor, de principiu, cu reținere).
Aceasta clasificare contează în privința incompatibilităților, pentru că la casarea cu
reținere judecători care au admis recursul sunt compatibili să judece și pe fond, nefiind caz de
incompatibilitate, în timp ce la casarea cu trimitere judecători care au judecat în prima instanță
sau în apel devin incompatibili, cu excepția cazului în care se pronunță asupra altor chestiuni
decât cele dezlegate de instanța de recurs (art. 41 alin. (1)).
Contează și în ceea ce privește introducerea în proces a unor terți. Dacă se casează cu
reținere, se mai pot face numai intervenții accesorii, în timp ce dacă se casează cu trimitere la
prima instanța, se poate face cerere de intervenție principală, de chemare în garanție de către
reclamant, se deschid niște posibilități de atragere a terților sau instanța poate invoca din oficiu
participarea unui terț sau să o pună în discuția părților.

257
 De asemenea, aceasta clasificare are importanță în privința căilor de atac, pentru că la
casarea cu reținere se pronunță o hotărâre care este definitivă, în timp ce la casarea cu trimitere
se pronunță, după rejudecare, o hotărâre care la rândul ei este supusă căilor de atac.
2) Casarea este totală sau parțială. De obicei acest lucru nu este menționat expres, ci se
deduce din considerente dacă este totală sau parțială (unele sunt evident totale, căci, dacă este
vorba de o necompetență, spre exemplu, casarea este evident totală, instanța nu poate fi
competentă pentru niște elemente ale hotărârii și necompetentă pentru altele. La fel și la
incompatibilitate sau nemotivare). Se determină limitele judecării. Se casează pentru
necompetență, se reia procesul de la 0. Eventual unele probe pot fi conservate. Dacă se casează
pentru nesemnarea minutei, se reia de la dezbateri. Dacă este nemotivată hotărârea, ne
întoarcem tot la dezbateri. Sau nu a fost citată când trebuia să fie, nemaiavând termenul în
cunoștință. Contează să știi momentul pentru a vedea cine mai poate interveni în proces.
Sunt și situații (precum pct. 5) unde sunt nulități parțiale. De exemplu, când instanța
constată că partea nu a fost legal citata la ultimul termen din apel, trimite spre rejudecare, dar
nu pentru toată dezbaterea din apel, ci doar pentru ultima ședință, pentru că atât este nul de
acolo. Administrarea probelor din apel nu se mai reia, este valabilă. La fel și dacă este
nesemnată minuta, instanța de recurs trimite spre rejudecare (normal ar trebui să trimită în faza
deliberării, dar dacă în faza deliberării nu poate trimite, pentru că nu pot delibera judecătorii
care nu au audiat părțile, iar cei care i-au audiat au devenit incompatibili, se va trimite la
ultimul) la ultimul termen la care au avut loc dezbaterile, să asculte judecătorii părțile, să
rămână în pronunțare, să pronunțe o hotărâre pe care să o semneze.
Această clasificare are relevanță sub aspectul introducerii unor terți în proces. La o casare
totală pentru necompetență se trimite spre rejudecare la o altă instanță unde se va relua procesul
de la 0 și partea poate modifica cererea de chemare în judecată, fiind la primul termen. Dacă
se casează și se trimite la prima instanță, pentru că judecătorul care a intrat la al treilea termen
era incompatibil (casare parțială), cererea nu mai poate fi modificată, pentru că casarea cu
trimitere este până la al treilea termen de la prima instanța (de acolo se va anula).
8.4. Reguli comune privind rejudecarea fondului după casare
Hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru rejudecarea fondului după casare
(indiferent că este cu reținere sau cu trimitere. Dacă este cu reținere este mai simplu de înțeles,
pentru că sunt aceiași judecători care nu își schimbă opinia). Practic, la casarea cu trimitere,
problemele de drept dezlegate sunt obligatorii. Chiar dacă ar cuprinde sfaturi, indicii cu
privire la probe sau situația de fapt, ele nu sunt obligatorii.

258
 Aici este o diferență fata de apel, unde erau obligatorii problemele de drept dezlegate și
necesitatea administrării unor probe (art. 479). În ceea ce privește rejudecarea după casare,
instanța care rejudecă nu mai este ținută de administrarea unor probe, pentru simplul fapt că
ICCJ nu are cum să spună despre necesitatea administrării unor probe, ele căzând în sfera
fondului. Ar putea face referiri la necesitatea administrării unor probe, dar ar fi un exces de zel.
În ceea ce privește probele, după casarea cu reținere sau cu trimitere se pot administra
probele specifice fondului. Ambele sunt în fond. Așadar putem administra orice probă care
respectă legea, ca și cum am fi pentru prima dată în fond.
Când se dispune casare cu trimitere nu apar probleme: se trimite în apel, se administrează
probele specifice apelului. Problemele apar la casarea cu reținere, unde instanța de recurs,
casând hotărârea și admițând cererea, acordă termen pentru judecarea pe fond a pricinii. Aici
apăre problema ce probe se administrează.
Unii zic că tot înscrisuri pentru că suntem în fata instanței de recurs. Alții spun că suntem
în fața instanței de recurs, dar aceasta nu mai judecă recursul, ea rejudecă după admiterea
recursului (or regula înscrisurilor noi se aplică numai recursului).
Legiuitorul a pus capăt unei practici neunitare și a zis că se aplică probele din recurs
numai fazei recursului. După ce s-a admis recursul și se rejudecă fondul, instanța de recurs va
aplica reguli de fond (și atunci ICCJ a spus că este de acord, dar că ea va casa numai cu trimitere
pe viitor) (art. 501 alin. (4)).
Recurentului nu se poate agrava situația în propria cale de atac, cu aceleași precizări de
la apel. Este posibil însă un recurs incident! Exact ca la apel (art. 502).
SECȚIUNEA IV– CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
Caracteristica principală a căilor de atac de retractare este faptul că nu presupun un
control judiciar pe cale ierarhică. Așa cum le spune numele, “retractare”, au la bază o retragere
a hotărârii, venită chiar din partea instanței care a pronunțat-o, de principiu, pe aspecte care
nu pun în discuție autoritatea de lucru judecat. Astfel, caracteristica generală a căilor de
retractare este să nu procedeze la o rejudecare a procesului. Prin ipoteză, ne aflam în situații de
hotărâri care fie sunt definitive, fie au alte caracteristici care nu presupun un control obișnuit
de reformare. Logica nu cade pe critică și cenzură. Este vorba de înlăturarea uneori nelegalități
sau netemeinicii generate de factori necunoscuți de instanță.
Sunt căi extremisim de strict interpretate și folosite. Efectul lor este asupra unei hotărâri
care produce efecte în circuitul civil. Motivele sunt înguste și se interpretează la fel de îngust.

259
 Contestația în anulare este definită ca o cale de retractare extraordinară, nesuspensivă
de executare și nedevolutivă. Din perspectiva felurilor ei, exista o definiție/clasificare
doctrinara:
- contestația în anulare de drept comun (obișnuită) care se exercita împotriva oricărei
hotărâri definitive, indiferent de instanța care a dat-o;
- contestația în anulare specială. Poarta această denumire, pentru că este destinată, de
principiu, numai hotărârilor pronunțate în recurs. Printr-o extrapolare, va fi utilizată, în unele
cazuri, și hotărârilor date în apel, dar care nu au drept de recurs.
1. Contestația în anulare de drept comun
1.1. Motivele
Art. 503 NCPC.
1) Contestatorul (partea) nu a fost (legal) citat și nici nu a fost prezent la
termenul la care a avut loc judecata (atunci când au avut loc dezbaterile finale, ultimul
termen).
Este o citare nelegală, totală sau nu ești citat în termen. Din start, nu ne aflam în situația
în care partea nu a fost citata cândva în cursul judecații, ci este necesar că lipsa citarii să fi
intervenit chiar la momentul la care au avut loc dezbaterile finale. Observații:
a. Trebuie că procedura respectiv[ să impună citarea (să nu ne aflam în fata
unei proceduri în care fie se face fără citare, fie citarea este lăsata la aprecierea instanței (în
materia ordonanței președințiale)).
b. Lipsa citarii trebuie să fi intervenit doar la momentul dezbaterilor.
Dacă partea a fost citată sau nu se impunea citarea, dar hotărârea nu a fost comunicată,
nu există deschisă calea în contestație în anulare, ci este deschisă calea apelului sau
recursului, pentru că nefiind comunicata hotărârea, înseamnă că nu a început să curgă termenul
de apel sau de recurs. Contestația în anulare nu poate fi exercitată decât atunci când hotărârea
este definitivă. Prin urmare, dacă hotărârea nu a fost legal comunicată (a fot comunicată la o
altă adresă de exemplu), termenul de apel sau de recurs nu a început să curgă, deci nu suntem
în fata unei hotărâri definitive.
Sunt situații în care termenul curge de la pronunțare. La judecată nu ai fost citat.
Termenul curge de la pronunțare și l-ai pierdut, nefiind citat. Nici în acest caz nu ai contestație
în anulare. Doctrina și jurisprudența au zis așa: când termenul curge de la pronunțare, citarea
la primul termen joacă rolul unei veritabile comunicări a hotărârii. Deci citarea și comunicarea
sunt inseparabile. Tot apel sau recurs faci și acolo se unesc problemele. Dacă se constată că ai
fost nelegal citat, înseamnă că ești în termen și este admisibilă calea de atac.

