REGIMUL JURIDIC AL CREANŢELOR CARE BENEFICIAZĂ DE CAUZE DE

PREFERINŢĂ ÎN PROCEDURILE DE INSOLVENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Prof. univ. dr. Radu Bufan

Student doctorand:
Flavius-Iancu Moţu

1
 CUPRINS

CAPITOLUL I - PRELIMINARII ................................................................................................................... 7

1.1. De ce creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă ? De ce procedura insolvenţei ? ................... 7
1.2. Limitele analizei. Terminologie. .......................................................................................................... 9
1.3. Metodologia de cercetare. Planul de cercetare. .................................................................................. 11
CAPITOLUL II – CREANŢE, PRIORITĂŢI, CAUZE DE PREFERINŢĂ ................................................. 16
2.1. Ce este o creanţă ? .............................................................................................................................. 16
2.2. Pari passu, preferinţe, priorităţi ......................................................................................................... 18
2.3. Cauzele de preferinţă. Ratio existendi. ............................................................................................... 24
2.4. O abordare dinamică a cauzelor de preferinţă din perspectiva naturii bunului grevat: subrogaţia reală
cu titlu particular ............................................................................................................................................ 30
2.4.1. Situaţia ipotecilor imobiliare .......................................................................................................... 33
2.4.2. Strămutarea garanţiei...................................................................................................................... 37
2.4.3. Situaţia ipotecilor care grevează universalităţi de bunuri............................................................... 38
2.4.4. Situaţia ipotecilor mobiliare ........................................................................................................... 39
2.4.5. Situaţia ipotecilor care grevează valori mobiliare .......................................................................... 41
2.4.6. Situaţia ipotecilor asupra creanţelor ............................................................................................... 43
2.4.7. Situaţia operaţiunilor asimilate....................................................................................................... 43
2.4.8. Situaţia privilegiilor........................................................................................................................ 45
2.5. Garanţiile în practică .......................................................................................................................... 46
CAPITOLUL III – CAUZELE DE PREFERINŢĂ LA MOMENTUL DESCHIDERII PROCEDURII
INSOLVENŢEI.............................................................................................................................................. 48
3.1. Ce înseamnă cauze de preferinţă în contextul insolvenţei transfrontaliere ? ..................................... 48
3.2. Cu un pas înaintea insolvenţei: prevenirea insolvenţei ...................................................................... 51
3.3. Cauzele de preferinţă în dreptul român – o descriere sumară ............................................................ 54
3.3.1 Creanţele privilegiate asupra bunurilor mobile sau imobile........................................................... 54
3.3.2. Creanţele garantate cu ipoteci asupra unor bunuri individual determinate .................................... 58
3.3.3. Ipoteca asupra universalităţii de bunuri.......................................................................................... 62
3.3.3.1. Mecanismul juridic al ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri – subrogaţia reală cu titlu
particular 63
3.3.3.2. Garanţia reală mobiliară şi succesoarea ei: ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri........... 64
3.3.3.3. „Cristalizarea” universalităţii de bunuri – o instituţie absentă ................................................... 69
3.3.3.4. Efectele deschiderii procedurii insolvenţei din perspectiva cristalizării .................................... 71
3.4. Alte operaţiuni asimilate cauzelor de preferinţă................................................................................. 74
3.4.1. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare ............................................................................................ 74
3.4.2. Clauza de rezervă a proprietăţii ...................................................................................................... 77
2
3.4.3. Contractul de leasing ...................................................................................................................... 77
3.4.4. O excepţie: dreptul de retenţie ....................................................................................................... 78
3.5. Situaţii speciale .................................................................................................................................. 79
3.5.1. „Cristalizarea” forţată şi supravieţuirea universalităţii de bunuri .................................................. 79
3.5.2. Ipotecile asupra creanţelor ............................................................................................................. 80
3.5.2.1. Ipoteca asupra creanţelor şi cesiunea de creanţă în scop de garanţie ......................................... 80
3.5.2.2. Ipoteze ........................................................................................................................................ 81
3.5.2.2.1. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului garantat asupra
debitorului este exigibilă, iar terţul debitor al creanţei obiect al garanţiei a efectuat plata către debitor, suma
de bani aferentă creanţei obiect al garanţiei aflându-se în contul debitorului. Mai mult, creditorul, la
scadenţa obligaţiei principale, nu a notificat debitorul cu privire la cesiunea de creanţă, pentru a obţine plata
sumei de bani aferente creanţei obiect al garanţiei direct de la terţul debitor ................................................ 81
3.5.2.2.2. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului garantat asupra
debitorului nu este exigibilă, iar terţul debitor al creanţei obiect al garanţiei a efectuat plata către debitor,
suma de bani aferentă creanţei obiect al garanţiei aflându-se în contul debitorului....................................... 83
3.5.2.2.3. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului garantat asupra
debitorului este exigibilă, însă terţul debitor al creanţei obiect al garanţiei nu a efectuat plata către debitor.
Mai mult, creditorul, la scadenţa obligaţiei principale, nu a notificat debitorul cu privire la cesiunea de
creanţă, pentru a obţine plata sumei de bani aferente creanţei obiect al garanţiei direct de la terţul debitor . 84
3.5.2.2.4. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului garantat asupra
debitorului nu este exigibilă, iar terţul debitor al creanţei obiect al garanţiei nu a efectuat plata către debitor.
85
3.5.2.3. Evaluarea ipotecilor asupra creanţelor ....................................................................................... 85
3.5.2.4. Ipoteca asupra sumelor de bani rezultate din activitatea curentă / obţinute de debitor în legătură
cu activitatea sa curentă.................................................................................................................................. 86
CAPITOLUL IV - EFECTELE DESCHIDERII PROCEDURII INSOLVENŢEI ASUPRA CREANŢELOR
CARE BENEFICIAZĂ DE CAUZE DE PREFERINŢĂ .............................................................................. 90
4.1. Suspendarea de drept a valorificării drepturilor / executărilor silite ale creditorilor.......................... 90
4.1.1. O definiţie (de lucru) a suspendării ................................................................................................ 90
4.1.2. Suspendare de drept sau suspendare judiciară ? ............................................................................. 92
4.1.3. Momentul de la care suspendarea îşi produce efectele .................................................................. 94
4.1.4. Ce se suspendă ? Pentru cât timp se suspendă ?............................................................................. 95
4.1.5. (Până) Unde se suspendă ? ........................................................................................................... 101
4.2. Ridicarea suspendării. Protecţia corespunzătoare a drepturilor creditorilor garantaţi...................... 102
4.2.1. Când bunul grevat de cauza de preferinţă poate fi „detaşat”........................................................ 105
4.2.2. Când lipseşte protecţia corespunzătoare a creanţei ...................................................................... 107
4.2.3. Judecarea cererii de ridicare a suspendării ................................................................................... 112
4.3. Experienţa creditorilor garantaţi bancari vis-a-vis suspendarea reglementată de art. 75 alin. 1 din
Legea nr. 85/2014......................................................................................................................................... 116
4.4. Accesoriile curg în continuare pentru creditorii garantaţi ................................................................ 117
4.4.1. De ce curg accesoriile în continuare ? .......................................................................................... 117
4.4.2. Ce fel de accesorii curg în continuare ? ....................................................................................... 119

3
4.4.3. Până când curg accesoriile prevăzute de art. 103 din Legea nr. 85/2014 ? .................................. 121
4.5. Miscellanea ...................................................................................................................................... 123
4.5.1. Suspendarea termenelor de prescripţie ......................................................................................... 123
4.5.2. Formalităţile de publicitate efectuate după momentul deschiderii procedurii ............................. 124
4.5.3. Contractele financiare calificate ................................................................................................... 124
4.6. Soarta bunurilor care formează obiectul cauzelor de preferinţă în perioada de observaţie .............. 125
4.6.1. În principiu, actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt
nule de drept ................................................................................................................................................. 126
4.6.2. Business as usual / The ordinary course of business ................................................................... 128
4.6.3. Propunerile de înstrăinare a bunurilor din averea debitorului grevate de cauze de preferinţă ..... 133
4.7. Superprioritatea creditorilor care acordă debitorului credite în perioada de observaţie. Crearea de
garanţii noi în perioada de observaţie .......................................................................................................... 142
4.8. Înscrierea creanţelor garantate în tabelul preliminar. Evaluarea garanţiilor. Contestaţiile vizând
creanţele garantate (tabel preliminar, tabel definitiv)................................................................................... 147
4.9. Anularea transferurilor frauduloase - contractele care au dat naştere unor cauze de preferinţă...... 160
4.10. Contractele în curs de derulare. Contractele care dau naştere unor cauze de preferinţă .............. 167
CAPITOLUL V - CREANŢELE CARE BENEFICIAZĂ DE CAUZE DE PREFERINŢĂ ÎN PERIOADA
REORGANIZĂRII JUDICIARE ................................................................................................................. 174
5.1. Ce este o reorganizare judiciară ?..................................................................................................... 174
5.2. Ce este un plan de reorganizare ? Cine poate propune un plan de reorganizare ? ........................... 177
5.3. Ce conţine un plan de reorganizare ? ............................................................................................... 184
5.4. Creanţe defavorizate şi creanţe nedefavorizate ................................................................................ 186
5.5. Accesoriile creanţelor care beneficiază de o cauză de preferinţă înscrise în tabelul definitiv al
creanţelor ...................................................................................................................................................... 195
5.6. Măsuri propuse prin plan care pot afecta creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă ........... 198
5.6.1. Art. 133 alin. 5 lit. C din Legea nr. 85/2014 ................................................................................ 199
5.6.2. Art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din Legea nr. 85/2014................................................................ 200
5.6.3. Art. 133 alin. 5 lit. F din Legea nr. 85/2014 ................................................................................. 205
5.6.4. Art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014 ................................................................................ 207
5.6.5. Art. 133 alin. 5 lit. H din Legea nr. 85/2014 ................................................................................ 211
5.6.6. Art. 133 alin. 51 din Legea nr. 85/2014 ........................................................................................ 211
5.7. Sumele propuse a fi plătite creditorilor (inclusiv celor garantaţi) .................................................... 211
5.8. Programul de plată a creanţelor ........................................................................................................ 214
5.9. Durata planului de reorganizare ....................................................................................................... 218
5.10. Votarea planului de reorganizare ................................................................................................. 220
5.10.1. Categoria (clasa) creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă ........................................... 221
5.10.2. Adunarea creditorilor care votează planul de reorganizare. ......................................................... 222
5.10.3. O creanţă, un vot .......................................................................................................................... 224
5.10.4. Hotărârea adunării creditorilor asupra planului/planurilor de reorganizare ................................. 229
5.10.5. Sensul votului creditorilor garantaţi în practică ........................................................................... 232
4
5.11. Confirmarea planului de reorganizare .......................................................................................... 233
5.11.1. Cross-class cram-down ................................................................................................................ 233
5.11.2. Tratamentul corect şi echitabil. Viabilitatea planului de reorganizare ......................................... 235
5.11.3. Hotărârea de confirmare a planului de reorganizare. Efecte juridice ........................................... 239
5.11.4. Efectele juridice ale confirmării planului de reorganizare ........................................................... 240
5.12. Executarea planului de reorganizare ............................................................................................ 243
5.13. Creanţele curente. Accesoriile acestora. Creanţele curente garantate .......................................... 244
5.14. Actele şi operaţiunile efectuate de debitor în perioada de reorganizare ....................................... 248
5.15. Durata planului de reorganizare. Modificarea planului de reorganizare ...................................... 249
5.16. Închiderea procedurii de reorganizare .......................................................................................... 250
CAPITOLUL VI - CREANŢELE CARE BENEFICIAZĂ DE CAUZE DE PREFERINŢĂ ÎN PERIOADA
FALIMENTULUI ........................................................................................................................................ 252
6.1. Falimentul şi lichidarea .................................................................................................................... 252
6.2. Caracteristicile juridice ale falimentului .......................................................................................... 255
6.3. Falimentul în procedura generală şi în procedura simplificată. ....................................................... 257
6.4. Efectele deschiderii procedurii falimentului asupra creanţelor garantate ........................................ 259
6.4.1. Dizolvarea societăţii debitoare. Ridicarea dreptului de administrare. .......................................... 260
6.4.2. Scadenţa anticipată a creanţelor băneşti asupra averii debitorului. Contractele în derulare la
momentul deschiderii procedurii falimentului ............................................................................................. 264
6.5. Creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă în tabelul suplimentar / tabelul definitiv consolidat
270
6.5.1. Înscrierea în tabelul suplimentar a creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă născute după
deschiderea procedurii generale a insolvenţei .............................................................................................. 273
6.5.2. Evaluarea garanţiilor aferente creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă născute după data
deschiderii procedurii generale a insolvenţei ............................................................................................... 275
6.5.3. Accesoriile creanţelor garantate născute după data deschiderii procedurii generale a insolvenţei
276
6.5.4. Accesoriile creanţelor garantate născute anterior deschiderii procedurii nu se înscriu în tabelul
suplimentar ................................................................................................................................................... 277
6.5.5. Prioritatea creanţelor înscrise în tabelul suplimentar de creanţe .................................................. 279
6.6. Măsurile premergătoare lichidării. Lichidarea ................................................................................. 280
6.7. Distribuirea sumelor realizate în urma valorificării bunurilor asupra cărora poartă cauzele de
preferinţă ...................................................................................................................................................... 281
6.8. Principiile distribuirii ....................................................................................................................... 283
6.9. Instrumentele juridice ale distribuirii ............................................................................................... 284
6.10. Cauze de preferinţă, priorităţi, superpriorităţi .............................................................................. 285
6.10.1. Art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 ............................................................................... 286
6.10.2. Art. 159 alin. 1 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 85/2014 ......................................................................... 292
6.10.3. Când banii nu ajung pentru acoperirea creanţelor prevăzute de art. 159 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 296

5
6.10.4. Când au loc distribuiri înainte de distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunului grevat de
cauza de preferinţă ....................................................................................................................................... 297
6.11. Distribuirile parţiale ..................................................................................................................... 298
6.12. Un caz special: distribuirile între membrii unui grup de societăţi................................................ 300
6.13. Repere teoretice în căutarea unui cadru normativ ........................................................................ 301
6.14. Atragerea răspunderii pentru ajungerea debitorului în insolvenţă ............................................... 303
CAPITOLUL VII - ÎNCHIDEREA PROCEDURII .................................................................................... 304
7.1. Ipoteze tipice .................................................................................................................................... 304
7.2. Ipoteze atipice .................................................................................................................................. 309
7.3. Efectele închiderii procedurii ........................................................................................................... 311
CAPITOLUL VIII – CONCLUZII .............................................................................................................. 313
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................................... 319

6
 PORTIA
A pound of that same merchant’s flesh is thine.
The court awards it, and the law doth give it.
PORTIA
A pound of this merchant’s flesh is yours. The court awards it and the law
authorizes it.
SHYLOCK
Most rightful judge!
SHYLOCK
What a righteous judge!
PORTIA
And you must cut this flesh from off his breast.
The law allows it, and the court awards it.
PORTIA
And you have to cut this flesh from his chest. The law allows it, and the court
awards it.
SHYLOCK
Most learned judge, a sentence! Come, prepare.
SHYLOCK
What a wise judge! Come on, get ready.
PORTIA
Tarry a little. There is something else.
This bond doth give thee here no jot of blood.
The words expressly are “a pound of flesh.”
Take then thy bond, take thou thy pound of flesh,
But in the cutting it if thou dost shed
One drop of Christian blood, thy lands and goods
Are by the laws of Venice confiscate
Unto the state of Venice. 1

CAPITOLUL I - PRELIMINARII

1.1. De ce creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă ? De ce procedura insolvenţei ?

Un răspuns simplu la prima întrebare ar fi: pentru că sunt diferite. Creditorii titulari ai unor
creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă au un statut legal şi economic diferit faţă de ceilalţi
creditori, creditorii chirografari lato sensu.
Din punct de vedere economic, diferenţa constă în situaţia intuitiv mai sigură a creditorului
garantat faţă de cea a creditorilor negarantaţi; scopul garanţiei este acela de a diminua riscul de
neplată.
Din punct de vedere juridic, între debitor şi creditorul care beneficiază de o cauză de
preferinţă se creează un raport juridic suplimentar, accesoriu celui obligaţional, în virtutea căruia, în

1
William Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, actul 4, scena 1
7
cazul neexecutării de către creditor a obligaţiei principale, de plată a sumei de bani datorate,
creditorul titular al cauzei de preferinţă îşi poate satisface dreptul de creanţă urmărind un anumit bun
din patrimoniul debitorului, spre deosebire de creditorii chirografari, al căror gaj general este
generic. Diferenţa constă în prerogativele suplimentare ale creditorului garantat: de urmărire a
bunului grevat de cauza de preferinţă în mâna oricui s-ar afla şi, respectiv, de a fi plătit cu preferinţă
din suma rezultată din valorificarea bunului respectiv.
Dacă la acest nivel al răspunsului sunt vizibile doar caracteristicile de „dicţionar juridic”
ale calităţii de creditor titular al unei creanţe beneficiare a unei cauze de preferinţă, odată ce adăugăm
în ecuaţie insolvenţa debitorului şi procedura concursuală aferentă, imaginea dobândeşte
complexitatea specifică vieţii reale, în care interesul individual al creditorului garantat, protejat de
cauza de preferinţă, intră în concurenţă cu interesele individuale ale creditorilor negarantaţi şi cu
interesul debitorului de a-şi salva afacerea. Parafrazându-l pe Shakespeare, în insolvenţă creditorul
garantat este îndreptăţit să primească acea „livră de carne”, însă fără a pune în pericol „viaţa
debitorului, vărsându-i sângele”. Din fericire, judecătorul sindic nu este chemat să judece chestiuni
de viaţă şi de moarte, precum (falsul) doctor în drept din piesa de teatru, în schimb trebuie să
administreze o procedură judiciară complexă, în cadrul căreia trebuie să asigure un echilibru eficient
între respectarea drepturilor creditorilor şi menţinerea întreprinderii debitorului în circuitul
economic.
Sintagma „procedura concursuală şi colectivă” a intrat deja în limbajul juridic român comun.
La peste 25 de ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1995, este greu de imaginat insolvenţa
altfel decât o procedura judiciară la care trebuie să participe toţi creditorii care vor să îşi realizeze
creanţele împotriva debitorului lor insolvent. Cu toate acestea, rolul insolvenţei, ca instituţie, nu este
doar acela de a stabili paşii procedurali ai unui demers judiciar, fie el şi colectiv, ci, mai important,
de a coordona demersurile creditorilor de realizare a creanţelor lor în condiţiile unei mase active
insuficiente a debitorului 2. Opţiunea legiuitorului român de interpune judecătorul sindic între
creditori şi debitorul insolvent nu exprimă însă, esenţa, insolvenţei, ci este doar o alegere a uneia
dintre multiplele naturi ale acestei instituţii.
Am ales tema lucrării mele atras tocmai de această dublă poziţionare a creditorilor titulari ai
unor creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă în cadrul procedurii insolvenţei debitorului lor:
pe de o parte creditorii garantaţi participă (obligatoriu) la procedura concursuală şi colectivă, iar pe
de altă parte îşi păstrează dreptul de a-şi satisface creanţa „înaintea creditorilor chirografari, precum
şi înaintea creditorilor de rang inferior”, conform art. 2345 din Codul civil (în continuare NCC) 3.

2
Alan Schwartz, A Contract Theory Approach to Business Bankruptcy, disponibilă la
https://digitalcommons.law.yale.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2075&context=fss_papers, accesat la 26 iulie 2021.
3
Dispoziţiile art. 2345 NCC se referă strict la creditorii ipotecari, însă principiul enunţat este valabil pentru toate cauzele
de preferinţă.
8
Dualitatea acestei poziţii rezultă din confluenţa dreptului contractelor şi a dreptului insolvenţei şi,
ca orice confluenţă, este un tărâm fertil pentru analiză.
Tot la nivel intuitiv, din perspectiva dreptului contractelor, nu există niciun motiv plauzibil
pentru care creditorii garantaţi ar trebui să participe la procedura insolvenţei debitorului. Insolvenţa,
indiferent că este privită ca o coordonare a creditorilor în condiţiile impuse de lege sau ca o stare a
patrimoniului debitorului, nu înlătură şi nu poate înlătura forţa obligatorie a contractului care a dat
naştere cauzei de preferinţă. Cauza de preferinţă îşi dovedeşte utilitatea în chiar situaţia în care
creditorul beneficiar vine în concurs cu ceilalţi creditori, iar activul patrimonial al debitorului este
insuficient pentru a satisface creanţele tuturor creditorilor. Pe de altă parte, în condiţiile în care
evoluţia procedurii insolvenţei a condus spre prioritizarea reorganizării în detrimentul lichidării,
valorificarea imediată a bunurilor aduse de debitor în garanţie ar putea periclita demersurile
debitorului de restructurare a afacerii sale.
În analiza conflictului dintre paradigma dreptului garanţiilor şi cea a dreptul insolvenţei, am
descoperit că principiul de drept roman specialia generalibus derogant 4 este, din păcate, un
instrument prea rudimentar pentru a tranşa situaţiile teoretice şi practice de tensiune între cele două
concepţii şi seturi de reguli aferente paradigmelor respective. Dimpotrivă, tabloul pe care acest
conflict îl relevă este mult mai complex: fiecărei derogări pe care insolvenţa o aduce dreptului
(comun al) garanţiilor pare să îi corespundă o garanţie [sic], de regulă de natură substanţială şi uneori
şi de natură procesuală.
Prin lucrarea de faţă mi-am propus, în esenţă, să analizez acest tablou şi să determin dacă şi
în ce măsură legea insolvenţei şi practica judiciară din domeniul insolvenţei din România asigură un
echilibru între drepturile şi interesele creditorilor garantaţi, aşa cum aceştia şi le-au constituit în
conformitate cu dreptul garanţiilor, pe de o parte, şi drepturile şi interesele debitorului şi ale celorlalţi
participanţi la procedura insolvenţei, pe de altă parte.

1.2. Limitele analizei. Terminologie.

După cum afirmam mai sus, cercetarea de faţă explorează tratamentul juridic al creanţelor
care beneficiază de cauze de preferinţă în cadrul procedurii insolvenţei.
Prin urmare, ratione materiae, situarea creanţelor respective în cadrul procedurii concursuale
şi colective reprezintă, pe de o parte, o primă limitare a demersului meu şi, totodată, un punct de
pornire; chiar dacă am analizat (sumar) cauzele de preferinţă, nu mi-am propus să dezvolt aici o
teorie a garanţiilor şi nici să fac o prezentare exhaustivă a garanţiilor civile. Dimpotrivă, pentru
studiul de faţă prezintă relevanţă doar creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă în sensul art.

4
Regretatul prof. univ. dr. Ion Turcu afirma, pe drept cuvânt, că insolvenţa este o fiică „rebelă” a dreptului civil.
9
5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014, i.e. „acele creanţe care sunt însoţite de un privilegiu şi/sau de un
drept de ipotecă şi/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2347 NCC, şi/sau de un drept de
gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ
garant faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinţă... Aceste cauze de preferinţă au
înţelesul dat lor de NCC, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.”.
O a doua limitare este dată de „graniţele” procedurii insolvenţei: demersul urmăreşte
tratamentul juridic al creanţelor garantate de la momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi până
la momentul închiderii acestei proceduri. Procedurile de prevenire a insolvenţei, deşi deosebit de
interesante, mai ales în contextul necesităţii transpunerii Directivei (UE) 2019/1023, rămân situate
pe „teritoriul” dreptului contractelor, cu derogări punctuale. Prin definiţie, debitorul care accesează
o procedură de prevenire a insolvenţei este capabil să-şi execute obligaţiile sale contractuale şi non-
contractuale, astfel încât în speţă nu se pune problema insuficienţei (actuale a) resurselor sale pentru
plata acestor obligaţii. În acelaşi sens, procedurile de prevenire a insolvenţei nu impun participarea
tuturor creditorilor, astfel încât nu este necesară coordonarea lor globală, cum se întâmplă în
insolvenţă.
În fine, am lăsat în afara demersului meu insolvenţele „speciale”: falimentul instituţiilor de
credit şi falimentul societăţilor de asigurare / reasigurare, pe de o parte pentru că normele speciale
care reglementează falimentele acestor comercianţi nu cuprind dispoziţii speciale în ceea ce îi
priveşte pe creditorii titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă, iar pe de altă
parte pentru că opţiunea legiuitorului român de a le trimite direct în faliment limitează aceste
proceduri la lichidări colective şi concursuale unde regimul juridic al creanţelor garantate prezintă
diferenţe minime faţă de falimentul celorlalţi comercianţi.
Ratione temporis, am avut în vedere, în principal, dispoziţiile Legii nr. 85 din 25 iunie 2014
privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă publicată în Monitorul Oficial nr. 466
din 25 iunie 2014, în forma sa actualizată la data de 31 iulie 2021. Fără a nega importanţa unei
abordări diacronice, în ceea ce îi priveşte pe creditorii garantaţi nici Legea nr. 64/1995, nici Legea
nr. 85/2006 nu au reglementat vreun tratament fundamental diferit de cel acordat acestor creditori
de către Legea nr. 85/2014. Folosind terminologia legiuitorului european, cred că se poate afirma
fără rezerve că Legea nr. 85/2014 reprezintă o reformare (recast) a Legii nr. 85/2006 în acelaşi fel
în care Regulamentul (UE) 2015/848 reprezintă o reformare a Regulamentului (CE) 1346/2000. Din
acest motiv, am preferat să orientez demersul de faţă către actul normativ care reglementează
procedura insolvenţei la momentul actual şi să nu insist asupra diferenţelor între acesta şi Legea nr.
85/2006.
Din perspectivă terminologică, am încercat să utilizez denumirile instituţiilor şi noţiunilor
corespunzătoare aşa cum acestea apar în NCC şi în Legea nr. 85/2014. Cu toate acestea, necesitatea
folosirii de sinonime, pe de o parte, şi tendinţa legiuitorului român de a utiliza, pentru aceleaşi
10
noţiuni, denumiri compuse din tot mai multe cuvinte 5, a impus preluarea termenilor de „garanţie”
pentru „cauză de preferinţă” şi de „creditor garantat” pentru „creditor titular al unei creanţe
beneficiare a unei cauze de preferinţă”. Am utilizat alternativ termenii de „creditor” şi de „creanţă”,
având în vedere faptul că Legea nr. 85/2014 este construită mai degrabă în jurul noţiunii de „creanţă”
decât de creditor, regimul juridic al creanţelor păstrându-se indiferent de schimbarea titularului
acesteia pe parcursul procedurii.
În acelaşi context terminologic, Legea nr. 85/2014 reglementează atât proceduri de prevenire
a insolvenţei, cât şi patru proceduri de insolvenţă: procedura generală a insolvenţei, procedura de
reorganizare judiciară, procedura falimentului în forma simplificată şi procedura falimentului în
forma generală. Cu toate acestea, atât Legea nr. 85/2014, cât şi doctrina şi practica judiciară
utilizează frecvent termenul „procedură”, ca atare, ori în sintagme precum „deschiderea procedurii”,
„închiderea procedurii” pentru a marca faptul că debitorul se află într-una dintre cele patru proceduri
de insolvenţă arătate, fără a indica tipul acesteia. Pentru uşurinţa exprimării, m-am raliat acestei
uzanţe.
La limita dintre terminologie şi sfera de aplicare a Legii nr. 85/2014 se găseşte „debitorul”.
Am utilizat pe întreg parcursul lucrării termenul „debitor” la masculin, respectând terminologia
Legii nr. 85/2014, deşi aproape toate persoanele care sunt supuse procedurii insolvenţei sunt de
genul feminin: societăţile prevăzute de Legea nr. 31/1990 (pe care, pentru uşurinţa redactării, le-am
denumit societăţi (comerciale)), asociaţii şi fundaţii în măsura în care desfăşoară activităţi
economice, persoane fizice autorizate, asociaţii familiale, întreprinderi individuale, regii autonome
etc.

1.3. Metodologia de cercetare. Planul de cercetare.

„Dacă dreptul ar putea fi descoperit prin utilizarea unei abordări sistematice şi înţelesul său
ar fi acelaşi indiferent cine ar efectua cercetarea, atunci s-ar putea susţine că cercetarea doctrinară ar
fi una cantitativă 6”.
Prima facie, noţiunile de „cercetare ştiinţifică” şi „drept” nu par să se concilieze uşor. Spre
deosebire de ştiinţele reale, unde cercetarea se supune rigorilor cantitative, iar ipotezele se supun
unor verificări empirice, dreptul nu pare să se lase „cercetat” cantitativ, iar unei abordări empirice a
dreptului i s-ar putea reproşa tocmai caracterul „neştiinţific”.

5
Pe lângă termenii menţionaţi în cuprinsul prezentului aliniat, mai poate fi menţionată „cererea de admitere a creanţei”
din Legea nr. 85/2014 în locul „declaraţiei de creanţă” din Legea nr. 85/2006.
6
“If the law can simply be discovered using a systematic approach and the same law would be found no matter who was
carrying out the research then it could be argued that doctrinal research was quantitative.”, Ian Dobinson and Francis
Johns, Qualitative Legal Research în Mike McConville şi Wing Hong Chui (ed.), Research Methods for Law, Edinbugh
University Press, 2007, p. 21 (t.m. F.-I.M.)
11
 În acelaşi sens, realitatea doctrinară şi jurisprudenţială confirmă faptul că rezultatul analizei
şi aplicării dreptului nu doar că este departe de a fi caracterizat prin uniformitate, dar şi că depinde
semnificativ de autorul interpretării juridice.
În literatura juridică britanică s-a afirmat că „analiza doctrinară rămâne caracteristica
definitorie a cercetării legale academice ... procesul analizei doctrinare este mai familiar
disciplinelor umaniste decât ştiinţelor. Abordarea doctrinară implică mai degrabă elaborarea unor
argumente de tip academic care pot fi supuse unei critici subsecvente şi unor remodelări efectuate
de alţi doctrinari şi mai puţin demersuri de a furniza rezultate care să pretindă că sunt definitive. În
consecinţă, toate ‘metodologiile” din cadrul analizei doctrinare sunt utilizate subconştient de către
teoreticieni şi practicieni, aceştia considerând mai degrabă că sunt angajaţi în demersuri de logică şi
de exerciţiu al bunului simţ şi mai puţin în demersuri de aplicare formală a unor metodologii, aşa
cum acestea sunt privite de cercetătorii în domeniul ştiinţelor. 7”.
Însuşindu-mi pe deplin argumentele expuse în aliniatul anterior, cercetarea pe care am
efectuat-o în cadrul prezentei lucrări a avut un caracter predominant calitativ, mai exact s-a bazat
într-o proporţie covârşitoare pe această analiză de tip calitativ – analiza doctrinară.
Bineînţeles, punctul de pornire l-au constituit regulile de drept codificate în Legea nr.
85/2014, pe care le-am supus unei analize comparative cu cele din actul normativ care le-a inspirat,
U.S. Code Title 11. Am avut în vedere, în paralel, şi Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea
insolvenţei, acest document conţinând o sinteză a diverselor reglementări naţionale mult mai
comprehensivă decât aş fi putut-o eu realiza punctual, prin compararea Legii nr. 85/2014 cu actele
normative în domeniul insolvenţei din câteva state ale Uniunii Europene pe care le-aş fi putut
consulta. Desigur, din tabloul normativ nu lipseşte nici Regulamentul (UE) 2015/848 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă, act
normativ direct aplicabil în România cu o forţă juridică superioară actului normativ intern.
Dintre metodele de cercetare generale ale analizei calitative (metoda etnografică, metoda
narativă, metoda fenomenologică, metoda teoriei bazate pe date empirice şi studiul de caz), am
utilizat date empirice culese prin administrarea unui chestionar şi numeroase studii de caz -
jurisprudenţă, pe care le-am valorificat în cadrul metodelor specifice cercetării juridice: metoda
analizei doctrinare şi metoda comparativă.