260
 Mențiunea este importantă, pentru că, de foarte multe ori, lipsa de citare are la bază un
element care se va reflecta și în comunicarea hotărârii. Astfel, lipsa de citare poate fi un
eveniment totalmente izolat pentru termenul la care au avut loc dezbaterile (a fost căscat
grefierul și a uitat să facă citarea), dar este posibil să aibă la bază o greșeală ce ține de numărul
de apartament al persoanei care trebuie citată. Astfel, dacă în loc de apt. 87 s-a pus apt. 97,
lipsa de citare legală la momentul dezbaterilor se va afla și la momentul comunicării, pentru că
nu are cine între timp să avertizeze că citarea nu a fost bine făcută. Dacă comunicarea hotărârii
nu este nici ea conform legii, partea nu trebuie să exercite contestație în anulare, pentru că
pierzând timpul cu aceasta, o să piardă timpul să facă în recurs. contestație în anulare va fi
respinsă ca inadmisibila, în schimb, în timp, partea va ieși din termenul de recurs (când va afla
că contestația în anulare este inadmisibilă, nu are când să facă recurs).
În plus, dacă procedura a fost fără citare (sechestru asigurator) și nu s-a comunicat nici
hotărârea, partea are deschisă calea apelului, nu a contestației în anulare.
Motivul că nu a fost citat nu înseamnă neapărat lipsa efectivă a procedurii de citare, ci în
acest concept de a nu fi citat intră și:
- viciile procedurii de citare (există procesul-verbal de citare, dar nu este semnat de
agentul procedural);
- a fost citația făcută, dar nu s-a încadrat în termen (5 zile înainte de termen sau în mai
puțin de 24h în ipoteza în care judecătorul a dispus termenul la 24h).
Mai corect ar fi să spunem că nu a fost citat sau nu a fost legal citat.
1.2. Condițiile de admisibilitate
Acestea sunt mai dificile decât motivele. Acest lucru este logic, pentru că ne aflăm în fața
unor căi extraordinare de atac, care sunt de retractare, adică legiuitorul le-a privit cu o și mai
mare rezervă. Dacă recursul a fost privit de legiuitor ca o cale extraordinară, dar privit cu bună-
voință din punctul de vedere al condițiilor de exercițiu (era suficient să fie o hotărâre pronunțata
în apel), la contestația în anulare, pe lângă faptul că a pus niște motive limitativ prevăzute de
lege, a limitat exercițiul lor printr-o serie de condiții care sunt foarte restrictive (este clară voința
legiuitorului ca utilizarea acestor căi de atac să fie una cât mai rarisimă posibil).
1) Hotărârea trebuie să fie definitivă
Astfel, trebuie să fim atenți la acele hotărâri în care legiuitorul a precizat că nu sunt
supuse niciunei căi de atac. Aici contează distincția între hotărâre definitiva și hotărâre
nesupusă niciunei căi de atac. Astfel, hotărârea definitivă este hotărârea împotriva căreia nu se
mai poate face recurs, dar se poate face contestație în anulare. Atunci când legea spune “nicio
cale de atac” nu există nici recurs, nici contestație în anulare, nici revizuire. Când legiuitorul

261
spune “nicio cale de atac” avertizează asupra inadmisibilității unei căi de retractare. De
exemplu, în materia divorțului când se pronunță prin acordul părților, nu este nicio cale de atac
cu privire la divorț, hotărârea de declinare sau asigurarea de probe. La strămutare hotărârea
este definitivă.
2) Motivul să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului (prin
căile de reformare)
Trebuie să fi avut o necitare la momentul la care au avut loc dezbaterile, dar această
necitarea nu putea fi invocată prin apel sau prin recurs. Necitarea trebuia să apară, teoretic, în
recurs. Dacă apare în apel, este o problemă, pentru că te întreabă dacă nu ai fost legal citat în
apel, de ce nu ai invocat în recurs. Dacă nu ai fost legal la prima instanța, ai două probleme: te
întreabă de ce nu ai invocat în apel și de ce nu ai invocat, ulterior, în recurs problema respectivă.
Astfel, deja este o dilemă din care este greu de ieșit, pentru că dacă spui “am invocat în
recurs și recursul s-a respins”, o să-ți spună că este închisă calea contestației în anulare, pentru
că instanța în acest caz nu rejudecă ceea ce s-a judecat în recurs. În contestație în anulare nu se
reiau dezbaterile din recurs sau din apel, pentru că există autoritate de lucru judecat: dacă nu ai
fost legal citat în apel, ai făcut recurs invocând acest lucru, iar instanța de recurs a spus că
partea a fost legal citată și i se pare ei că nu a fost. Dacă instanța a spus acest lucru, contestația
în anulare este închisă.
Prin urmare, partea trebuie să se afle în ipoteza în care nu a putut să invoce, pentru că
dacă a invocat este clar că i s-a spus care este soluția. Să nu fi putut invoca este doar în recurs,
pentru că dacă este în apel, poți invoca în recurs. Altă ipoteza este cea a apelului în care nu
exista calea de atac a recursului.
Exista 2 excepții de la regula 2:
- motivul a fost invocat în recurs, dar a fost respins, pentru că avea nevoie de verificări
de fapt incompatibile cu recursul;
E.g. stabiliea domiciliului real cu martori. Respinge recursul ca neîntemeiat.
E.g. partea a spus că nu a fost legal citată, pentru că adresa ei nu este cea corectă. Instanța
de recurs se uită pe buletin și vede că adresa este corectă, partea spune că în fapt stă în altă
parte și poate veni cu niște martori să demonstreze acest lucru. Instanța va respinge, pentru că
nu putea să dovedească lucrul respectiv, ceea ce propunea partea ca fiind probatoriu nu era
acceptat în recurs. Instanța de recurs nu putea verifica decât cel mult un document, documentul
era neclar. Varianta cu situația de fapt pe care instanța de recurs trebuia să răstoarne prezumția
rezultată din document, nu era corectă. Instanța de recurs a respins recursul pe motiv că nu a
fost legal citata în apel, dar respingerea s-a făcut pe ideea că este inacceptabilă analiza situației

262
de fapt care consta în a demonstra că situația reală este alta decât cea rezultat din actele de stare
civilă (pe teoria domiciliul de fapt).
Ideea ce trebuie reținută: partea a invocat în recurs, dar recursul a fost respins pentru
aspecte ce țin de imposibilitatea instanței de recurs de a intra pe analiza situației de fapt vizând
chestiunea de citare.
- când motivul a fost invocat în recurs, dar recursul a fost respins fără culpa părții și
fără a fi cercetat în fond.
Practic, nu s-a mai ajuns la analiza motivelor de recurs, pentru că el s-a respins fără o
analiză asupra motivelor de recurs (s-a anulat, s-a perimat), dar totuși trebuie să nu fi fost culpa
părții. În legătură cu această excepție nu prea există cazuri de aplicare. Excepția este preluată
din VCPC, unde motivul de recurs a fost invocat prin cererea de recurs, dar recursul a fost
respins fără a fi cercetat în fond.
Nu era condiția de a nu exista culpa părții. Cu alte cuvinte, ți se respingea recursul din
culpa ta, fără a fi analizat pe fond și în acest mod, nu se mai analiza problema nelegalei citări
la instanța de apel. În practica judiciară au fost critici: din moment ce s-a respins recursul din
culpa părții, cum îi mai dă instanța posibilitatea să facă contestație în anulare, pentru că, dacă
nu era culpa ei, avea posibilitatea să se judece în recurs și să câștige, astfel încât textul a fost
completat. Această completare, face că excepția să fie rar întâlnită (este foarte greu ca recursul
să fie respins fără culpa părții. De aceea VCPC nu reținea condiția culpei părții, pentru că era
de plano lipsa părții dacă s-a respins recursul). Astfel, textul rămâne fără o aplicație concretă,
faptul că s-a adăugat “fără culpa părții” lasă ca aplicația să fie pur teoretică.
În consecință, contestația în anulare va fi și mai greu de exercitat în NCPC decât în VCPC
(era suficient ca recursul să fi fost respins fără a fi analizat în fond, nu conta de ce).
Actualmente, partea trebuie să demonstreze că recursul i-a fost respins și că i s-a respins fără
să fi fost vinovat.
3) Nu se poate face o nouă contestație în anulare către aceeași parte, chiar
dacă se invocă motive diferite
Această condiție este o particularizare a unei reguli privind nulitatea, conform căreia
atunci când există mai multe motive de nulitate a unui act de procedură, trebuie invocate toate
de odată. Legiuitorul a simit nevoia să particularizeze această regulă în materie de contestație
în anulare. Astfel, dacă partea a făcut o contestație în anulare, nu mai poate face una nouă, chiar
dacă invoca alte motive. Cu alte cuvinte, partea având 4 motive de contestație în anulare, să nu
facă 4 contestații și să vadă dacă nu-i iese prima s-o facă pe a doua și tot așa. Logica este aceea
de ordine procedurală, de împiedicarea abuzului de drept.

263
 Este important de subliniat că, la fel ca în cazul contestației în anulare specială,
contestația în anulare are o particularitate: toate motivele sunt apărute la momentul pronunțării
hotărârii. Deci ele nu sunt niște motive (ca la revizuirea) care apar unul azi, al doilea mâine etc.
Toate motivele de contestație în anulare există la momentul pronunțării sau comunicării
hotărârii!
Din acest motiv s-a renunțat la vechea formulare, conform căreia “nu se poate face o
nouă contestație în anulare, de către aceeași parte, pentru motive care erau cunoscute la data
celei dintâi”. Această formulare era inutilă, deoarece prin natura motivelor sunt toate cunoscute
la momentul comunicări hotărârii, nu sunt dintre cele care să apară ulterior.
2. Contestația în anulare specială
2.1. Motivele
1) Hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de către o instanța necompetentă
absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței (compunerea sau
constituirea completului de judecată) și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța
de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia
Competența este cea materială, teritorială exclusivă și cea generală.
În ceea ce privește încălcarea regulilor privind alcătuirea instanței avem:
- incompatibilitățile absolute (pot fi invocate direct în recurs);
- problemele legate de distribuirea aleatorie a dosarului;
- continuitatea completului de judecată, adică schimbarea judecătorilor vor avea un
motiv temeinic. Și aceste elemente sunt cunoscute la data comunicării hotărârii.
Excepția corespunzătoare (excepția de necompetență sau excepția greșitei compuneri sau
constituiri ale completului) trebuie să fi fost invocată, dar instanța de recurs a omis să se
pronunțe asupra acesteia. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi aceasta precizare, lucrurile ar fi mai
simple: ar fi o necompetență absolută sau o greșită alcătuire, dar nu este suficient. Astfel,
trebuie că partea să fi invocat aceasta excepție în fata instanței de recurs, iar aceasta din urma
avea mai multe atitudini posibile:
- să o admită. Nu este cazul pentru că dacă o admitea, nu mai ajungeam la contestație în
anulare;
- să o respingă. Nu mai este contestație în anulare, pentru că ar trebui că partea să înfrângă
în contestație în anulare ce a spus instanța de recurs, iar acest lucru nu este permis;
- instanța a omis să se pronunțe (cea mai rară ipoteză).
Legea spune “excepția corespunzătoare”, astfel încât se deduce că nu ne aflăm în fața
unei contestații în anulare admisibile dacă problema de necompetență sau greșită alcătuire a

264
completului de judecată a apărut în apel, iar în recurs s-a invocat ca motiv de recurs greșita
dezlegare a problemei necompetenței sau a compunerii completului de judecată de către
instanța de apel. În acest caz, nu este o excepție, ci este un motiv de recurs. Astfel, totul se
reduce la o problema apăruta în fata instanței de recurs. Acest lucru produce anumite
consecințe, pentru că la competența materială și teritorială nu poate fi necompetentă material
sau teritorial doar instanța de recurs. Ea eventual este necompetentă ca urmare a necompetenței
de primă instanță și care s-a repercutat asupra celei superioare. Prin urmare, problema nu este
a instanței de recurs, ci este a primei instanțe care nu a fost competentă și care a determinat
necompetența instanței de apel, care a generat necompetența instanței de recurs. Strict vorbind,
instanța de recurs este competentă, pentru că trebuie să fie ICCJ sau o alta instanță dacă prevede
legea (este greu să fie ea însăși necompetentă material).
Așadar, partea nu poate valorifica nici competența materială, nici cea teritorială, în
schimb poate valorifica necompetența generală sau cea a instanțelor romane. Acestea din urmă
pot fi invocate și direct în recurs (nu ca motiv de recurs).
/!\ Distincție între motive și excepții:
- când s-a respins un apel, partea face motive de recurs, criticând ceea ce i s-a întâmplat
în apel. Astfel, dacă prima instanță era necompetentă material și partea a invocat în apel
necompetența primei instanțe (care a respins-o) este motiv de recurs (partea nu invocă în recurs
o excepție);
- excepția este în legătură cu o procedură în curs. Partea invocă în recurs o excepție
când chiar instanța de recurs este necompetentă (celelalte fiind competente sau nepunând în
discuție competența lor). Cu alte cuvinte, singura ipoteză în care partea poate veni în recurs să
zică că instanța de recurs este necompetentă (la prima vedere singura) este necompetența
generală sau cea a instanțelor romane (partea nu este obligată să facă un motiv de recurs).
La greșita alcătuire a instanței, partea nu poate spune că invoca excepția greșitei alcătuiri
a instanței din apel. În acest caz nu este o excepție, partea invocă în recurs motivul de apel
constând în greșita compunere sau alcătuire a instanței din apel. Cu alte cuvinte, trebuie să fie
o greșită alcătuire a instanței de recurs (e.g. partea a invocat că unul dintre judecătorii din recurs
este incompatibili și instanța de recurs s-a făcut că ploua și i-a dat părții cuvântul pe fond).
2) Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale
Acest motiv seamănă cu îndreptarea erorilor materiale, însă procedurile diferă după
importanța greșelii în rezultatul final. La îndreptarea erorilor materiale era vorba de erori
materiale care nu influențează soluția (X în loc de Y), pe când aici, este o greșeală materială,
teoretic, sub aspectul fizionomiei seamănă cu cealaltă, însă are o pondere semnificativă,

265
determinantă în rezultatul final al procesului. De exemplu, judecătorul nu a văzut că la dosar
există foaia de vărsământ cu care s-a achitat taxa judiciară de timbru și a anulat cererea ca
netimbrată (greșeală materială). Dacă ar fi fost o propoziție care să zică că “taxa de timbru prin
foaie x” și în cazul în care instanța ar fi greșit numărul paginii, s-ar fi mers pe îndreptare, pe
când aici, instanța nu a văzut deloc foaia și atunci a tras concluzia că cererea era netimbrată,
astfel încât a anulat recursul.
De exemplu, instanța nu a văzut chitanța din dosar sau grefierul n-a cusut chitanța și a
anulat recursul. Inițial nu se accepta, dar acum este văzută ca o eroare materială., chiar dacă
judecătorul în cazul al doilea nu a comis o greșeală. Sau se respinge recursul ca tardiv bazându-
se pe viza de primire la registratură. Nu se observă că este și un plic cu data corectă.
Prin urmare, trebuie să fie erori materiale și nu erori de judecată sau de apreciere a
probelor. Astfel, nu intră în această ecuație ipoteza în care judecătorul nu a observat că una
dintre părți este scutită de taxa de timbru (greșeală de judecată). O altă ipoteză: instanța nu a
observat că la dosar exista un act adițional prin care se amenda contractul, instanța întemeind-
și hotărârea exclusiv pe baza contractului neamendat (problemă de apreciere a probelor, nu mai
este o problemă de eroare materială). De exemplu, dacă s-a timbrat o cerere făcută de o
instituție publică, instanța poate zice pe la colțuri că a greșit, dar nu poate admite contestație în
anulare, nefiind o eroare materială, ci de drept.
Se mai reține că:
- nu trebuie să existe culpa părții, adică partea să nu fi indus ea în eroare instanța;
- eroarea să fie esențială (cea care a determinat soluția; dezlegarea este rezultatul unei
greșeli). Astfel, dacă este o eroare materială, dar ea nu este cea care a determinat soluția, nu
este deschisă calea contestației în anulare.
3) Instanța de recurs, respingând recursul sau admițând-l în parte, a omis să
cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen
Instanța trebuie să fi respins recursul sau să-l fi admis doar în parte, pentru că dacă îl
admite în tot, nu mai are importanță că nu a analizat un motiv de recurs, pentru că trimițând-l
spre rejudecare oricum instanța care-l rejudecă, analizează toate aspectele, inclusiv motivele
neanalizate de instanța de recurs.
Motivul de casare trebuie să fie invocat în termen, nu este vorba de un motiv pe care
partea l-a invocat peste termen și instanța nu s-a mai pronunțat asupra lui (aici oricum era
tardiv).
Este vorba de omisiunea a instanței de recurs, nu și de motive pe care instanța le-a respins,
ci asupra cărora a uitat să se pronunțe.

266
 În caz de admitere în totalitate, motivele necercetate vor fi avute în vedere la judecarea
fondului după casare, ceea ce nu dă dreptul la contestație în anulare.
Clasic vorbind, regula este că nu este deschisă contestația în anulare atunci când
motivarea este neconvingătoare, ci numai atunci când instanța de recurs a uitat să analizeze
un motiv de recurs. Astfel, dacă analiza motivelor de recurs este nesatisfăcătoare, în sensul
că partea o critică (trebuia să fie mai amplă, mai clară), nu mai este deschisă contestație în
anulare, pentru că principiul este că partea nu trebuie să critice, ci doar să spună că instanța a
uitat.
Prin influența CEDO s-a început o ușoară reformă la acest motiv, de a se considera ca
fiind acceptabilă contestația în anulare și atunci când motivarea este pur formală (judecătorul
spune “în legătura cu motivul de recurs x, instanța respinge întrucât este nefondat” sau “este
nefondat, întrucât nu se încadrează în motivele de recurs”). În acest caz, este clar că instanța
nu a omis, dar este și clar că nici nu a analizat. Actualmente s-ar admite și această concepție.
Putem folosi această relaxare în cazul în care clientul nostru este dezavantajat. Sunt hotărâri
care spun că este vorba că trebuie ca instanța să fi omis să se pronunțe, dar o propoziție din
care rezultă că instanța nu a uitat, dar nici nu a analizat temeinic, nu este în afara logicii.
Trebuie să fie soluția respingerii recursului sau a admiterii în parte.
4) Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile
declarate
Practic, este motivul 3, dar raportat nu la motive, ci chiar la recurs. Motivul 4 este
aplicabil exclusiv în ipoteza în care avem de a face cu o hotărâre atacată de către mai multe
părți (recursuri multiple care se judecă împreuna). Dacă instanța uită să se pronunțe asupra
unuia dintre recursuri, hotărârea va fi anulată.
2.2. Condițiile de admisibilitate
Fiind o contestație în anulare specială, toate motivele de mai sus se aplică, de principiu,
numai hotărârilor de recurs, dar ele se aplică și hotărârilor date în apel, dacă hotărârea din
apel nu este susceptibilitate de recurs (definitivă).
Condiția generală de a nu putea face o nouă contestație în anulare de către aceeași parte.
Observam că toate motivele sunt cunoscute la data comunicării hotărâre, nu este vreunul
care să apară ulterior. Astfel, la momentul la care partea decide să facă contestație în anulare,
are tabloul exact al tuturor viciilor de legalitate ce se încadrează în procesul de contestație în
anulare, neavând o scuză că le-a aflat mai târziu.
L. 310/2019 a bulversat logica, căci înainte nu se aplica pct. 3 pentru instanța de apel.
Era logic, căci nu poți delimita clar motivele de apel în apel. La recurs ai 8, la apel ai

267
nenumărate, și fapte, și drept. La apel nu sunt motive de apel care să fie separate în mod separat,
partea poate spune că este nemulțumită de hotărâre punct. Nu se pot identifica motivele de apel
la fel de bine ca motivele de recurs. Dacă s-ar aplica motivul nr. 3 la motivele de apel, ele
nefiind la fel de bine segmentate și structurate, practic s-ar contesta în anulare toată hotărârea.
Mai sunt și toate apelurile nemotivate).
Un motiv este susținut de mai multe argumente. Pot fi grupate argumentele si să se dea
un răspuns global.
3. Sesizarea instanței competente
Fiind o cale de retractare, contestație în anulare este de competența instanței care a
pronunțat hotărârea atacată.
Termenul: 15 zile de la comunicare, dar nu mai târziu de un an (termen limită) de la
data la care hotărârea a rămas definitivă. Textul pleacă de la o realitate, de principiu,
nerespectată și anume că instanța de recurs comunică hotărârea în interiorul unui an (CPC zice
30 de zile, dar așa scrie în cod. În realitate 1 an, 1 an jumate).
Hotărârea devine definitivă de la pronunțare dacă este o hotărâre dată de instanța de
recurs sau de instanța de apel unde nu ai recurs.
Acest termen de un an are rolul de a contribui la certitudinea raporturilor juridice și de a
limita în timp durata unui proces. Nu are semnificația de a lăsa la latitudinea părților să
formuleze contestație în anulare alternativ, în 15 zile de la comunicarea hotărârii sau într-un an
de la data rămânerii definitive.
Cu alte cuvinte, dacă termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii a fost depășit,
contestația va fi privită ca tardivă, chiar dacă la data introducerii sale nu se epuizase termenul
de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Anul acesta ne încurcă, este limită de timp (tot termen de decădere este). Partea “nu mai
mult de un an de când a rămas definitivă” trebuie corelată cu îndeplinirea de către instanța a
obligației de a redacta hotărârea în interiorul termenului prevăzut legal de 30 zile. CPC este un
mecanism aparent perfect: instanța redactează în 30 zile, o comunică, partea are 15 zile de la
comunicare. Toată premisa legiuitorului cade dacă instanța comunica peste 12 luni fără 3 zile
și partea poate în 15 zile, care de fapt sunt 3 zile.
BRICIU zice că termenul de 1 an se respectă în măsura în care judecătorul respectă
termenul de 30 zile, dacă nu, partea poate cere repunerea în termen. Unele motive, partea le
poate știi de la momentul pronunțării, altele pe care le află odată cu motivarea hotărârii (dacă
instanța nu s-a pronunțat pe un recurs, pct. 4, partea poate știi de la pronunțare, căci vede
minuta. Faptul că s-a invocat excepția de necompetență, iar instanța a omis să se pronunțe nu