7
“Doctrinal analysis therefore remains the defining characteristics of academic legal research ... the process of doctrinal
analysis is more at home within the humanities than the sciences. Its approach involves the development of scholastic
arguments for subsequent criticism and reworking by other scholars, rather than any attempt to deliver results which
purport to be definitive and final. Any ‘methodologies’ in this type of research are therefore employed subconsciously
by scholars (and by practising lawyers) who would most usually consider themselves to be involved in an exercise in
logic and common sense rather than in the formal application of a methodology as understood by researchers in the
scientific disciplines.”, Paul Chynoweth, Legal Research în Andrew Knight, Les Ruddock (ed.), Advanced Research
Methods in the Built Environment, Blackwell Publishing Ltd., 2008, p. 31-32 (t.m. F.-I.M.)
12
 În cadrul analizei doctrinare am elaborat raţionamentele juridice care mi-au permis
identificarea sensului normelor juridice, descrierea modului lor de aplicare, la nivel teroretic, şi, în
final, anticiparea efectelor aplicării acestora în practică. Aceste raţionamente au combinat
silogismul, deducţia, inducţia şi, uneori, analogia. În măsura în care a fost posibil, am validat
raţionamentele respective cu soluţii jurisprudenţiale.
Utilizând metoda comparativă, am urmărit atât să identific similarităţile normative dintre
sistemele de drept analizate, cât şi să subliniez comunitatea de valori protejate juridic care
caracterizează sistemul de drept român şi cele puse în comparaţie. Trecând peste dimensiunea din
sa din ce în ce mai internaţionalizată, insolvenţa reprezintă, între altele, o marcă a economiei de piaţă
pe care România şi-a asumat-o prin normele sale constituţionale.
Fiind vorba despre o cercetare juridică, rezultatul este, inevitabil, preponderent descriptiv.
Cea mai mare parte a lucrării descrie impactul pe care diversele etape ale procedurii insolvenţei
debitorului le au asupra drepturilor creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze de
preferinţă. Separat, am analizat dacă şi în ce măsură regimul juridic al creanţelor garantate în cadrul
procedurii insolvenţei este unul echilibrat, respectiv dacă limitările pe care Legea nr. 85/2014 le
aduce drepturilor creditorilor garantaţi de care aceştia s-ar bucura în absenţa insolvenţei debitorului
lor sunt proporţionale cu scopul protejat: salvarea valorii afacerii debitorului. Ulterior, am urmărit
modul în care jurisprudenţa confirmă sau nu aserţiunile mele referitoare la status-quo-ul normativ.
Cât priveşte chestionarul utilizat, l-am adresat principalelor bănci comerciale din România,
în calitatea lor de creditori garantaţi uzuali ai societăţilor (comerciale) faţă de care s-a deschis
procedura insolvenţei. Numărul respondenţilor nu este unul ridicat (trei), însă, dat fiind caracterul
calitativ şi nu cantitativ al analizei, am apreciat că numărul redus al seturilor de răspunsuri primite
nu constituie un impediment pentru valorificarea lor în cadrul lucrării de faţă, cu atât mai mult cu
cât răspunsurile, în sine, sunt deosebit de relevante, aşa cum voi arăta în continuare. Întrucât doi
dintre cei trei respondenţi mi-au solicitat păstrarea confidenţialităţii identităţii lor, am decis să
păstrez confidenţiale identităţile tuturor băncilor care au acceptat să răspundă întrebărilor mele.
Concret, un prim demers în cadrul cercetării l-a reprezentat analiza noţiunilor de cauză de
preferinţă şi de creanţă care beneficiază de cauze de preferinţă în contextul normativ intern. În cadrul
acestei analize am încercat să identific nu doar regulile codificate în normele NCC şi ale Legii nr.
85/2014, ci şi mecanismul creditului garantat, ca realitate socială. Răspunsurile creditorilor bancari
chestionaţi au confirmat modalitatea descrisă de funcţionare a acestui tip de creditare. Subsecvent,
am descris şi analizat tipurile de cauze de preferinţă reglementate de legea română, explorând în
amănunţime garanţiile asupra universalităţilor de bunuri, în contextul în care legiuitorul român le-a
dedicat dispoziţii speciale atât în Legea nr. 99/1999, cât şi în NCC, dar nu a reglementat modalitatea
concretă în care creditorii garantaţi ajung să îşi valorifice drepturile asupra bunurilor care compun
universalitatea – „cristalizarea”.
13
 După epuizarea descrierii cauzelor de preferinţă, am trecut la descrierea efectelor imediate
pe care deschiderea procedurii insolvenţei le are asupra fiecărui tip de creanţă garantată. Am insistat
în ceea ce priveşte garanţiile asupra universalităţilor de bunuri şi asupra creanţelor, explorând,
combinatoric, şi efectele pe care art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 le poate produce în practică în
funcţie de caracterul scadent sau nescadent al creanţei beneficiare a unei cauze de preferinţă purtând
asupra sumelor de bani care se găsesc în conturile debitorului la momentul deschiderii procedurii
insolvenţei.
Am continuat cu analiza suspendării de drept a acţiunilor judiciare şi extrajudiciare şi a
executărilor silite pentru realizarea creanţelor împotriva averii debitorului, acest efect al deschiderii
procedurii având, cel mai probabil, impactul maxim asupra drepturilor creditorilor garantaţi. În
contrapondere, am analizat condiţiile legale ale ridicării suspendării la cererea creditorului garantat,
având în vedere şi răspunsurile creditorilor bancari, care au relevat o plajă largă de soluţii ale
instanţelor judecătoreşti la cererile lor formulate în acest sens.
Subsecvent, am explorat regimul juridic al accesoriilor aferente creanţelor garantate şi
regimul juridic al bunurilor grevate de cauze de preferinţă în perioada de observaţie, în contextul
restricţiilor pe care deschiderea procedurii insolvenţei le impune debitorului care îşi continuă
activitatea, urmărind efectele pe care desfăşurarea activităţii debitorului în condiţiile obişnuite sau,
dimpotrivă, cu o finanţare nouă, le aduce drepturilor creditorilor garantaţi.
Am analizat în continuare modalitatea de înscriere în tabelul preliminar şi în tabelul definitiv
a creanţelor garantate, inclusiv evaluarea garanţiilor, expunând interpretările jurisprudenţiale uneori
divergente ale normelor aplicabile din cuprinsul Legii nr. 85/2014.
Separat, am explorat efectele pe care exercitarea acţiunilor în anularea transferurilor
frauduloase şi, respectiv, menţinerea sau denunţarea contractelor în derulare le pot produce asupra
cauzelor de preferinţă, atât din perspectivă doctrinară, cât şi din cea a practicii judiciare.
Urmărind structura Legii nr. 85/2014, am explorat procedura reorganizării judiciare din
perspectiva creditorilor garantaţi, analizând natura acesteia, natura planului de reorganizare,
măsurile care pot aduce atingere drepturilor creditorilor garantaţi şi efectele acestora, participarea
creditorilor garantaţi la fiecare dintre etapele acestei proceduri, efectele implementării planului de
reorganizare şi, respectiv, situaţia juridică a eşecului planului de reorganizare. În acest context, atât
răspunsurile creditorilor la întrebările din chestionar, dar mai ales practica judiciară au umplut cu
conţinut cadrul normativ aplicabil, prin definiţie sumar.
Ulterior, am analizat situaţia creanţelor garantate în cadrul procedurii falimentului, ultima
alternativă de îndestulare a creanţelor garantate. Având în vedere că în această procedură Legea nr.
85/2014 conferă creanţelor garantate un tratament complet diferit de cel al celorlalte creanţe,
negarantate, după analiza prevederilor comune referitoare la efectele deschiderii procedurii
falimentului şi la înscrierea creanţelor în tabelul suplimentar, respectiv la întocmirea tabelului
14
definitiv consolidat, am expus în continuare doar mecanismul de distribuire al sumelor rezultate din
valorificarea bunurilor grevate de cauzele de preferinţă, lăsând în afara lucrării distribuirile
reglementate de art. 161 din Legea nr. 85/2014.
Finalul lucrării surprinde creanţele garantate la închiderea procedurii, scurte consideraţii
asupra creanţelor garantate intra-grup, precum şi concluziile cercetării, însoţite de câteva propuneri
de lege ferenda.

15
 CAPITOLUL II – CREANŢE, PRIORITĂŢI, CAUZE DE PREFERINŢĂ

2.1.Ce este o creanţă ?

În mod surprinzător, deşi Legea nr. 85/2014 foloseşte termenul „creanţă” de peste 600 de ori
în cuprinsul său, nu îl defineşte.
Fiind un act normativ care conţine cu precădere norme de drept internaţional privat,
Regulamentul (UE) nr. 2015/848, prin art. 7 alin. 1 lit. g, stabileşte că „legea statului de deschidere
determină ... (g) creanţele care urmează să fie înregistrate la masa bunurilor care face obiectul
insolvenţei debitorului şi regimul creanţelor născute după deschiderea procedurii de insolvenţă;”.
Prin urmare, în măsura în care legea statului de deschidere a procedurii este legea română, definiţia
noţiunii de „creanţă” în contextul procedurii insolvenţei este cea aplicabilă în dreptul pozitiv român.
Din păcate, nici redactorii Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu au apreciat necesară o
atare definiţie.
În doctrină, dreptul de creanţă este definit, prin opoziţie cu dreptul real, ca fiind „acel drept
patrimonial în temeiul căruia subiectul activ – numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv –
numit debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva 8”. Corelativ, „dacă se pune accentul pe latura
pasivă, latura activă a obligaţiei fiind implicită, obligaţia poate fi definită ca acel raport juridic în
virtutea căruia o persoană, denumită debitor, este ţinută faţă de o altă persoană, denumită creditor,
fie la o prestaţie pozitivă (a da, a face), fie la o abstenţiune (a nu face) 9”.
Legea nr. 85/2014 pare să aibă în vedere o definiţie mai restrânsă a „creanţei”. În cuprinsul
art. 5 pct. 19 şi 20, actul normativ arătat defineşte „creditorul îndreptăţit să participe la procedură”
drept titularul unui drept de creanţă asupra averii debitorului, care a înregistrat o cerere de înscriere
a creanţei, în urma admiterii căreia acesta dobândeşte drepturile şi obligaţiile reglementate de această
lege pentru fiecare stadiu al procedurii..., respectiv defineşte „creditorul îndreptăţit să solicite
deschiderea procedurii insolvenţei” ca fiind „creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului
debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă, în sensul
prezentei legi, se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din
alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul”. În continuare, art. 107
alin. 1 din Legea nr. 85/2014 stabileşte că „[c]reanţele constând în obligaţii care nu au fost calculate
în valoare monetară sau a căror valoare este supusă modificării vor fi calculate de către
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar şi înscrise în tabelul de creanţe cu valoarea nominală
pe care o aveau la data deschiderii procedurii.”

8
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. a V-a, Bucureşti, Casa
de editură şi presă „Şansa” SRL, 1998, p. 84
9
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, All Beck, 1999, p. 3
16
 Din coroborarea dispoziţiilor legale citate mai sus se poate deduce că noţiunea de „creanţă”
în sensul Legii nr. 85/2014 are în vedere doar drepturile de creanţă calculabile în valoare monetară.
În acelaşi sens, în conformitate cu art. 1530 NCC „[c]reditorul are dreptul la daune-interese pentru
repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a
neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.” Mai sugestiv, art. 1075 din Codul
civil de la 1864 (în continuare VCC) stabilea că „[o]rice obligaţie de a face sau de a nu face se
schimbă în dezdăunari, în caz de neexecutare din partea debitorului.”. Concluzionând, creanţele la
care se referă Legea nr. 85/2014 sunt acele drepturi patrimoniale personale care pot fi executate, fie
în natură, fie prin echivalent, prin plata unei sume de bani.
Mai pragmatic legiuitorul american a prevăzut în art. 101 alin. 5 al U.S. Code Title 11,
Chapter 1 că „termenul „creanţă” înseamnă:
(A) dreptul de primi plata unei sume de bani, indiferent dacă acest drept este sau nu stabilit
printr-o hotărâre judecătorească, dacă întinderea sa este sau nu stabilită, pur şi simplu sau sub
condiţie, scadent ori necadent, contestat sau necontestat, stabilit prin lege sau având un alt izvor,
garantat sau negarantat; sau
(B) dreptul de a beneficia de o despăgubire pentru neexecutarea unei obligaţii, în măsura în
care o atare neexecutare dă naştere unui drept de a primi plata unei sume de bani, indiferent dacă un
astfel de drept la despăgubire este sau nu stabilit printr-o hotărâre judecătorească, dacă este pur şi
simplu sau sub condiţie, scadent sau nescadent, contestat sau necontestat, garantat sau negarantat 10”.
Din cele două elemente ale definiţiei din cuprinsul normei americane rezultă, fără îndoială,
că termenul „creanţă” acoperă, în dreptul american, strict creanţele lichide sau care pot fi lichidate.
Caracteristica noţiunii de „creanţă” în contextul Legii nr. 85/2014 de a fi exprimabilă în
formă monetară este una de esenţă şi nu de natură. Aşa cum se va arăta infra, drepturile de creanţă
ale creditorilor unui debitor faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei şi care nu pot fi exprimate
în bani nu se înscriu la masa credală şi nu conferă titularilor lor dreptul de a participa la respectiva
procedură a insolvenţei 11.

10
Conform art. 101 alin. (5) din US Code Title 11, Chapter 1: “ (5)The term “claim” means—
(A) right to payment, whether or not such right is reduced to judgment, liquidated, unliquidated, fixed,
contingent, matured, unmatured, disputed, undisputed, legal, equitable, secured, or unsecured; or
(B) right to an equitable remedy for breach of performance if such breach gives rise to a right to payment,
whether or not such right to an equitable remedy is reduced to judgment, fixed, contingent, matured, unmatured,
disputed, undisputed, secured, or unsecured.” (t.m, F.I.M.)
11
Cu titlu de exemplu, infra, la 2.4.1., am analizat situaţia creditorilor promitenţi-cumpărători din cadrul antecontractelor
de vânzare-cumpărare încheiate cu un debitor care ajunge ulterior în insolvenţă. În măsura în care antecontractele
respective sunt menţinute după deschiderea procedurii insolvenţei, creditorii promitenţi-cumpărători sunt îndreptăţiţi
doar să obţină executarea de către debitorul în insolvenţă a obligaţiei nelichide de a da asumate = transferul dreptului de
proprietate asupra bunului promis. Faptul că creditorii respectivi pot fi înscrişi la masa credală cu o creanţă lichidă sub
condiţia desfiinţării antecontractului nu schimbă concluzia mai sus enunţată, deoarece creanţa lichidă sub condiţie
respectivă este reprezentată de daunele-interese datorate de debitorul în insolvenţă în ipoteza desfiinţării
antecontractului, având un izvor diferit. În mod similar, o obligaţie de a face (e.g. o obligaţie de desfiinţare a unei
construcţii ridicate fără autorizaţie) a unui debitor în insolvenţă nu conferă creditorului dreptul de a se înscrie la masa
credală; abia în momentul în care creditorul obţine executarea ei de către un terţ pe cheltuiala debitorului în insolvenţă
17
 2.2. Pari passu, preferinţe, priorităţi

Art. 2326 NCC enunţă principiul egalităţii creditorilor, conform căruia „(1) Preţul bunurilor
debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în
care există între ei cauze de preferinţă ori convenţii 12 cu privire la ordinea îndestulării lor. (2)
Creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei
fiecăruia dintre ei.”. Dispoziţiile art. 865 şi art. 867 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă (în continuare NCPC) stabilesc modul de distribuire a sumelor rezultate din
executarea silită: „(1) În cazul în care urmărirea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când,
până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile
lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de
preferinţă, dacă legea nu prevede altfel...”; „Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au
drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la
distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor
prevăzute la art. 865 alin. (1) lit. c)”.
Pe de altă parte, art. 2335 NCC, cu titlul „Prioritatea creanţelor privilegiate faţă de celelalte
creanţe”, prevede că „Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile
acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte.”. Într-o manieră similară, art. 2424 NCC, care
reglementează concursul dintre ipotecile generale şi ipotecile speciale, prevede că „Între o ipotecă
asupra unei universalităţi de bunuri mobile şi o ipotecă asupra unor bunuri mobile determinate are
prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisă sau perfectată mai întâi.”
În contextul insolvenţei, art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014, la rândul său, enunţă, ca principiu
al legii insolvenţei, „recunoaşterea drepturilor existente ale creditorilor şi respectarea ordinii de
prioritate a creanţelor, având la bază un set de reguli clar determinate şi uniform aplicabile.”. Art.
161 din Legea nr. 85/2014 statuează că, în cazul falimentului, creanţele se plătesc într-o anumită
ordine (de prioritate ?, de preferinţă ?) iar art. 162 din acelaşi act normativ reia principiul egalităţii
creditorilor din NCC, nuanţându-l: „Sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate
vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat.”
Trecând peste sinonimia semantică doar parţială a celor doi termeni analizaţi (şi peste
inconsecvenţa terminologică a legiuitorului român), din punct de vedere juridic, efectele preferinţei
şi ale priorităţii sunt, din perspectiva creditorului titular, parţial similare: creditorul titular al unei
cauze de preferinţă sau plasat într-o poziţie superioară într-o ordine de prioritate este plătit înaintea
celorlalţi creditori. Mai mult, atât în cadrul executării silite reglementate de NCPC, cât şi în cadrul

şi avansează costul aferent poate obţine înscrierea la masa credală, dar, din nou, creanţa lichidă reprezentată de costul
respectiv este diferită de creanţa obligaţiei de a face analizate.
12
Vezi infra 6.13.
18
procedurii falimentului, distribuirile au loc cu respectarea principiului priorităţii absolute (absolute
priority rule), care impune îndestularea integrală a creditorilor titulari ai unor cauze de preferinţă
sau plasaţi într-o poziţie superioară într-o ordine de prioritate înainte de a se putea efectua plăţi /
distribuiri către creditorii negarantaţi sau aflaţi pe o poziţie inferioară în aceeaşi ordine de prioritate.
Diferenţa esenţială constă în faptul o cauză de preferinţă conferă creditorului titular o
prioritate „localizată” asupra unui bun individual determinat / unei universalităţi de bunuri
determinate sau determinabile, pe când priorităţile reglementate de Legea nr. 85/2014 ordonează
creditorii care, înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, sunt titularii unor creanţe chirografare
care nu sunt, din punct de vedere legal, ierarhizate temporal la plată.
Pentru coerenţa expunerii, voi utiliza în continuare termenul „ordine de prioritate” în
contextul analizei dispoziţiilor legislaţiei insolvenţei, deoarece este termenul preferat de legiuitor la
redactarea Legii nr. 85/2014; voi reveni la termenul „preferinţă” atunci când voi analiza situaţia
creditorilor garantaţi în insolvenţă.
Aceste două principii ale executării silite şi ale insolvenţei mai sus enunţate: egalitatea
creditorilor cu aceeaşi ordine de preferinţă (pari passu 13) şi, respectiv, cel al priorităţii absolute 14 nu
explică, însă, nici de ce există o ordine de prioritate în cadrul procedurii de insolvenţă şi nici de ce
anumiţi creditori beneficiază de o poziţie superioară în ordinea de prioritate. Comparaţia ordinii
reglementate de art. 159 şi art. 161 din Legea nr. 85/2014 cu cea reglementată de art. 865 şi art. 867
NCPC nu relevă diferenţe fundamentale: în ambele acte normative, legiuitorul stabileşte ierarhii
similare şi detaliate ale creanţelor diverşilor creditori, însă nu expune temeiurile pentru care, e.g., în
caz de faliment, creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele
rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, creanţele
corespunzătoare art. 123 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 85/2014, inclusiv obligaţiunile, au prioritate
în faţa celorlalte creanţe chirografare.
Orientarea legiuitorului român către o ierarhie cu câte un singur tip de creanţe pe fiecare
treaptă a ierarhiei nu este, însă, singura variantă; în alte sisteme de drept care recunosc poziţiile
privilegiate ale unor creanţe negarantate, creditorii privilegiaţi împart o singură treaptă superioară

13
Pentru o critică a caracterului absolut al principiului pari passu, Rizwaan Jameel Mokal, Priority as Pathology: The
Pari Passu Myth, Cambridge Law Journal, Vol. 60, Part 3, noiembrie 2001, passim, disponibil la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=303739, accesat la 19 ianuarie 2022.
14
„Principiul priorităţii absolute se află în centrul reorganizării şi este, în mod corespunzător, cel mai important şi mai
cunoscut principiu al insolvenţei.” („Absolute priority is central to the structure of business reorganization and is, quite
appropriately, bankruptcy’s most important and famous rule”, t.m. F.I.M.). Pentru o critică a caracterului absolut al
principiului priorităţii absolute, Frederick Tung, Mark. J. Roe, Breaking Bankruptcy Priority: How Rent-Seeking Upends
the Creditors' Bargain, 99 Virginia Law Review, 2013, p. 1236, disponibil la
https://scholarship.law.bu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1025&context=faculty_scholarship, accesat la 20 ianuarie
2022. În acelaşi sens, Maxence Guastella, Les grands principes des répartitions dans les procédures collectives,
L'Harmattan, Paris, 2019, cap. II, p. 101-172, passim, disponibilă la https://www.cngtc.fr/pdf/telechargement/173-
Mmoire_Maxence_GUASTELLA.pdf, accesat la 20 ianuarie 2022.
19
celei a creanţelor chirografare şi, respectiv, împart pro rata, sumele care rămân disponibile pentru
distribuire în urma îndestulării creditorilor garantaţi 15.
În căutarea unei justificări a existenţei oricărei ordini de prioritate, apreciez că trebuie avute
în vedere următoarele coordonate:
1. „Sistemele juridice occidentale cunosc două caracteristici esenţiale în materie de
insolvenţă: (a) parcurgerea procedurii insolvenţei este obligatorie, adică participanţii sunt obligaţi
să folosească procedura reglementată de stat şi (b) procedura insolvenţei are o serie de norme
imperative. 16”.
2. „... legislaţia insolvenţei ar trebui să ajungă la acelaşi rezultat cu înţelegerea pe care
creditorii ar încheia-o la începerea societăţii (T1) privind situaţia în care societatea nu ar funcţiona
corespunzător şi ar ajunge să nu-şi plătească datoriile (T2)... Creditorii societăţii ar alege un remediu
colectiv care ar limita prerogativele fiecărui creditor, privit individual, de a impune debitorului o
lichidare ineficientă. Ei ar conveni să nu aibă loc o întrecere pe care să o câştige cel mai diligent
creditor. 17”

15
[În Irlanda] „Creanţele privilegiate includ ratele şi taxele aferente unei perioade de 12 luni anterioare ‘datei relevante’
… Taxele cuprind ratele locale, TVA şi impozitele locale pe proprietăţi. Următoarea categorie de creanţe privilegiate
prevăzută de lege este aceea a salariilor neplătite (inclusive comisioane), în limita a 10.000 euro şi a celor patru luni
înainte de ‘data relevantă’. Drepturile salariale aferente concediilor au, deasemenea, statut privilegiat. Contribuţiile de
plătit angajaţilor conform Legii asistenţei sociale aferente perioadei de 12 luni anterioare datei deschiderii procedurii de
lichidare sunt prevăzute drept creanţe privilegiate. Preferinţă se acordă şi despăgubirilor datorate angajaţilor pentru
accidente de muncă, respectiv sumelor de plată conform unei ‘scheme of arrangement’ pentru cazuri de boală şi cele
prevăzute a fi virate în fondul de pensii. La distribuire în lichidare, creanţele privilegiate au acelaşi rang, fapt care, aşa
cum se va arăta în următoarea secţiune, ar putea fi considerat drept o aplicare necorespunzătoare a principiului pari
passu. Dacă sumele de distribuit nu sunt suficiente pentru a fi plătiţi toţi creditorii privilegiaţi, creanţele se reduc
proportional.”
“These preferential debts include rates and taxation claims over a 12-month period prior to the ‘relevant date’...
The taxes encompass local rates, Value Added Tax and local property taxes. The next category of preferential debts in
the legislation are those of employees’ unpaid wages or salaries (including by commission), up to a €10,000 limit and
up to four months before the relevant date. Accrued holiday pay entitlements also have preferential status. Contributions
payable to employees under the Social Welfare Acts within the 12-month window prior to the date of commencement
of liquidation are stipulated as preferential debts. Preference is further expanded to damages owed to employees arising
from work-related accidents, to all sums due to employees under any scheme or arrangement for payment during
absence due to ill-health, and to any payments due pursuant to a scheme or arrangement for superannuation benefits to
employees. Upon distribution in a winding-up, preferential debts rank equally, which, as elaborated upon in the next
section, could be viewed as a rather incongruous application of the pari passu principle. If there are insufficient funds
with which to pay all preferential creditors, claims are to abate in equal proportions.” (t.m. F.I.M.), Jonathan McCarthy,
Preferential Creditor Status in Irish Corporate Insolvency Law: A Need For More Priorities?, Irish Judicial Studies
Journal Vol 4(1), 2020, disponibil la https://www.ijsj.ie/assets/uploads/documents/pdfs/2020-Edition-
01/4.%20Jonathan%20McCarthy.pdf, accesat la 20 ianuarie 2022
16
„Western bankruptcy systems have two relevant features: (a) The systems are mandatory, that is, parties are required
to use the state supplied system; and (b) each system has a number of mandatory rules.” (t.m. F.I.M.), Alan Schwartz,
Bankruptcy Contracting Reviewed, The Yale Law Journal, Vol. 109, No. 2, noiembrie 1999, p. 343, disponibil la
https://digitalcommons.law.yale.edu/fss_papers/1090, accesat la 20 ianuarie 2022.
17
Parafrazându-l pe Thomas Jackson, The Logic and Limits of Banckruptcy Law, Edward J. Janger afirmă că
„...bankruptcy law should approximate the bargain creditors would strike at the initiation of the firm (T1) regarding the
possibility that the firm might later fail and default on its debts (T2).1 [...] the firm’s creditors would choose a collective
remedy that limits the power of individual creditors to force an inefficient liquidation. They would agree to stop the race
of diligence.”, The Creditors’ Bargain Reconstituted: Comments on Barry Adler’s The Creditors’ Bargain Revisited,
University of Pennsylvania Law Review Online, nr. 167, 2019, p. 47, disponibil la
https://scholarship.law.upenn.edu/penn_law_review_online/vol167/iss1/3, accesat la 20 ianuarie 2022.
Pentru o analiză critică a modelului creditors’ bargain, Anthony Casey, The Creditors' Bargain and Option-
Preservation Priority in Chapter 11, 78 University of Chicago Law Review 759, 2011, passim, disponibil la
20
 În literatura juridică britanică 18, s-a remarcat că, în absenţa unui regim juridic imperativ al
insolvenţei, creditorii ar proceda la executări silite individuale ale debitorului, în conformitate cu
dreptul comun, cu consecinţa că creditorii cei mai „rapizi” şi-ar realiza integral creanţele, epuizând
averea debitorului, în timp ce creditorii mai „lenţi” nu ar recupera nimic. „Rapiditatea” creditorilor
este condiţionată de resursele şi mijloacele pe care aceştia le au la dispoziţia pentru realizarea
creanţelor lor. Dat fiind acest context, instituirea unei proceduri colective obligatorii = procedura
insolvenţei, cu o ordine de prioritate stabilită prin norme imperative, are drept scop tocmai
restabilirea unei „reale egalităţi” 19 între creditori, atât prin impunerea suspendării acţiunilor
judiciare, extrajudiciare şi a executărilor silite, dar mai ales prin ordonarea demersurilor de lichidare
şi distribuire.
„Cum să tratăm persoanele în mod egal ? O încercare de a descrie această modalitate de
tratament este cadrul rawlsian al „modelului consimţământului autentic”. Acest model sugerează că
părţile sunt tratate în mod egal – şi, prin urmare, corect – atunci când intereselor lor li se acordă
aceeaşi atenţie şi acelaşi respect din perspectiva alegerii de către legiuitor a principiilor legislaţiei
insolvenţei... Să luăm în considerare ipoteza conform căreia, pentru a se asigura caracterul corect al
distribuirii sumelor realizate în cadrul procedurii falimentului unui debitor comerciant, toţi creditorii
care deţin creanţe pe care dreptul comun le consideră, formal, de acelaşi fel, sunt îndreptăţiţi să
primească aceeaşi proporţie din ceea ce debitorul le datorează. Apreciem că, în această formă,
ipoteza este inacceptabilă. Motivul este evident. Dreptul comun nu este pus în situaţia de a determina
ordinea de prioritate a diferitelor tipuri de creanţe, deoarece, în cazul marii majorităţi a creditorilor
solvabili, toţi creditorii primesc ceea ce li se datorează. Din acest motiv, dreptul comun cunoaşte
foarte puţine diferenţe între diferitele tipuri de creanţe. Creanţa chirografară a unei bănci, o creanţă
bugetară, creanţa salarială a unui angajat necalificat, toate au aceeaşi poziţie din perspectiva
dreptului comun. Dreptul comun, de cele mai multe ori, nu reglementează situaţia care este (de
regulă, prin definiţie), specifică insolvenţei: cine ar trebui să suporte şi în ce proporţie riscul de
neplată atunci când un comerciant a devenit iremediabil incapabil să îşi plătească datoriile ? Tocmai
de aceea, atunci când un subiect de drept ajunge în insolvenţă, a căuta rezolvarea acestei probleme
în dreptul comun pentru a determina tratamentul diferitelor tipuri de creanţe – prin aplicarea

https://chicagounbound.uchicago.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2116&context=journal_articles#:~:text=Corporate%
20reorganization%20under%20Chapter%2011,be%20distributed%20to%20junior%20creditors, accesat la 19 ianuarie
2022. În acelaşi sens, Menachem Mautner, The Eternal Triangles of the Law: Toward a Theory of Priorities in Conflicts
Involving Remote Parties, 90 Michigan Law Review 95, 1991, passim, disponibil la
https://repository.law.umich.edu/mlr/vol90/iss1/3, accesat la 19 ianuarie 2022.
18
Rizwaan Jameel Mokal, Priority as Pathology: The Pari Passu Myth, Cambridge Law Journal, Vol. 60, Part 3,
noiembrie 2001, passim, disponibil la https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=303739, accesat la 19
ianuarie 2022.
19
Prin sintagma „egalitate reală” am încercat să surprind conceptul descris de Rizwaan Jameel Mokal în Priority as
Pathology: The Pari Passu Myth, Cambridge Law Journal, Vol. 60, Part 3, noiembrie 2001, p. 24, opus „egalităţii
formale”. Articolul este disponibil la https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=303739, accesat la 19
ianuarie 2022.la p. 24.
21
principiului pari passu – reprezintă eroarea formalistă arătată anterior. Principiul „egalităţii” care
plasează mai multe creanţe pe picior de egalitate prin raportare la calificarea juridică a creanţei
conform dreptului comun devine lipsit de relevanţă şi chiar de sens din perspectiva adecvării sale ca
metodă de distribuire a sumelor realizate în falimentul unui debitor comerciant... Tratamentul egal
al acestor creditori în procedura insolvenţei impune ca creditorului aflat într-o poziţie mai
vulnerabilă să i se acorde o protecţie mai mare decât celui care este mai bine echipat să suporte
pierderea. 20”.
În pofida faptului că argumentele mai sus redate au fost expuse în spaţiul juridic britanic,
apreciez că ele sunt pe deplin aplicabile şi în sistemul juridic român, date fiind similarităţile celor
două legislaţii ale insolvenţei. Prin urmare, instituirea prin art. 161 din Legea nr. 85/2014 a ordinii
de prioritate a distribuirilor către creditorii negarantaţi nu are la bază principiul pari passu, ci
aprecierea, în contextul economic şi social intern, a gradului de protecţie necesar titularilor
creanţelor respective. Ceea ce rămâne să guverneze principiul pari passu este distribuirea, în
faliment, a sumelor realizate din valorificarea bunurilor din averea debitorului negrevate de garanţii
între creditorii negarantaţi aflaţi pe aceeaşi treaptă de prioritate. Subsecvent, şi principiul priorităţii
absolute în faliment are aceeaşi fundamentare: protecţia deplină a unei categorii de creanţe aflate pe
o anumită treaptă în ierarhia priorităţilor nu poate fi asigurată decât prin îndestularea ei deplină
înainte de efectuarea de plăţi către titularii creanţelor aflate pe treptele inferioare ale aceleiaşi
ierarhii. Atât principiul tratamentului egal al creditorilor de acelaşi rang prevăzut de art. 4 pct. 4 din
Legea nr. 85/2014 = pari passu, cât şi principiul priorităţii absolute sunt principii de funcţionare,