268
ai cum să știi de la pronunțare, trebuie așteptată motivarea: dacă minuta zice că instanța
respinge recursul, partea trage concluzia că undeva în considerente va exista o mențiune în
considerente în care excepția de necompetență va fi respinsă, însă surpriză, instanța a omis să
se pronunțe asupra ei). Prin urmare, este absurd a se cere unei părți să facă contestație în anulare
înainte de a cunoaște hotărârea motivată.
Astfel, dacă comunicarea nu a avut loc, pentru că hotărârea nu a fost redactată sau dacă,
redactată fiind hotărârea, partea a solicitat comunicarea acesteia și actul de procedură nu a fost
îndeplinit, credem că nu i se poate imputa în niciun fel părții interesate pasivitatea în
neexercitarea căii de atac a contestației în anulare și o eventuală cerere de repunere în termen
ar trebui admisă.
Conform actualului art. 427 alin. (1) NCPC, hotărârea se comunică din oficiu pârților,
în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce explică prevederea conform căreia termenul de
introducere a contestației în anulare începe să curgă de la data comunicării hotărârii atacate.
În anumite situații, hotărârea care se atacă este deja definitivă de la data pronunțării.
Dacă, prin ipoteză, comunicarea acesteia va avea loc după mai mult de un an de la această dată,
atunci partea nu ar mai putea introduce contestație în anulare, prevalându-se de termenul de 15
zile de la data comunicării7.
Nemotivarea cererii atrage nulitatea, fiind o cale extraordinară.
4. Reguli privind judecata
Art. 508 NCPC. În ceea ce privește procedura de judecata, se aplică regulile judecații
din etapa procesuală în care a fost pronunțată hotărârea atacată. Astfel, dacă se atacă o hotărâre
de recurs, se aplică regulile de la recurs.
Judecătorii care au pronunțat hotărârea atacată sunt incompatibili să judece contestația în
anulare (în VCPC nu erau. Se considera că este o retractare și că nu se pronunță asupra
lucrurilor pe care s-au pronunțat sau asupra unor aspecte pe care au greșit material).
Incompatibilitatea este de ordine publică.

7
Pe aceeași linie de gândire, a se vedea T.C. Briciu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol. I,
2013, p. 1159: „Dacă comunicarea hotărârii se va realiza mai devreme de un an, termenul de 15 zile va începe să
curgă de la acest moment, iar nerespectarea acestuia va fi sancționată cu decăderea, chiar dacă contestația se
formulează în limita unui an de la rămânerea definitivă a hotărârii”; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III,
2014, p. 258:
„Dacă de la data comunicării hotărârii și până la împlinirea duratei de un an de la rămânerea definitivă a acesteia
au rămas mai puțin de 15 zile, partea are la dispoziție pentru
269 exercitarea contestației în anulare doar intervalul de
timp respectiv, iar nu 15 zile”.
 Nu este suspensivă de executare, dar se poate cere suspendarea cu plata unei cauțiuni
(art. 507).
Întâmpinarea este obligatorie, nu se comunică. Nu avem procedură scrisă sau
regularizare.
5. Soluții
Se respinge.
Se admite, se anulează hotărârea și se judecă cauza.
Se dau două hotărâri dacă nu se poate judeca pe fond, pentru că ai nevoie de informații
suplimentare. Se dă o hotărâre provizorie și încă una după rejudecare (art. 508 alin. (3)).
6. Căi de atac
În ceea ce privește căile de atac, hotărârea dată în contestație în anulare este supusă
acelorași căi de atac ca hotărârea contestată. De principiu, fiind definitive hotărârile atacate,
prin ipoteza se atacă tot cu o contestație în anulare sau cu o revizuire (recurs nu merge, pentru
că sunt definitive hotărârile atacate).
La contestația în anulare specială se poate exercita numai o altă contestație în anulare sau
revizuire, recurs nu ai.
SECȚIUNEA V– REVIZUIREA
1. Caracterizare. Obiect
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensiva de executare și
nedevolutivă (nu poate determina o nouă judecată în fond).
Obiectul revizuirii este mai relaxat decât obiectul contestației în anulare. La prima
vedere, art. 509 NCPC spune „unei hotărâri pronunțate”, de unde s-ar putea trage concluzia
că ar putea fi supusa revizuirii orice hotărâre. Însă acest text trebuie citit corelat.
Pentru ca hotărâre să fie supusa revizuiri trebuie să fie definitivă și să fie data asupra
fondului sau să evoce fondul. Există și excepții (alin. (2): pentru anumite este posibilă
revizuirea asupra unor hotărâri care nu evocă fondul). Ce înseamnă?
- hotărâri prin care se admite cererea de chemare în judecată sau se respinge ca
neîntemeiată;
- hotărâri prin care se respinge un apel (pentru a-l respinge, trebuie analizat fondul) sau
se schimb hotărârea ca urmare a admiterii unui apel;
- atunci când instanța anulează hotărârea primei instanțe și evocă fondul în apel (pronunță
o hotărâre care evocă fondul. Hotărârea intermediară prin care anulează hotărârea primei
instanțe și dispune evocarea fondului nu evocă fondul).

270
 /!\ Dacă recursul se respinge că nefondat, hotărârea nu este supusa revizuirii, pentru că
înseamnă că motivele de recurs nu exist[, adică nu sunt acceptate (motivele de recurs sunt de
legalitate). Singura ipoteză posibilă este cea în care instanța de recurs admite recursul și reține
cauza spre rejudecare și dispune asupra fondului. Doar aceasta este o hotărâre dată asupra
fondului. Acest lucru nu este posibil la ICCJ, ci doar la curțile de apel sau tribunal ori în
instanțele de contencios-administrativ.
NU pot face obiectul revizuirii hotărârile (ele nu evocă fondul):
a. prin care se anulează cererea;
b. prin care se respinge cererea ca prescrisă;
c. prin care se respinge cererea pe baza altei excepții peremptorii;
d. prin care se perimă cererea;
e. prin care se anulează, se respinge sau se constată perimarea recursului;
f. prin care se admite recursul și se trimite spre rejudecare (instanța a zis că
motivele de recurs sunt întemeiate, iar abia când se rejudecă fondul se evocă fondul respectiv).
Din această prezentare reiese în domeniul predilect al revizuirii nu prea contează
hotărârile date în recurs. Mai curând vorbim de hotărâri de prima instanța sau hotărâri date
în apel. Nu se exclude varianta hotărârii de recurs (să fie o excepție sau să fie un recurs de
contencios-administrativ în care admite recursul și rejudecă fondul tot instanța de recurs).
NU rezultă condiția că hotărârea să nu poată fi atacată cu apel (în VCPC exista această
condiție unde hotărârea era definitivă, dar definitivă înseamna ce înseamnă astăzi executorie).
Conform art. 459, căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât există calea de
atac a apelului. Astfel, dacă nu mai este condiția expresis verbis ca în VCPC, ea există prin
coroborarea cu acest articol. Prin urmare, revizuirea poate fi făcută abia după ce hotărârea este
executorie (nesusceptibila de apel). NU EXISTĂ CONDIȚIA SĂ FIE EXERCITAT
APELUL! Se poate face revizuire dacă nu a făcut apel? DA. Este necesar doar să nu mai fie
deschis apelul (partea a lăsat să curgă termenul de apel și nu a făcut apel, deci nu mai există
calea apelului). Nu se aplică omisso medio (condiție care se aplică, în general, la căile de
reformare. Este logic, pentru că un motiv de revizuire este partea a descoperit anumite înscrisuri
noi de care nu știa, dar care sunt determinate, astfel partea nu a făcut apel, pentru că a crezut
că n-are dreptate, dar dacă după 3 ani a descoperit înscrisuri, nu trebuie condiționată revizuirea
de exercitarea apelului. Aceasta ar înseamna să se facă apel ori de câte ori partea nu are de ce,
pe simplul fapt că, dacă s-ar afla mai târziu că există înscrisuri noi, să poată facă revizuirea).

271
 2. Motivele de revizuire
2.1. S-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat
asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut
„lucruri care nu s-au cerut” – extra petita, s-a depășit regula potrivit căreia instanța se
pronunță numai asupra obiectului fixat de către reclamant.
„nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut” – minus petita. Poți face completare. Dacă
nu ai făcut completare, poți face revizuire. Dar nu pot fi concomitente.
„a dat mai mult decât s-a cerut” – plus petita. Poți face apel.
Exprimă principiul disponibilității unit cu regula că judecătorul nu se pronunță de regulă
din oficiu.
Nu reprezintă minus petita. Nu înseamnă că a respins, ci a omis să se pronunțe:
a. nepronunțarea asupra unei excepții sau asupra unui motiv de recurs;
Petitul este obiectul cererii de chemare în judecată. Dacă instanța nu se pronunță asupra
unui motiv de recurs, partea are deschisă contestația în anulare.
Minus petita ar fi situația în care instanța admite recursul, reține spre rejudecare, se
pronunță pe cerere, dar nu dă tot (trebuie să se ajungă la cerere).
b. nesoluționarea unei cereri accesorii atunci când a fost respinsă cererea
principală. Dacă instanța a respins cererea principală, nu mai are rost să se pronunțe asupra
celei accesorii. Este ceva implicit.
c. nesoluționarea unei cereri subsidiare dacă a fost admisă cererea
principală;
Exemplu: reclamantul cere anularea, iar dacă cumva nu este anulare, să se dispună
rezoluțiunea, pentru că, pe lângă faptul că este eroare, pârâtul nu a plătit nici prețul. Dacă
instanța admite anulare, nu mai are rost să se pronunțe asupra cererii subsidiare, pentru că
instanța urma să o analizeze doar dacă o respingea pe prima (instanța nici nu era învestită să
analizeze, partea a investit-o doar în situația în care respingea cererea principală).
d. admiterea în parte a unei cereri;
Instanța s-a pronunțat, admiterea în parte înseamnă faptul că instanța a acceptat o parte,
iar cealaltă parte a respins-o. Dacă instanța zice „admit în parte 50.000”, este logic că, dacă
partea a cerut 100.000, restul de 50.000 a fost respins. Dacă instanța zice „admite cererea,
acordă 50.000” ar fi minus petita, pentru că nu zice „în parte”, din formulare pare că instanța
a uitat ceea ce a cerut partea (100.000).
e. S-a modificat cererea de chemare în judecată cu încălcarea art. 204 NCPC
(reclamantul poate modifica cererea doar la primul termen de judecată, iar prin excepție poate

272
și mai târziu, dar numai cu consimțământul expres al celorlalte părți). Astfel, dacă reclamantul
modifică cererea cu încălcarea termenului sau fără consimțitul celorlalți, iar instanța nu se
pronunță asupra cererii adiționale, nu este minus petita, pentru că instanța a considerat că nu
este învestită cu aceea cerere (ar fi fost legal învestită numai în măsura în care ar fi fost făcută
în termen sau în afara termenului, dar cu consimțământului expres al celorlalte părți).
NU reprezintă extra petita/plus petita:
a. Când se modifică cererea de chemare în judecată cu greșita aplicare a art.
204. Instanța a acceptat tardiv modificarea, dar i-a răspuns la ce a cerut. Greșeala este la
acceptare care e motiv de apel sau de recurs.
b. Dacă se admite o cerere nouă în recurs.
c. Când instanța se poate pronunța din oficiu.
Exemplu: la divorț, autoritatea părinteasca, numele pe care părinții îl vor avea,
cheltuielile pe care părțile trebuie să le angajeze în legătură cu minori, locuința minorului.
d. Într-o cerere de partaj reclamantul cere partajarea potrivit cotelor legale pe
care eu le vad ca fiind 1/3 pentru fiecare (soț supraviețuitor și 2 copii). Instanța spune că admite
cererea, dar potrivit cotelor legale, în acest caz, cotele sunt altele. Nu este plus/extra petita,
pentru că nu era o convenție între părți conform căreia ele înțeleg să deroge de la cotele legale
(reclamantul a cerut cotele legale, dar nu știa care sunt, instanța i le-a dat pe cele prevăzute de
lege). Părțile pot deroga de la aceste cote (nu sunt de ordine publică), dar nu există o tranzacție
în acest sens.
La fel și la partaj: reclamantul cere partaj în sensul să i se atribuie lui imobilul și celuilalt
mașina. Reclamantul a cerut pur partaj, mai departe, modalitatea în care se va face partajul
poate face obiectul unei convenții sau o decide instanța după anumite reguli. În acest caz,
instanța va dispune partajul, dar imobilul se va partaja la doi, pentru că este ușor partajabil în
natură. Nu este un extra petita, pentru că partea fixează limitele judecații la partaj, iar mai
departe legiuitorul spune că în cazul unui partaj nu se întâmplă ceea ce dorește partea neapărat,
ci ceea ce spune legea/ceea ce vor ambele părți.
Pentru minus petita mai există și posibilitatea completării. Calea completării nu
anulează posibilitatea de a face revizuirea. Astfel, partea poate face completare, iar dacă nu
a făcut-o, poate face revizuirea. În schimb, dacă partea a făcut completare și i s-a respins, nu
mai poate face revizuire (există autoritate de lucru judecat).
/!\ Apelul și recursul sunt inadmisibile pentru minus petita.
Revizuirea pentru acest motiv, nu se poate exercita decât în legătura cu hotărâri care fie
sunt pronunțate pe fond, fie evocă fondul.

273
 2.2. Obiectul pricinii nu se află în ființă
Bunurile ce fac obiectul procesului sunt distruse și procesul are ca obiect predarea lor în
natură. În acest caz, ar fi logic să nu poți pune în executare hotărârea. Dacă hotărârea de primă
instanță îl obligă pe B să predea o serie de bunuri mobile, identificate, iar B sau un terț le
distruge, executorul va cauta bunurile și are doua variante: (i) le găsește și le predă sau (ii) nu
le găsește și face un proces-verbal de imposibilitate de executare. Cu acest proces, partea are
două variante:
- face o cerere nouă prin care cere obligarea părții care trebuia să predea bunurile pe care
le-a distrus la contravaloarea lor (acesta presupune să faci un nou proces);
- revizuire (taxa timbru 50 lei. Dacă este o hotărâre dată în apel, se reia din fața apelului
și nu se mai reia de la prima instanță, ceea ce înseamnă că este posibil să mai fie doar recurs
sau poate nici recurs dacă acesta nu este prevăzut).
Partea a ajuns în această situație, pentru că nu avut o hotărâre cu executare alternativă (ar
fi trebuit să ceară, pentru că, dacă partea nu cerea, iar instanța îi dădea o hotărâre cu executare
alternativă, ar fi făcut un plus petita). Astfel, dacă partea nu avut inspirația să ceară executarea
alternativă, iar bunul dispare până la executare, părții îi rămâne calea revizuirii, iar dacă pierde
termenul revizuirii, introducerea unei noi cereri.
NU există caz de revizuire dacă:
- imobilul a fost înstrăinat (nu este dispariție);
- pe teren s-a edificat o construcție (nu a dispărut bunul, s-a schimbat situația lui juridică);
- s-a desființat postul în care s-a dispus reintegrarea angajatului.
Revizuirea este aplicabilă numai dacă hotărârea nu este dată cu executare alternativă (nu
mai este nevoie de revizuire). În acest caz, executorul poate pune în aplicare hotărârea fără a
apela la revizuire.
Partea poate uza de anumite dispoziții prevăzute în materia executării silite (art. 891 și
892). Astfel, când predarea unui bun a devenit imposibilă ca urmare a distrugerii, ascunderii,
deteriorării ori a altor cauze asemănătoare, în materie de executare silită, există o procedură
simplificată care seamănă cu revizuirea, în sensul că, atunci când executorul constată că nu
poate executa bunurile pentru motive mai ample decât revizuirea (ipoteze multiple), partea se
va adresa instanței de executare pentru a înlocui obligația de predarea cu obligația de a da o
sumă de bani. Această procedură operează atunci când partea pierde termenul de revizuire.
Aceste proceduri nu se contrazic, ci sunt căi alternative de rezolvare a aceleași probleme,
cu mențiunea că cea din faza de executare are un domeniu mai amplu decât revizuirea. Mai
mult, termenele de exercițiu sunt diferite (de aici interesul de a executa una sau cealaltă).

274
 Procedura în materia executării silite este urgentă, astfel avocatul va aprecia dacă mai
există termen de revizuire, care taxă este mai mare, care este procedura mai rapidă (la revizuire
poate hotărârea este de apel și este mai avantajos, pentru că în acest fel, ar mai fi doar recurs
sau nici măcar recurs dacă procedura este fără drept de recurs, pe când la instanța de executare,
ar fi prima instanță și apel).
Hotărârea trebuie să fie neapărat una care evocă fondul.
2.3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost condamnat
definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricina sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui
înscris declarat fals în cursul ori în urma judecații, când aceste împrejurări au influențat
soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face
printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală,
asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii
va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii.
Prima ipoteză: un judecător, martor sau expert, condamnat definitiv pentru o infracțiune
privitoare la pricină, în măsura în care a influențat soluția;
A doua ipoteză: declararea ca fals a unui înscris utilizat în pricină, dacă înscrisul
respectiv a influențat soluția cauzei.
În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face prin hotărâre penală
(motive: moartea autorului, prescripția sau alte cazuri care împiedică punerea în mișcare a
acțiunii penale, altele decât cele conform cărora nu există fapta sau că nu a fost săvârșită de
persoana respectivă).
Instanța de revizuire se va pronunța mai întâi pe cale incidentală cu privire la faptă, iar
în funcție de rezultatul cu privire la această chestiune incidentală, va judeca revizuirea pe fond
sau nu. Va da o încheiere de admitere în principiu spunând că înscrisul este fals. Mai încolo,
instanța de revizuire, dacă constată înscrisul ca fiind fals, va schimba soluția (poate fi fals,
determinant în cauză, dar să nu schimbe soluția).
La judecarea cererii, va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii (martorul,
judecătorul, expertul sau cel care făcut falsul înscrisului nu este parte). Dacă a murit, se citează
moștenitorii. De infracțiune au scăpat, dar se pot cere daune. Astfel, partea care a pierdut a
pierdut procesul prevalând-se de înscrisul fals (ea fiind inocentă și crezând în buna-credință a
lui) se va îndrepta cu daune împotriva celui care va fi considerat cel care a săvârșit fapta.
Tocmai pentru a nu se crea opozabilități dezavantajoase, el trebuie să participe la proces pentru
a se putea apăra.

275
 De exemplu, un terț a făcut un fals, reclamantul câștigă, intervine amnistia pentru terț.
Pârâtul face revizuire. Reclamantul se poate întoarce în daune contra terțului pentru daune. De
aceea se citează.
Nu este caz de revizuire pe acest motiv, la fals, când vorbim de o simulare (sancțiune
civilă) sau când nu corespunde actul voinței juridice a părților (anulabilitatea actului).
Ordonanța de clasare prevede sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru a se
pronunța cu privire la desființarea unui înscris când nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, ceea
ce face ca această parte a textului să rămână ipotetică în cele mai multe cazuri. Însă, există
situații în care art. 315 NCPP nu a fost aplicat: când procurorul nu a sesizat judecătorul de
cameră preliminară sau l-a sesizat, dar acesta a respins cererea ca fiind inadmisibilă, pentru că
nu avea elemente de probe că să desființeze înscrisul. Nu rezultă dacă era fals sau nu (caz în
care va spune instanța de revizuire).
O altă problemă este că judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat pentru o
infracțiune privitoare la pricină. Trebuie subliniat că nu trebuie să fie neapărat judecătorul care
a judecat (de cele mai multe ori așa este).
Dacă este vorba de un judecător, hotărârea nu trebuie să evoce fondul (poate fi o
hotărâre dată pe baza unei excepții. Poate judecătorul a luat mită ca să respingă cererea ca
prescrisă).
Dacă este vorba de martor, expert sau înscris, trebuie să fie vorba de o hotărâre care
evocă fondul. Martorul sau expertul nu putea să intervină decât în legătură cu aspecte de fond,
iar înscrisul trebuie să vizeze aspecte de fond (atunci când se anulează cererea sau se respinge
pe baza unei excepții nu se analizează marturii, expertize sau înscrisuri sub aspectul falsității,
ele ținând de fond).
2.4. Un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcției
cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat soluția în cauză
Condiții:
a. un judecător să fi fost sancționat;
Nu trebuie să fie neapărat cel care a judecat cauza. VCPC prevedea să fie același, dar
NCPC a flexibilizat motivul, vorbind de influențarea soluției în cauză, poate fi judecătorul care
a distribuit aleatoriu procesul (e.g. într-o instanță se știe jurisprudența fiecărui complet, astfel
dacă partea are o cerere de revendicare și știe că un complet admite cererile mai ușor decât
altele, iar un judecător face astfel încât să ajungă la completul care admite, completul va face
o crimă fără să știe).