20
„How do we treat people, then, in order to treat them as equals? One attempt to describe what this entails in the specific
context of corporate insolvency is the Rawlsian framework of the Authentic Consent Model. The Model suggests parties
are treated as equals -- and thus fairly -- when their respective interests are accorded equal care and respect in the
selection of insolvency law principles... Let us consider the proposal that in order to ensure fairness in the distribution
of assets in a corporate liquidation, all those who hold a claim which non-insolvency law determines to be formally
similar, are to get back the same proportion of what they are owed. It is suggested that in this general form, this proposal
is unacceptable. The reason is straight-forward. Non-insolvency law does not need to determine the priority status of
different types of creditor, since for most solvent debtors, all creditors get everything they are owed. For that reason,
non-insolvency law makes few formal distinctions between various types of claimant. The unsecured claim of a bank, a
tax liability owed to the Crown, and the unpaid wages of an unskilled worker, all have the same pre-insolvency form.
Non-insolvency law often does not resolve an issue which is (almost by definition) peculiar to insolvency itself -- who
should bear how much loss when a company is rendered terminally unable to meet its obligations? So when an actor
does become insolvent, to seek guidance from non-insolvency law to determine how different claimants ought to be
treated -- as the pari passu principle purports to do -- is to commit the old formalist error identified above. The “equality”
principle determines who counts as an “equal” by reference to an attribute of the claimants (i.e. the non-insolvency form
of their claim) which is irrelevant or trivial or meaningless as regards the appropriateness of any method of distribution
of an insolvent’s estate... To treat these parties as equals in their debtor’s insolvency requires that those in a more
vulnerable position in their debtor’s insolvency be given greater protection than those better able to deal with the loss.”
(t.m. F.I.M.), Rizwaan Jameel Mokal, Priority as Pathology: The Pari Passu Myth, Cambridge Law Journal, Vol. 60,
Part 3, noiembrie 2001, p.24-25. Autorul argumentează (extrem de convingător) de ce un creditor „sofisticat”, e.g. o
bancă comercială, având experienţă în materie de creditare şi posibilitatea de a îşi diversifica portofoliul de clienţi şi de
a negocia acordarea de garanţii, este într-o poziţie mai puţin vulnerabilă decât un angajat al debitorului sau decât un
creditor fiscal, acesta din urmă fiind un „creditor involuntar”, creanţa sa neavându-şi izvorul într-un raport juridic cu
debitorul asumat voluntar. Întrucât tema lucrării nu acoperă creanţele negarantate, nu am aprofundat analiza ordinii de
prioritate la distribuire în faliment a creanţelor care nu beneficiază de cauze de preferinţă. Articolul este disponibil la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=303739, accesat la 19 ianuarie 2022.
22
procedurale, dar nu principii care justifică pe de o parte, existenţa vreunei ordini de prioritate şi nici,
pe de altă parte, ierarhia priorităţilor în insolvenţă.
Unde se situează în acest context creditorii care beneficiază de cauze de preferinţă ?
Cel mai simplu răspuns ar fi: în afara ordinii de preferinţă reglementate de Legea nr. 85/2014.
Reglementarea separată prin art. 159 din Legea nr. 85/2014 a distribuirilor către creditorii garantaţi
a sumelor de bani rezultate din valorificarea bunurilor grevate de garanţii reprezintă un prim
argument în acest sens.
Din perspectiva nivelului de protecţie pe care Legea insolvenţei trebuie să îl asigure acestor
creditori, se poate observa, din nou, că situaţia unui creditor garantat este una particulară: pe lângă
dreptul de creanţă asupra averii debitorului, el este şi titularul unui drept real accesoriu asupra unui
bun / unei universalităţi de bunuri care a fost, din punct de vedere juridic, „decupat/ă” din
universalitatea de bunuri care constituie masa activă a patrimoniului debitorului insolvent; ambele
drepturi în discuţie au luat naştere anterior deschiderii procedurii insolvenţei.
Art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014 impune, cu titlu de principiu, „respectarea ordinii de
prioritate a creanţelor, având la bază un set de reguli clar determinate şi uniform aplicabile”, însă,
totodată, impune şi „recunoaşterea drepturilor existente ale creditorilor”.
Atât creditorii care beneficiază de cauze de preferinţă, cât şi ceilalţi creditori care participă
la procedura insolvenţei sunt, în primul rând, titulari ai unor drepturi de creanţă. Simpla recunoaştere
a drepturilor de creanţă existente (= născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei) ale tuturor
creditorilor nu justifică, per se, plasarea creditorilor garantaţi în afara ordinii de prioritate la
distribuire în faliment reglementate de art. 161 din Legea nr. 85/2014. Ceea ce justifică poziţia
separată a creditorilor care beneficiază de cauze de preferinţă este recunoaşterea drepturilor lor reale
accesorii existente la momentul deschiderii procedurii insolvenţei.
În literatura juridică americană 21 s-a afirmat că tocmai natura procedurală a legislaţiei
insolvenţei este cea care justifică respectarea cauzelor de preferinţă legal constituite anterior
deschiderii procedurii insolvenţei, deoarece o lege procedurală este ţinută să respecte şi să realizeze
prerogativele pe care le conferă titularului un drept subiectiv. Îmi însuşesc această afirmaţie cu titlu
de primă justificare juridică a motivului pentru care Legea nr. 85/2014 (şi toate legile române
anterioare ale insolvenţei) recunosc, în insolvenţă efectele juridice ale unei cauze de preferinţă legal
constituite şi a cărei publicitate a fost realizată cu respectarea cerinţelor legale. Suplimentar, adaug
că ordinea de prioritate impusă de Legea insolvenţei în scopul asigurării protecţiei drepturilor
creditorilor nu garantează vreunei categorii de creditori realizarea creanţelor lor, ci îi oferă un loc în
cadrul ierarhiei astfel create, corespunzător nivelului de protecţie apreciat necesar de către legiuitor.

21
Charles W. Mooney Jr., A Normative Theory of Bankruptcy Law: Bankruptcy as (is) Civil Procedure, Faculty
Scholarship at Penn Law, 18, 2004, passim, disponibil la https://scholarship.law.upenn.edu/faculty_scholarship/18,
accesat la 22 ianuarie 2022.
23
Astfel cum am arătat mai sus, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, toate creanţele negarantate
se încadrau într-o unică categorie a creanţelor chirografare, fără a exista vreo ierarhie a realizării lor,
întrucât, prin definiţie, debitorul era solvabil 22. Ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 din Legea
nr. 85/2014 reprezintă o realitate juridică care există doar în cadrul procedurii falimentului aceluiaşi
debitor, insolvent şi insolvabil. Dimpotrivă, atributul de preferinţă pe care cauza de preferinţă îl
conferă creditorului garantat exista atât înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, cât şi după
deschiderea procedurii insolvenţei şi, desigur, şi în cadrul procedurii falimentului.
În fine, trebuie menţionat faptul că situaţia creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă
nu este singura derogare, în temeiul primei teze a art. 4 pct. 6 din Legea nr. 85/2014 („recunoaşterea
drepturilor existente ale creditorilor”) de la ordinea de prioritate a creanţelor reglementată de art. 4
pct. 6 teza a II-a din Legea nr. 85/2014. O derogare similară o reprezintă dreptul oricărui creditor de
a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute
de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Din nou, un
creditor aflat într-o situaţie specială (creanţa debitorului împotriva sa era stinsă, total sau parţial, la
momentul deschiderii procedurii) „evadează” din ordinea de prioritate stabilită de art. 161 din Legea
nr. 85/2014 şi de sub imperiul principiului pari passu, iar justificarea este aceeaşi: natura procedurală
a Legii nr. 85/2014 nu permite nesocotirea efectelor unui drept subiectiv preexistent la data
deschiderii procedurii insolvenţei.

2.3. Cauzele de preferinţă. Ratio existendi.

Dreptul real accesoriu al unui creditor asupra unui bun al debitorului, său constituit cu titlu
de garanţie pentru restituirea împrumutului, cunoaşte o istorie foarte îndelungată. Cea mai veche
convenţie de acest tip al cărei instrumentum a supravieţuit până în zilele noastre datează din anul
611 î.Ch. şi este conservată în biblioteca Universităţii Fordham 23.

22
Faptul că art. 865 şi art. 867 NCPC stabilesc şi ele o ordine de preferinţă / prioritate nu constituie un contraargument.
Regula în NCPC este executarea silită individuală, nu una colectivă; NCPC nu conţine nicio normă care să impună mai
multor creditori care urmăresc silit acelaşi debitor conexarea executărilor silite sau participarea la distribuire efectuată
în cadrul unei alte executări silite.
23
https://sourcebooks.fordham.edu/halsall/ancient/mesopotamia-contracts.asp#Loans, accesat la data de 26 decembrie
2017
„Contract for Loan of Money, Fourteenth year of Nabopolassar, 611 B.C.” … „ONE mana of money, a sum belonging
to Iqisha-Marduk, son of Kalab-Sin, (is loaned) unto Nabu-etir, son of _____, son of _____. Yearly the amount of the
mana shall increase its sum by seven shekels of money. His field near the gate of Bel is Iqisha-Marduk's pledge. (This
document bears the name of four witnesses, and is dated) at Babylon, Tammuz twenty-seventh, in the fourteenth year
of Nabopolassar, (the father of Nebuchadnezzar)”.
„Contract pentru împrumutul unei sumei de bani, al paisprezecelea an al domniei lui Nabopolassar, 611 î. Ch.” … „O
mana de bani, aparţinând lui Iqisha-Marduk, fiul lui Kalab-Sin, (este împrumutată) lui Nabu-etir, fiul lui _____, fiul lui
_____. Annual, mana îşi va spori cuantumul cu şapte shekel în bani. Câmpul lui de lângă poarta lui Bel este garanţia lui
Iqisha-Marduk. (Acest document poartă numele a patru martori şi este datat şi încheiat) la Babylon, luna Tammuz,
douăzeci şi şapte, în cel de al paisprezecele an al domniei lui Nabopolassar, (tatăl lui Nebuchadnezzar)” (t.m. – F.I.M.).
24
 Prin definiţie, motivul pentru care un creditor şi un debitor aleg să convină (atunci când legea
nu o impune) constituirea unei cauze de preferinţă este acela de a garanta restituirea împrumutului
acordat de creditor debitorului prin crearea unui drept real accesoriu al creditorului asupra unui bun
/ unor bunuri / unei universalităţi de bunuri din patrimoniul debitorului sau al unui terţ garant.
Răspunsurile tuturor creditorilor bancari chestionaţi 24 confirmă faptul că deciziile lor de a
acorda împrumuturi se fundamentează pe performanţa financiară a debitorului în funcţie de sectorul
său de activitate, pe viabilitatea afacerii şi pe capacitatea de rambursare previzionată. Garanţia este
necesară pentru protecţia împotriva riscurilor neprevăzute, pentru a diminua pierderile anticipabile
în cazul în care intervine un eveniment de neplată. Creditarea fără garanţii nu este exclusă, dar este
limitată, pentru că implică un risc mai mare.
Utilitatea unei astfel de structuri relaţionale nu îi justifică, per se, recunoaşterea şi protecţia
juridică.
Codul civil oferă o descriere amănunţită a modului în care fiecare dintre aceste cauze de
preferinţă funcţionează (constituire, perfectare, modificare, realizare, stingere), însă nu cuprinde
nicio justificare explicită a raţiunii pentru care acestea există.
„Creditorii chirografari – care reprezintă dreptul comun - rămân supuşi riscului
insolvabilităţii debitorului lor, având şi vocaţia de a intra toţi într-un eventual concurs unii cu alţii.
Singura certitudine a executării unei creanţe chirografare rămâne gajul comun al chirografarilor,
impunând atât egalitatea între creditori, cât şi riscul de a nu fi plătiţi integral.” 25
Art. 2324 NCC, reluând prevederile art. 1718 VCC, statuează că acela „care este obligat
personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept
garanţie comună a creditorilor săi.”
Art. 2326 NCC „Egalitatea creditorilor” „(1) Preţul bunurilor debitorului se împarte între
creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de
preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor. (2) Creditorii care au acelaşi rang au
deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei.” enunţă cele două
principii care guvernează orice demers colectiv de realizare a creanţelor creditorilor împotriva unui
debitor: pari passu, care impune acelaşi tratament juridic creditorilor care se bucură de aceeaşi
ordine de preferinţă, respectiv pro rata, care impune împărţirea sumei de bani disponibile către
creditorii care se bucură de aceeaşi ordine de preferinţă proporţional cu valoarea creanţei fiecărui
creditor.
Art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014 defineşte creanţele care beneficiază de o cauză de
preferinţă ca fiind acele creanţe care sunt însoţite de un privilegiu şi/sau de un drept de ipotecă şi/sau

24
Textul întrebării corespunzătoare din chestionar este următorul: „Atunci când un potenţial client societate comercială
vă solicită acordarea unui credit, care sunt criteriile care vă determină să vă daţi acordul doar pentru un credit garantat
şi să excludeţi acordarea unui credit fără garanţii ?”
25
Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţii. Ediţia a II-a revizuită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 124.
25
de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2.347 din Codul civil, şi/sau de un drept de gaj asupra
bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garant
faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinţă. În cazul în care debitorul este terţ garant,
creditorul care beneficiază de o cauză de preferinţă va exercita drepturile corelative numai în ceea
ce priveşte bunul sau dreptul respectiv. Aceste cauze de preferinţă au înţelesul dat lor de Codul civil,
dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Atât Legea nr. 85/2014 cât şi Legea nr. 287/2009 privind Codul civil se referă la ipoteci,
privilegii, drepturi asimilate ipotecii şi gajuri folosind termenul „cauze de preferinţă”.
După cum sugerează chiar denumirea lor, „cauzele de preferinţă” reprezintă mecanisme
juridice care permit creditorilor titulari un tratament preferenţial; creditorii titulari sunt „preferaţi”
creditorilor chirografari.
Cauzele de preferinţă nu reprezintă o instituţie juridică proprie insolvenţei; dimpotrivă,
Legea insolvenţei trimite la prevederile Codului civil, aşa cum am arătat mai sus. Cauzele de
preferinţă la care se referă Legea nr. 85/2014 sunt, deci, cauzele de preferinţă definite de Codul civil,
care funcţionează atât în ipoteza realizării drepturilor de creanţă ale creditorilor titulari ai unor cauze
de preferinţă împotriva unui debitor solvabil, cât şi împotriva unui debitor insolvabil sau în
insolvenţă.
Literatura juridică abordează ratio existendi al cauzelor de preferinţă prin prisma diferenţierii
între „creditorul (mai) diligent”, care şi-a preconstituit o garanţie suplimentară faţă de gajul general
al creditorilor chirografari, prin definiţie „mai puţin diligenţi”.
Literatura economică americană 26 justifică existenţa împrumuturilor garantate prin diferenţa
de „preţ” între creditele garantate şi cele negarantate, această diferenţă fiind determinată de siguranţa
sporită a recuperării capitalului de care se bucură un creditor garantat spre deosebire de un creditor
chirografar; corespunzător, rata dobânzii aferente unui credit garantat este, prin ipoteză, mai redusă
decât rata dobânzii aferente unui credit negarantat, creditorul chirografar asumându-şi un risc
suplimentar 27. Această concluzie este confirmată şi de răspunsurile tuturor creditorilor bancari
chestionaţi, aceştia învederând faptul că riscul mai mare de neplată care rezultă din lipsa unei garanţii
reale are drept consecinţă o rată a dobânzii mai ridicată 28.

26
Alan Schwartz, „Security Interests and Bankruptcy Priorities: A Review of Current Theories”, The Journal of Legal
Studies, vol. 10, No. 1, January 1981, https://authors.library.caltech.edu/83325/1/sswp334%20-%20published.pdf
accesat la 5 octombrie 2019
27
O simplă comparaţie între liniile de credit şi creditele ipotecare accesibile IMM-urilor pentru o sumă împrumutată de
100.000 lei la data de 12 ianuarie 2020 arată că rata dobânzii pentru o linie de credit se situează la un minim egal cu
ROBOR 6M + o marjă între 5,5 si 7,5%, în timp ce rata dobânzii pentru un credit ipotecar similar se situează la un
minim egal cu ROBOR 3M + o marjă fixă de 5%; sursa: www.conso.ro, accesat la 12 ianuarie 2020
28
Textul întrebărilor corespunzătoare din chestionar este următorul: „Este rata dobânzii unui credit acordat fără garanţii
unei societăţi comerciale, de regulă, mai ridicată decât rata dobânzii unui credit garantat acordat unei societăţi comerciale
? O rată a dobânzii mai ridicată este destinată să acopere un risc mai ridicat de neplată ?”

26
 Practica judiciară demonstrează că abordările „clasice” mai sus rezumate sunt contrazise de
faptul că, în marea majoritate a situaţiilor, creditorii care beneficiază de cauze de preferinţă nu sunt
neapărat „mai diligenţi” sau dispuşi să acorde împrumuturile cu rate ale dobânzilor mai reduse, ci
sunt cei care urmăresc să diminueze riscurile creditării şi, respectiv, beneficiază de o putere de
negociere mai mare şi reuşesc să condiţioneze acordarea împrumutului de constituirea de către
debitor a unei garanţii. Desigur, consecinţa unui atare demers este scoaterea unui bun / a unei
universalităţi de bunuri din sfera gajului general al creditorilor, cel puţin în limita valorii creanţei
garantate (principal plus accesorii).
Simplificând la maximum raporturile debitor – creditor garantat – creditor chirografar, să
presupunem că D – debitorul are bunuri în valoare de 100 lei şi o datorie faţă de CC – creditorul
chirografar, în cuantum de 60 lei la momentul T0, iar la momentul T1 contractează un nou împrumut
de la CG - creditorul garantat, în valoare de 70 lei, constituind o ipotecă asupra unor bunuri în valoare
egală, de 70 lei, din patrimoniul său. La momentul T1, gajul general al creditorilor chirografari a
scăzut la 30 lei, ceea ce asigură pentru CC o recuperare a creanţei sale în limita sumei de 30 lei, în
timp ce CG şi-ar recupera întreaga creanţă, 70 lei. În absenţa constituirii de către D a ipotecii, ambii
creditori ar avea acelaşi rang de preferinţă şi CC ar recupera 60/130 X 100 = 46,15 lei, respectiv CG
ar recupera 70/130 X 100 = 53,85 lei. Dat fiind faptul că contractarea de către D a împrumutului
garantat cu CG a intervenit după contractarea de către D a împrumutului negarantat cu CC, CC nu
are cunoştinţă despre împrumutul garantat subsecvent şi, chiar dacă ar avea cunoştinţă despre acest
demers al lui D, nu l-ar putea împiedica.
În acest context, o primă întrebare care apare este dacă şi în ce măsură un atare demers
corespunde unui interes legitim. Din perspectiva lui D şi a lui CG, interesului legitim al lui D de a
obţine, cu titlu de împrumut, o sumă de bani îi corespunde interesul legitim al lui CG (care, ca şi
CC, şi-a executat integral şi imediat obligaţia de a pune la dispoziţia debitorului suma împrumutată)
de a primi, pe lângă capitalul împrumutat, şi dobânda contractuală, şi o asigurare a restituirii
împrumutului la scadenţă, sub forma afectării unui bun individual al lui D cu titlu de garanţie pentru
restituirea împrumutului.
Ce se întâmplă, însă, cu interesul legitim al lui CC, de a avea şi el la dispoziţie bunuri în
patrimoniul lui D pentru a-şi recupera şi el creanţa în situaţia în care D, la scadenţă, nu restituie
împrumuturile ?
Apreciez că lui CC nu i se poate imputa vreo „lipsă de diligenţă”; la momentul în care CC a
acordat lui D împrumutul negarantat D avea în patrimoniu bunuri în valoare de 166,66% prin
raportare la valoarea sumei împrumutate. Din informaţiile (prezumat corecte şi prezentate cu bună
credinţă de D) la momentul contractării primului împrumut, CC a constatat că este singurul creditor
al lui D. Consultând registrul public în care se înscriu cauzele de preferinţă, CC nu putea identifica
vreo altă creanţă împotriva lui D la momentul acordării împrumutului negarantat.
27
 Urmărind în continuare aceeaşi ipoteză, la momentul în care D a contractat cel de al doilea
împrumut, garantat, D nu avea nicio obligaţie legală sau contractuală de a îl informa pe CC despre
reducerea gajului general al creditorilor altfel decât prin înscrierea ipotecii în cartea funciară sau în
Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară (Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare).
Totodată, în absenţa vreunei conivenţe frauduloase între D şi CG, reducerea gajului general al
creditorilor nu constituie un temei legal pentru decăderea lui D din beneficiul termenului acordat de
CC pentru restituirea împrumutului sau pentru exercitarea de către CC a acţiunii revocatorii. Lui D
nu i se poate imputa nici faptul că, încheind cel de al doilea contract de împrumut, ar fi urmărit să
ajungă în stare de insolvabilitate: la momentul T1, D are bunuri în valoare de 100 lei şi lichidităţi în
valoare de 70 lei, suficiente să acopere ambele creanţe.
Problema conflictului între interesele celor doi creditori apare nu la momentul T1, ci la un
moment ulterior, Tinsolvabilitate, când D nu mai are lichidităţi şi bunuri suficiente pentru a-şi plăti
datoriile.
Conform unor autori din literatura economică americană 29, riscului lui CC de a nu-şi recupera
creanţa ar trebui să îi corespundă o rată mai mare a dobânzii, în timp ce CG, având asigurată
recuperarea creanţei sale din valorificarea bunului afectat garanţiei, ar trebui să acorde împrumutul
garantat cu o rată a dobânzii mai redusă, suma acestui joc al intereselor creditorilor (garantat şi
negarantat) şi debitorului fiind, într-o piaţă ideală, nulă. O altă justificare economică a diferenţei de
rată a dobânzii ar consta în situaţia mai „relaxată” a lui CG, care nu trebuie să urmărească atât de
îndeaproape comportamentul economic al lui D, în timp ce CC, care nu beneficiază de o garanţie,
ar trebui să supună conduita lui D unui scrutin strict şi să acţioneze imediat atunci când D, intenţionat
sau nu, ar acţiona în detrimentul intereselor lui CC.
În realitate, însă, nicio situaţie practică nu se apropie de condiţiile pieţei ideale, iar
capacitatea unui creditor de a urmări permanent conduita debitorului său şi, mai ales, de a acţiona
este limitată la acele situaţii în care debitorul acţionează, intenţionat, în dauna creditorului (acţiunea
revocatorie, acţiunea oblică, sechestrul asigurator).
Mijloacele juridice aflate la îndemâna creditorului chirografar pentru protecţia gajului
general al creditorilor nu pot limita, însă, în niciun caz, libertatea contractuală a debitorului solvabil.
Revenind la exemplul analizat mai sus, la momentul T1 avea deplina libertate contractuală, atât de a
se obliga faţă de CG, cât şi de a-şi constitui o garanţie asupra unui bun din patrimoniul său în
favoarea lui CG.
Mai mult, voinţa juridică a lui D de a contracta un împrumut trebuia să se întâlnească cu
voinţa juridică a unui împrumutător de a-i oferi lui D un credit. În absenţa unui împrumutător dispus

29
Harris, Steven L. and Mooney, Charles W. Jr., "A Property-Based Theory of Security Interests: Taking Debtor's
Choices Seriously" (1994). Faculty Scholarship. Paper 1290, disponibil la
http://scholarship.law.upenn.edu/faculty_scholarship/1290, accesat la 10 octombrie 2019
28
să îi ofere lui D un credit negarantat, în situaţia în care D nu poate accesa o sumă suficient de mare
fără garanţii sau în situaţia în care creditul negarantat ar aduce cu sine o dobândă inacceptabilă pentru
D, D va fi nevoit să acceseze un împrumut garantat.
Per se, din punct de vedere valoric, constituirea unei cauze de preferinţă este neutră: la
momentul T1 patrimoniul lui D nu este afectat de crearea garanţiei asupra bunurilor în discuţie; în
situaţia în care D, în demersul său de a obţine lichidităţi, ar fi optat pentru vânzarea bunurilor
respective, acestea ar fi părăsit definitiv patrimoniul său şi ar fi fost înlocuite de preţul vânzării.
Optând pentru garantarea împrumutului acordat de CG, D păstrează, de regulă, şi posesia şi folosinţa
bunurilor în discuţie, pe care le poate utiliza pentru a produce lichidităţi pentru a rambursa
împrumutul acordat de CG.
În conformitate cu art. 1169 NCC părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine
conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. Chiar dacă
izvorul privilegiilor, al ipotecilor şi al gajurilor poate fi, după caz, legea sau contractul, majoritatea
covârşitoare a cauzelor de preferinţă îşi are originea în contract, motiv pentru care analiza mea va
urmări, cu prioritate, cauzele de preferinţă izvorâte din convenţii, acestea fiind ipoteza tipică.
Bucurându-se de libertatea de a încheia contracte şi de a le determina conţinutul, D şi CG
pot stabili la momentul T1, cu respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, bunul individual
determinat / bunurile individual determinate / universalitatea de bunuri din patrimoniul lui D care
vor fi afectate garantării restituirii de către D a împrumutului acordat de CG. Simplul fapt că la
momentul T0 CC avea o speranţă legitimă în sensul că bunul individual determinat / bunurile
individual determinate / universalitatea de bunuri în discuţie vor forma obiectul gajului său general
până la scadenţa restituirii de către D a împrumutului negarantat acordat de CC nu reprezintă un
motiv de ordine publică sau „un bun morav” care să fie încălcat prin afectarea bunului individual
determinat / bunurilor individual determinate / universalităţii de bunuri de către D la momentul T1
pentru garantarea restituirii către CG a împrumutului garantat acordat de acesta din urmă, deoarece
gajul general al creditorilor reglementat de art. 2324 NCC poartă asupra universalităţii bunurilor din
patrimoniul lui D.
Ca orice garanţie asupra unei universalităţi de bunuri, şi gajul general al creditorilor
reglementat de art. 2324 NCC este guvernat de regula subrogaţiei reale cu titlu particular 30, care
permite includerea în sfera sa de incidenţă a oricărui bun care înlocuieşte un alt bun privit ut singuli
care părăseşte patrimoniul lui D. Sfera de incidenţă a gajului general al creditorilor fluctuează în
funcţie de intrările în şi ieşirile de bunuri din patrimoniul debitorului, astfel că gajul general al
creditorilor se va „cristaliza 31”, va ajunge să poarte asupra unor bunuri individual determinate, în
mod efectiv, abia la momentul în care CC va efectua demersul concret de realizare a creanţei sale

30
Subrogaţia reală cu titlu particular va fi analizată în detaliu infra, la pct. 2.3.
31
„Cristalizarea” va fi analizată în detaliu infra, la pct. 3.3.3.3.
29
prin valorificarea unui bun / unor bunuri aflate în mod concret în patrimoniul lui D la momentul
respectiv. Reţinând faptul că subrogaţia reală cu titlu particular nu este incidentă decât atunci când
este prevăzută de lege, se impune sublinierea faptului că referinţa legală în acest sens se regăseşte
în cuprinsul art. 2324 NCC: „... toate bunurile sale..., prezente şi viitoare.”.
Din perspectiva gajului general al creditorilor, constituirea unei cauze de preferinţă
reprezintă deci, o excludere a unui bun / unor bunuri / unei sub-universalităţi de bunuri din
patrimoniul debitorului pentru garantarea plăţii unei anumite obligaţii, creând o diferenţiere între
creditori. Aplicarea principiului pari passu va impune tratamentul lor juridic diferenţiat, deoarece ei
nu se mai găsesc „pe picior de egalitate”. Caracterul conform cu ordinea publică şi cu bunele
moravuri al acestei diferenţieri între creditori rezultă nu doar din faptul că privilegiile, ipotecile,
drepturile asimilate ipotecii şi gajurile sunt permise şi reglementate de legea civilă, ci, mai ales, din
caracterele juridice mai sus enunţate ale gajului general al creditorilor, care poartă asupra unei
universalităţi de bunuri, dar nu şi asupra unor bunurilor individual determinate care o compun la un
moment dat; dimpotrivă, cauzele de preferinţă individualizează bunuri / sub-universalităţi de bunuri
(din acelaşi patrimoniu al debitorului) pe care le scot din sfera de incidenţă a gajului general al
creditorilor, (de regulă) în temeiul unui contract încheiat de debitor cu creditorul garantat. Exerciţiul
de către debitor al libertăţii sale contractuale în sensul asumării unei obligaţii garantate reduce gajul
general al creditorilor cu respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.
Concluzionând, analiza de faţă a cauzelor de preferinţă va porni de la premisa dublei
justificări a existenţei lor, din perspectivă juridică şi, respectiv, economică, prin raportare la
libertatea contractuală şi, respectiv, la (in)disponibilitatea vreunui creditor de a acorda un împrumut
negarantat.

2.4. O abordare dinamică a cauzelor de preferinţă din perspectiva naturii bunului grevat:
subrogaţia reală cu titlu particular

Aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 2324 NCC (care reia art. 1718 VCC) „Cel care este
obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc
drept garanţie comună a creditorilor săi.”
Prin urmare, în absenţa unei derogări constând în constituirea unei cauze de preferinţă, gajul
general al creditorilor asigură creditorilor chirografari executarea de către debitor a obligaţiilor sale
prin punerea la dispoziţia acestora a tuturor bunurilor debitorului, mobile sau imobile, prezente sau
viitoare. Cum, însă, între momentul acordării oricărui împrumut şi exigibilitatea obligaţiei de
restituire se scurge un interval de timp, componenţa patrimoniului debitorului se poate schimba,
bunurile aflate în patrimoniul debitorului la momentul T0 (momentul acordării împrumutului) putând

30
să nu mai existe în patrimoniul debitorului la momentul T1 (momentul exigibilităţii creditului),
respectiv să fie înlocuite de alte bunuri.
Cuprinderea bunurilor noi / a bunurilor care înlocuiesc bunurile care se aflau la momentul
T0 în patrimoniul debitorului în sfera de incidenţă a gajului general operează ex lege în virtutea
mecanismului juridic al subrogaţiei reale cu titlu particular.
Cu titlu de definiţie de lucru, subrogaţia reală cu titlu particular reprezintă înlocuirea unui
bun cu un alt bun, privite ut singuli 32.
Dar, aşa cum s-a reţinut în doctrină, ea nu operează automat, ci doar atunci când legea o
prevede expres.
Rezultă, deci, că în absenţa unor norme care să prevadă expres intervenţia subrogaţiei reale
cu titlu particular, aceasta nu operează, iar ieşirea din patrimoniul debitorului a unui bun ut singuli
grevat de o ipotecă nu transferă cauza de preferinţă respectivă asupra bunului de înlocuire nou intrat
în patrimoniul debitorului sau asupra preţului primit.
Dimpotrivă, art. 2345 alin. 1 NCC prevede că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor
grevate în orice mână ar trece. În acelaşi sens, art. 2360-2363 NCC prevăd că creditorul ipotecar
poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale constituite
sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Dobânditorul bunului ipotecat răspunde cu acel bun pentru
toate datoriile ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate
termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare. Dacă
dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate începe urmărirea silită
asupra bunului, în condiţiile legii, fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după
înscrierea ipotecii sale.
Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la cel care a
constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra bunului anterior dobândirii
proprietăţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în cartea funciară.
Terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate
întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în condiţiile dreptului
comun.
Din interpretarea literală a dispoziţiilor a art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014, rezultă că
Legea nr. 85/2014 adaugă condiţiilor din NCC o cerinţă suplimentară pentru a califica o creanţă ca
fiind „beneficiară a unei cauze de preferinţă”. Astfel, pentru ca o creanţă să fie beneficiară a unei
cauze de preferinţă în sensul acestui act normativ, cauza de preferinţă trebuie să poarte asupra unor
bunuri aflate în patrimoniul debitorului.

32
Pentru o analiză exhaustivă a noţiunii juridice de subrogaţie reală (inclusiv cu titlu particular), Veronique Ranouil, La
subrogation reele en droit civil francais, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1985.
31
 Această cerinţă legală suplimentară nu privează creditorul titular al unei cauze de preferinţă
asupra unui bun care aparţine unui terţ de garanţia sa; ea are doar rolul de a delimita creanţele
garantate real cu bunuri aparţinând debitorului (a căror apartenenţă la categoria corespunzătoare din
tabelul preliminar / definitiv al creanţelor împotriva averii debitorului le conferă în cadrul procedurii
insolvenţei anumite drepturi) de cele care nu beneficiază de cauze de preferinţă asupra bunurilor
debitorului (şi care vor intra sub incidenţa altor regimuri juridice în cadrul procedurii insolvenţei
debitorului). Creditorul titular al unei cauze de preferinţă asupra unui bun care aparţine unui terţ va
participa la procedura insolvenţei debitorului pentru care terţul a constituit garanţia reală ca şi
creditor chirografar, însă îşi va putea valorifica garanţia asupra bunului terţului separat, în afara
procedurii insolvenţei 33. Aceeaşi soluţie este aplicabilă şi situaţiei în care bunul grevat de cauza de
preferinţă aparţine unui fidejusor, deoarece regimul juridic al insolvenţei este aplicabil doar
debitorului 34.
În măsura în care, însă, la deschiderea procedurii insolvenţei, în patrimoniul debitorului nu
poate fi identificat bunul care formează obiectul garanţiei, în principiu, creanţa care beneficia de
cauza de preferinţă constând într-o ipotecă va fi înscrisă în tabelul preliminar / definitiv în categoria
creanţelor chirografare 35. Pentru identitate de raţiune, apreciz că creanţa respectivă va fi înscrisă în
tabelul preliminar în categoria creanţelor chirografare şi în situaţia în care bunul asupra căruia poartă
garanţia este identificat în patrimoniul unui terţ. Astfel cum s-a precizat în doctrină 36, simpla
exercitare a posesiei de către un terţ asupra unui bun din patrimoniul debitorului grevat de o cauză
de preferinţă nu conduce la pierderea de către creditorul garantat, în contextul procedurii insolvenţei,
a dreptului său de a fi înscris în tabelele de creanţe în categoria creditorilor titulari ai unor cauze de
preferinţă, administratorul judiciar / lichidatorul judiciar având obligaţia de a readuce bunul
respectiv în patrimoniul debitorului.

33
În acelaşi sens Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 409.
34
În acelaşi sens Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 411-412.
35
În sentinţa civilă nr. 588/27 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, publicată în BPI nr. 16305/6
septembrie 2017, definitivă prin respingerea ca tardiv a apelului de către Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr.
674/23 noiembrie 2017, publicată în BPI nr. 202/8 ianuarie 2018, s-a reţinut că: „Pentru ca o creanţă să fie beneficiară
a unei cauze de preferinţă, ea trebuie să poarte asupra unor bunuri aflate în patrimoniul debitorului, fie că acestea sunt
bunurile asupra cărora poartă garanţia, fie că ele sunt produsele bunurilor respective în sensul art. 2393 alin. 2 NCC sau
sunt banii sau alte bunuri rezultate din înstrăinarea bunurilor asupra cărora a purtat garanţia, conform art. 2393 NCC.
Situaţia de fapt la momentul deschiderii procedurii constă în absenţa în patrimoniul debitoarei SC A. I. SRL atât a
stocurilor de produse de pui congelate care au constituit obiectul ipotecii mobiliare de care se prevalează creditoarea SC
A. M. SA – în reorganizare –, cât si a produsele bunurilor respective în sensul art. 2393 alin. 2 NCC sau a banilor ori a
altor bunuri potenţial rezultate din înstrăinarea bunurilor asupra cărora a purtat garanţia, conform art. 2939 NCC. Prin
urmare, creanţei pretins garantate a creditoarei SC A. M. SA – în reorganizare – îi lipseşte obiectul garanţiei, condiţie
expresă impusă de art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014.”
36
Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord. Radu Bufan,
Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 409-410.
32
 Tot doctrina 37 a reţinut că nu intră în masa activă a averii debitorului nici cotele-părţi (ideale
sau materializate, pe care le deţin coproprietarii din bunul grevat de cauza de preferinţă constituită
asupra cotei-părţi ce aparţine debitorului).
Delimitând creditorii care beneficiază de cauze de preferinţă de cei chirografari, doctrina 38 a
mai reţinut că nu intră în prima categorie creditorii care au instituit măsuri asiguratorii asupra unor
bunuri din patrimoniul debitorului înainte de deschiderea procedurii insolvenţei şi nici creditorii
unui debitor aflat în situaţia în care o terţă persoană răspunde în temeiul legii pentru faptele sale.

2.4.1. Situaţia ipotecilor imobiliare

În condiţiile în care acest tip de ipotecă grevează bunuri imobile, a căror substanţă nu se
consumă prin utilizarea normală a bunului, în principiu sunt pe deplin aplicabile prevederile art.
2345 alin. 1 NCC, completate de cele ale art. 2360-2363 NCC, care stabilesc că dreptul de ipotecă
se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale
constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii respective.
Mai mult, art. 2384 NCC „Clauzele de inalienabilitate”, prevede că actele de dispoziţie
asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiar dacă cel care a dobândit bunul cunoaşte stipulaţia din
contractul de ipotecă ce interzice asemenea acte sau declară că încheierea lor este echivalentă cu
neîndeplinirea obligaţiei.
Prin urmare, în acord cu art. 2373 NCC „Drepturile constituitorului” „Cel care a constituit
ipoteca este liber să … dispună de bunul grevat, însă cu îndatorirea de a nu vătăma drepturile
creditorului ipotecar”, NCC permite în mod expres debitorului constituitor al ipotecii imobiliare
asupra propriului său bun imobil să îl înstrăineze, chiar şi în situaţia în care debitorul este ţinut de o
clauză de inalienabilitate convenţională. Într-o atare situaţie, ipoteca nu se va strămuta asupra
preţului înstrăinării bunului imobil ipotecat sau asupra bunului primit în schimb de către debitor, ci
creditorul va putea urmări bunul imobil respectiv în mâna terţului dobânditor. Corelativ, în
conformitate cu art. 162 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind noul Cod civil, răspunderea celui ce dobândeşte un bun ipotecat în condiţiile art. 2361 NCC
priveşte numai datoriile ipotecare care grevează bunul în cauză.
Legea nr. 85/2006 şi, ulterior, Legea nr. 85/2014 au consacrat în materia procedurii
insolvenţei soluţii diferite în ceea ce priveşte bunurile imobile grevate de ipoteci dar cu privire la
care există încheiate şi promisiuni bilaterale de vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii
procedurii, în cazul în care promitentul-vânzător intră în procedură.

37
Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord. Radu Bufan,
Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 408.
38
Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord. Radu Bufan,
Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 408.
33
 Aceste soluţii au intervenit pe fondul intrării în insolvenţă a unui număr ridicat de debitori al
căror obiect de activitate era realizarea de construcţii rezidenţiale. De regulă, aceşti debitori intrau
în insolvenţă având în patrimoniu bunuri imobile terenuri cu construcţii (finalizate sau nu) care erau
grevate de ipoteci în favoarea finanţatorilor proiectelor imobiliare, precum şi obligaţii nelichide
asumate prin antecontracte de construire şi vânzare-cumpărare: obligaţii de a construi şi transmite
proprietatea construcţiilor edificate către promitenţi-cumpărători care, deseori, plătiseră avansuri
considerabile fără a beneficia de vreo garanţie reală asupra terenurilor sau construcţiilor. În practică,
s-a ajuns deseori la conflicte între ipotecile finanţatorilor proiectelor imobiliare (care s-au extins şi
asupra amelioraţiunilor terenurilor = construcţiile) şi drepturile de creanţă nelichide ale
promitenţilor-cumpărători, mai sus arătate (eventual însoţite şi de drepturi de creanţă lichide
constând în diverse accesorii pentru întârzierea efectuării lucrărilor), şi/sau drepturile de creanţă
lichide = daune interese ale foştilor promitenţi cumpărători, care au obţinut, de regulă pe cale
judiciară, rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu dezvoltatorul imobiliar
promitent vânzător.
Astfel, în conformitate cu art. 931 din Legea nr. 85/2006 obligaţiile rezultând dintr-un
antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care
promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator
la cererea promitentului-cumpărător, dacă: a) preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi
achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; b) preţul nu este inferior
valorii de piaţă a bunului; bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de
reorganizare.
Legea nr. 85/2006 nu cuprindea nicio prevedere referitoare la soarta ipotecii care (prin
ipoteză) greva bunul obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, în schimb conţine o prevedere
de principiu în art. 53, potrivit căreia „bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidator,
în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini,
precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii,
cu excepţia măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului
penal.”
Prin urmare, dat fiind faptul că Legea nr. 85/2006 nu oferea administratorului / lichidatorului
judiciar un drept de opţiune în ceea ce priveşte executarea obligaţiilor asumate prin antecontract,
practicianul în insolvenţă avea obligaţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, iar bunul
obiect al acestui antecontract ieşea din patrimoniul debitorului liber de orice sarcini, în conformitate
cu art. 53 din acelaşi act normativ.
Acest drept conferă promitentului cumpărător prerogativa de a obţine executarea de către
debitorul insolvent a obligaţiei sale asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare, respectiv a

34
obligaţiei de a transfera dreptul de proprietate asupra bunului obiect al acestei convenţii, sub rezerva
îndeplinirii condiţiilor arătate în cuprinsul acestei norme.
Art. 931 din Legea nr. 85/2006 conferă, astfel, promitentului cumpărător dreptul de a obţine,
în anumite condiţii, plata, ca modalitate de executare de către debitorul insolvent a obligaţiei de a
transfera dreptul de proprietate asupra unui bun din averea sa, prin preferarea sa faţă de ceilalţi
creditori, cu ignorarea ordinii de prioritate stabilite de art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 85/2006 şi
chiar în absenţa formulării unei cereri de admitere a creanţei. Un astfel de drept, născut din calitatea
specială a creanţei sale, care conferă unui creditor (în sensul general al termenului) dreptul de a fi
preferat celorlalţi creditori, inclusiv cei ipotecari, era calificat de art. 1722 din Codul civil din 1864
(în continuare VCC) şi este calificat de art. 2333 NCC ca fiind un privilegiu. Dreptul instituit de art.
931 din Legea nr. 85/2006 întruneşte toate caracteristicile unui privilegiu imobiliar (sau mobiliar,
după caz), fiind instituit prin lege, purtând asupra unui bun determinat (bunul obiect al
antecontractului de vânzare-cumpărare) şi fiind determinat de natura creanţei promitentului
cumpărător (preţul antecontractului). În consecinţă, acest drept conferă promitentului cumpărător
atât atributul de preferinţă, cât şi cel de urmărire a bunului obiect al antecontractului de vânzare-
cumpărare.
Regimul juridic al privilegiilor instituit de NCC este, în linii mari, similar celui stabilit prin
dispoziţiile VCC. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 2333 - art. 2334 NCC, privilegiul este
preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale, fiind indivizibil. Privilegiile
sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege
nu se prevede altfel. NCC reglementează în mod unitar privilegiile mobiliare şi imobiliare, stabilind,
prin dispoziţiile art. 2335 - art. 2336, faptul că creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori,
chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte, rangul privilegiilor fiind
stabilit prin lege.
Spre deosebire de VCC, NCC prevede expres că privilegiile reglementate în capitolul II al
celui de-al XI-lea său titlu, „Privilegiile şi garanţiile reale”, sunt preferate privilegiilor create, fără
indicarea rangului, prin legi speciale, cum este şi cazul privilegiului instituit în favoarea
promitentului cumpărător prin dispoziţiile art. 931 din Legea nr. 85/2006.
În concurenţa între privilegiul instituit în favoarea promitentului cumpărător de art. 931 din
Legea nr. 85/2006 şi alte garanţii asupra bunului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare
(e.g. o ipotecă imobiliară), art. 1722 VCC tranşează în favoarea creditorului titular al privilegiului,
prevăzând că „privilegiul este un drept, ce dă unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferat
celorlalţi creditori, fie chiar ipotecari”.
Sub imperiul noului Cod civil, conflictul între privilegiul instituit în favoarea promitentului
cumpărător de art. 931 din Legea nr. 85/2006 şi alte garanţii asupra bunului obiect al antecontractului
de vânzare-cumpărare beneficiază de o reglementare diferită. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile
35
art. 2342 alin. 2 teza finală NCC, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare
dacă îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă. În consecinţă,
prin derogare de la dispoziţiile art. 2334 NCC, pentru a beneficia de atributul de preferinţă faţă de
un creditor garantat al debitorului insolvent, titular al unei ipoteci imobiliare asupra bunului imobil
obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, promitentul cumpărător al acelui bun imobil
trebuie să îşi înscrie privilegiul asupra bunului imobil respectiv în cartea funciară înainte de
înscrierea ipotecii. În măsura în care creditorul titular al privilegiului şi-a înscris privilegiul în cartea
funciară a imobilului înainte de înscrierea ipotecilor celorlalţi creditori, el va fi preferat celorlalţi
creditori, chiar ipotecari, conform art. 2342 NCC.
Art. 131 din Legea nr. 85/2014 a adoptat o abordare diferită, acordând creditorului ipotecar
o protecţie superioară celei recunoscute prin Legea nr. 85/2006: „(1) Obligaţiile rezultând dintr-o
promisiune bilaterală de vânzare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-
vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar la
cererea promitentului-cumpărător, dacă: a) preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi
achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; b) preţul nu este inferior
valorii de piaţă a bunului; c) bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de
reorganizare; d) în cazul imobilelor, promisiunile sunt notate în cartea funciară.
(2) Pentru a putea fi încheiat contractul de vânzare cu promitentul-cumpărător în condiţiile
art. 91 alin. (1), în prealabil, administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar va asigura respectarea
următoarelor drepturi pentru creditorii deţinători ai unor creanţe ce beneficiază de cauze de
preferinţă asupra bunurilor ce urmează a se înstrăina potrivit alin. (1) şi au înscris acel drept în
registrele de publicitate prevăzute de lege înainte de data încheierii promisiunii bilaterale de vânzare:
a) dreptul de a beneficia cu prioritate de orice sume încasate în averea debitoarei în baza contractelor
de vânzare încheiate în condiţiile alin. (1), potrivit prevederilor art. 159; şi/sau b) dreptul de a
beneficia de o măsură privind asigurarea unei protecţii corespunzătoare, respectiv una dintre
următoarele măsuri:1. primirea unei sume reprezentând maximum valoarea de piaţă a bunului din
care se deduc cheltuielile prevăzute de art. 159 alin. (1) pct. 1; 2. primirea unei garanţii reale cu o
valoare egală cu valoarea de piaţă a bunului stabilită în cadrul procedurii, printr-un raport de evaluare
actualizat ce va fi întocmit de către un evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61; 3. primirea
unei scrisori de garanţie bancară pentru o sumă egală cu valoarea de piaţă a bunului stabilită în cadrul
procedurii, dar nu mai mult decât valoarea creanţei acestora înregistrată în tabelul de creanţe în
vigoare.
(3) Propunerea măsurii prevăzute la alin. (2) lit. b) se va face de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar prin raportul de activitate prin care se propune măsura vânzării şi se
notifică creditorului beneficiar al unei cauze de preferinţă.”

36
 Fără a înlătura dreptul creditorului promitent cumpărător de a obţine încheierea contractului
de vânzare-cumpărare în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare încheiate cu debitorul promitent
vânzător, cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, Legea nr. 85/2014 impune acordarea în
prealabil a unei protecţii creditorului titular al unei cauze de preferinţă. Una dintre formele acestei
protecţii este cea de la alin. 2, lit. a) „dreptul de a beneficia cu prioritate de orice sume încasate în
averea debitoarei în baza contractelor de vânzare încheiate în condiţiile alin. (1), potrivit prevederilor
art. 159”. Or, această protecţie nu reprezintă altceva decât o strămutare de drept a ipotecii ce greva
bunul obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare asupra oricăror sume încasate în averea
debitoarei în baza contractelor de vânzare încheiate în condiţiile alin. (1), potrivit prevederilor art.
159 din Legea nr. 85/2014 = o subrogaţie reală cu titlu particular.
Se impune, însă, menţiunea că această subrogaţie reală cu titlu particular reprezintă mai
degrabă o excepţie în sistemul de protecţie a drepturilor creditorului ipotecar instituit de Legea nr.
85/2014.
Legea nr. 85/2014 utilizează conceptul de „protecţie corespunzătoare a creanţei garantate cu
ipotecă”, pe care îl explicitează în art. 78, alin. 2: „a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea
creditorului pentru acoperirea diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate
dintr-o creanţă cu rang inferior; b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru
satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea
capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate
dintr-o creanţă cu rang inferior; c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii
suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.”
Se observă că Legea nr. 85/2014 reuneşte, în cadrul acestei noţiuni specifice dreptului
insolvenţei, atât mijloace de realizare efectivă a dreptului de creanţă (garantată cu ipotecă) – lit. a şi
b, care prevăd plăţi periodice în contul principalului, respectiv al accesoriilor, cât şi o novaţie - lit.
c, teza I.
Art. 78, alin. 2 lit. c, teza a II-a din Legea nr 85/2014 instituie un nou caz de subrogaţie reală
cu titlu particular, permiţând substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.

2.4.2. Strămutarea garanţiei

Una dintre situaţiile în care legea prevede incidenţa subrogaţiei reale cu titlu particular în
materia cauzelor de preferinţă este reglementată, la nivel de principiu, de art. 2330 NCC, sub
denumirea marginală „Strămutarea garanţiei”: „Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat,
indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata
creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor. Sunt afectate plăţii aceloraşi creanţe sumele

37
datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru
îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege.”
Ambele ipoteze vizează ieşirea bunului obiect al garanţiei din patrimoniul debitorului
independent de voinţa debitorului; subrogaţia reală cu titlu particular intervine doar în ipotezele
menţionate de art. 2330 NCC: pieirea / deteriorarea bunului grevat de o ipotecă, asigurat, respectiv
exproprierea pentru cauză de utilitate publică / îngrădirea dreptului de proprietate pentru cauze
stabilite de lege.
Potrivit art. 2331 NCC, „Procedura strămutării garanţiei”, sumele datorate cu titlu de
indemnizaţie de asigurare sau despăgubirea se consemnează într-un cont bancar distinct purtător de
dobânzi pe numele asiguratului, al celui prejudiciat sau, după caz, al expropriatului şi la dispoziţia
creditorilor care şi-au înscris garanţia în registrele de publicitate. Debitorul nu poate dispune de
aceste sume până la stingerea tuturor creanţelor garantate decât cu acordul tuturor creditorilor
ipotecari ori privilegiaţi. El are însă dreptul să perceapă dobânzile. În lipsa acordului părţilor,
creditorii îşi pot satisface creanţele numai potrivit dispoziţiilor legale privitoare la executarea
ipotecilor.
Prin derogare de la art. 2330 NCC, art. 2332 NCC prevede că, prin contractul de asigurare,
asigurătorul poate să îşi rezerve dreptul de a repara, reface sau înlocui bunul asigurat. În acest caz,
asigurătorul va notifica intenţia de a exercita acest drept creditorilor care şi-au înscris garanţia în
registrele de publicitate, în termen de 30 de zile de la data la care a cunoscut producerea
evenimentului asigurat. Titularii creanţelor garantate pot cere plata indemnizaţiei de asigurare în
termen de 30 de zile de la data primirii notificării.
Aceste ipoteze nu acoperă, în schimb, situaţia în care debitorul însuşi deteriorează bunul
grevat de cauza de preferinţă analizată, depăşind situaţiile prevăzute art. 2374 NCC: „cursul unei
utilizări normale a bunului sau în caz de necesitate”. În acest caz, creditorul ipotecar este îndreptăţit
la daunele-interese prevăzute de art. 2375 NCC. Astfel, el poate cere, în limita creanţei sale
ipotecare, daune-interese pentru prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea
valorii bunului grevat, chiar şi atunci când creanţa sa nu este lichidă ori exigibilă. Daunele-interese
plătite astfel creditorului se impută asupra creanţei ipotecare. Desigur, în această situaţie, creanţa sa
reprezentând daunele-interese prevăzute de art. 2375 NCC, va fi una chirografară.

2.4.3. Situaţia ipotecilor care grevează universalităţi de bunuri 39

39
Analiza la punctul 2 a ipotecilor care grevează universalităţi de bunuri este realizată doar din perspectiva incidenţei
subrogaţiei reale cu titlu particular. Particularităţile acestor ipoteci în contextul procedurii insolvenţei face obiectul unei
analize distincte, infra la pct. 3.3.3
38
 În conformitate cu dispoziţiile art. 2357 NCC, ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se
întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta. Cauza de preferinţă se menţine asupra
universalităţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le
înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor.
În acelaşi context trebuie menţionate şi prevederile art. 2368 NCC, potrivit cărora ipoteca
convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare,
corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate activităţii unei
întreprinderi.
Pentru a întregi contextul normativ care conturează regimul juridic al ipotecii asupra unei
universalităţi de bunuri, din perspectiva obiectului acesteia, se impune menţionarea dispoziţiilor art.
2372, alin. 2 şi 3 NCC, care prevăd că „ … (2) Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie
să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o
descriere suficient de precisă a bunului ipotecat (s.m. F.I.M). (3) Stipulaţia potrivit căreia ipoteca
poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale
acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în sensul alin. (2).”
Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate rezultă că, în cazul ipotecilor asupra unor
universalităţi de bunuri, legiuitorul a adoptat o soluţie deosebită de cea aplicabilă ipotecilor având
ca obiect bunuri individual determinate, permiţând nu doar subrogaţia reală cu titlu particular, ci
chiar subrogaţia reală universală / cu titlu universal.
Cât priveşte bunul care a părăsit universalitatea, art. 160 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede în mod expres că „(1) În cazul
ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri, în momentul în care un bun părăseşte universalitatea,
acesta nu mai este grevat de ipotecă.”
Desigur, legiuitorul nu a oferit criterii pentru delimitarea intervalului de timp „rezonabil,
ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor”, însă asemenea criterii pot fi identificate relativ uşor în
practica comercială, aşa cum se va arăta mai jos.

2.4.4. Situaţia ipotecilor mobiliare

În conformitate cu dispoziţiile art. 2389 NCC, ipotecile mobiliare pot greva:

a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act
încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în
considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori
de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;
b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
c) conturi bancare;
39
 d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;
f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
g) efectivele de animale;
h) recoltele care urmează a fi culese;
i) pădurile care urmează a fi tăiate;
j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în
vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt
furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele
destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de
fabricaţie şi produsele finite;
k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Potrivit art. 174 din Legea nr. 71/2011 „ Portofoliul de creanţe reprezintă o universalitate de
creanţe în sensul prevederilor art. 2.398” NCC.
În materia ipotecilor mobiliare, legiuitorul a abandonat abordarea potrivit căreia subrogaţia
reală cu titlu particular reprezintă excepţia; potrivit art. 2392-2393 NCC ipoteca se extinde asupra
fructelor şi productelor bunului mobil ipotecat, precum şi asupra tuturor bunurilor primite de
constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziţie încheiat cu privire la bunul mobil
ipotecat. Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat orice bun care îl
înlocuieşte sau în care trece valoarea acestuia.
În acelaşi sens, cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei
întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite
de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. În acest
caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.
Rezultă, deci, în primul rând, că şi în materia ipotecilor mobiliare constituitorul rămâne liber
să efectueze acte de dispoziţie cu privire la bunul mobil grevat de ipoteca mobiliară. Deşi titlul art.
2392 NCC este „extinderea ipotecii asupra produselor”, dispoziţiile art. 2392 NCC acoperă şi
ipoteza efectuării de acte de dispoziţie asupra bunului mobil ipotecat, caz în care ipoteca se va
extinde şi asupra bunurilor primite de constituitor în urma actului de dispoziţie încheiat cu privire la
bunul mobil ipotecat, asupra bunului care îl înlocuieşte sau în care trece valoarea acestuia. Practic,
legea oferă creditorului atât posibilitatea de a urmări bunul mobil ipotecat în mâna terţului
dobânditor, cât şi posibilitatea de a urmări preţul bunului ipotecat înstrăinat de către debitor sau
bunul de înlocuire ori bunul în care a trecut valoarea bunului mobil ipotecat, la libera alegere a
creditorului.
40
 Pe cale de excepţie, dacă debitorul exploatează o întreprindere care, în cursul obişnuit al
activităţii sale (business as usual) înstrăinează bunuri de acelaşi fel, terţul va dobândi bunul mobil
grevat de ipotecă liber de această sarcină, chiar dacă ipoteca este perfectă şi dobânditorul cunoaşte
existenţa acesteia. În acest caz, ipoteca se strămută automat asupra preţului sau asupra altor bunuri
rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat = subrogaţie reală cu titlu particular.

2.4.5. Situaţia ipotecilor care grevează valori mobiliare

În conformitate cu prevederile art. 2390 NCC, ipoteca asupra instrumentelor financiare se

constituie conform regulilor pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate.
Ipoteca asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi comerciale se constituie
potrivit regulilor stabilite prin lege specială .
Ipotecile asupra valorilor mobiliare tranzacţionate pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui
sistem alternativ de tranzacţionare sunt reglementate de Regulamentul CNVM nr. 13/2005, astfel
cum a fost modificat şi completat prin Regulamentul CNVM nr. 18/2011.
Astfel, potrivit art. 96 din Regulamentul CNVM nr. 13/2005 „(1) Ipotecile mobiliare asupra
valorilor mobiliare care fac obiectul contractelor de ipotecă mobiliară se constituie şi sunt perfecte
prin înscrierea şi evidenţierea distinctă a acestora în conturi speciale deschise în numele
constituitorului ipotecii mobiliare în sistemul depozitarului central, potrivit regulilor depozitarului
central. [Ele] … (2) îndeplinesc condiţia de publicitate pentru opozabilitate şi stabilirea rangului de
prioritate a ipotecilor din momentul înregistrării acestora la depozitarul central. Înregistrările vor
indica cantitatea de valori mobiliare ipotecate, obligaţia garantată şi identitatea constituitorului
ipotecii, a debitorului obligaţiei garantate (în cazul în care acesta este diferit de constituitorul
ipotecii) şi a creditorului ipotecar.
…
(12) Constituitorul ipotecii poate înstrăina valorile mobiliare ipotecate numai sub condiţia
notificării în prealabil a depozitarului central asupra intenţiei de înstrăinare a valorilor mobiliare
respective. Notificarea se va realiza de către constituitor prin intermediul participantului prin care
va avea loc înstrăinarea valorilor mobiliare şi va conţine cantitatea şi caracteristicile valorilor
mobiliare ipotecate care urmează a fi înstrăinate. În cazul înstrăinării valorilor mobiliare ipotecate,
ipoteca se strămută asupra fondurilor băneşti sau asupra altor valori mobiliare rezultate din
înstrăinarea valorilor mobiliare ipotecate = subrogaţie reală cu titlu particular (s.m. F.I.M.).
(13) În cazul în care constituitorul ipotecii înstrăinează valorile mobiliare ipotecate, acesta
are obligaţia de a notifica creditorul obligaţiei garantate, ulterior înstrăinării, cu privire la substituirea
ipotecii iniţiale cu valori mobiliare şi/sau fonduri băneşti care să acopere valoarea garantată stabilită
prin contractul de ipotecă. Creditorul obligaţiei garantate poate solicita suplimentarea şi/sau
41
modificarea valorilor mobiliare şi/sau a fondurilor băneşti respective, în conformitate cu prevederile
contractului de ipotecă şi cu prevederile legale aplicabile.
Ipotecile asupra părţilor sociale şi cele asupra acţiunilor (netranzacţionate pe o piaţă
reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare) sunt reglementate de Legea nr.
31/1990.
Potrivit art. 66 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, ipoteca legal constituită asupra acţiunilor sau
părţilor sociale poate fi executată potrivit legii. Administratorii/Membrii directoratului sunt obligaţi
să pună la dispoziţia creditorului ipotecar sau a organului de executare, la cererea acestora, situaţiile
financiare şi orice alte înscrisuri ori informaţii necesare evaluării acţiunilor sau părţilor sociale,
precum şi să faciliteze preluarea acestora.
În conformitate cu art. 991 din Legea nr. 31/1990, constituirea de ipoteci mobiliare asupra
acţiunilor se face prin înscris sub semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul datoriei, valoarea
şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise
în formă materială, şi prin menţionarea ipotecii pe titlu, semnată de creditor şi debitorul acţionar sau
de mandatarii acestora. Ipoteca se înregistrează în registrul acţionarilor ţinut de consiliul de
administraţie, respectiv de directorat, sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul
acţionarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit ipoteca mobiliară asupra acţiunilor i se
eliberează o dovadă a înregistrării acesteia. Ipoteca devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în
ordinea de preferinţă a creditorilor de la data înregistrării în Registrul Naţional de Publicitate
Mobiliară (Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare).
Art. 202 alin. 2 şi 5 din Legea nr. 31/1990 stabileşte că constituirea unei ipoteci asupra
părţilor sociale către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de asociaţi
reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
Legea nr. 31/1990 nu cuprinde prevederi speciale care să reglementeze înstrăinarea acţiunilor
/ părţilor sociale grevate de ipoteci mobiliare, astfel încât în această materie sunt aplicabile
dispoziţiile referitoare la cesiunea acţiunilor / părţilor sociale din Legea nr. 31/1990, completate, în
măsura caracterului lor incomplet, cu normele de drept comun din NCC.
În consecinţă, cesiunea acţiunilor, chiar grevate de ipoteci mobiliare, este posibilă, cu
respectarea eventualelor limite impuse prin actul constitutiv al societăţii pe acţiuni (e.g. societăţile
pe acţiuni de tip închis impun, de regulă, înstrăinarea voluntară a acţiunilor doar către persoanele
care deţin deja calitatea de acţionar), iar cesiunea părţilor sociale grevate de ipoteci mobiliare este
posibilă cu respectarea prevederilor art. 202 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990: liber între asociaţi şi
cu aprobarea asociaţilor reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social în situaţia cesiunii lor
către persoane din afara societăţii cu răspundere limitată.
Desigur, acţiunile / părţile sociale vor fi cesionate însoţite de ipotecile mobiliare aferente, iar
potrivit art. 2392-2393 NCC ipoteca se va extinde şi asupra preţului cesiunii.
42
 2.4.6. Situaţia ipotecilor asupra creanţelor

În conformitate cu art. 2398-2399 NCC, această ipotecă poate să aibă ca obiect fie una sau
mai multe creanţe, fie o universalitate de creanţe. Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu
cuprinde creanţele născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor
unui terţ şi nici creanţele născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la
bunurile sale.
NCC nu cuprinde dispoziţii exprese care să reglementeze subrogaţia în materia creanţelor
grevate de ipoteci mobiliare, astfel încât în această materie sunt aplicabile, după caz, regulile din
materia ipotecilor asupra unor universalităţi de bunuri sau regulile din materia ipotecilor asupra
bunurilor mobile.