276
 b. sancțiunea să nu fie oarecare, ci să fie pentru rea-credință sau gravă
neglijență;
Acestea sunt definite în L. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor8). În
doctrină se spune că grava neglijență este asimilabilă dolului (acel lucru nescuzabil, trebuie să
fie unul vădit, adică nu există o scuză pentru faptul că un judecător nu știe un RIL).
c. sancțiunea să fie definitivă;
d. fapta să fie determinantă pentru soluție (dacă există rea-credință, dar nu
influențează soluția: este sancționat un judecător pentru adresarea verbală violentă față de părți.
Aceasta poate atrage sancțiuni, dar soluția poate nu are legătură cu ea).
În cazul în care nu se dispune pe cale disciplinară, nu există posibilitatea ca materia
infracțiunii să se analizeze pe cale incidentală. Astfel, dacă s-a pierdut termenul de prescripție
în materie disciplinară, se închide calea revizuirii.
2.5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea
potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților
Motivul de revizuire care acoperă cele mai multe ipoteze. Este cel mai utilizat, fiind
neînțeles. Condiții:
a. să existe un înscris (legat). Nu consemnarea unei mărturii în scris (nu dezlegat);
b. să aibă o forță probantă prin el însuși (să nu fie un început de dovadă scrisă);
c. să fie prezentat de revizuent, iar nu să solicite instanței obligarea părții adverse
să-l depună sau o adresă către o instituție publică sau altă instituție ca să-l trimită;
d. înscrisul să fi existat la data hotărârii a cărei hotărâri se cere, să nu fie
ulterior fabricat. Fostul Tribunal a zis că atunci când înscrisul constă într-o hotărâre
judecătorească, condiția preexistenței se raportează la data introducerii cererii de chemare în
judecată, nu când se pronunță soluția, pentru că partea nu are de unde ști ce va fi în viitor.
Trebuie să nu fi fost utilizat până atunci în proces.
Condiția rezultă din „reținute” sau „nu au putut fi înfățișate”. Prin urmare, nu se acceptă
înscrisurile create după pronunțarea hotărârii (altfel, hotărârea ar fi în pericol permanent de a
fi contestată cu un număr infinit de înscrisuri). În practică se acceptă ca înscris o adresă care

8
Art. 991
(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material
ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.
(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav,
277
neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual
atestă că în Arhivele Naționale există un înscris care exista la data procesului și care, din varii
motive, nu a putut fi folosit anterior.
e. neprezentarea înscrisului să decurgă:
- din faptul că au fost reținute de partea potrivnică;
- dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (caz fortuit). Este mai mult decât
motivele temeinice (faptul că înscrisul era în Arhivele Naționale și partea nu a făcut adresă la
momentul procesului și s-a gândit abia acum);
f. înscrisul să fie determinant, să aibă aptitudinea de a duce la un alt rezultat
decât cel pronunțat în cauză.
/!\ Determinant nu înseamnă că va conduce cu adevărat la schimbarea soluției, dar să
conțină aptitudinea (poate cealaltă parte vine cu contraprobă, iar pe baza coroborării, înscrisul
nu mai duce la schimbarea soluției) de a contesta chestiunile deja pronunțate.
Există o discuție în jurisprudență și în doctrină: hotărârea judecătorească pronunțată în
alt dosar poate fi valorificată ca înscris nou? Exemplu: acțiune în rezoluțiune admisă, dar există
alt proces paralel în care se admite o acțiune în anularea acelui contract și atunci partea vrea să
revizuiască hotărârea în rezoluțiune spunând că cealaltă instanță a dispus anularea. Atenție!
Partea nu a conexat procesele, nu a suspendat procesul de rezoluțiune până la soluționarea celui
în anulare. Astfel, partea se regăsește cu două proceduri paralele, cu hotărâri definitive și va
spune că vrea să revizuiască hotărârea (înscris nou: hotărâre judecătorească în care s-a dispus
că contractul s-a anulat).
Doctrina și jurisprudența spun că se poate, pentru că hotărârea este un înscris autentic, cu
condiția că hotărârea folosita că înscris nou să fi fost obținuta într-un proces care a debutat
anterior pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicita. S-a dorit evitarea că în urma pierderii
unui proces, partea să declanșeze noi prin care să obțină hotărâri care să-i fie baza unei revizuiri.
În cazul în care procesul privind nulitatea a început anterior pronunțării hotărârii a cărei
revizuire procesului, partea nu poate controla procesul, astfel încât nu este vina părții că nu s-
a terminat înainte (cel mult poate fi vina părții pentru faptul că nu a cerut suspendarea sau s-a
cerut și s-a respins ori conexarea).
Legiuitorul a dorit să împiedice ca autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri să fie pusă
în pericol prin declanșarea unor procese ulterioare. Dacă procesul privind anularea contractului
a debutat ulterior hotărârii în rezoluțiune, înscrisul nu mai este nou, ci este unul ulterior.
În acest caz se derogă de la una dintre condițiile de mai sus (înscrisul să fi existat la data
pronunțării hotărârii). Hotărârea judecătorească privind anularea contractului nu exista la data
pronunțării hotărârii, ci exista cererea de chemare în judecată în baza căreia s-a pronunțat

278
hotărârea. Cu alte cuvinte, doctrina și jurisprudența au mutat această regulă, aplicând-o nu
înscrisului, ci actului care a generat procedura din care a rezultat înscrisul (o persoană nu poate
determina durata unui proces, ci doar momentul depunerii cererii de chemare în judecată).
2.6. Dacă s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care s-a
întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere
De această dată nu mai este o hotărâre judecătorească care lovește într-un act ce stă la
baza unei hotărâri, ci hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere se sprijină pe o altă
hotărâre, care este ulterior anulată, desființată sau schimbată.
Nu are importanță natura civilă, administrativă sau penală a hotărârii pe care se sprijină
hotărârea a cărei revizuire se cere. Pot fi hotărâri ale unor organe cu activitate jurisdicțională,
cum ar fi hotărârea arbitrală.
Ipoteza clasică: printr-o hotărâre arbitrală s-a stabilit că o parte a încălcat un contract. Ca
urmare a hotărârii arbitrale (că o parte a încălcat obligațiile statuate într-un contract), într-un
proces în fața unei instanțe se angajează obligații precum obligația de a suporta penalități pentru
cel care a încălcat contractul. Instanța învestită cu cererea de a obliga una dintre părți să
plătească penalități va spune „printr-o hotărâre arbitrală s-a constatat deja că una dintre părți
și-a încălcat obligațiile, iar constatând că în contract existau penalități, instanța le acordă”.
O parte din hotărârea dată de instanță se sprijină pe hotărârea arbitrală. În cazul în care
hotărârea arbitrală este anulată, va cădea și hotărârea pronunțată de instanța civilă (prin care s-
au acordat penalitățile), pentru că aceasta din urmă a plecat de la o autoritate de lucru judecat
pozitivă, în sensul că deja s-a stabilit că există obligații încălcate.
Acest motiv pleacă de la premisă că într-o hotărâre s-a utilizat autoritatea de lucru judecat
pozitivă a altei hotărâri. Aceea autoritate pozitivă era provizorie, care a căzut printr-o
desființare (poate a fost revizuită chiar hotărârea respectivă sau a fost contestație în anulare și
a fost înlăturată).
2.7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub
interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați
cu viclenie de cei însărcinați să îi apare
Cazul ”gâgă”. Pentru minori sau puși sub interdicție motivul are logică, ele sunt persoane
care nu se pot apărea singure. Sunt la mâna celor care îi apără.
Sub VCPC s-au invocat excepții de neconstituționalitate pe care CCR le-a respins sub
argumentul că textul are la baza ideea că statul operează cu valori superioare, în sensul că
garantează bunuri proprietate publica etc. Însă, nu toate bunurile în legătură cu care statul
poarta procese sunt proprietate publică (există mai degrabă procese cu cele din domeniul privat.