2.4.7. Situaţia operaţiunilor asimilate

Potrivit art. 2347 NCC „(1) contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui
drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar fi numărul, natura sau
denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă
sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci. (2) Sunt asimilate
astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanţă
încheiate în scop de garanţie.
Cesiunea de creanţă în scop de garanţie este, în primul rând, o cesiune de creanţă, definită de
art. 1566 alin. 1 NCC ca fiind o convenţie prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă
împotriva unui terţ. Cesiunea de creanţă în scop de garanţie este „o cesiune condiţionată, transferul
creanţei fiind afectat de condiţia suspensivă a neîndeplinirii de către cedent a obligaţiei principale.
Doar în acel moment cesiunea ar deveni perfectă, iar creditorul şi-ar consolida dreptul său de a
solicita debitorului cedat plata creanţei (bineînţeles, după notificarea acestuia din urmă). Cât timp
cedentul îşi respectă obligaţia principală, creanţa nu iese din patrimoniul acestuia. 40”
În doctrină s-au avansat opinii diverse asupra diferenţelor de natură juridică şi de efecte dintre
ipoteca mobiliară şi cesiunea de creanţă în scop de garanţie 41. Brevitatis causa, nu le voi relua; opinia
pe care mi-o însuşesc este că, în limitele analizei de faţă, asimilarea cesiunii de creanţă ipotecii
mobiliare prin dispoziţiile art. 2.347 NCC în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă şi executarea

40
Radu Rizoiu, Ipoteci mobiliare, vol. III, Bucureşti, Universul Juridic, 2013, p. 41
41
Radu Rizoiu, Ipoteci mobiliare, vol. III, Bucureşti, Universul Juridic, 2013, p. 1-67 passim
43
conduce la dispariţia „oricărui interes practic între cesiunea de creanţă în scop de garanţie şi ipoteca
asupra creanţei 42”.
Clauza de rezervă a proprietăţii este definită de art. 1755 NCC ca o varietate a vânzării cu
plata preţului în rate, obligaţia de plată fiind garantată cu rezerva dreptului de proprietate;
cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul pieirii
bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia.
Clauza de rezervă a dreptului de proprietate împiedică transferul dreptului de proprietate
asupra bunului obiect al vânzării până la plata ultimei rate de preţ, ceea ce împiedică înstrăinarea
bunului respectiv de către cumpărătorul debitor către un terţ altfel decât sub condiţia suspensivă a
dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Prin urmare, dat fiind caracterul
suspensiv al condiţiei, în speţă nu poate opera vreo subrogaţie reală cu titlu particular.
Art. 1758 NCC defineşte vânzarea cu opţiune de răscumpărare drept o vânzare afectată de
condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul
transmis cumpărătorului. Potrivit art. 1760 alin. 2 NCC vânzătorul care intenţionează să exercite
opţiunea de răscumpărare trebuie să îi notifice pe cumpărător, precum şi pe orice subdobânditor
căruia dreptul de opţiune îi este opozabil şi faţă de care doreşte să îşi exercite acest drept. Prin
urmare, vânzătorul este îndreptăţit să recupereze exact bunul vândut cu opţiunea de răscumpărare şi
nu vreun alt bun de substituire, fapt care exclude subrogaţia reală cu titlu particular.
Sechestrul fiscal asupra bunurilor debitorului conferă creditorului fiscal fie un drept de gaj
asupra bunurilor mobile, conform art. 238 alin. 8 din Legea nr. 207/2015, fie un drept de ipotecă
legală asupra bunurilor imobile, conform art. 242 alin. 6 din Legea nr. 207/2015. În conformitate cu
prevederile art. 238 alin. 9-10 din Legea nr. 207/2015, aplicabile atât în materia bunurilor mobile,
cât şi a celor imobile, „(9) De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate
sunt indisponibilizate. Cât timp durează executarea silită debitorul nu poate dispune de aceste bunuri
decât cu aprobarea dată, potrivit legii, de organul competent. Nerespectarea acestei interdicţii atrage
răspunderea, potrivit legii, a celui în culpă. Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior
indisponibilizării prevăzute la alin. (9) sunt lovite de nulitate absolută.” Rezultă, deci că, în principiu,
înstrăinarea bunurilor aflate sub sechestru fiscal este lovită de nulitate absolută, fapt care ar
împiedica subrogaţia reală cu titlu particular. Cu toate acestea, dispoziţiile legale mai sus citate
permit înstrăinarea acestor bunuri, cu aprobarea organului competent. În acest context, este de
aşteptat ca organul fiscal competent să solicite (şi să obţină) fie strămutarea garanţiei asupra unui alt
bun al debitorului, fie strămutarea garanţiei asupra preţului bunului înstrăinat, sau chiar plata
creanţei.

42
Radu Rizoiu, Ipoteci mobiliare, vol. III, Bucureşti, Universul Juridic, 2013, p. 42
44
 2.4.8. Situaţia privilegiilor

În materia privilegiilor, NCC, prin raportare la VCC, a redus substanţial numărul acestora,
prevăzând lapidar în art. 2338 „Privilegiile generale”: „Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile
şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură
civilă.”
Plasându-le în sfera de aplicare a Codului de procedură civilă, privilegiile generale au devenit
inextricabil legate de executarea silită desfăşurată în condiţiile Codului de procedură civilă, fiind
astfel, inaplicabile în cadrul procedurii de insolvenţă şi, deci, în afara studiului de faţă.
În conformitate cu art. 2339 „Privilegiile speciale” : „(1) Creanţele privilegiate asupra
anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul
pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra
căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
Din perspectivă tranzitorie, art. 78 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 71/2011 a tranşat chestiunea
efectelor juridice ale vechilor privilegii imobiliare: „Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în
vechile registre de publicitate imobiliară, fie în noile cărţi funciare până la intrarea în vigoare a
Codului civil sau, după caz, în condiţiile prevăzute la alin. (1), se convertesc de plin drept în ipoteci
legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz,
de la data înscrierii şi se vor supune dispoziţiilor Codului civil. De la data intrării în vigoare a
Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi
supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale.”
În materia privilegiilor mobiliare, art. 2341 NCC „Strămutarea privilegiului vânzătorului”
prevede că „Atunci când cumpărătorul vinde la rândul său bunul, privilegiul menţionat la art. 2.339
alin. (1) lit. a) [creanţa privilegiată aparţine vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut
unei persoane fizice şi privilegiul poartă asupra bunului vândut, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi 43] se exercită
asupra bunului revândut, chiar dacă preţul celei de-a doua vânzări este încă neplătit de cel de-al
doilea cumpărător, cu preferinţă faţă de privilegiul de care s-ar bucura primul cumpărător.” Acest
caz de subrogaţie reală cu titlu particular este singurul prevăzut expres de NCC în materia
privilegiilor.

43
Dată fiind excepţia prevăzută de art. 2339 alin. 1 lit. a NCC - privilegiul vânzătorului nu este incident în cazul în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi – acest privilegiu prezintă o
importanţă relativ redusă în cadrul analizei de faţă.
45
 2.5. Garanţiile în practică

Din punctul de vedere al juristului, obiectul concret adus de debitor în garanţie şi acceptat de
creditorul titular al cauzei de preferinţă este, de regulă, indiferent. Cel mult, juristul îl va încadra
într-una dintre categoriile legale: mobil / imobil, individual determinat / universalitate de bunuri etc,
pentru corecta aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la forma actului juridic prin care se constituie
cauza de preferinţă sau pentru identificarea registrului public corespunzător prin intermediul căruia
se asigură publicitatea.
Din perspectiva creditorului garantat, însă, formalităţile legale necesare pentru constituirea
şi publicitatea cauzei de preferinţă reprezintă, simple costuri ale creditării, interesul creditorilor fiind
orientat către corecta determinare a capacităţii obiectului adus în garanţie de a asigura recuperarea
cât mai sigură şi mai rapidă a sumei împrumutate. Răspunsurile creditorilor bancari la întrebările
corespunzătoare din chestionar 44 relevă faptul că sunt preferate bunurile imobile uşor vandabile
(imobile rezidenţiale), urmate de terenuri şi de construcţii industriale. La polul opus se situează atât
activele greu vandabile (hoteluri fără bunurile mobile accesorii, mori fără utilajele specifice etc.). În
categoria garanţiilor care nu sunt preferate se situează şi stocurile de marfă şi fondurile de comerţ,
motivul aversiunii constând în volatilitatea lor ridicată, care le face şi dificil de gestionat în cazul în
care debitorul ajunge în insolvenţă.
Toţi respondenţii au învederat că produsele de creditare pentru societăţi (comerciale) nu sunt
standardizate şi că gradul de acoperire cu garanţii depinde de tipul de produs şi de performanţa
financiară a clientului.
Unul dintre respondenţi a detaliat că printre elementele de care se ţine cont în selectarea
garanţiilor acceptate pentru creditare se numără şi corelarea structurii şi a tipului de garanţie cu tipul
creditului (e.g. cesiune de creanţă/gaj asupra stocurilor pentru creditele pe termen scurt sau pentru
finanţarea activităţii curente; garanţii imobiliare pentru creditele de investiţii; garanţii personale
pentru societăţile (comerciale) mici, în acest caz stabilitatea afacerii fiind dependentă în mod direct
de gradul de implicare al asociaţilor în afacere).

44
Textul întrebărilor corespunzătoare din chestionar:
„La acordarea unui credit garantat în favoarea unei societăţi comerciale, care sunt criteriile care determină
acceptarea unui bun /a unor bunuri individual determinate sau, respectiv, a unei universalităţi de bunuri cu valoare
variabilă în timp (stocuri, fond de comerţ) cu titlu de garanţie?
Aveţi în vedere criterii precum:
a. Valoarea bunului / bunurilor / universalităţii de bunuri adus/e în garanţie ? (dacă da, care este raportul minim
între valoarea bunului / bunurilor / universalităţii de bunuri respectiv/e şi suma creditată)?
b. capacitatea bunului respectiv de a fi valorificat rapid într-o procedură de executare silită / insolvenţă ? (dacă
da, cum anume se reflectă această capacitate în decizia de acceptare a bunului / bunurilor / universalităţii de bunuri
respectiv/e cu titlu de garanţie) ?
Ulterior acordării creditului garantat, urmăriţi variaţiile de valoare ale bunului / bunurilor / universalităţii de
bunuri respectiv/e ? Dacă da, ce măsuri luaţi în acest sens ?
46
 Cât priveşte corelaţia între suma împrumutată şi valoarea garanţiei, toţi respondenţii au arătat
că pentru calculul gradului de acoperire cu garanţii utilizează coeficienţi de ajustare care ponderează
valoarea nominală a obiectului adus în garanţie, astfel cum aceasta este stabilită de evaluator. Unul
dintre respondenţi a detaliat răspunsul său, arătând că coeficienţii reflectă costurile şi timpul necesar
estimat pentru realizarea garanţiilor. În cazul bunurilor cu o valorificare rapidă şi fără costuri mari,
coeficientul de ajustare este mai mic şi, în consecinţă, gradul de garantare al creditului devine mai
bun (pentru debitor acest lucru poate conduce la acordarea unei dobânzi mai scăzute sau la o sumă
acordată mai mare).
În acelaşi context, toţi creditorii bancari respondenţi au arătat că după acordarea creditelor
garantate urmăresc variaţiile de valoare ale garanţiilor lor (e.g. anual în cazul imobilelor cu destinaţie
comercială şi la fiecare trei ani în cazul imobilelor rezidenţiale, anual în cazul echipamentelor,
utilajelor, ajustându-li-se valoarea în funcţie de durata medie de viaţă / uzură), respectiv solicită
garanţii suplimentare sau ajustează sumele puse la dispoziţie debitorului, după caz, dacă garanţiile
coboară sub un anumit nivel.

47
 CAPITOLUL III – CAUZELE DE PREFERINŢĂ LA MOMENTUL DESCHIDERII
PROCEDURII INSOLVENŢEI

3.1. Ce înseamnă cauze de preferinţă în contextul insolvenţei transfrontaliere ?

Normele juridice aplicabile creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă sunt supuse
ierarhiei generale a normelor juridice. Având în vedere calitatea României de stat membru al Uniunii
Europene (în continuare UE), în măsura în care raporturile juridice în discuţie intră în sfera de
aplicare a dreptului UE, normele cu forţă juridică maximă se regăsesc în actele normative emise de
legiuitorul european.
Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015
privind procedurile de insolvenţă conţine, în esenţă, norme de drept internaţional privat care
stabilesc legea aplicabilă (normele de drept material aplicabile) diverselor cereri şi acţiuni specifice
procedurilor de insolvenţă enumerate exahustiv în Anexa A. Pornind de la principiul potrivit căruia
legea statului membru pe teritoriul căruia a fost deschisă procedura principală de insolvenţă este
legea aplicabilă tuturor cererilor specifice şi care au o strânsă legătură cu procedura de insolvenţă
respectivă, în considerentul 22 legiuitorul european admite faptul că o eventuală armonizare a
normelor naţionale în materia insolvenţei este cvasi-imposibilă, între altele datorită diferenţelor
legislative majore în materia garanţiilor. În continuare, în considerentul 68 se arată că „În special în
cazul drepturilor reale este necesară o derogare specială de la legea statului de deschidere, deoarece
astfel de drepturi au o importanţă considerabilă pentru acordarea creditelor. Justificarea, valabilitatea
şi întinderea drepturilor reale ar trebui, prin urmare, să fie determinate în mod normal de către legea
locului (lex situs) şi să nu fie afectate de deschiderea procedurii de insolvenţă. Titularul unui drept
real ar trebui, prin urmare, să-şi poată valorifica în continuare dreptul de a delimita garanţia reală de
masa bunurilor. Dacă bunurile sunt supuse drepturilor reale în temeiul legii statului unde sunt situate,
dar procedura principală de insolvenţă se desfăşoară în alt stat membru, practicianul în insolvenţă
din cadrul procedurii principale de insolvenţă ar trebui să poată cere deschiderea unei proceduri
secundare de insolvenţă în jurisdicţia în care s-au născut drepturile reale, în măsura în care debitorul
are un sediu în statul respectiv. Dacă nu sunt deschise proceduri secundare de insolvenţă, orice
excedent obţinut din vânzarea unui activ care face obiectul drepturilor reale ar trebui plătit
practicianului în insolvenţă din cadrul procedurii principale. 45”
Concret, art. 8 din Regulamentul (UE) nr. 2015/848 prevede că „(1) Deschiderea procedurii
de insolvenţă nu aduce atingere drepturilor reale al unui creditor sau terţ asupra bunurilor corporale
sau necorporale, mobile ori imobile – atât bunuri individual determinate, cât şi în indiviziune, a căror

45
Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de
insolvenţă publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 141/19 din 5 iunie 2015
48
alcătuire se poate modifica – aparţinând debitorului şi care se află pe teritoriul unui alt stat membru
la data deschiderii procedurii.
(2) Drepturile menţionate la alineatul (1) includ în special:
(a) dreptul de a executa sau de a solicita executarea activelor şi de a obţine câştiguri materiale
dintr-o asemenea executare ori din fructele activelor respective, în special în temeiul unui gaj sau
ipoteci;
(b) dreptul exclusiv de realizare a unei creanţe, în special ca urmare a gajării sau cesionării
creanţei cu titlu de garanţie;
(c) dreptul de a revendica activele şi/sau de a cere restituirea acestora din mâna oricui le-ar
deţine sau le-ar folosi împotriva voinţei părţii îndreptăţite;
(d) dreptul real de a percepe fructele unui activ.
(3) Este asimilat dreptului real dreptul înscris într-un registru public şi opozabil terţilor, pe
baza căruia poate fi dobândit un drept real în sensul alineatului (1).
(4) Alineatul (1) nu împiedică intentarea acţiunii de constatare a nulităţii, acţiunii în anulare
sau în inopozabilitate menţionate la articolul 7 alineatul (2) litera (m)” [acţiunile pentru anularea
transferurilor preferenţiale sau frauduloase].
Art. 54 şi art. 55 din acelaşi act normativ european conţin dispoziţii procedurale armonizate
care detaliază modalitatea în care creditorii titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de
preferinţă îşi pot înscrie la masa credală creanţele garantate.
În pofida izvorului preponderent contractual al cauzelor de preferinţă, principalul act
normativ de drept european care reglementează obligaţiile contractuale, Regulamentul Roma I 46, pe
de o parte, nu cuprinde dispoziţii exprese referitoare la legea aplicabilă convenţiilor prin care se
constituie cauze de preferinţă, însă nici nu exclude obligaţiile care rezultă din contractele prin care
se constituie cauze de preferinţă din sfera sa de aplicare.
Principiul enunţat în art. 3 al Regulamentului Roma I este acela al libertăţii părţilor de a alege
legea aplicabilă contractului, regulile instituite de art. 4 fiind aplicabile în situaţia subsidiară a lipsei
unei alegeri a părţilor în acest sens. În absenţa unei alegeri a părţilor, în conformitate cu art. 4 alin.
1 lit. c din Regulamentul Roma I contractul prin care se constituie o ipotecă imobiliară este
reglementat, în principiu, de legea ţării în care este situat imobilul 47, iar cesiunea unei creanţe în
scop de garanţie / subrogaţia legală în drepturile creditorului este supusă, conform art. 14 din
Regulamentul Roma I, legii care se aplică contractului dintre cedent şi cesionar, respectiv dintre

46
Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (Roma I) publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 177/6 din 4 iulie 2008
47
Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus; art. 4 alin. 1 lit. c din Regulamentul Roma I nu distinge între
drepturile reale principale sau accesorii, motiv pentru care apreciez că un contract prin care se constituie, spre exemplu,
o ipotecă imobiliară va fi supus legii statului membru UE pe teritoriul căruia se găseşte imobilul adus în garanţie, oricare
ar fi legea aplicabilă contractului de împrumut a cărui restituire o garantează imobilul respectiv. Per a contrario, în cazul
unei ipoteci mobiliare art. 4 alin. 1 lit. c din Regulamentul Roma I nu este aplicabil.
49
creditor şi subrogat; legea care reglementează creanţa cedată sau cu privire la care a avut loc
subrogaţia determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar şi debitor,
condiţiile în care cesiunea sau subrogaţia îi este opozabilă debitorului, precum şi caracterul liberator
al prestaţiei executate de către debitor. Cesiunea, în accepţiunea Regulamentului Roma I, include
transferurile de creanţe pure şi simple, transferurile de creanţe cu titlu de garanţie, precum şi gajul
sau alte drepturi de garanţie constituite asupra creanţelor.
Din nou, şi în cazul Regulamentului Roma I, legiuitorul european nu a intenţionat să
armonizeze legislaţiile naţionale ale statelor membre, ci doar să creeze un set unic, european, de
reguli de drept internaţional privat care să ofere obligaţiilor contractuale predictibilitate şi siguranţă
din perspectiva legii aplicabile.
Armonizarea legislaţiilor naţionale în materia cauzelor de preferinţă reprezintă un demers
deosebit de dificil. „Chestiunea este foarte tehnică şi complexă. Nu există două sisteme de drept
identice în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Terminologia juridică este semnificativ
diferită şi noţiunile juridice sunt strâns legate de limba folosită şi de sistemul juridic din fiecare stat
membru. Din acest motiv, ar fi insuficient să se traducă, spre exemplu, chiar şi termenul
„proprietate” în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, chiar pornind de la ipoteza că înţelesul
juridic al acestui termen ar fi acelaşi în toate aceste limbi 48”. Eforturile legiuitorului european şi ale
celorlalte organizaţii internaţionale par să fie îndreptate mai degrabă spre armonizarea legislaţiilor
statelor membre în materia valorilor mobiliare 49 şi mai puţin în materia cauzelor de preferinţă.
În consecinţă, în absenţa unor norme de drept european care să reglementeze materia
cauzelor de preferinţă, cauzele de preferinţă rămân să fie guvernate de legislaţia statului pe teritoriul
căruia se află bunul grevat de cauza de preferinţă. De altfel, la această soluţie trimite art. 2613 NCC,
care prevede că „(1) … garanţii[le] reale sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau
se află, afară numai dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel.”, respectiv art. 2627 NCC
„Condiţiile de validitate, publicitatea şi efectele ipotecii mobiliare sunt supuse legii locului unde se
află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.” Aceste două dispoziţii se coroborează
cu prevederile art. 2640 NCC „(1) Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit
reglementărilor dreptului Uniunii Europene. (2) În materiile care nu intră sub incidenţa
reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispoziţiile prezentului cod privind legea

48
European Parliament, Directorate-General for Internal Policies, „Cross-border issues of securities law: European
efforts to support securities markets with a coherent legal framework”,
http://www.europarl.europa.eu/document/activities/cont/201106/20110606ATT20781/20110606ATT20781EN.pdf
accesat la data de 8 octombrie 2019: “Terminology varies considerably and legal concepts are intimately linked with
each language and Member States’ legal framework. Therefore, it would be insufficient to translate, for example, the
relevant national word for ‘property’ into the other EU languages assuming that the legal understanding would be
exactly the same.” (t.m. F.-I.M.)
49
Directivele 98/26/CE, 2002/47/CE, 2004/39/CE, 2009/44/CE, Convenţia de la Geneva privind valorile mobiliare,
Convenţia de la Haga privind valorile mobiliare
50
aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii
speciale.”
Concluzionând, normele juridice aplicabile cauzelor de preferinţă sunt normele statului pe
teritoriul căruia se găseşte bunul grevat de cauza de preferinţă la momentul constituirii acesteia.

3.2. Cu un pas înaintea insolvenţei: prevenirea insolvenţei

Noţiunea de „prevenire a insolvenţei” reprezintă un termen juridic care nu cunoaşte o

consacrare de lungă durată în istoria legislaţiei române ulterioare anului 1989. Până la adoptarea
Legii nr. 381/2009, mandatul ad-hoc şi concordatul preventiv au reprezentat instituţii juridice din
istoria dreptului român, legiuitorul neacordând vreo atenţie deosebită prevenirii insolvenţei.
Legea nr. 85/2014, deşi, din perspectiva tehnicii legislative, nu reprezintă un cod, are meritul
de a aduce într-un cadru normativ unic procedurile de prevenire a insolvenţei (mandatul ad-hoc şi
concordatul preventiv) şi procedurile de insolvenţă, fără a stabili vreun raport de prioritate între
acestea.
Nici mandatul ad-hoc, nici concordatul preventiv nu conţin prevederi speciale referitoare la
creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă.
Constând, în esenţă, într-o negociere, procedura mandatului ad-hoc nu este de natură să
afecteze drepturile creditorilor beneficiari ai unor cauze de preferinţă în afara sferei libertăţii lor
contractuale.
Spre deosebire de mandatul ad-hoc, anumite dispoziţii legale în materia concordatului
preventiv sunt de natură să afecteze drepturile creditorilor titulari ai unor cauze de preferinţă.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014 „(2) Proiectul
de concordat preventiv trebuie să includă un plan de redresare, care prevede cel puţin următoarele
măsuri: …b) modalităţile prin care debitorul înţelege să depăşească starea de dificultate financiară,
precum: … în cazul acordării de noi finanţări în perioada de concordat, se va prevedea prioritatea la
distribuire a acestor sume, după plata cheltuielilor de procedură.”
Regăsim în aceste dispoziţii, in nuce, super-prioritatea reglementată de art. 87 alin. 4 din
Legea nr. 85/2014 în favoarea creditorilor care acordă debitorului în insolvenţă, în perioada de
observaţie, finanţări noi: „(4) Finanţările acordate debitorului în perioada de observaţie în vederea
desfăşurării activităţilor curente, cu aprobarea adunării creditorilor, beneficiază de prioritate la
restituire, potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161
pct. 2. Aceste finanţări se vor garanta, în principal, prin afectarea unor bunuri sau drepturi care nu
formează obiectul unor cauze de preferinţă, iar în subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau
drepturi disponibile, cu acordul creditorilor beneficiari ai respectivelor cauze de preferinţă. În
ipoteza în care acordul acestor creditori nu va fi obţinut, prioritatea la restituire a acestor creanţe,
51
prevăzută de art. 159 alin. (1) pct. 2, va diminua regimul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai
cauzelor de preferinţă, proporţional, prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor
care formează obiectul acestor cauze de preferinţă. În cazul inexistenţei sau al insuficienţei bunurilor
care să fie grevate de cauze de preferinţă în favoarea creditorilor ce acordă finanţare în perioada de
observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente, pentru partea negarantată a creanţei, aceştia
vor beneficia de prioritate potrivit prevederilor art. 161 pct. 2.”
Desigur, spre deosebire de creditorii garantaţi ai unui debitor insolvent, care, în măsura în
care intenţionează să îşi realizeze creanţele anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, trebuie să
formuleze cerere de admitere a creanţei, optând astfel pentru participarea la procedura insolvenţei
debitorului respectiv, creditorii garantaţi ai unui debitor aflat în stare de dificultate pot să participe,
dacă apreciază oportună o astfel de participare, la procedura concordatului preventiv al debitorului
respectiv. Odată ce au optat, însă, creditorii garantaţi concordatari vor fi supuşi termenilor
concordatului (prin ipoteză) omologat, inclusiv în ceea ce priveşte super-prioritatea la plată a
creditorilor care au acordat debitorului în dificultate noi finanţări în perioada de concordat, chiar
dacă această prioritate ar ajunge să diminueze gradul lor de îndestulare prin raportare la întreaga
valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul cauzelor lor de preferinţă.
În măsura în care creditorii titulari ai unor cauze de preferinţă nu optează să participe la
procedura concordatului preventiv, le vor fi aplicabile prevederile art. 30 din Legea nr. 85/2014.
Astfel, dacă un creditor garantat nesemnatar a demarat executarea silită împotriva debitorului aflat
în stare de dificultate (creanţa acestui creditor fiind, deci, prin definiţie, scadentă) , vor fi aplicabile
prevederile art. 30 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „(1) Dispunând omologarea,
judecătorul-sindic suspendă toate procedurile de executare silită.”. În măsura în care creanţa
creditorului garantat nesemnatar nu ar fi scadentă, potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 „(2)
La cererea administratorului concordatar, sub condiţia acordării de garanţii creditorilor de către
debitor, judecătorul-sindic poate impune creditorilor nesemnatari ai concordatului preventiv un
termen de maximum 18 luni de amânare a scadenţei creanţei lor, perioadă în care nu vor curge
dobânzi, penalităţi, precum şi orice alte cheltuieli aferente creanţelor.” Titlul I al Legii nr. 85/2014
nu conţine nicio dispoziţie care să expliciteze noţiunea de „garanţii” la care se referă art. 30 alin. 2,
însă, aplicând principiul ubi eadem ratio ibi idem jus apreciem că, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe
creditorii beneficiari ai unor cauze de preferinţă, sensul acestui termen trebuie căutat în dispoziţiile
art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, care descrie „măsuri[le] menite să ofere protecţie
corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum:
a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru acoperirea diminuării valorii
obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;

52
 b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru satisfacerea dobânzilor,
majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de
diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;
c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau
personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.”
Într-o formulare mai puţin fericită, art. 32 din Legea nr. 85/2014 prevede că „(1) Orice
creditor care obţine un titlu executoriu asupra debitorului în cursul procedurii poate formula cerere
de aderare la concordat sau poate să îşi recupereze creanţa prin orice alte modalităţi prevăzute de
lege.” Ipoteza aderării la concordat nu prezintă vreo dificultate, însă ipoteza recuperării de către
creditor a creanţei sale prin „orice alte modalităţi prevăzute de lege”, dată fiind generalitatea sa
maximă, ar putea conduce la situaţia în care un creditor garantat nesemnatar, titular al unei creanţe
care beneficiază de o cauză de preferinţă, creanţă neconstatată printr-un titlu executoriu, ar obţine
titlul executoriu aferent creanţei respective după omologarea concordatului (spre exemplu prin
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti executorii de obligare a debitorului la plata creanţei); în
această situaţie, creditorul respectiv ar putea ignora complet existenţa concordatului preventiv
omologat şi ar putea demara executarea silită a debitorului.
Puţinele dosare având ca obiect cereri de mandate ad-hoc şi cereri de concordate preventive,
din păcate, nu oferă exemple numeroase de cazuri în care debitorii să se fi salvat (de la insolvenţă,
desigur). Fără a specula asupra cauzelor pentru care debitorii români evită aceste proceduri, tot ce
se poate spera este că noul instrument legislativ de drept european, Directiva (UE) 2019/1023 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare
preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor
de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE)
2017/1132 50 va impulsiona demersurile antreprenorilor români de a-şi restructura afacerile înainte
de a ajunge în stare de dificultate sau în insolvenţă.
Directiva (UE) 2019/1023 este în curs de transpunere în statele membre ale Uniunii
Europene. În România, proiectul de lege care va transpune acest act normativ european se află în
prezent 51 în dezbaterea executivului, urmând a fi înaintat Parlamentului. Din perspectiva creditorilor
garantaţi, Directiva (UE) 2019/1023 aduce o serie de modificări substanţiale ale drepturilor acestora
de a-şi recupera creanţele şi de a valorifica bunurile aduse în garanţie în perioada de pre-insolvenţă,
punând la dispoziţia debitorului care intenţionează să îşi restructureze afacerea atât posibilitatea de
a obţine o suspendare temporară a executărilor silite în perioada de pre-insolvenţă, cât şi posibilitatea
de a propune un plan de restructurare care este supus votului creditorilor grupaţi în clase (care vor
fi formate cel puţin în funcţie de caracterul garantat sau negarantat al creanţelor) şi, în final, va putea

50
Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 172/26 iunie 2019
51
Februarie 2022
53
fi impus creditorilor afectaţi disidenţi pe calea unei decizii administrative sau a unei hotărâri
judecătoreşti (cross-class cram-down 52), supuse controlului judiciar. Cu titlu de excepţie, în cazurile
în care un plan este confirmat pe calea cross-class cram-down instanţa de apel poate acorda o
compensaţie oricărei părţi care a suferit pierderi băneşti şi a cărei cale de atac este admisă.
De asemenea, în cuprinsul art. 11 alin. 2, Directiva (UE) 2019/1023 permite în mod expres
statelor membre ca, în transpunerea dispoziţiilor sale, să deroge de la absolute priority rule53,
respectiv să permită creditorilor dintr-o clasă cu prioritate inferioară să fie plătiţi chiar dacă creditorii
dintr-o clasă cu prioritate superioară nu au fost plătiţi integral, printr-un plan de restructurare
confirmat prin cross-class cram-down.
În sistemul de drept român, o atare derogare de la absolute priority rule este posibilă atât pe
calea unui concordat preventiv (nicio dispoziţie legală din titlul I al Legii nr. 85/2014 nu o interzice),
cât şi pe calea unui plan de reorganizare votat şi confirmat în condiţiile titlului II al Legii nr. 85/2014,
deoarece art. 139 alin. 1 lit. F lit. c din Legea nr. 85/2014 impune doar condiţia ca, în cazul în care
o categorie defavorizată respinge planul, nicio categorie de creanţe cu rang inferior categoriei
defavorizate neacceptante, astfel cum rezultă din ierarhia prevăzută la art. 138 alin. (3), să nu
primească mai mult decât ar primi în cazul falimentului.
Rămâne de văzut modalitatea în care legiuitorul român va transpune prevederile (cu un grad
ridicat de tehnicitate şi complexitate) ale Directivei (UE) 2019/2013; este cert, însă, că normele de
transpunere vor deroga semnificativ de la regulile de drept civil „clasic” ale acţiunii ipotecare.

3.3. Cauzele de preferinţă în dreptul român – o descriere sumară

3.3.1 Creanţele privilegiate asupra bunurilor mobile sau imobile

Atât NCC, în art. 2333, cât şi VCC, în art. 1722 definesc privilegiul ca fiind preferinţa
acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale. În mod similar, ambele acte normative
prevăd, cu valoare de principiu, că privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea
lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel.

52
Acest termen juridic din terminologia juridică engleză este tradus în versiunea Directivei (UE) 2019/1023 drept
„Impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenței creditorilor din mai multe clase”. Având în vedere lungimea
parafrazei române, precum şi faptul că este un termen consacrat în terminologia (internaţională a) insolvenţei, l-am
folosit ca atare în lucrare, în limba engleză.
53
Regula sau principiul priorităţii absolute impune îndestularea integrală a titularilor creanţelor aflate pe o treaptă
superioară în ierarhia priorităţilor prevăzută de lege înainte de efectuarea oricărei plăţi sau distribuiri către creditorii
aflaţi pe treptele inferioare ale acestei ierarhii. Termenul absolute priority rule cunoaşte o consacrare veche în
terminologia internaţională a insolvenţei, motiv pentru care l-am utilizat ca atare, în limba engleză, în cadrul lucrării.
54
 Prin art. 1723, VCC prevedea că „între creditorii privilegiaţi, preferinţa se regulează după
diferitele calităţi ale privilegiilor.”, iar art. 1722 VCC acorda creanţei privilegiate prioritate faţă de
creanţa ipotecară.
NCC, prin art. 2335, stabileşte că „creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar
dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte.”, respectiv în cuprinsul art. 2336
prevede că „(1) Rangul privilegiilor se stabileşte prin lege.”, respectiv că „(2) Privilegiile
reglementate în prezentul capitol sunt preferate privilegiilor create, fără indicarea rangului, prin legi
speciale.” Subsecvent, potrivit art. 2342 NCC „ (1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea
şi ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
1. creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339;
2. creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci
mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot
astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îşi înscrie privilegiul
în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.”
Transpunând regula pari passu, art. 1724 VCC prevedea expres că „Creditorii privilegiaţi,
care au acelaşi rang, au deopotrivă drept la plata.” NCC nu conţine vreo prevedere similară, însă
principiul pari passu este pe deplin aplicabil în insolvenţă.
VCC prevedea în art. 1727-1737 un număr ridicat de privilegii, mobiliare şi imobiliare, fără
a distinge după cum acestea erau sau nu aplicabile raporturilor comerciale. Dintre toate aceste
privilegii, în planul raporturilor comerciale au prezentat o relevanţă mai ridicată două privilegii
imobiliare: privilegiul reglementat de art. 1737 pct. 1 VCC – privilegiul vânzătorului neplătit, pentru
preţ / restul de preţ, asupra bunului vândut şi, respectiv, privilegiul reglementat de art. 1737 pct. 4
VCC – privilegiul constructorului.
În pofida faptului că, sub imperiul VCC, privilegiul şi ipoteca beneficiau, fiecare, de un
tratament juridic distinct, cu reguli proprii, deschiderea procedurii insolvenţei în conformitate cu
prevederile Legii nr. 85/2006 nu trata creditorul titular al unui privilegiu în mod diferit faţă de
creditorul titular al unei ipoteci.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 9 din Legea nr. 85/2006, „creanţele garantate sunt creanţele
persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului,
indiferent dacă acesta este debitor principal sau terţ garantat 54 faţă de persoanele beneficiare ale
garanţiilor reale.” Noţiunea de „garanţie reală” utilizată de Legea nr. 85/2006 include atât ipotecile,
cât şi privilegiile. În mod similar, potrivit art. 41 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 „…creanţele garantate

54
Textul normei juridice conţine o inadvertenţă vădită: creanţa este garantată indiferent dacă debitorul are calitatea de
debitor principal sau terţ garant şi nu garantat, deoarece debitorul este cel care a afectat un bun aflat în proprietatea sa
pentru a garanta îndeplinirea obligaţiei, nu este persoana titulară a garanţiei.
55
[fără a distinge după cum garanţia consta într-o ipotecă sau într-un privilegiu, s.m. F.I.M.] se înscriu
în tabelul definitiv până la valoarea garanţiei stabilită prin evaluare, dispusă de administratorul
judiciar sau de lichidator.” Practica judiciară confirmă această concluzie 55.
Atât în VCC, cât şi în NCC, privilegiul creanţei fiscale s-a bucurat de un tratament juridic
distinct.
Astfel, potrivit art. 1725 VCC „Privilegiile tezaurului public şi ordinea în care se exercită ele
sunt regulate prin legi speciale. Tezaurul public nu poate obţine un privilegiu în contra drepturilor
persoanelor al treilea dobândite mai înainte.”
Dat fiind faptul că privilegiul creanţei fiscale era opozabil terţilor fără înscrierea sa în
registrele de publicitate, pentru o lungă perioadă de timp, sub imperiul VCC, titularul acestui
privilegiu era preferat titularilor celorlalte garanţii reale asupra bunurilor debitorului fără ca aceştia
din urmă să aibă cunoştinţă despre existenţa acestui privilegiu. Această „clandestinitate” a
privilegiului fiscal a fost înlăturată pentru prima dată prin prevederile art. 36 alin. 1 din Titlul VI al
Legii nr. 99/1999, care prevedea expres că „(1) Orice creditor care, fără a fi parte într-un contract de
garanţie, are un privilegiu prin simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului pentru taxele ce îi
sunt datorate, are prioritate asupra garanţiei reale a creditorului asupra bunului în cauza numai în
momentul în care privilegiul îndeplineşte condiţia de publicitate prin înscrierea acestuia la arhiva

55
Prin sentinţa civilă nr. 560/sind/18 februarie 2014, definitivă prin neapelare, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, a reţinut că: „„Potrivit art. 3 pct. 9 din Legea nr. 85/2006, „creanţele garantate sunt
creanţele persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă
acesta este debitor principal sau terţ garantat faţă de persoanele beneficiare ale garanţiilor reale. Prin sentinţa civilă nr.
5154/23.04.2010 pronunţată de Judecătoria Braşov, rămasă irevocabilă, instanţa a dispus, în contradictoriu cu debitoarea
SC A. SRL, notarea privilegiului special imobiliar în CF nr. … Braşov, nr. top. …, proprietatea tabulară a debitoarei, în
contradictoriu cu intimaţii din prezenta cauză: SC O.A. SRL - pentru suma de … lei, I.C. - pentru suma de … lei, S.T.C.
- pentru suma de … lei şi A.R.C. - pentru suma de … lei. Toţi cei patru creditori intimaţi şi-au înscris în cartea funciară
nr. … Braşov, în partea a III-a (foaia de sarcini), privilegiile speciale imobiliare, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr.
5154/23.04.2010 pronunţată de Judecătoria Braşov. (filele 147 - 149, vol. 1). Aceste privilegii sunt cele prevăzute de
art. 1737 pct. 4 Cod civil şi reprezintă drepturi reale imobiliare ce conferă creditorilor care le deţin drept de urmărire şi
de preferinţă, conform art. 1722 Cod civil. Ca urmare, ele reprezintă, ca şi ipotecile imobiliare, garanţii reale imobiliare
ale creditorilor, dobândite prin efectul legii. Nu poate fi reţinută susţinerea contestatoarei potrivit căreia aceste privilegii
nu îi sunt opozabile, pentru nerespectarea prevederilor art. 1742 Cod civil, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. 2 din Legea
nr. 7/1996, care prevăd că „sunt opozabile faţă de terţi şi drepturile reale dobândite de stat şi de orice persoană, prin
efectul legii…” În consecinţă, creanţele creditorilor intimaţi sunt creanţe garantate, conform art. 3 pct.9 din Legea nr.
85/2006.”. Hotărârea este publicată în BPI nr. 5584/20 martie 2014.
În acelaşi sens, prin sentinţa civilă nr. 6043/25 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a reţinut
că„În privinţa categoriei în care va fi înscrisă creditoarea, instanţa reţine că potrivit art. 3 pct. 9 din Legea nr. 85/2006,
creanţele garantate sunt creanţele persoanelor care beneficiază de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul
debitorului, indiferent dacă aceasta este debitorul principal sau terţ garantat faţă de persoanelor beneficiare ale garanţiilor
reale. Conform art. 1737 pct. 1 Cod Civil, vânzătorul privilegiat conservă privilegiul său prin transcripţia titlului care a
transferat proprietatea cumpărătorului şi care titlu constată că i se datoreşte întregul preţ sau parte din el. Astfel,
vânzătorul unui imobil, cum este şi cazul contestatoarei este privilegiat pentru preţul neplătit sau pentru partea din preţ
neplătită. Privilegiul are drept obiect imobilul vândut. Cu alte cuvinte, privilegiul este, potrivit art. 1722 din Codul civil,
dreptul recunoscut unui creditor, care decurge de regulă din calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori.
Faţă de cele expuse, judecătorul sindic constată că se impune înscrierea creditoarei SC U.R.I. SA în tabelul de creanţe
al debitoarei în categoria creditorilor garantaţi, conform art. 121 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 având în vedere că
acesta este un creditor care beneficiază de privilegiul vânzătorului pentru diferenţa de preţ.” Hotărârea este publicată în
BPI nr. 13385/30 iulie 2015.
56
sau prin posesia bunului.” Titlul VI al Legii nr. 99/1999 a fost abrogat expres de lit. u) a art. 230,
Cap. X din Legea nr. 71/2011.
În prezent, art. 153 din Legea nr. 71/2011 prevede, în acelaşi sens cu art. 36 din Titlul VI al
Legii nr. 99/1999, că „Preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru
creanţele lor nu va fi opozabilă terţilor înainte de momentul la care a fost făcută publică prin
înregistrarea în registrele de publicitate. O asemenea preferinţă va dobândi rang de prioritate de la
momentul la care preferinţa a fost făcută publică.”. Această interpretare este susţinută şi de practica
judiciară 56.
Cât priveşte situaţia privilegiilor sub imperiul NCC, aşa cum am arătat mai sus, NCC, prin
raportare la VCC, a redus substanţial numărul privilegiilor, prevăzând lapidar în art. 2338
„Privilegiile generale”: „Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se
stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”
În conformitate cu art. 2339 „Privilegiile speciale” : „(1) Creanţele privilegiate asupra
anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul
pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra
căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
Art. 2339 alin. 1 lit. a NCC, reglementând privilegiul vânzătorului, statuează că acesta nu
este incident în cazul în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei
întreprinderi, fapt care reduce relevanţa acestui privilegiu reglementat de NCC în cadrul studiului
de faţă.

56
În acest sens, Curtea de Apel Suceava a reţinut prin decizia civilă nr. 453/20 noiembrie 2015: „tratamentul juridic al
creanţelor bugetare […] trebuie analizat în funcţie de calificarea creanţei bugetare, după cum urmează : a) dacă nu se
probează existenţa unei garanţii reale constituite de fisc asupra anumitor bunuri ale debitorului, creanţa va fi încadrată
în categoria creanţelor bugetare (art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014 ), nefiind o creanţă garantată; b) dacă se probează
existenţa unei garanţii reale constituite de fisc asupra anumitor bunuri ale debitorului (în condiţiile art. 151 sau art. 54
Cod procedură fiscală) creanţa va fi încadrată în categoria creanţelor garantate (art. 159 alin. 1 pct. 3 din Legea nr.
85/2014 ), cu următoarele precizări: dacă în registrele de publicitate (carte funciară, respectiv AEGRM) au fost
menţionate bunurile asupra cărora poartă garanţia (cele din procesul verbal de sechestru), rangul garanţiei va fi dat de
data înregistrării; dacă în registrele de publicitate (carte funciară, respectiv AEGRM) nu au fost menţionate bunurile
asupra cărora poartă garanţie (ci doar creanţele garantate), garanţia nu are rang, fiind subordonată celorlalte garanţii
constituite asupra bunului; c) dacă se probează existenţa unui privilegiu expres menţionat de lege asupra tuturor
bunurilor debitorului, creanţa va fi încadrată în categoria creanţelor garantate (art. 159 pct.3 din Legea nr. 85/2014 ),
iar rangul va fi dat de momentul înregistrării privilegiului în registrele de publicitate (fără a fi necesară identificarea
bunurilor, dar cu precizarea că priveşte toate bunurile debitorului). ... Aşadar este corectă concluzia judecătorului sindic
potrivit căreia , pentru a beneficia de o creanţă garantată în cadrul procedurii insolventei, creditorii fiscali trebuie să
instituie sechestrul cu privire la anumite bunuri ale debitorului si să înscrie un aviz de ipoteca în Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare în care să identifice (şi) bunurile sechestrate. Menţiunile cu privire la creanţa garantată nu sunt
obligatorii, dar ele pot fi, de asemenea, precizate în aviz. În toate celelalte cazuri, creanţele fiscale vor avea doar statutul
(cel mult) de creanţe bugetare.”. Hotărârea este disponibilă la rolii.ro/hotarari/5899f8f4e49009e83e0003d1, accesat la
17 ianuarie 2020.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 48/19 ianuarie 2016,
disponibilă la rolii.ro/hotarari/589352c8e49009d81d00218d, accesat la 17 ianuarie 2020.
57
 Din perspectivă tranzitorie, art. 78 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 71/2011 a tranşat chestiunea
efectelor juridice ale vechilor privilegii imobiliare: „Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în
vechile registre de publicitate imobiliară, fie în noile cărţi funciare până la intrarea în vigoare a
Codului civil sau, după caz, în condiţiile prevăzute la alin. (1), se convertesc de plin drept în ipoteci
legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz,
de la data înscrierii şi se vor supune dispoziţiilor Codului civil. De la data intrării în vigoare a
Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi
supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale.”
Cât priveşte privilegiile mobiliare, Legea nr. 71/2011 nu conţine dispoziţii tranzitorii. Art.
155 din acest act normativ prevede cu titlu general că „(1) Constituirea, conţinutul şi opozabilitatea
privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-au născut. (2) Formalităţile de
publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a privilegiilor sunt guvernate de dispoziţiile legii în
vigoare la data efectuării acestora. (3) Privilegiile pentru care formalităţile de publicitate au fost
efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil îşi păstrează rangul de prioritate dobândit
conform legii în vigoare la momentul realizării acestora.”

3.3.2. Creanţele garantate cu ipoteci asupra unor bunuri individual determinate

Aşa cum am arătat mai sus, art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014 defineşte creanţele care
beneficiază de o cauză de preferinţă ca fiind acele creanţe care sunt însoţite de un privilegiu şi/sau
de un drept de ipotecă şi/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2.347 NCC, şi/sau de un drept
de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor principal sau
terţ garant faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinţă. În cazul în care debitorul este
terţ garant, creditorul care beneficiază de o cauză de preferinţă va exercita drepturile corelative
numai în ceea ce priveşte bunul sau dreptul respectiv. Aceste cauze de preferinţă au înţelesul dat lor
de Codul civil, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Potrivit art. 2.327 NCC, cauzele de preferinţă sunt privilegiile, ipotecile şi gajul, respectiv
operaţiunile asimilate prevăzute de art. 2.347 NCC.
Ipoteca asupra unui bun individual determinat se caracterizează prin tipicitatea maximă.
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor … afectate executării unei obligaţii, fiind, prin
natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă
în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din
acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile. Dreptul
de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece. Creditorul ipotecar are dreptul
de a-şi satisface creanţa, în condiţiile legii, înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea
creditorilor de rang inferior. Ipoteca reprezintă, deci, un drept real accesoriu constituit de
58
proprietarul bunului în favoarea creditorului garantat, care îi permite creditorului beneficiar al cauzei
de preferinţă să execute bunul obiect al ipotecii în cazul neexecutării la scadenţă de către
constituitorul debitor a obligaţiei principale.
Ipoteca imobiliară se constituie în mod valabil prin înscrierea în cartea funciară, în urma
încheierii contractului de ipotecă în formă autentică de către un notar public.
Ipoteca mobiliară se constituie în mod valabil prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea
produce efecte de la data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi
asupra bunurilor mobile ipotecate. Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie
în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat şi se
strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri. Cel care
dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecă.
Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine accesoriul unui
imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu privire la materialele de construcţie sau alte asemenea
bunuri încorporate într-o construcţie sau într-o altă amelioraţiune a unui teren.
Cel care a constituit ipoteca este liber să folosească, să administreze şi să dispună de bunul
grevat, însă cu îndatorirea de a nu vătăma drepturile creditorului ipotecar. Constituitorul nu poate
distruge ori deteriora bunul grevat şi nici nu îi poate diminua în mod substanţial valoarea decât dacă
această distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine în cursul unei utilizări normale a
bunului sau în caz de necesitate. Creditorul poate cere, în limita creanţei sale ipotecare, daune-
interese pentru prejudiciile suferite prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii bunului
grevat, chiar şi atunci când creanţa sa nu este lichidă ori exigibilă. Daunele-interese plătite astfel
creditorului se impută asupra creanţei ipotecare.
Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară, iar ipoteca
mobiliară este perfectă atunci când produce efecte potrivit dispoziţiilor art. 2.387 NCC, iar
formalităţile cerute de lege pentru publicitatea sa au fost îndeplinite. Publicitatea ipotecilor mobiliare
se asigură prin înscrierea acestora în RNPM (AEGRM), dacă prin lege nu se prevede altfel. Ipoteca
mobiliară perfectă este opozabilă celorlalţi creditori ai constituitorului, celor care dobândesc ulterior
drepturi asupra bunului ipotecat, precum şi tuturor celorlalte persoane.
În conformitate cu art. 75 alin. 1 şi alin. 5 din Legea nr. 85/2014 „ (1) De la data deschiderii
procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare
silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se
poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.
Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a
procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în
condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după
59
caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii
debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii
definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi
executările silite suspendate încetează. … (5) În cazul bunurilor debitorului deja adjudecate sau al
sumelor indisponibilizate prin proceduri de executare silită până la data deschiderii procedurii,
organele de executare vor vira sumele corespunzătoare în contul prevăzut la art. 39 alin. (2), mai
puţin onorariul acestora şi celelalte cheltuieli de executare efectuate; debitorul îşi păstrează toate
drepturile prevăzute de respectiva procedură. (6) Sumele provenite din executările silite vor fi plătite
de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar către creditorii titulari ai cauzei de preferinţă asupra
bunurilor adjudecate în termen de 30 de zile, chiar şi în perioada de observaţie. Asupra acestor sume
nu se vor aplica onorariul şi cheltuielile aferente procedurii insolvenţei.”
În conformitate cu art. 76 din acelaşi act normativ, „În vederea aplicării prevederilor art. 75,
prin hotărârea de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va dispune comunicarea acesteia către
instanţele judecătoreşti în a căror jurisdicţie se află sediul debitorului declarat la registrul
corespunzător şi tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi.”
Efectul art. 75 din Legea nr. 85/2014 constă, deci, în suspendarea de drept a acţiunilor în
realizarea creanţelor împotriva averii debitorului, indiferent dacă acestea îmbracă forma unor cereri
de chemare în judecată nesoluţionate sau forma unor executări silite şi indiferent dacă urmăresc
patrimoniul debitorului în temeiul gajului general al creditorilor sau un bun individual determinat
din patrimoniul debitorului în temeiul unei cauze de preferinţă – automatic stay.
Concomitent, şi termenele de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material / a dreptului
de a cere executarea silită se suspendă, conform art. 79 din Legea nr. 85/2016.
Din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014, rezultă că Legea
nr. 85/2014 adaugă o cerinţă suplimentară celor instituite prin NCC pentru a califica o creanţă ca
fiind „beneficiară a unei cauze de preferinţă”. Astfel, pentru ca o creanţă să fie beneficiară a unei
cauze de preferinţă în sensul acestui act normativ, cauza de preferinţă trebuie să poarte asupra unor
bunuri aflate în patrimoniul debitorului 57.
Astfel, dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil
terţilor, înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui scop,
inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale şi/sau extinse,
efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă de creditori, cu excepţia cazului în
care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţă, autoritatea ori instituţia

57
În practică, verificarea aspectului de fapt dacă un bun se află sau nu în patrimoniul debitorului se realizează prin
consultarea evidenţelor debitorului: registrele contabile şi/sau listele de inventar; practicienii în insolvenţă verifică
înregistrările din registrele de publicitate mobiliară / imobiliară.
60
competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile
efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept.
În ceea ce priveşte bunurile individual determinate, cerinţa legală suplimentară arătată mai
sus nu privează creditorul titular al unei cauze de preferinţă asupra unui bun care aparţine unui terţ
de garanţia sa; ea are doar rolul de a delimita creanţele garantate real cu bunuri aparţinând debitorului
(a căror apartenenţă la categoria corespunzătoare din tabelul preliminar / definitiv al creanţelor
împotriva averii debitorului le conferă în cadrul procedurii insolvenţei anumite drepturi) de cele care
nu beneficiază de cauze de preferinţă asupra bunurilor debitorului (şi care vor intra sub incidenţa
altor regimuri juridice în cadrul procedurii insolvenţei debitorului).
Pentru bunurile individual determinate, creditorul titular al unei cauze de preferinţă asupra
unui bun care nu aparţinea debitorului la momentul constituirii şi care nu aparţine debitorului nici la
momentul deschiderii procedurii va participa la procedura insolvenţei debitorului pentru care terţul
a constituit garanţia reală ca şi creditor chirografar, însă îşi va putea valorifica garanţia asupra
bunului terţului separat, în afara procedurii insolvenţei.
Pentru bunurile individual determinate grevate de ipoteci care, însă, se aflau în patrimoniul
debitorului la momentul constituirii de către debitor a garanţiei, în măsura în care, la deschiderea
procedurii, bunul care formează obiectul garanţiei nu poate fi identificat în patrimoniul debitorului,
creanţa care beneficia de cauza de preferinţă constând într-o ipotecă va fi înscrisă în tabelul
preliminar / definitiv în categoria creanţelor chirografare.
Pentru identitate de raţiune, apreciez că creanţa respectivă va fi înscrisă în tabelul preliminar
în categoria creanţelor chirografare şi în situaţia în care bunul asupra căruia poartă garanţia este
identificat în patrimoniul unui terţ, fiind înstrăinat de către debitor între momentul constituirii
garanţiei şi cel al deschiderii procedurii insolvenţei.
Desigur, dacă înstrăinarea bunului asupra căruia poartă garanţia a avut loc în perioada
suspectă de 2 ani / 6 luni reglementată de art. 117 din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar /
comitetul creditorilor / creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la
masa credală va putea introduce o acţiune pentru anularea actului de înstrăinare, în măsura în care
acesta este fraudulos în sensul art. 117-118 din Legea nr. 85/2014.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 120 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, terţul dobânditor în
cadrul unui transfer patrimonial, anulat potrivit prevederilor art. 117, va trebui să restituie averii
debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există ori există impedimente de orice natură
pentru preluarea acestuia de către debitor, terţul va restitui valoarea acestuia de la data transferului
efectuat de către debitor, stabilită prin expertiză efectuată în condiţiile legii. În caz de restituire,
părţile vor fi repuse în situaţia anterioară astfel încât sarcinile existente la data transferului vor fi
reînscrise (desigur, dacă ele au fost radiate).

61
 Astfel, una dintre consecinţele reintrării bunului transferat fraudulos în patrimoniul
debitorului este reînscrierea ipotecii în favoarea creditorului titular al cauzei de preferinţă. Dar, la
momentul reînscrierii ipotecii creanţa acestui creditor este, de regulă, înscrisă în tabelul definitiv în
categoria creanţelor chirografare. Singura cale procedurală de modificare a tabelului definitiv al
creanţelor este cea a contestaţiei reglementate de art. 113 din Legea nr. 85/2014. Din păcate, însă,
redactarea art. 113 din Legea nr. 85/2014 o reproduce pe cea a art. 75 din Legea nr. 85/2006 şi nu a
cunoscut extinderea sferei de aplicare care se regăseşte în art. 111 din Legea nr. 85/2014 prin
raportare la art. 73 din Legea nr. 85/2006. Astfel spre deosebire de art. 111 din Legea nr. 85/2014,
care permite contestarea atât a creanţelor / drepturilor de preferinţă trecute în tabelul preliminar, cât
şi a celor netrecute în acest tabel, art. 113 din Legea nr. 85/2014 nu permite decât formularea unei
contestaţii împotriva înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de
creanţe ori în tabelele actualizate. Mai mult, anularea unui transfer fraudulos şi reintrarea bunului în
patrimoniul debitorului, cu consecinţa reînscrierii sarcinilor nu poate fi asimilată niciuneia dintre
situaţiile prevăzute de art. 113 din Legea nr. 85/2014 (dol, eroare esenţială, sau descoperirea unor
titluri noi). De lege ferenda, reintrarea bunului obiect al garanţiei în patrimoniul debitorului ar trebui
să fie reglementată ca şi caz distinct de contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 113 din Legea nr.
85/2014.
În prezent, singura cale care pare să fie deschisă creditorului titular al unei cauze de preferinţă
asupra unui bun înstrăinat fraudulos de către debitor este aceea a contestaţiei întemeiate pe art. 111
din Legea nr. 85/2014, dublată de o acţiune în anularea transferului fraudulos (în cadrul căreia
creditorul titular al garanţiei este foarte probabil să nu aibă calitate procesuală activă), contestaţie în
cadrul căreia creditorul titular să solicite şi să obţină suspendarea soluţionării contestaţiei până la
soluţionarea definitivă a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 117-118 din Legea nr. 85/2014.
Per a contrario, dacă înstrăinarea bunurilor asupra cărora a purtat garanţia a avut loc în
perioada suspectă de 2 ani / 6 luni reglementată de art. 117 din Legea nr. 85/2014 în cadrul activităţii
obişnuite a debitorului (business as usual), creanţa va fi înscrisă în categoria celor chirografare,
creditorul ipotecar putând urmări bunul în mâinile terţului dobânditor.

3.3.3. Ipoteca asupra universalităţii de bunuri

Dacă ipoteca asupra unui bun individual determinat se caracterizează prin tipicitatea
maximă, la celălalt capăt al spectrului cauzelor de preferinţă se situează ipotecile mobiliare asupra
universalităţilor de bunuri şi, respectiv, ipotecile asupra creanţelor şi cesiunile de creanţă în scop de
garanţie – operaţiuni asimilate cauzelor de preferinţă. Caracterul lor atipic, aşa cum se va arăta în
continuare, este determinat de o trăsătură comună care, în lipsa unui termen juridic consacrat, poate
fi asociată cu fluiditatea.
62
 Dezvoltând acest concept al fluidităţii, o universalitate de bunuri, atunci când este grevată de
o cauză de preferinţă, permite creditorului să valorifice oricare dintre bunurile individual
determinate care intră în componenţa sa, însă ipoteca asupra universalităţii de bunuri nu se reduce
la o sumă de ipoteci asupra bunurilor aflate în universalitatea respectivă la un moment dat;
dimpotrivă, până la momentul executării silite a garanţiei debitorul poate, de regulă, să dispună liber
de oricare dintre bunurile aflate în universalitatea grevată de ipotecă, iar dacă între momentul
constituirii garanţiei şi cel ale executării sale silite în universalitatea respectivă au intrat bunuri care
nu se regăseau la momentul constituirii garanţiei, şi acestea vor fi grevate de cauza de preferinţă
arătată.
În mod similar, ipotecile asupra creanţelor , respectiv cesiunile de creanţă în scop de garanţie,
pe lângă faptul că pot greva, la rândul lor, universalităţi de creanţe, poartă asupra unor drepturi deja
născute în patrimoniul debitorului, dar pe care debitorul le va realiza în viitor, în limita solvabilităţii
propriului său debitor. Din această perspectivă, şi ipotecile asupra creanţelor / cesiunile de creanţă
în scop de garanţie pot fi caracterizate ca fiind fluide.
Mai mult, dacă în cazul executărilor silite individuale măsura în care aceste garanţii atipice
acoperă creanţele pe care le garantează este relativ uşor de determinat, în procedura insolvenţei
tocmai acest caracter fluid al garanţiilor atipice ridică probleme deosebite, astfel cum se va arăta în
continuare.

3.3.3.1. Mecanismul juridic al ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri – subrogaţia reală
cu titlu particular

Aşa cum am arătat mai sus, în cazul universalităţilor de bunuri menţinerea şi respectiv,
extinderea efectelor cauzei de preferinţă asupra bunurilor care înlocuiesc bunuri existente în
universalitate la momentul constituirii garanţiei, respectiv asupra bunurilor care intră în
universalitate ulterior constituirii garanţiei au loc în virtutea subrogaţiei legale cu titlu particular.
În absenţa unor norme care să prevadă expres intervenţia subrogaţiei reale cu titlu particular,
aceasta nu operează, iar ieşirea din patrimoniul debitorului a unui bun ut singuli grevat de o ipotecă
nu transferă cauza de preferinţă respectivă asupra bunului de înlocuire nou intrat în patrimoniul
debitorului sau asupra preţului primit.
Dimpotrivă, art. 2345 alin. 1 NCC prevede că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor
grevate în orice mână ar trece. În acelaşi sens, art. 2360-2363 NCC prevăd că creditorul ipotecar
poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale constituite
sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. Dobânditorul bunului ipotecat răspunde cu acel bun pentru
toate datoriile ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate
termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare. Dacă
63
dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate începe urmărirea silită
asupra bunului, în condiţiile legii., fără a ţine seama de drepturile reale constituite sau înscrise după
înscrierea ipotecii sale.
În situaţia în care terţul dobânditor dobândise asupra bunului obiect al cauzei de preferinţă
drepturi reale, atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de terţul care a
dobândit bunul respectiv de la cel care a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul
le avea asupra bunului anterior dobândirii proprietăţii renasc cu rangul lor originar de drept sau,
după caz, prin reînscriere în cartea funciară.
Terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate
întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în condiţiile dreptului
comun.

3.3.3.2. Garanţia reală mobiliară şi succesoarea ei: ipoteca asupra unei universalităţi de
bunuri

Sub imperiul vechiului Cod civil din 1864, , ipotecile puteau greva exclusiv bunuri imobile.
Bunurile mobile corporale puteau face, cel mult, obiectul gajurilor, iar anumite universalităţi de
bunuri mobile puteau fi grevate de privilegii.
Garanţiile asupra bunurilor mobile au cunoscut un reviriment sub imperiul Legii nr. 99/1999,
al cărei Titlu VI a permis aplicarea unui regim juridic unic unei multitudini de operaţiuni juridice
subsumate scopului unic al „constituirii unui drept real care avea ca finalitate garantarea îndeplinirii
oricărei obligaţii” = garanţia reală mobiliară 58.
Astfel, potrivit art. 6 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, puteau face obiectul unei garanţii
reale mobiliare toate bunurile mobile, corporale sau necorporale ale debitorului, fiind enumerate,
nelimitativ, expres: a) stocul de bunuri fungibile şi nefungibile; b) soldurile creditoare ale conturilor
de depozit, depunerile de economii ori depozitele la termen deschise la instituţii bancare sau
financiare; c) certificatele de depozit, conosamentele şi altele similare; d) acţiunile şi părţile sociale
din societăţile pe acţiuni şi cu răspundere limitată; e) drepturile de exploatare ale resurselor naturale
şi de operare de servicii publice, în condiţiile prevăzute de lege; f) drepturile rezultând din invenţii,
mărci de fabrică şi alte drepturi de proprietate intelectuală, industrială sau comercială; g) drepturile
de creanţă garantate; h) instrumentele negociabile; i) universalitatea bunurilor mobile ale
debitorului, care putea îngloba inventarul bunurilor circulante şi bunurile viitoare; j) pădurea, recolta
agricolă, mineralele şi hidrocarburile ce urmau a fi extrase sau care au fost extrase; k) poliţe de

58
Pentru o analiză a modului în care în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 legiuitorul român a preluat abordarea funcţională
din art. 9 din Uniform Commercial Code, Radu Rizoiu, Garanţiile reale mobiliare, Universul Juridic, Bucureşti, 2006
passim.
64
asigurare; l) dreptul obţinut din închirierea sau arendarea unor bunuri imobiliare; m) echipamentele,
instalaţiile, maşinile agricole sau altele asemenea; … q) orice alte asemenea bunuri.
Prin bun afectat garanţiei se înţelegeau toate bunurile prevăzute la art. 6, precum şi produsele
acestora, potrivit art. 12 (Prin produsele obţinute în urma valorificării bunului afectat garanţiei se
înţelegea orice bun primit de debitor în urma vânzării, schimbului, fructele şi productele, precum şi
sumele încasate din asigurare sau altă formă de administrare ori dispunere de acestea, inclusiv
sumele obţinute din orice alte operaţiuni ulterioare. Valoarea indemnizaţiei de asigurare asupra
bunului afectat garanţiei reprezenta rezultatul valorificării bunului afectat garanţiei atâta timp cât
suma ce trebuia plătită era datorată oricărei părţi din contractul de garanţie sau împuternicitului
acesteia). , prevederile art. 12 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 reflectă fidel regulile subrogaţiei
reale cu titlu particular.
Potrivit art. 9 alin. 2 şi 3 din acest act normativ, garanţia reală mobiliară (în continuare GRM)
acorda creditorului garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea
oricărui creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra
bunului afectat garanţiei aveau un grad de prioritate inferior. GRM se putea constitui cu sau fără
deposedarea celui ce constituia garanţia de bunul afectat garanţiei.
Potrivit art. 10 alin. 3 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, GRM putea să aibă ca obiect un bun
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care
bunul afectat garanţiei consta într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ,
conţinutul şi caracteristicile acestuia urmau a fi determinate de părţi până la data constituirii GRM,
nefiind necesar ca părţile care compuneau bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare de
interdependenţă funcţională.
Potrivit art. 11, dacă debitorul nu îşi îndeplinea obligaţia, GRM îi dădea creditorului garantat
dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi
obţine plata obligaţiei garantate.
Potrivit art. 16 alin. 1 din acelaşi act normativ, contractul de GRM trebuia să conţină o
descriere a bunului afectat garanţiei. Cu toate acestea, bunul afectat garanţiei putea fi descris prin
gen, obiect cu obiect sau prin formula generică „toate bunurile mobile prezente şi viitoare”. „Toate
bunurile mobile” reprezenta o descriere suficientă.
În conformitate cu art. 21 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, pe durata contractului de garanţie
debitorul putea administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de produsele
acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare. Bunul afectat garanţiei putea
fi pus sub sechestru în favoarea unui creditor, în temeiul procedurii de executare judecătorească.
Actele de dispoziţie asupra bunului afectat garanţiei erau valabile chiar dacă cel care dobândea bunul
avea cunoştinţă de prevederea contractuală din contractul de garanţie care interzicea transferul sau
care declara transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei.
65
 Potrivit art. 23 alin. 2 din acelaşi act normativ, dacă debitorul nu îşi îndeplinea obligaţia şi
dispunea de bunul sau de dreptul afectat garanţiei, creditorul avea posibilitatea de a-şi exercita
dreptul asupra bunului afectat garanţiei, care se găsea în posesia unui terţ, sau asupra produselor
rezultate din acesta ori asupra ambelor.
Potrivit art. 24 din acelaşi act normativ, orice bun care înlocuia bunul constituit ca garanţie
sau bunul în care trecea valoarea bunului afectat garanţiei se presupunea a fi produs al bunului iniţial,
cu excepţia cazului în care debitorul făcea dovada contrarie. Bunul constituit ca garanţie mobiliară
continua să fie considerat ca atare, chiar dacă devenea accesoriu al unui bun imobil conform art. 6.
În acelaşi mod această dispoziţie se aplica produselor bunului cu care s-a garantat.
Cel mai interesant, potrivit art. 26 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, când garanţia reală
cuprindea toate bunurile debitorului sau numai bunurile de un anumit fel ale acestuia, debitorul putea
cere, oricând, o confirmare din partea creditorului cu privire la valoarea obligaţiei care a rămas a fi
garantată sau o listă amănunţită a bunurilor afectate garanţiei. În acest scop, debitorul era obligat să
dea creditorului o listă cuprinzând evaluarea estimativă a bunurilor afectate garanţiei, spre a fi
confirmată de creditor. În termen de 30 de zile creditorul trebuia sa răspundă debitorului. În caz
contrar, se considera că a consimţit tacit, devenind validă declaraţia estimativă a debitorului.
Titlul VI al Legii nr. 99/1999 a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a
noului Cod civil, din păcate fără ca instituţia GRM să fie preluată în NCC.
Conform NCC, regimul juridic al ipotecii asupra unei universalităţi de bunuri nu este definit
printr-un ansamblu de norme juridice de sine stătător, ci prin norme derogatorii de la regimul juridic
al ipotecilor asupra unor bunuri individual determinate.
În conformitate cu prevederile art. 2357 NCC, ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se
întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta. Ipoteca se menţine asupra universalităţii de
bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-
un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor. NCC nu indică niciun criteriu
pentru stabilirea caracterului rezonabil al intervalului de timp înăuntrul căruia înlocuirea bunurilor
pierite care intrau iniţial în universalitatea grevată de ipotecă determină extinderea ipotecii şi asupra
bunurilor de înlocuire
Potrivit art. 2368 NCC, ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile
sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire
la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi.
Cu toate acestea, în conformitate cu prevederile art. 2377 alin. 2 NCC ipoteca asupra unei
universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul
înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.
Pot fi grevate cu o ipotecă imobiliară: a) imobilele cu accesoriile lor; b) uzufructul acestor
imobile şi accesoriile; c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor; d) dreptul de superficie.
66
 Ipotecile mobiliare pot greva: a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul
de locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de
asigurare, cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a
folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de
noroc organizate în condiţiile legii; b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la
purtător; c) conturi bancare; d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale; f) petrolul, gazul natural şi
celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase; g) efectivele de animale; h) recoltele care
urmează a fi culese; i) pădurile care urmează a fi tăiate; j) bunurile corporale care fac obiectul unui
contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui
contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii,
precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei
întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite; k) echipamentele, instalaţiile şi orice
alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei întreprinderi; l) orice alte bunuri
mobile, corporale sau incorporale. De asemenea, pot fi constituite ipoteci mobiliare asupra
instrumentelor financiare, conform regulilor pieţei pe care acestea sunt tranzacţionate, iar ipotecile
asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unei societăţi comerciale se constituie potrivit regulilor
stabilite prin legea specială.
Contractul de ipotecă mobiliară trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului
grevat. Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în care
permite în mod rezonabil identificarea acestuia. Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste
a bunurilor mobile ipotecate, prin determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea
cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altă modalitate care permite în
mod rezonabil identificarea bunului mobil ipotecat. Atunci când ipoteca poartă asupra unei
universalităţi, contractul trebuie să descrie natura şi conţinutul acesteia. Spre deosebire de clauza de
descriere generică a obiectului GRM, în prezent, sub imperiul NCC, stipulaţia potrivit căreia ipoteca
grevează toate bunurile mobile sau toate bunurile mobile prezente şi viitoare ale constituitorului nu
constituie o descriere suficient de precisă, aspect confirmat şi de practica judiciară 59.