279
Cu cele din domeniul public mai rar, pentru că ele oricum sunt inalienabile, insesizabile și
imprescriptibile).
Motivul nu se aplică persoanelor juridice de interes public, ci numai celor de drept
public (interpretarea ar trebui să fie restrictivă).
Lipsa de apărare poate fi imputabilă, pentru stat cel puțin. De exemplu, revizuentul a fost
citat, dar nu s-a aparat.
Motivul nu se aplică dacă apărarea s-a făcut numai în scris, pentru că textul spune
„deloc”. Astfel, simpla întâmpinare este suficientă (nu spune „nu au fost apărați temeinic”).
Mai mult, dacă există o cerere la dosar în care partea spune că vrea să studieze dosarul, iar
ulterior depune o întâmpinare (oricât de mică ar fi) este apărare (deși nu destulă). Acel „deloc”
trebuie interpretat cât mai restrictiv, în sensul că, chiar dacă partea nu a venit la proces prin
reprezentant, dar a depus un material scris, este totuși o apărare.
În mod evident, motivul nu se aplica apărărilor greșite, deficitare sau incomplete.
În cazul vicleniei, trebuie demonstrată. În acest caz apărarea există, dar actele de apărare
au dus la un rezultat contrar (renunțări la recursuri, achiesări la hotărâri).
2.8. Există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de
grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri
Trebuie să avem în vedere două procese în care nu s-a invocat litispendența (nu s-au
unit), nu s-a invocat suspendarea (nu s-a suspendat unul până la soluționarea celuilalt), ci au
mers paralel, existând triplă identitate de părți, obiect, cauză și s-a ajuns la pronunțarea a două
hotărâri care, în final, sunt și potrivnice. S-a realizat exact riscul pentru care au fost înființate
instituțiile precum litispendența și suspendarea judecații.
Așadar, una dintre hotărâri este data cu încălcarea autorității de lucru judecat. Care? A
doua. Trebuie anulată. Condiții:
a. hotărârile să fie potrivnice;
NU este necesar ca ambele să rezolve fondul cauzei (e.g. una respinge cererea ca
prescrisă, iar cealaltă spune că cererea este fondată și obligă pe una dintre părți să plătească
suma de bani).
Contrarietatea trebuie să se găsească la nivelul dispozitivelor celor două cereri și nu
este vorba de o contrarietate pe considerentele lor. Aceasta soluție este clasică, unii autori, de
mare valoare, o înlătură pe ideea că pe NCPC autoritatea s-a extins și asupra dispozitivelor.
BRICIU a păstrat-o în rațiuni de prudență, pentru că soluția pe care o impune legiuitorul în
cazul acestui motiv este anularea invariabilă a celei de a doua hotărâri, ori dacă contradicția
este numai la nivelul considerentelor și nu a dispozitivului, nu se poate anula a doua hotărâre

280
(instanța trebuie să explice o parte din considerente și să rejudece al doilea proces. Nu se mai
încadrează în ipoteza pe care o solicita legiuitorul că fiind soluția). BRICIU acceptă ideea că
există autoritate de lucru judecat la nivelul considerentelor, dar în caz de contradictorialitate nu
este aplicabilă revizuirea (mecanismul de reglare nu este revizuirea).
b. să existe o tripla identitate de părți, obiect și cauză între cele 2 procese;
c. hotărârile să fi fost pronunțate în procese/dosare diferite. Nu același dosar;
Nu este vorba despre același dosar în cicluri diferite pentru că atunci unele hotărâri se
desființează în dauna altora și nu mai sunt două hotărâri existente.
Nu este necesar ca hotărârea să rezolve fondul, poate fi și de procedură. Contrarietatea
se poate găsi și la nivelul dispozitivelor, dar și în considerente ca autoritate cu efect pozitiv.
d. în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat
sau instanța să nu se fi pronunțat asupra ei ori să nu se fi invocat apărarea autorității de
lucru judecat sau instanța să nu se fi pronunțat asupra ei;
Dacă s-a invocat și instanța a respins-o, revizuirea ar înseamnă încălcarea autorității
instanței care a respins excepția autorității de lucru judecat (o instanță a zis că nu este triplă
identitate, nu se poate face revizuire ca să zici că instanța a gândit prost. S-ar încalcă autoritatea
acelei hotărâri). Astfel, este inadmisibilă revizuirea în acest caz, indiferent dacă a doua instanță
a respins în mod greșit autoritatea de lucru judecat.
Condiție alternativă: la d.: s-a invocat excepția, dar instanța a omis să se pronunțe asupra
ei. Într-un fel sau într-altul excepția autorității trebuite să nu fi fost dezlegată de instanța de a
doua investire.
e. să se ceară anularea celei de-a doua hotărâre, care s-a pronunțat cu
încălcarea autorității de lucru judecat.
Prin urmare, acest motiv de revizuire nu presupune un concurs de calitate între cele două
hotărâri, ci, în realitate, prima hotărâre care a dobândit mai întâi autoritate de lucru judecat, se
impune față de cea de-a doua. Oricât de bună ar fi a doua hotărâre, încalcă autoritatea (poate
pe fond este bună, dar procedura este dezastru).
Nu se anulează toată hotărârea ulterioară, se desființează partea referitoare la autoritatea
pozitivă și se rejudecă (L. 310/2019).
2.9. Partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța
despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa
Nu avem motive temeinice, deci trebuie să fie caz fortuit (accidente de circulație). Nu
presupune o spitalizare simplă, pentru că în acest caz, partea nu putea să se prezinte, dar putea
anunța instanța.

281
 Condiții cumulative: partea să nu se înfățișeze în mod obiectiv, dar nici să înștiințeze.
2.10. CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale
datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continua să se
producă
Condiții:
a. să fie o hotărâre a Curții de la Strasbourg;
b. hotărârea să constate o încălcare;
c. încălcarea să intervină printr-o hotărâre judecătorească;
d. încălcarea să continue să-și producă efectele;
Astfel, dacă este o hotărâre CEDO conform căreia s-a încălcat termenul rezonabil, dar
între timp procesul s-a terminat, revizuirea nu va fi admisibilă.
Dacă s-a încălcat protocolul 1 privind dreptul la proprietate revizuirea va fi admisibilă.
Acest punct poate fi exercitat în legătură cu hotărâri care nu antamează fondul, pentru că
poate fi o încălcare ale unor drepturi procesuale faptul că nu s-a permis accesul la justiție (e.g.
s-a respins cererea pe un motiv care încalcă drepturile părții. I s-a impus o cauțiune pentru a
declanșa procesul).
2.11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituționala s-a pronunțat
asupra excepției invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut
obiectul acelei excepții
Condiții:
a. hotărârea să fie definitivă;
b. excepția s-a invocat în acel proces;
c. CCR a declarat neconstituționalitatea;
d. decizia CCR a fost publicată în M.Of, adică hotărârea a rămas definitivă;
Acest motiv se aplică inclusiv hotărârilor care nu antamează fondul, pentru că prin
Decizia nr. 866/2015 s-a decalarăți neconstituțional textul care spunea că se aplica numai în
ipoteza în cea s-a judecat fondul.
2.12. Motiv din legea contenciosului administrativ
Există o hotărâre pronunțată cu încălcarea principiului priorității DUE9.

9
Art. 21: Căile extraordinare de atac
Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea
hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat
de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se
soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.
282
 Acest motiv nu le elimina pe cele din NCPC, ci se adaugă lor. Legea nu spune nimic
altceva, poate fi orice, ceea ce se și întâmplă (nu-l înțelege nimeni, dar trebuie să-l știm).
Judecătorul național trebuie oricum să aplice principiul priorității DUE când judecă
recursul sau când judecă în prima instanța. Dacă nu l-a aplicat, se presupune că l-a evaluat și
că nu este aplicabil. Dacă vine partea și spune ulterior că nu l-a aplicat, este o încălcare a
autorității de lucru judecat.
Motivele de revizuire sunt făcute pentru chestiuni născute ulterior sau existe înainte, dar
pe care judecătorul nu le cunoștea. Principiul priorității DUE rezultă din tratate, judecătorul le
știe, se presupune că le aplică.
BRICIU a explicat (teorie acceptată) că textul trebuie aplicat acolo unde rezultă că
judecătorul nu a analizat problema DUE, adică nu s-a invocat și nici el, din oficiu, nu a
discutat-o (a omis. Nu au observat nici părțile sau ele au observat, dar judecătorul a ignorat).
Acolo unde s-au aplicat normele, iar judecătorul a spus că nu sunt aplicabile, conform Briciu,
revizuirea nu este admisibilă.
De la punctul 3 (în afara de ipoteza judecătorului) 4, 7 până la 10 se poate formula
revizuire și în legătura cu hotărâri care nu evoca fondul (art. 509 alin. (2)).
Nu este cerută condiția exercitării apelului, astfel că poate fi o hotărâre neapelată.
Între revizuire și recurs, recursul va avea prioritate la soluționare (art. 459 alin. (3)).
Logica: dacă se admite recursul, revizuirea sau contestația în anulare (care se face împotriva
hotărârilor de recurs) rămân fără obiect.
Revizuirea nu este aplicabilă în materie de divorț dacă unul dintre soți s-a recăsătorit.
3. Sesizarea instanței competente
Regula generală: art. 510. fiind o cale de retractare, se judecă de către aceeași instanță
care a judecat hotărârea a cărei revizuire se solicită.
Excepție: pct. 8, cea cu hotărârile contrare, pentru că încalcă autoritatea de lucru judecat,
competența va fi instanța mai înaltă în grad, față de cea care a pronunțat prima hotărâre. În
cazul în care una dintre instanțe este ICCJ, tot ea va judeca revizuirea.
Nu operează prorogarea de competență dacă un motiv de revizuire atrage o
competență, iar alt motiv de revizuire altă competență și se exercita amândouă. Practic, se vor
disjunge și se vor trimite la instanțele competente.
Este important să se rețină, deoarece nu se aplică regulile de la apel și recurs. Dacă sunt
mai multe revizuiri sau contestații, se judecă separat
Termenele. Art. 511. Nu este doar unul. Primul, cel general, este de o lună, dar curge
în mod diferit.

283
 Pct. 1 – termenul curge de la comunicarea hotărârii. Atunci vezi că ai ceva în plus, în
minus.
Pct. 2 – curge de la ultimul act de executare. Atunci afli că nu poți executa hotărârea.
Pct. 3 – curge din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea de condamnare a
persoanei sau de declarare ca fals a înscrisului, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii penale. Nu mereu cel care face revizuirea este parte în procesul penal.
Dacă nu există hotărâre penală, deoarece acțiunea penală nu a mai putut fi exercitată.
Atunci termenul curge de la momentul la care revizuientul a aflat de împrejurările care pot
conduce la existența unui proces penal, dar nu mai târziu de 3 ani.
Pct. 4 – de când află de hotărârea prin care judecătorul a fost sancționat, dar nu mai
târziu de un an.
Pct. 5 – termenul este de o lună. Curge de la data descoperirii înscrisului. Țineți minte
că nu este orice înscris, ci trebuie să îndeplinească condițiile de care am vorbit la motive.
Pct. 6 – termenul este de o lună și curge din ziua în care a aflat de hotărâre, dar nu
mai mult de un an. Faceți distincție între comunicare (act de procedură care se dovedește prin
procesul-verbal de predare, până la înscrierea în fals. Nu poate fi probat prin elemente
extrinseci) și luare la cunoștință (situație de fapt care se dovedește prin orice mijloc de probă).
Pct. 7 – din ziua în care statul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un
an. Minorii și cei sub curatelă, termenul este de 6 luni de la data la care a luat cunoștință de
hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacității de exercițiu, înlocuirea
tutorelui/curatorului.
Pct. 8 – o lună de la rămânerea definitivă a ultimei hotărâri.
Pct. 9 – 15 zile de la data la care a încetat împiedicarea părții.
Pct. 10 și 11 – 3 luni și curge de la data publicării hotărârii în Monitorul oficial al
României.
Motivarea: este obligatorie. În lipsa ei, cererea este nulă. Termenul în care se motivează
este același ca pentru declararea căii de atac.
Fiind o cale extraordinară, nu produce suspendarea hotărârilor. Hotărârea este executorie.
Instanța de revizuire va putea să dispună suspendarea cu plata unei cauțiuni (art. 512).
Întâmpinarea este obligatorie, dar trebuie depusă cu 5 zile înainte de termen și nu se
comunică, se ia cunoștință de ea din dosar (art. 513 alin. (2)). Nu există o limită în ceea ce
privește probele. Motivele de revizuire se discută doar pe admisibilitate, deci nu prea poți
propune altceva decât înscrisuri (art. 513 alin. (3)).