59
În sentinţa civilă nr. 588/27 martie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut: „Cât priveşte ipoteca mobiliară stabilită
prin art. 15, convenită de contestatoarea creditoare cu debitoarea SC A.I. SRL, judecătorul sindic reţine că potrivit art.
2372 NCC ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate determina în mod
rezonabil în temeiul actului de ipotecă. Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul
si creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat.
Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra tuturor bunurilor prezente si
viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în sensul alin. (2). În consecinţă, stipulaţia din art. 15
potrivit căreia debitoarea „constituie în favoarea vânzătorului [contestatoarea] un drept de ipotecă mobiliară asupra
tuturor bunurilor prezente şi viitoare, corporale sau incorporale, respectiv a bunurilor aflate în activul cumpărătorului,
inclusiv a creanţelor de recuperat de la terţi” este nulă şi nu a dat naştere unei ipoteci mobiliare valabile în favoarea
contestatoarei. Mai mult, potrivit art. 2346 NCC, dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor
decât din ziua înscrierii sale în registrele de publicitate. Contestatoarea nu a făcut dovada înscrierii ipotecii sale mobiliare
instituite prin art. 15 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 332/7 august 2014 în AEGRM, astfel încât această garanţie
67
 Astfel, descrieri precum „stocul de bunuri fungibile, produse farmaceutice sau medicamente
şi produse obţinute în urma valorificării acestora”, respectiv „fondul de comerţ” 60 au fost considerate
în practica judiciară suficient de precise pentru a da naştere în mod valabil unor ipoteci asupra unor
universalităţi de bunuri.
Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în
contractul de ipotecă.
NCC prevede în art. 2393 în mod expres subrogaţia reală cu titlu particular pentru situaţia
achiziţionării unui bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de
acelaşi fel: dobânditorul dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă

a sa este inopozabilă celorlalţi creditori din cadrul insolvenţei debitoarei SC A.I. SRL.” Hotărârea, definitivă prin
respingerea ca tardiv a apelului de către Curtea de Apel Cluj prin decizia civilă nr. 674/23 noiembrie 2017, este publicată
în BPI nr. 16305/6 septembrie 2017.
60
În decizia civilă nr. 1092/27 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele: „Referitor al garanţia
instituită asupra stocului de bunuri fungibile, produse farmaceutice sau medicamente şi produse obţinute în urma
valorificării acestora, Curtea reţine că dispoziţiile art. 2350 alin.2, art. 2389 şi art. 2391 Cod civil nu interzic instituirea
ipotecii mobiliare asupra unei universalităţi de fapt; singura condiţie instituită de legiuitor este aceea ca, într-o astfel de
ipoteză, contractul să descrie natura şi conţinutul acesteia. Or, în speţă, părţile au precizat atât natura universalităţii –
arătând că aceasta constă în stocul de mărfuri ale debitoarei, cât şi conţinutul ei – arătând că stocul se compune din
produse farmaceutice sau medicamente, precum şi din produse obţinute în urma valorificării celor dintâi. Aşa fiind, la
data deschiderii procedurii, se pot determina cu precizie atât obligaţiile garantate (condiţie instituită de art. 2372 Cod
civil), cât şi conţinutul garanţiei (condiţie instituită de art. 2391 Cod civil), ceea ce justifică înscrierea creditoarei la masa
credală cu o creanţă garantată. În fine, cu referire la creanţa S.C. F_______ S.A. - care a fost înscrisă în tabelul preliminar
ca o creanţă garantată, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 748/29.10.2012, prin care s-a instituit o garanţie
reală mobiliară fără deposedare asupra creanţelor debitoarei născute în baza contractului de furnizare de medicamente
cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate încheiat cu Casa
de Asigurări de Sănătate T____ nr. 80 din data de 30.06.2011 - Curtea constată că actul de instituire a garanţiei prevede
atât obligaţiile garantate, cât şi creanţele afectate garanţiei. Este adevărat că aceste elemente nu sunt precis determinate
în cuprinsul contractului, însă, Curtea apreciază că există suficiente repere pentru determinarea lor la momentul
deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea _______________. Astfel, obligaţiile garantate sunt reprezentate
de toate creanţele pe care creditoarea _________________ deţine faţă de debitoarea _______________ –până la
concurenţa sumei de 500.000 lei, în timp ce obiectul garanţiei poartă asupra tuturor creanţelor pe care debitoarea
_______________ le are de încasat de la Casa de Asigurări de Sănătate T____ în baza contractului de furnizare de
medicamente cu şi fără contribuţie personală în tratamentul ambulatoriu, nr. 80 din data de 30.06.2011… Cu privire la
garanţia asupra fondului de comerţ al societăţii şi al fiecărui punct în care îşi desfăşoară activitatea debitorul, instituită
prin Contractul de Ipotecă mobiliară nr. xxxxx/30.07.2012, Curtea relevă că „fondul de comerţ ” nu se confundă cu
întreg patrimoniul persoanei juridice – aşa cum pare a considera administratorul judiciar, ci constituie doar o
universalitate de fapt, în sensul dispoziţiilor art. 541 Cod civil. „ Fondul de comerţ” a fost definit legislativ prin
dispoziţiile art. 11 lit. c) din Legea nr. 11/1991 – astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001,
statuându-se că acesta este format din „ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme,
embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale
”Caracterul de element patrimonial al „ fondului de comerţ ”, susceptibil de a forma obiect al unor transmisiuni
patrimoniale este evidenţiat şi în cuprinsul Legii nr. 346/2004 – privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii , care, la art. 20 alin.1 şi 2, statuează că „ (1) Pentru a asigura o mai mare continuitate a
ideilor şi practicilor comerciale, pentru menţinerea locurilor de muncă şi stimularea activităţilor economice, se instituie
transferul întreprinderilor mici şi mijlocii. (2) Transferul întreprinderilor mici şi mijlocii, în sensul prezentei legi,
înseamnă transmiterea întreprinderii, fondului de comerţ către terţe persoane, în scopul asigurării continuării existenţei
şi activităţii comerciale a întreprinderii, de regulă în cadrul aceleiaşi familii, cu titlu gratuit .” În fine, posibilitatea de a
institui o garanţie reală mobiliară asupra „fondului de comerţ” este recunoscută în mod expres de dispoziţiile art. 21 lit.
a din Legea nr. 26/1990 – privind registrul comerţului, care statuează că „ În registrul comerţului se vor înregistra
menţiuni referitoare la: a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de
comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului sau care face să înceteze
firma ori fondul de comerţ ”. Hotărârea este disponibilă la rolii.ro/hotarari/5895236ae49009381a000d93 accesat la 19
ianuarie 2020.
68
ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. În acest caz, ipoteca se strămută
asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat
NCC reia în art. 2397, într-o manieră mai detaliată, prevederile art. 26 din Titlul VI al Legii
nr. 99/1999, stabilind că constituitorul are dreptul să adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisă
prin care să solicite acestuia: a) să emită o declaraţie cu privire la valoarea rămasă din creanţa
garantată prin ipotecă; b) să confirme ori, după caz, să rectifice lista bunurilor care, în opinia
debitorului, fac obiectul ipotecii; c) să confirme ori, după caz, să rectifice valoarea creanţei care, în
opinia debitorului, mai este garantată prin ipotecă la o anumită dată. Creditorul este obligat să
comunice debitorului, în termen de 15 zile de la primirea cererii prevăzute la alin. (1), după caz: a)
o declaraţie scrisă prin care indică suma rămasă a fi garantată prin ipotecă; b) confirmarea sau
rectificarea declaraţiei debitorului privitoare la bunurile grevate şi la suma rămasă; c) o declaraţie
potrivit căreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodată numele şi adresa succesorului său în
drepturi. Debitorul are dreptul să obţină în mod gratuit o asemenea declaraţie la fiecare 6 luni.
Creditorul poate să ceară debitorului rambursarea costurilor rezonabile ocazionate de emiterea
declaraţiei unei solicitări suplimentare faţă de cea prevăzută la alin. (3).

3.3.3.3. „Cristalizarea” universalităţii de bunuri – o instituţie absentă

Analiza trăsăturilor specifice ale GRM, astfel cum aceasta a fost instituită prin Titlul VI al
Legii nr. 99/1999, relevă intenţia nedisimulată a legiuitorului de a calchia instituţia ”floating
charge” din common law.
Din păcate, legiuitorul nu a „importat” şi instituţia conexă indispensabilă funcţionării
„floating charge”, instituţia „crystallization” – „cristalizarea”.
În sistemele common law, floating charge reprezintă o garanţie reală accesorie unui contract
de credit, care grevează o universalitate de bunuri aparţinând debitorului.
Contractul de credit conţine, obligatoriu, o clauză conform căreia neîndeplinirea de către
debitor a obligaţiei de restituire a împrumutului (şi/sau a altor obligaţii asumate de debitor) = default
dă dreptul creditorului să preia posesia universalităţii de bunuri, de regulă prin intermediul unui
receiver numit de către creditorul titular al floating charge. Acesta din urmă deţine şi prerogativa de
a valorifica oricare şi toate bunurile aflate în universalitatea ce formează obiectul garanţiei, în
vederea realizării creanţei creditorului.
Dacă termenul charge este similar termenului grevare, atributul floating desemnează tocmai
caracteristica garanţiei de a nu purta asupra unui anumit bun din averea debitorului, ci asupra
universalităţii de bunuri din patrimoniul debitorului.
Dat fiind faptul că debitorul poate dispune liber de bunurile aflate în universalitatea care
formează obiectul garanţiei, modificând conţinutul şi, implicit, valoarea acestei universalităţi până
69
la momentul default, în vederea realizării creanţei garantate apare esenţial momentul la care
creditorul, de regulă prin intermediul receiver-ului este îndreptăţit să stabilească o componenţă
determinată a universalităţii grevate de charge, pentru a începe executarea silită (extrajudiciară) a
garanţiei, prin intermediul receiver-ului.
La momentul respectiv, universalitatea de bunuri adusă în garanţie de debitor se
„cristalizează”, iar garanţia, iniţial floating charge devine determinată, respectiv devine fixed
charge.
Nici Legea nr. 99/1999, nici NCC nu conţin vreo prevedere similară care să producă efectul
specific ”crystallization”. Art. 2397 NCC şi art. 26 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 reglementează
o instituţie aflată în oglindă cu ”crystallization”: dreptul debitorului de a „fotografia” universalitatea
de bunuri la un moment determinat, pe parcursul executării conforme a obligaţiilor asumate prin
contractul de credit. Această instituţie în oglindă cu ”crystallization” nu poate fi însă iniţiată de
creditor, care are, şi el, un interes legitim pentru stabilirea componenţei universalităţii de bunuri ce
constituie obiectul garanţiei sale.
Desigur, câtă vreme debitorul îşi execută obligaţia de restituire a creditului, creditorul nu se
poate prevala împotriva sa de contractul accesoriu de garanţie. În schimb, în situaţia în care
debitorul, în mod culpabil, nu îşi mai execută obligaţia principală din contractul de debit, creditorul
va căuta să dea eficienţă contractului accesoriu de garanţie, care, potrivit art. 2431 NCC, este titlu
executoriu.
Punerea în executare a contractului accesoriu de garanţie presupune identificarea obiectului
garanţiei, evaluarea acestuia şi, în final, valorificarea sa în vederea acoperirii creanţei creditorului
garantat.
Identificarea bunurilor care compun universalitatea adusă în garanţie presupune, în mod
necesar, „cristalizarea” universalităţii într-o componenţă determinată (şi nu determinabilă).
În situaţia unei executări silite individuale, în conformitate cu prevederile art. 732 NCPC
dacă în termen de o zi de la comunicarea somaţiei însoţite de încheierea de încuviinţare a executării
debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc va proceda la sechestrarea bunurilor
mobile urmăribile ale debitorului, în vederea valorificării lor, chiar dacă acestea sunt deţinute de un
terţ. În acelaşi sens, potrivit art. 741 NCPC dacă asupra bunului ce se sechestrează există un drept
real de garanţie constituit în favoarea unei terţe persoane, executorul judecătoresc, luând cunoştinţă
despre acest drept, va înştiinţa acea persoană despre aplicarea sechestrului şi o va cita la toate
termenele fixate pentru vânzarea bunului respectiv. Despre aplicarea sechestrului se va face
menţiune în AEGRM sau în alte registre de publicitate, după caz.
Sechestrarea are ca efect indisponibilizarea bunurilor debitorului, respectiv pierderea de către
debitor a dreptului de a mai folosi şi dispune de bunurile obiect al executării silite. Potrivit art. 745
NCPC, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât
70
durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu
constituie infracţiune.
Apreciez că, în situaţia în care executarea silită are ca obiect o universalitate de bunuri,
„cristalizarea” acesteia are loc la momentul sechestrării bunurilor, acesta fiind momentul până la
care debitorul poate dispune în mod legal de bunurile care o compun. În situaţia în care
universalitatea conţine şi bunuri imobile, garanţia asupra acestora era deja înscrisă în cartea funciară,
executarea silită se înscrie, de asemenea, în cartea funciară, iar situaţia drepturilor constituite de
către debitor asupra acestor bunuri este reglementată de art. 827-828 NCPC.
Situaţia insolvenţei, ca procedură de realizare colectivă a drepturilor de creanţă ale diferiţilor
creditori ai aceluiaşi debitor aflaţi în concurs, este, aşa cum se va arăta în continuare, semnificativ
diferită, actele normative prevăzând împrejurări diferite în care debitorul pierde controlul asupra
activelor şi a activităţii sale (conform terminologiei utilizate de Regulamentul nr. 2015/848) sau
debitorului i se ridică dreptul de administrare (conform terminologiei utilizate de Legea nr. 85/2014).
Indiferent de tipul de executare silită: individuală sau colectivă, evenimentul pe care îl avem
în vedere pentru stabilirea momentului „cristalizării” universalităţii într-o componenţă determinată
este acelaşi: pierderea de către debitor a dreptului de a folosi, administra şi dispune de bunurile aflate
în universalitatea adusă în garanţie.
Inevitabil, o problemă care apare în acest context este aceea a legalităţii stabilirii unui alt
moment al „cristalizării” universalităţii de bunuri, pe cale contractuală. Dată fiind absenţa oricăror
norme de drept civil (drept material) care să impună vreo limitare a drepturilor părţilor contractului
de garanţie în această privinţă, creditorul şi debitorul pot conveni în mod liber asupra instituirii
oricărui moment al „cristalizării” universalităţii de bunuri.
Eficienţa unei astfel de convenţii asupra „cristalizării” universalităţii de bunuri va fi diferită,
în funcţie de tipul de executare silită a garanţiei. În situaţia unei executări silite individuale, dat fiind
caracterul de ordine publică al art. 745 NCPC, apreciez că momentul „cristalizării” universalităţii
de bunuri nu poate fi stabilit prin convenţia părţilor să intervină ulterior instituirii sechestrului
execuţional (desigur, nimic nu îi împiedică pe debitor şi pe creditor să încheie o convenţie ulterioară
acestui moment care să permită debitorului să administreze şi /sau să dispună de bunuri din
universalitatea respectivă, în condiţiile NCPC, dar acest fapt nu poate avea ca efect împiedicarea
„cristalizării” universalităţii de bunuri)
Pentru situaţia insolvenţei debitorului, o atare convenţie asupra momentului „cristalizării”
universalităţii de bunuri trebuie analizată din perspectiva efectelor contractelor în derulare şi a
validităţii şi eficacităţii clauzelor ipso facto.

3.3.3.4. Efectele deschiderii procedurii insolvenţei din perspectiva cristalizării

71
 Art. 2357 NCC prevede că ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra
tuturor bunurilor cuprinse în aceasta. Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi
atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval
rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor.
Potrivit art. 2373 NCC, debitorul este liber să folosească, să administreze şi să dispună de
universalitatea de bunuri grevată, însă cu îndatorirea de a nu vătăma drepturile creditorului ipotecar.
În conformitate cu art. 85 din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii ridică debitorului
dreptul de administrare, constând în dreptul de a-şi conduce activitatea, de a-şi administra bunurile
din avere şi de a dispune de acestea, dacă nu şi-a declarat intenţia de reorganizare, în condiţiile art.
67 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2014, atunci când cererea de deschidere a procedurii este
formulată de debitor. În situaţia deschiderii procedurii la cererea unuia sau mai multor creditori,
ridicarea dreptului de administrare se dispune dacă debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare
în termenul prevăzut la art. 74 din Legea nr. 85/2014, 10 zile de la deschiderea procedurii. Cu
excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, prevederile mai sus citate sunt aplicabile şi în legătură
cu bunurile pe care debitorul le-ar dobândi ulterior deschiderii procedurii.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale mai sus citate rezultă că prerogativa debitorului
de a aduce modificări universalităţii de bunuri pe care a grevat-o încetează, în ipoteza insolvenţei,
odată cu ridicarea dreptului său de administrare. Cu toate acestea, simpla deschidere a procedurii
insolvenţei, în măsura în care nu atrage ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra
întreprinderea, nu îl împiedică pe debitor să folosească sau să dispună de bunurile care compun
universalitatea adusă în garanţie în favoarea creditorului titular al cauzei de preferinţă. Corelativ, în
această situaţie, nici creditorul titular al cauzei de preferinţă nu este îndreptăţit să se prevaleze de
„cristalizarea” universalităţii de bunuri ce constituie garanţia sa în componenţa de la momentul
deschiderii procedurii. A fortiori, în condiţiile în care activitatea întreprinderii debitorului continuă,
fie sub conducerea debitorului, fie sub conducerea administratorului judiciar, „cristalizarea” nu are
loc.
Desigur, situaţia juridică mai sus redată este aceea în care părţile contractului de garanţie nu
au inclus o clauză de „cristalizare” în convenţia accesorie contractului de credit.
O clauză care ar prevedea „cristalizarea” universalităţii de bunuri ce constituie garanţia
creditorului la un moment anterior deschiderii procedurii insolvenţei (spre exemplu o clauză de
„cristalizare” la momentul neplăţii la scadenţă a creditului – scadenţă anterioară deschiderii
procedurii insolvenţei) şi-ar produce efectul de stabilizare a componenţei universalităţii de bunuri
înainte de deschiderea procedurii, fapt care, desigur, nu l-ar împiedica pe debitor să utilizeze sau să
dispună de bunurile individual determinate care fac parte din garanţia creditorului dacă procedura
insolvenţei nu i-ar ridica dreptul de administrare, însă regimul juridic al acestor bunuri nu va mai fi

72
cel al elementelor componente ale unei universalităţi, ci acela al bunurilor individual determinate,
analizat mai sus.
O clauză de „cristalizare” a universalităţii de bunuri ce constituie garanţia creditorului ca
efect al deschiderii procedurii insolvenţei trebuie analizată în primul rând prin raportare la
prevederile art. 123 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 (nulitatea clauzelor ipso facto): „orice
clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului
sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule”.
Se observă că o atare clauză contractuală de „cristalizare” nu se încadrează în cele trei ipoteze
prevăzute de art. 123 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014: în primul rând contractul de garanţie,
care conţine clauza de „cristalizare” nu poate fi privit ca un contract în derulare, deoarece nu este un
contract ale cărui efecte se produc succesiv, respectiv prestaţia asumată de debitor este condiţionată
de neîndeplinirea obligaţiei sale din contractul principal, motiv pentru care în cazul contractului de
garanţie nu se poate discuta despre o executare substanţială a obligaţiei vreuneia dintre părţi; în al
doilea rând, nici contractul de garanţie, nici clauza de „cristalizare” nu acordă debitorului vreun
termen, iar în al treilea rând nici contractul de garanţie, nici clauza de „cristalizare” nu declară
exigibilitatea anticipată a creanţei pentru plata căreia a fost încheiat contractul de garanţie. Prin
urmare, clauza de „cristalizare” nu poate fi calificată din punct de vedere juridic drept o clauză ipso
facto, astfel că nu îi sunt aplicabile prevederile art. 123 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014. În
mod esenţial, o clauză ipso facto este aceea care conferă deschiderii procedurii insolvenţei faţă de
debitor efectul juridic al pierderii de către debitor a drepturilor pe care i le conferea contractul care
conţine clauza ipso facto, ca urmare a desfiinţării convenţiei / decăderii debitorului din beneficiul
termenului, cu titlu de sancţiune pentru ajungerea debitorului în stare de insolvenţă; clauza de
„cristalizare” nu are o asemenea natură juridică: ea reprezintă doar mijlocul juridic prin care obiectul
garanţiei creditorului se individualizează, fără a avea un efect sancţionator pentru debitor; insolvenţa
debitorului nu reprezintă decât evenimentul-condiţie de care este legată individualizarea obiectului
cauzei de preferinţă. „Cristalizarea” nici nu desfiinţează convenţia principală al cărei accesoriu este
contractul de ipotecă asupra universalităţii de bunuri, nici nu conduce la declararea scadenţei
anticipate în cadrul convenţiei principale.
Fiind în principiu o clauză validă, clauza de „cristalizare” a universalităţii de bunuri la
momentul deschiderii procedurii insolvenţei va avea ca efect stabilizarea componenţei universalităţii
de bunuri la momentul deschiderii procedurii, iar regimul juridic al acestor bunuri va fi acela al
bunurilor individual determinate, analizat mai sus.
În mod similar, o clauză de „cristalizare” a universalităţii de bunuri la un moment ulterior
deschiderii procedurii insolvenţei (spre exemplu momentul inventarierii bunurilor din universalitate
de către administratorul judiciar) va avea acelaşi efect al stabilizării componenţei universalităţii de
bunuri la momentul respectiv, cu consecinţa aplicării faţă de bunurile respective a regimului juridic
73
al bunurilor individual determinate, analizat mai sus. Desigur, în această situaţie, în perioada
cuprinsă între momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi cel al „cristalizării” universalităţii de
bunuri, actele de dispoziţie ale debitorului asupra bunurilor din universalitate ar conduce la
modificarea valabilă a componenţei acesteia.

3.4. Alte operaţiuni asimilate cauzelor de preferinţă

3.4.1. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare

Potrivit art. 1758 NCC (1) „Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de
condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul
transmis cumpărătorului. (2) Opţiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai
mare de 5 ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani.”
În condiţiile în care art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014 conţine o trimitere directă la art.
2347 NCC, iar art. 2347 alin. 2 NCC asimilează vânzarea cu opţiune de răscumpărare unei cauze de
preferinţă, sub rezerva îndeplinirii formalităţilor de publicitate impuse de art. 2347 alin. 1 NCC,
cumpărătorul dintr-un contract de vânzare cu opţiune de răscumpărare este îndreptăţit, cel puţin
teoretic, să beneficieze de tratamentul juridic al unui creditor garantat în cadrul procedurii
insolvenţei debitorului vânzător.
Se impune, deci, verificarea existenţei unei creanţe, a momentului la care aceasta se naşte şi
a caracterelor juridice ale acestei creanţe.
În condiţiile în care obligaţiile cărora le-a dat naştere contractul de vânzare-cumpărare cu
opţiune de răscumpărare au fost executate anterior deschiderii procedurii insolvenţei, la momentul
deschiderii procedurii insolvenţei niciuna dintre părţile contractului de vânzare-cumpărare nu
datorează nimic celeilalte părţi. Cumpărătorul este proprietarul bunului cumpărat, sub condiţia
rezolutorie a exercitării de către vânzător a opţiunii de răscumpărare; corelativ, vânzătorul este
titularul obligaţiei de a restitui preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare
şi de realizare a formalităţilor de publicitate, respectiv cheltuielile pentru ridicarea şi transportul
bunului, cheltuielile necesare şi cele utile (numai în limita sporului de valoare), sub condiţia
suspensivă a exercitării opţiunii de răscumpărare.
Având în vedere ipoteza normei juridice cuprinse în art. 2347 alin. 1 NCC „ … conservarea
sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii…”, asimilarea
de către legiuitor a vânzării cu opţiune de răscumpărare unei cauze de preferinţă prin art. 2347 NCC
nu pare a viza o simplă vânzare-cumpărare în cadrul căreia părţile au convenit asupra dreptului
vânzătorului de a se răzgândi într-un interval de timp ulterior încheierii contractului, ci pare a fi
incidentă situaţia în care vânzarea cu opţiune de răscumpărare deghizează o garanţie reală (care
74
conferă cumpărătorului creditor inclusiv prerogativa deposedării vânzătorului debitor de bunul adus
în garanţie = bunul vândut), în care cumpărătorul creditor pune la dispoziţia vânzătorului debitor cu
titlu de împrumut o sumă de bani = preţul vânzării, iar vânzătorul debitor pune la dispoziţia
cumpărătorului creditor o garanţie = bunul obiect al vânzării. În cazul în care debitorul vânzător
optează să restituie suma pusă la dispoziţie de creditorul cumpărător, plus accesoriile reglementate
de art. 1759 NCC, creditorul cumpărător va trebui să îi retransmită debitorului vânzător proprietatea
bunului vândut grevat de garanţia asimilată.
Pornind de la această premisă, putem distinge între trei situaţii:
a) o primă situaţie în care vânzătorul debitor a exercitat opţiunea de răscumpărare înainte de
deschiderea procedurii insolvenţei. În acest caz, dreptul de proprietate reintră în patrimoniul
vânzătorului la momentul exercitării opţiunii sau, după caz, la momentul îndeplinirii formalităţilor
prevăzute de lege pentru transmiterea dreptului de proprietate, corelativ cu naşterea dreptului de
creanţă al cumpărătorului pentru preţul vânzării plus accesoriile prevăzute de art. 1759 NCC. Dacă,
prin ipoteză, creanţa cumpărătorului nu este plătită de vânzător până la momentul deschiderii
procedurii insolvenţei vânzătorului, cumpărătorul va beneficia de regimul juridic al unui creditor
titular al unei cauze de preferinţă care va greva bunul obiect al vânzării şi răscumpărării, titular al
unei creanţe născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei.
b) o a doua situaţie, în care vânzătorul debitor exercită opţiunea de răscumpărare după
deschiderea procedurii insolvenţei. În acest caz, dreptul de proprietate reintră în patrimoniul
vânzătorului la momentul exercitării opţiunii sau, după caz, la momentul îndeplinirii formalităţilor
prevăzute de lege pentru transmiterea dreptului de proprietate, corelativ cu naşterea dreptului de
creanţă al cumpărătorului pentru preţul vânzării plus accesoriile prevăzute de art. 1759 NCC.
Cumpărătorul va fi în această situaţie titularul unei creanţe născute după momentul deschiderii
procedurii insolvenţei, deoarece chiar dacă, din punct de vedere juridic, nu are loc o re-vânzare, ci
o desfiinţare retroactivă a contractului de vânzare-cumpărare iniţial, actul juridic care dă naştere
dreptului său de creanţă este manifestarea de voinţă a vânzătorului (exercitarea dreptului potestativ
al vânzătorului) în sensul răscumpărării, act de voinţă unilateral a cărui manifestare are loc după
momentul deschiderii procedurii. Şi în acest caz, cumpărătorul va beneficia de regimul juridic al
unui creditor titular al unei cauze de preferinţă care va greva bunul obiect al vânzării şi
răscumpărării.
Exercitarea dreptului potestativ al vânzătorului (prin ipoteză în insolvenţă, dar cu dreptul de
administrare păstrat) de a desfiinţa retroactiv vânzarea ridică însă problema validităţii sale în
contextul dispoziţiilor art. 84 şi a art. 87 din Legea nr. 85/2014. Apreciez că o atare operaţiune nu
poate fi calificată drept operaţiune curentă (business as usual), vânzările de bunuri cu opţiuni de

75
răscumpărare nefiind, de regulă, obiect de activitate al profesioniştilor comerţului 61. Mai mult,
efectul acestei operaţiuni faţă de creditorii titulari de creanţe anterioare deschiderii procedurii
insolvenţei constă în grevarea unui bun al debitorului cu o sarcină ulterior deschiderii procedurii
insolvenţei.
Dat fiind faptul că Legea nr. 85/2014 nu conţine dispoziţii care să tranşeze această problemă,
apreciez că soluţia trebuie căutată tot în prevederile art. 87 alin. 2: exercitarea dreptului potestativ al
debitorului de a răscumpăra bunul vândut va putea fi autorizată în exercitarea atribuţiilor de
supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în
vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen de maximum 5 zile de
la data primirii acesteia. Dacă această operaţiune este recomandată de către administratorul judiciar,
iar propunerea este aprobată de către comitetul creditorilor, aceasta va fi îndeplinită obligatoriu de
administratorul special. În cazul în care activitatea este condusă de către administratorul judiciar,
operaţiunea va fi efectuată de către acesta cu aprobarea comitetului creditorilor, fără a fi necesară
cererea administratorului special.
Efectul exercitării opţiunii de către debitor, în condiţiile arătate în aliniatul anterior, poate fi
benefic tuturor creditorilor, atât în situaţia în care valoarea bunului vândut a crescut faţă de
momentul vânzării, cât şi în situaţia în care reîntoarcerea bunului în patrimoniul debitorului este
utilă desfăşurării activităţii debitorului în caz de reorganizare.
c) o a treia situaţie în care deschiderea procedurii insolvenţei vânzătorului are, conform
contractului de vânzare cu opţiune de răscumpărare, semnificaţia juridică a exercitării opţiunii 62. În
conformitate cu art. 123 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 (nulitatea clauzelor ipso facto):
„orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul
termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt
nule”. Până la momentul expirării termenului de exercitare a opţiunii, contractul de vânzare cu
opţiune de răscumpărare reprezintă un contract în derulare, astfel că o clauză contractuală care
conferă intrării în insolvenţă a vânzătorului efectul juridic al exercitării opţiunii de răscumpărare are
natura juridică a unei clauze ipso facto, fiind nulă şi, deci, lipsită de efecte.
Concluzionând, dacă vânzătorul nu îşi exercită dreptul potestativ de a răscumpăra bunul,
înăuntrul termenului de răscumpărare cumpărătorul este titularul unui drept de proprietate rezolubil,
pe care îl poate transmite, ca atare oricărui terţ, iar ulterior expirării termenului de răscumpărare
cumpărătorul este titularul unui drept de proprietate pur si simplu, de care poate dispune liber. Spre

61
Operaţiunile futures beneficiază de reglementări speciale şi nu pot fi calificate juridic drept simple vânzări cu opţiune
de răscumpărare. Oricum, art. 89 din Legea nr. 85/2014 le exceptează de la aplicarea art. 84 şi art. 87.
62
Apreciez că, dată fiind natura instantanee a momentului deschiderii procedurii, vânzătorul nu poate exercita opţiunea
exact la momentul deschiderii procedurii insolvenţei sale, singura situaţie în care deschiderea procedurii insolvenţei
vânzătorului şi manifestarea opţiunii se pot, practic, suprapune, fiind aceea a existenţei unei clauze contractuale în acest
sens în contractul de vânzare cu opţiune de răscumpărare. Într-un atare context, este discutabil dacă mai putem discuta
despre o opţiune de răscumpărare.
76
deosebire de un creditor ipotecar, cumpărătorul nu deţine doar atributele de urmărire şi preferinţă,
ci cumpărătorul deţine toate atributele dreptului de proprietate, sub condiţia rezolutorie arătată mai
sus.
Pentru situaţia exercitării de către vânzător a opţiunii de răscumpărare, indiferent dacă este
incidentă situaţia de la pct. a sau cea de la pct. b, mai sus expuse, în cazul insolvenţei vânzătorului,
cumpărătorul creditor va fi titularul unei creanţe egale cu preţul vânzării plus accesoriile prevăzute
de art. 1759 NCC, creanţă beneficiară a unei cauze de preferinţă asupra bunului vândut care îi
conferă cumpărătorului creditor aceleaşi drepturi pe care i le-ar conferi o ipotecă.