284
 4. Reguli privind judecata
Se aplică procedura din faza de judecată specifică hotărârii a cărei revizuire se cere. Mai
mult, judecătorii care au judecat hotărârea a cărei revizuire se cere sunt incompatibili să judece
cererea de revizuire (art. 41).
În ceea ce privește întinderea dezbaterilor, ele sunt limitate numai la admisibilitatea
revizuirii și la faptele pe care se întemeiază aceasta.
Dacă se admite revizuirea, se dispune schimbarea soluției revizuite în tot sau în parte sau
anularea celei de-a doua în cazul contrarietății de hotărâri (pct. 8).
Se poate pronunța o singura hotărâre, adică prin aceeași hotărâre să se admite revizuirea
și să se schimbe soluția, dar sunt situații în care trebuie procedat mai întâi la admiterea revizuiri
în principiu printr-o încheiere interlocutorie, iar apoi rejudecarea procesului. De exemplu, la
fals, dacă instanța de revizuire este chemată să analizeze falsul pe cale incidentală (nu are o
hotărâre penală prin care înscrisul este declarat fals, trebuie să facă ea analiza), va trebui mai
întâi să vadă dacă înscrisul este fals sau nu, să admită în principiu și apoi să rejudece.
La pct. 1 este nevoie de un singur pas, deoarece elimini din start ce este în plus în hotărâre.
În cazul pct. 8 se pronunță o singura hotărâre, pentru că instanța nu are ce să evalueze,
nu le compară, ci se va anula a doua hotărâre dacă vorbim de încălcarea autorității de lucru
judecat în efectul ei negativ.
Dacă contradicția este în considerente pe efectul pozitiv, soluția va fi anularea celei de-
a doua hotărâri și rejudecarea ei de instanța competentă să judece cauza (art. 513 alin. (4)).
L. 310/2019: a rămas necorelat textul cu textul de la termenele de revizuire. Termenul
este de la pronunțare. De la pronunțare nu ai cum să știi considerentele. Este o necorelare de
texte. În trecut neexistând autoritate la nivelul autorității de lucru judecat în sens pozitiv.
În ceea ce privește căile de atac:
Regula generala: hotărârea este supusă, de regulă, acelorași cai de atac ca hotărârea a
cărei revizuire se cere. Fiind de retractare, hotărârea se înlocuiește cu alta care poate fi atacată
în mod normal (art. 513 alin. (5));
Excepție: la pct. 8 calea de atac este recursul, cu mențiunea că dacă una dintre hotărâri
este dată de ICCJ, recursul se va exercita la completul de 5 judecători (art. 513 alin. (6)).
Recursul este posibil numai pentru a doua hotărâre (cea supusă anularii), legiuitorul a
vrut să zică că nu se poate face apel (nu că iți dă recurs acolo unde nu există). Cu alte cuvinte,
când legiuitorul a zis că hotărârea de anulare se dă cu recurs, a vrut să zică că nu ai apel, că este
numai cu recurs, dar aceasta înseamnă că aceea hotărâre să fi fost supusă recursului (dacă era

285
o hotărâre care era supusa numai apelului și nu aveai recurs, nu mai ai drept de recurs, practic,
hotărârea din revizuire este definitivă). Trebuie ca și a doua hotărâre să fie recurabilă!
CAPITOLUL XI – PROCEDURI SPECIALE
I. DIVORȚUL
II. ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ
III. ORDONANȚA DE PLATĂ
SECȚIUNEA I – DIVORȚUL
Se învață din cod și carte. Nu interesează problema de divorț de la dreptul familiei.
SECȚIUNEA II – ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ
Se adoptă măsuri cu caracter provizoriu. Pentru a fi admisibilă se cer 4 condiții. De fapt
sunt 3. 2 criterii sunt relevante în legislațiile europene, fie alternativ, fie cumulativ: bonus fumus
iuris și pericolum in mora. La noi avem mai mult pericolum.
1. Condiții
1) Urgența. Decurge fie din necesitatea păstrării unui drept ce s-a păgubit din
întârziere, fie din ivirea unei pagube iminente ce nu se poate repara, fie din înlăturarea unei
piedici care poate interveni într-o executare (care prin esența ei este urgentă) (art. 997 alin.
(1)). Ce ar putea fi urgent? Ridicarea unei construcții în vecinătate care riscă prin modul de
construire să prejudicieze imobilul. Se fac săpături neautorizate care riscă să surpe clădirea.
Cer sistarea autorizației. Sau vorbim de niște emisiuni calomnioase. Se cere stoparea acestora.
Sunt situații când legiuitorul prevede că o măsură se ia pe calea ordonanței. Urgența este
prezumată. Art. 217 C.civ.
Sunt cazuri în care trimite la ordonanță în mod corespunzător, înseamnă că judecătorul
verifică condițiile. Art. 255 C.civ., Art. 920 NCPC.
2) Caracterul vremelnic. Este o măsură provizorie (art. 997 alin. (2)). Se adoptă
până la clarificarea problemei de fond. Vremelnicia rezultă din natura măsurii (la exemplul cu
lucrările). Chiar legea prevede că ea produce efecte până la un moment. Art. 450 NCPC.
S-a pus în discuție dacă trebuie însoțită de o acțiune de fond. S-a zis în final că nu este o
condiție esențială. Prin vremelnicie nu înseamnă că trebuie să determini clarificarea situației
de fond. Se poate lua doar măsura care poate deveni veșnică prin acceptarea celeilalte părți.
Partea adversă poate să ceară un proces pe fond. Caracterul provizoriu este doar de natura
ordonanței.
3) Neprejudecarea fondului. Nu trebuie să se dezlege aspecte de fond. Nu poate
fi obligat pârâtul la plată, la demolări, doar la sistarea unor lucrări, nu poate di exclus un asociat,
nu se declară nulități, rezoluțiuni (art. 997 alin. (5)).

286
 4) Mai este a patra condiției, dar ea ține direct de admisibilitate: este necesar să
existe o aparență de drept în favoarea reclamantului. Dintr-o analiză la prima facie să
rezulte destul elemente din care să rezulte că reclamantul are susținere pe fond.
2. Judecata
Procedura. Regula este că se citează. Când cazurile sunt foarte urgente, se poate face
fără citare (nicio parte nu se citează). Întâmpinarea nu este obligatorie. Se poate face cerere
reconvențională, dar se pot cere tot lucruri vremelnice (art. 999).
Terți. Doar intervenția accesorie este admisibilă. Intervenția principală presupune
cererea unui drept.
Probele. Nu ne spune codul ce probe sunt sau nu admisibile. Doar că sunt admisibile
acele probe care sunt compatibile cu natura urgentă a ordonanței președințiale.
Calea de atac. Apelul în 5 zile de la pronunțare/comunicare (art. 1000 alin. (1)). Dacă
este la ICCJ, avem recurs.
Hotărârea este executorie, dar poate fi suspendată executarea (art. 1000 alin. (2)).
Autoritatea de lucru judecat. Nu are autoritate de lucru asupra unei proceduri de fond.
Are față de o altă cerere formulată pe cale de ordonanță? Da, dar este relativă, numai dacă
condițiile nu s-au schimbat (art. 1002).
Posibilitatea ca cererea de ordonanța se să transforme în proces de drept comun. Este o
modificare a cererii de fapt care se poate face până la încheierea dezbaterilor. Pârâtul va fi
citat (art. 1001).
SECȚIUNEA III – ORDONANȚA DE PLATĂ
Art. 1014 NCPC. Domeniul de aplicare se referă la sume de bani (nu obligații de a face)
care rezultă dintr-un contract civil. Vizează numai creanțe certe (recunoscute printr-un act
anterior), lichide și exigibile. Art. 663. Existența neîndoielnică a creanței trebuie să rezulte din
titlul executoriu. Orice îndoială profită debitorului și se respinge ordonanța.
Procedura. Există una prealabilă obligatorie. Trebuie făcută o somație cu 15 zile înainte
(art. 1015). Sancțiunea este respingerea ei ca inadmisibilă. Întâmpinarea este obligatorie.
Nedepunerea ei poate atrage recunoașterea pretenției, dar nu este obligatoriu. Nu se comunică
întâmpinarea. Părțile se citează (art. 1019).
Probe. Numai înscrisuri. Dacă este nevoie de alte probe, se respinge ordonanța (art.
1021 alin. (2)).
Soluții. Se dă prin încheiere când debitorul face apărări din care să rezulte caracterul
îndoielnic al pretențiilor sau dacă sunt necesare mai multe probe decât înscrisuri.
Dacă dovedește ce și cum trebuie, se admite cererea prin ordonanță.

287
 Dacă se admite cererea, ordonanța este executorie.
Cale de atac. Cerere în anulare se face în 10 zile și se judecă de instanța care a pronunțat
acea ordonanță, dar de doi judecători (art. 1024).
Art. 1024 alin. (5) și 1025 NCPC. Ordonanța este executorie, dar completul care judecă
cererea în anulare poate dispune suspendarea cu plata unei cauțiuni. Dacă creditorul pierde în
ordonanța de plată, poate face o nouă cerere pe drept comun.
CAPITOLUL XII – EXECUTAREA SILITĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. TITLUL EXECUTORIU
III. PERIMAREA EXECUTĂRII
IV. PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII
V. CONTESTAȚIA LA EXECUTARE
VI. ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA II – TITLU EXECUTORIU
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA III – PERIMAREA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA IV – PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA V – CONTESTAȚIA LA EXECUTARE
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA VI – ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.

288