3.4.2. Clauza de rezervă a proprietăţii

NCC reglementează rezerva proprietăţii doar pentru vânzarea cu plata în rate (art. 1755), însă
natura supletivă a acestor dispoziţii nu împiedică părţile să stipuleze o astfel de clauză (pactum
reservati dominii) într-un contract de vânzare-cumpărare cu plata uno ictu.
În mod surprinzător 63, art. 123 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 prevede că : „6) Dacă vânzătorul
unui bun a reţinut titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării, vânzarea va fi
considerată executată de către vânzător şi nu va fi supusă prevederilor alin. (1) [posibilităţii
denunţării de către administratorul judiciar, s.m. F.I.M.], rezerva fiind opozabilă administratorului
judiciar / lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalităţile de publicitate prevăzute de lege.
Bunul cu privire la care vânzătorul a reţinut titlul de proprietate intră în averea debitorului, iar
vânzătorul beneficiază de o cauză de preferinţă, potrivit art. 2.347 din Codul civil.”
Efectul deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitorul cumpărător este, deci, deosebit de
energic în ceea ce îl priveşte pe vânzător, acesta din urmă nemaiputând opta pentru reintrarea bunului
obiect al vânzării în patrimoniul său, cu obligaţia corelativă de a restitui partea din preţ plătită deja
de cumpărător; dimpotrivă, bunul obiect al vânzării intră de drept în patrimoniul cumpărătorului
debitor insolvent, iar vânzătorul devine titularul unei creanţe beneficiare a unei cauze de preferinţă
asimilate ipotecii, conform art. 2347 NCC.

3.4.3. Contractul de leasing

Nici art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014 şi nici art. 2347 NCC nu menţionează contractul de
leasing între operaţiunile asimilate. Cu toate acestea, art. 105, alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2014

63
Pentru o analiză critică a modalităţii în care legiuitorul român a optat să reglementeze efectele juridice ale clauzei de
rezervă a dreptului de proprietate în insolvenţă, Sergiu Golub, Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura
insolvenţei. Despre opozabilitatea „inopozabilă” sau în căutarea oximoronului juridic perfect”, Revista Societăţilor şi
a Dreptului Comercial nr. 3/2018 (iulie-septembrie), disponibil la
academia.edu/37488171/S._Golub_Clauza_de_rezerva_a_dreptului_de_proprietate_in_procedura_insolventei..._RSD
C_3-2018_p_6-40.pdf, accesat la 20 ianuarie 2020.
77
asimilează creanţele rezultate din contractele de leasing creanţelor beneficiare ale unor cauze de
preferinţă.
Astfel, „creanţele provenind din contracte de leasing, reziliate înainte de data deschiderii
procedurii insolvenţei, vor fi înregistrate astfel:
a) dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing se transferă debitorului,
finanţatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operaţiunii
de leasing iniţiale, iar creanţa sa va fi înregistrată potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 3;
b) dacă bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt recuperate, va fi înregistrată,
beneficiind de ordinea de prioritate prevăzută la art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri care să
confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă, doar diferenţa dintre
valoarea întregii creanţe şi valoarea de piaţă a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing
stabilită de un evaluator independent; [creanţă chirografară, s.m. F.I.M.]
c) dacă unul sau mai multe din bunurile recuperate au fost valorificate de către societatea de
leasing până la data întocmirii tabelului preliminar al creanţelor, pentru acestea se va deduce din
totalul creanţei de înregistrat preţul obţinut din vânzare.
(4) În cadrul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii şi
menţinut, în condiţiile art. 123 alin. (12), creanţele curente 64 nu vor fi înscrise în tabelul de creanţe,
fiind plătite la scadenţă. Pentru ratele anterioare înscrise în tabel, acestea vor urma regimul juridic
al creanţelor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3. Dacă toate creanţele curente au fost plătite şi toate
celelalte obligaţii născute după deschiderea procedurii au fost achitate, va opera transferul dreptului
de proprietate către debitor asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing financiar, caz în
care, pentru ratele anterioare înscrise în tabel, finanţatorul va dobândi concomitent o ipotecă legală
asupra bunului respectiv, având rang egal cu cel al operaţiunii de leasing iniţiale. Administratorul
judiciar/Lichidatorul judiciar va notifica finanţatorul cu privire la faptul că a operat transferul
dreptului de proprietate şi va efectua menţiunea în registrele de publicitate relevante cu privire la
menţinerea rangului creanţei finanţatorului.”
Se observă, deci, că înscrierea în tabel a creanţelor rezultate din contractele de leasing în
categoria creanţelor beneficiare ale unor cauze de preferinţă este condiţionată, întotdeauna, de
intrarea bunului finanţat în patrimoniul debitorului. În măsura în care aceste creanţe sunt înscrise în
categoria creanţelor garantate, cauza de preferinţă poartă asupra bunului finanţat, având efectele
juridice ale unei ipoteci.

3.4.4. O excepţie: dreptul de retenţie

64
Terminologia utilizată de legiuitor este incorectă din punct de vedere juridic. Sumele datorate de debitor cu titlu de
rate curente şi accesorii / alte sume (e.g. pentru asigurarea bunului finanţat) nu reprezintă creanţe curente, ci sunt creanţe
născute anterior deschiderii procedurii, în temeiul contractului de leasing, nescadente la momentul deschiderii
procedurii.
78
 Deşi nici art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014 şi nici art. 2347 NCC nu menţionează dreptul
de retenţie între operaţiunile asimilate, dreptul de retenţie este reglementat în titlul XI al NCC, alături
de privilegii şi de garanţiile reale, prin dispoziţiile art. 2495 – art. 2499 NCC.
În doctrină 65 s-a exprimat opinia în sensul că „…dreptul de retenţie este şi el un tip special
de garanţie sau de privilegiu, definiţia din Legea insolvenţei omite dreptul de retenţie; acesta va
putea fi, totuşi, invocat, în baza principiului după care Codul civil se aplică şi procedurii insolvenţei,
dacă dispoziţiile acesteia nu contravin Codului civil;”
Din păcate, singurul argument în sprijinul acestei opinii rezidă în chiar locul reglementării
dreptului de retenţie, în titlul XI al NCC, alături de privilegii şi de garanţiile reale, motiv pentru care
nu pot fi de acord cu acest punct de vedere.
Potrivit art. 2495 NCC „(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl
reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după
caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut
pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.” Potrivit art. 2497 NCC „Cel care
exercită un drept de retenţie are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia
împuternicit cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător.”
În fine, potrivit art. 2498 NCC „(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei
formalităţi de publicitate. (2) Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenţie nu se poate
opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea preţului
bunului, în condiţiile legii.”
Analiza dispoziţiilor legale precitate conduce la concluzia că dreptul de retenţie nu este un
drept care să confere titularului său atributele de urmărire şi / sau de preferinţă, ci doar un drept care
conferă titularului atributul administrării bunului altuia; mai mult, art. 2498 NCC stabileşte
neechivoc faptul că în cazul unei executări silite, titularul dreptului de retenţie nu are decât dreptul
de a participa la distribuirea preţului bunului, în condiţiile legii, deci în calitatea sa de creditor
chirografar.
Concluzionând, dat fiind faptul că procedura insolvenţei este şi o procedură execuţională
colectivă, dreptul de retenţie al unui creditor asupra unui bun al debitorului insolvent nu îi poate
conferi alte drepturi decât cele reglementate de lege în favoarea creditorilor chirografari.

3.5. Situaţii speciale

3.5.1. „Cristalizarea” forţată şi supravieţuirea universalităţii de bunuri

65
Gh. Piperea, Creanţe şi creditori în procedura insolvenţei (I), disponibil la
https://www.juridice.ro/essentials/777/creante-si-creditori-in-procedura-insolventei-i, accesat la 18 ianuarie 2020
79
 „Cristalizarea” universalităţii de bunuri ce formează obiectul garanţiei intervine la momentul
pierderii de către debitor a dreptului de administrare a întreprinderii sale.
Legea nr. 85/2014 nu reglementează în mod expres acest efect al pierderii dreptului de
administrare, însă un atare efect trebuie asociat pierderii de către debitor a dreptului său de
administrare, de la acel moment, în principiu, nemaiputându-se opera modificări în componenţa
universalităţii de bunuri grevate de garanţie.
Fără îndoială, ipoteza reglementată de art. 85 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 – încetarea
dreptului debitorului de administrare ca efect al intrării debitorului în faliment - are ca efect şi
„cristalizarea” universalităţii de bunuri grevată de garanţie.
Nu aceeaşi concluzie poate fi trasă, însă, în situaţia prevăzută de art. 85 alin. 5 din Legea nr.
85/2014: ridicarea dreptului de administrare al debitorului la cererea creditorilor, a comitetului
creditorilor ori a administratorului judiciar atunci când debitorul provoacă pierderi continue averii
sale ori lipseşte probabilitatea de realizare a unui plan raţional de activitate. În măsura în care
activitatea curentă a debitorului continuă, sub conducerea administratorului judiciar, ceea ce se
schimbă este doar conducerea debitorului, contractele în derulare neînregistrând vreo modificare,
astfel încât prerogativa debitorului de a aduce modificări componenţei universalităţii de bunuri se
transferă către administratorul judiciar, care o va putea exercita în aceleaşi condiţii în care o putea
exercita şi debitorul.
În mod similar, în situaţia propunerii, votării şi confirmării unui plan de reorganizare, pe
parcursul executării planului, universalitatea de bunuri ce formează obiectul garanţiei va avea
situaţia juridică prevăzută în plan, fără a interveni în mod necesar „cristalizarea” acesteia.

3.5.2. Ipotecile asupra creanţelor

3.5.2.1. Ipoteca asupra creanţelor şi cesiunea de creanţă în scop de garanţie

În conformitate cu prevederile art. 2398-2399 NCC, ipoteca poate să aibă ca obiect fie una
sau mai multe creanţe, fie o universalitate de creanţe. Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe
nu cuprinde creanţele născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării
drepturilor unui terţ şi nici creanţele născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu
privire la bunurile sale.
Cesiunea de creanţă în scop de garanţie este asimilată ipotecii, conform art. 2347 alin. 2
NCC. Ea este, în primul rând, o cesiune de creanţă, definită de art. 1566 alin. 1 NCC ca fiind o
convenţie prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. Cesiunea
de creanţă în scop de garanţie este „o cesiune condiţionată, transferul creanţei fiind afectat de
80
condiţia suspensivă a neîndeplinirii de către cedent a obligaţiei principale. Doar în acel moment
cesiunea ar deveni perfectă, iar creditorul şi-ar consolida dreptul său de a solicita debitorului cedat
plata creanţei (bineînţeles, după notificarea acestuia din urmă). Cât timp cedentul îşi respectă
obligaţia principală, creanţa nu iese din patrimoniul acestuia.”
Aşa cum am arătat mai sus, în doctrină s-au avansat opinii diverse asupra diferenţelor de
natură juridică şi de efecte dintre ipoteca mobiliară şi cesiunea de creanţă în scop de garanţie.
Brevitatis causa, nu le voi relua; opinia pe care mi-o însuşesc este că, din perspectiva procedurii
insolvenţei, care este, în principal, o procedură execuţională colectivă, asimilarea cesiunii de creanţă
ipotecii mobiliare prin dispoziţiile art. 2.347 NCC în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă şi
executarea conduce la dispariţia „oricărui interes practic între cesiunea de creanţă în scop de garanţie
şi ipoteca asupra creanţei 66”.
Din cele arătate mai sus rezultă, deci, că ambele cauze de preferinţă analizate, cesiunea de
creanţă în scop de garanţie şi ipoteca mobiliară asupra creanţelor, au, de regulă, izvor contractual,
fiind drepturi reale accesorii unor drepturi de creanţă, constituite pentru a garanta plata creanţei
principale.
Voi distinge, astfel, între creanţa principală, pentru garantarea plăţii căreia debitorul a
constituit garanţia, şi creanţa obiect al garanţiei.
În cadrul procedurii insolvenţei, creditorii beneficiari ai unor astfel de cauze de preferinţă
sunt titularii unor creanţe asupra averii debitorului în favoarea cărora debitorul a constituit ipoteci
mobiliare sau a cedat creanţe asupra unor terţi cu titlu de garanţie.
Desigur, ambele cauze de preferinţă permit creditorilor să execute garanţia doar în cazul în
care debitorul nu îşi execută la scadenţă obligaţia garantată.
Modalităţile în care creditorul titular al unei astfel de cauze de preferinţă îşi va înscrie dreptul
de creanţă în tabelul preliminar / definitiv, respectiv îşi va putea realiza creanţa depind, astfel, de
îndeplinirea / neîndeplinirea de către debitor a obligaţiei de plată a creanţei principale la scadenţă,
de succesiunea temporală a momentului scadenţei obligaţiei principale şi a momentului deschiderii
procedurii generale a insolvenţei şi de succesiunea temporală a momentului la care terţul debitor al
creanţei obiect al garanţiei efectuează plata şi momentul deschiderii procedurii generale a
insolvenţei.

3.5.2.2. Ipoteze

3.5.2.2.1. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului

garantat asupra debitorului este exigibilă, iar terţul debitor al creanţei obiect al garanţiei

66
Radu Rizoiu, Ipoteci mobiliare, vol. III, Bucureşti, Universul Juridic, 2013, p. 41.
81
 a efectuat plata către debitor, suma de bani aferentă creanţei obiect al garanţiei aflându-
se în contul debitorului. Mai mult, creditorul, la scadenţa obligaţiei principale, nu a
notificat debitorul cu privire la cesiunea de creanţă, pentru a obţine plata sumei de bani
aferente creanţei obiect al garanţiei direct de la terţul debitor

Este, de departe, cea mai restrictivă ipoteză, dar, surprinzător, cea mai amplu reglementată.
Astfel, potrivit art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2006, sumele de bani existente în contul
debitorului la data deschiderii procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum
şi garanţiile în numerar (cash colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru
acoperirea creanţelor exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului. Aceeaşi
soluţie se impune şi cu privire la garanţiile în numerar (cash colateral).
Doar cu privire la aceste sume operează excepţia prevăzută la aliniatul 9 al art. 75 din Legea
nr. 85/2014, normă potrivit căreia sumele de bani care fac obiectul cauzelor de preferinţă prevăzute
la acest articol vor putea fi folosite de către administratorul judiciar, cu acordul creditorului titular
al garanţiei. În cazul refuzului acestui acord, judecătorul-sindic poate autoriza folosirea acestor sume
de bani, cu acordarea în beneficiul creditorului titular al garanţiei a protecţiei corespunzătoare,
conform prevederilor art. 87 alin. (3).
Per a contrario, dacă sumele de bani nu se află în contul debitorului la momentul deschiderii
procedurii (e.g. sunt virate ulterior, sau nu garantează plata unei creanţe exigibile), folosirea lor nu
poate avea loc în condiţiile art. 75 alin. 9 din Legea nr. 85/2014. Utilizarea unor sume de bani care
intră în contul unic al procedurii, dar care nu se încadrează în condiţiile prevăzute de art. 75 alin. 7
din Legea nr. 85/2014, este guvernată de alte norme de procedura insolvenţei.
Utilizarea de către administratorul judiciar a acestor sume de bani poate avea loc doar pentru
asigurarea resurselor în vederea continuării activităţii curente a debitorului în perioada de observaţie.
Art. 5 pct. 2 din Legea nr. 85/2014 defineşte activităţi curente ca fiind acele activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii şi operaţiuni financiare, propuse a fi efectuate de debitor
în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare, în cursul normal al activităţii sale, cum ar
fi:
a) continuarea activităţilor contractate şi încheierea de noi contracte, conform obiectului de
activitate;
b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora;
c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente.
Sunt excluse, deci, investiţiile noi sau eventualele plăţi în afara comerţului obişnuit al
debitorului.

82
 Activităţile curente sunt determinate, de regulă, de existenţa unor contracte în curs. De altfel,
şi plăţile efectuate în conformitate cu art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 reprezintă executarea unor
obligaţii rezultate din contracte în derulare: contractele accesorii care au dat naştere garanţiilor.
Art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 reglementează în final şi ipoteza în care anumite sume
de bani se află într-un cont escrow. Această ipoteză cuprinsă în finalul aliniatului 7 este reglementată
deficitar şi are în vedere o situaţie de fapt cu totul diferită: se limitează la ipoteza în care debitorul
este îndreptăţit să încaseze banii aflaţi în contul escrow şi contul escrow este deschis pe numele
debitorului.
Astfel, dacă contul este deschis pe numele debitorului, ele vor fi virate în contul unic al
procedurii în măsura în care judecătorul sindic, în urma verificării, concluzionează că sunt cuvenite
debitorului. În cazul în care sumele se cuvin terţului cocontractant, acesta trebuie să se înscrie la
masa credală şi va beneficia de distribuiri în condiţiile prevăzute de Legea insolvenţei pentru
categoria de creanţe în care se încadrează creanţa sa. Simpla depunere de către debitor a sumelor
respective de bani în contul escrow nu conferă creanţei terţului cocontractant caracterul de creanţă
garantată.
În cazul în care sumele de bani respective se află într-un cont deschis pe numele
cocontractantului, chiar dacă ele se cuvin debitorului, judecătorul sindic nu poate dispune virarea
lor în contul prevăzut de art. 39 alin. 2 din Legea nr. 85/2014; aceste sume de bani vor fi aduse în
contul unic al procedurii prin demersurile administratorului judiciar. A fortiori, dacă sumele nu se
cuvin debitorului, ele vor rămâne în contul escrow deschis pe numele cocontractantului.

3.5.2.2.2. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului

garantat asupra debitorului nu este exigibilă, iar terţul debitor al creanţei obiect al
garanţiei a efectuat plata către debitor, suma de bani aferentă creanţei obiect al garanţiei
aflându-se în contul debitorului.

Această ipoteză are în vedere o creanţă (principală) neexigibilă. Aceasta va fi înscrisă ca

atare – creanţă afectată de un termen -, garantată, în tabelul preliminar / definitiv şi va fi plătită cu
prioritate din suma grevată de cauza de preferinţă, în condiţiile în care vor fi efectuate distribuiri
conform art. 159 din Legea nr. 85/2014.
Dat fiind caracterul neexigibil al creanţei principale, dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014
nu sunt aplicabile, iar creditorul titular al creanţei neexigibile nu poate solicita plata sumei grevate
de cauza de preferinţă în condiţiile art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014.
Dată fiind inaplicabilitatea art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, a fortiori nu sunt aplicabile
nici prevederile art. 75 alin. 9 din acelaşi act normativ.

83
 În schimb, vor fi aplicabile prevederile art. 87 alin. 1-3 din Legea nr. 85/2014, în aceleaşi
condiţii în care ele sunt aplicabile şi ipotecilor asupra universalităţilor de bunuri.
Sumele de bani aflate în contul debitorului la data deschiderii procedurii, chiar grevate de
cauze de preferinţă, reprezintă bunuri ale debitorului, în sens larg. În funcţie de calificarea
operaţiunii pentru finanţarea căreia se intenţionează a fi folosite (curentă în sensul art. 87 alin. 1 din
Legea nr. 85/2014 sau excedând activităţii curente, conform art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014),
decizia de aprobare în cadrul activităţii de supraveghere, respectiv decizia de aprobare a utilizării
acestei sume revine administratorului judiciar sau comitetului creditorilor, conform art. 87 alin. 1
sau alin. 2 din Legea nr. 85/2014. În măsura în care această operaţiune va fi calificată drept una
excedând activităţii curente, iar comitetul creditorilor va aproba utilizarea sumei de bani grevate de
o cauză de preferinţă, creditorul garantat va avea: a) dreptul de a beneficia de o protecţie
corespunzătoare a creanţei sale, potrivit prevederilor art. 78; b) dreptul de a beneficia de distribuiri
de sume în condiţiile art. 159 alin. (1) pct. 3 şi art. 161 pct. 1, în condiţiile în care nu poate beneficia
de o protecţie corespunzătoare a creanţei sale beneficiind de o cauză de preferinţă, conform
prevederilor art. 78 din Legea nr. 85/2014.

3.5.2.2.3. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului

garantat asupra debitorului este exigibilă, însă terţul debitor al creanţei obiect al garanţiei
nu a efectuat plata către debitor. Mai mult, creditorul, la scadenţa obligaţiei principale,
nu a notificat debitorul cu privire la cesiunea de creanţă, pentru a obţine plata sumei de
bani aferente creanţei obiect al garanţiei direct de la terţul debitor

Nici în acest caz nu sunt aplicabile prevederile art. 75 alin. 7 şi alin. 9 din Legea nr. 85/2014,
deoarece sumele de bani aferente creanţei obiect al garanţiei nu se regăsesc în conturile debitorului
la momentul deschiderii procedurii.
Creanţa acestui creditor va fi înscrisă ca şi creanţă garantată sub condiţie, condiţia suspensivă
afectând caracterul garantat al creanţei.
Desigur, opţiunea cea mai favorabilă creditorului va fi aceea de notificare a debitorului cedat
conform art. 1578 alin. 5 NCC (comunicare în scris a dovezii cesiunii), pentru a obţine plata creanţei
obiect al garanţiei direct de la acesta din urmă, evitând trecerea creanţei prin patrimoniul debitorului.
În ipoteza puţin probabilă în care creditorul cesionar nu va efectua această notificare iar
debitorul cedat va face plata către debitorul cedent, după intrarea sumei de bani aferente creanţei
obiect al cesiunii în contul unic al procedurii creditorul cesionar garantat nu va putea solicita plata
în condiţiile art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, suma de bani
aferentă creanţei obiect al garanţiei nu se regăsea în conturile debitorului la momentul deschiderii
procedurii.
84
 În consecinţă, vor fi aplicabile prevederile art. 87 alin. 1-3 din Legea nr. 85/2014, aşa cum
am arătat mai sus.

3.5.2.2.4. Ipoteza în care, la momentul deschiderii procedurii, creanţa creditorului

garantat asupra debitorului nu este exigibilă, iar terţul debitor al creanţei obiect al
garanţiei nu a efectuat plata către debitor.

Desigur, nici în acest caz nu sunt aplicabile prevederile art. 75 alin. 7 şi alin. 9 din Legea nr.
85/2014, deoarece, pe de o parte, creanţa creditorului garantat nu este exigibilă (fapt care îl împiedică
şi să notifice cesiunea de creanţă terţului debitor cedat), iar pe de altă parte sumele de bani aferente
creanţei obiect al garanţiei nu se regăsesc în conturile debitorului la momentul deschiderii
procedurii.
Creanţa acestui creditor va fi înscrisă ca şi creanţă afectată de termen, respectiv ca si creanţă
garantată sub condiţie, condiţia suspensivă afectând caracterul garantat al creanţei.
După expirarea termenului care afectează creanţa principală, creditorul poate notifica
cesiunea de creanţă terţului debitor cedat în condiţiile art. 1578 alin. 5 NCC, din momentul respectiv
terţul debitor cedat nemaiputând face plata în mod valabil către debitorul insolvent.
Dacă creditorul nu efectuează notificarea sau dacă scadenţa obligaţiei terţului debitor cedat
este anterioară scadenţei obligaţiei debitorului cedent insolvent faţă de creditorul cesionar, plata
creanţei obiect al garanţiei va fi efectuată în contul unic al procedurii.
După intrarea sumei de bani aferente creanţei obiect al cesiunii în contul unic al procedurii
(şi după scadenţa obligaţiei debitorului cedent insolvent faţă de creditorul cesionar) creditorul
cesionar garantat nu va putea solicita plata în condiţiile art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014,
deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, suma de bani aferentă creanţei obiect al garanţiei nu se regăsea
în conturile debitorului la momentul deschiderii procedurii.
În consecinţă, vor fi aplicabile prevederile art. 87 alin. 1-3 din Legea nr. 85/2014, aşa cum
am arătat mai sus.

3.5.2.3. Evaluarea ipotecilor asupra creanţelor

Fără a relua cele expuse mai sus cu ocazia analizei evaluării universalităţilor de bunuri, care
sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte universalităţile de creanţe, apreciez că evaluarea
creanţelor ipotecate trebuie să aibă în vedere nu doar creanţele deja născute la momentul deschiderii
procedurii, ci şi cele preconizate a fi obţinute din raportul juridic existent între debitorul insolvent şi
debitorul cedat, valoare care va ajustată cu costurile realizării acestor creanţe şi ponderată cu
probabilitatea (ne)realizării acestora.
85
 3.5.2.4. Ipoteca asupra sumelor de bani rezultate din activitatea curentă / obţinute de debitor
în legătură cu activitatea sa curentă

Ca orice ipotecă convenţională, şi ipoteca asupra sumelor de bani rezultate din activitatea
curentă / obţinute de debitor în legătură cu activitatea sa curentă este determinată, în primul rând, de
termenii contractului care i-a dat naştere.
În ipoteza fericită în care părţile contractului au descris într-o manieră clară obiectul ipotecii,
interpretarea contractului va fi, desigur facilă.
În situaţia mai puţin fericită în care descrierea obiectului ipotecii a fost efectuată generic
„veniturile din activitatea curentă”, o primă interpretare, cea gramaticală (literală) conduce la
concluzia grevării tuturor veniturilor realizate de debitor în favoarea creditorului titular al cauzei de
preferinţă. Dacă şi în ce măsură debitorul este capabil să îşi execute obligaţia de restituire a creditului
din convenţia principală în condiţiile în care toate veniturile sale sunt grevate de ipotecă reprezintă
o chestiune pe care debitorul este prezumat că şi-a asumat-o la încheierea convenţiei principale, de
credit, şi a celei accesorii, de ipotecă.
Contractul legal încheiat fiind „legea părţilor”, prerogativa instanţei de judecată de a
interveni în executarea acestei convenţii înainte de deschiderea procedurii insolvenţei debitorului
este, practic nulă.
După deschiderea procedurii insolvenţei, debitorul se află în situaţia prevăzută de art. 84 alin.
1 din Legea nr. 85/2014: nu va putea face nicio plată către vreunul dintre creditorii săi pentru
stingerea vreunei creanţe născute anterior deschiderii procedurii, putând, însă, să efectueze plăţi
pentru stingerea creanţelor curente, născute după deschiderea procedurii. Cu toate acestea, veniturile
sale sunt grevate integral de ipoteca asupra sumelor de bani rezultate din activitatea sa curentă, sume
care constituie garanţia creditorului titular al cauzei de preferinţă pentru creanţa sa născută anterior
deschiderii procedurii insolvenţei.
Interpretarea gramaticală (literală) a contractului de ipotecă va conduce extrem de rapid la
situaţia în care debitorul, neputând să facă plăţi curente din veniturile obţinute din activitatea sa
curentă, va ajunge la faliment. Desigur, în această situaţie şi veniturile sale vor înceta, iar creditorul
garantat va avea la dispoziţie doar sumele de bani realizate de debitor în (previzibil foarte scurta)
perioada dintre momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi intrarea debitorului în
faliment.
Aplicarea literală a dispoziţiilor art. 87 alin. 3 din Legea nr, 85/2014 ar conduce la situaţia
(absurdă) în care orice plată efectuată de către debitor din veniturile sale realizate după data
deschiderii procedurii ar trebui aprobată de comitetul creditorilor, cu oferirea de garanţii pentru
creditorul titular al ipotecii asupra veniturilor debitorului.
86
 În condiţiile în care interpretarea gramaticală (literală) a convenţiei de ipotecă conduce la
situaţiile mai sus arătate, apreciez că se impune adoptarea unei alte interpretări a acestei convenţii,
potrivit regulii cuprinse în art. 1268 alin. 3 NCC: „clauzele se interpretează în sensul în care pot
produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”. Astfel, dispoziţiile art. 87 alin.
1 din Legea nr. 85/2014: „În perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea
activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile
obişnuite de exercitare a activităţii curente” trebuie interpretate în sensul în care permit debitorului
să facă plăţile necesare desfăşurării activităţii sale curente: plata materiilor prime, a utilităţilor, a
salariaţilor, a taxelor şi impozitelor.
Dreptul debitorului de a utiliza sumele obţinute din plata creanţelor sale asupra terţilor
grevate de o ipotecă mobiliară poate fi abordat dintr-o dublă perspectivă:
- o primă ipoteză care, susţinută de o interpretare extensivă a art. 1268 alin. 3 NCC, conduce
la acest rezultat, ar fi aceea în sensul că ipoteca creditorului beneficiar al cauzei de preferinţă
grevează doar profitul realizat de debitor din activitatea curentă. Această ipoteză, în absenţa unei
probe în sensul că intenţia comună a părţilor a fost de a garanta creanţa creditorului beneficiar al
cauzei de preferinţă doar cu profitul realizat de debitor din operaţiunea / operaţiunile respective (art.
1266 alin. 1 NCC), este greu de susţinut, mai ales dacă interpretarea literală a termenilor contractului
de ipotecă conduce la concluzia contrară, în sensul că debitorul a afectat întreaga creanţă pentru
plata debitului său faţă de creditorul ipotecar;
- o a doua ipoteză / perspectivă, care are la bază tot o interpretare extensivă, însă a
dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 85/2014:
Astfel, „(1) Creditorul titular al unei creanţe ce beneficiază de o cauză de preferinţă poate
solicita judecătorului-sindic, cu citarea comitetului creditorilor, a administratorului special şi a
administratorului judiciar, ridicarea suspendării prevăzute la art. 75 alin. (1) cu privire la creanţa sa
şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 154-
158 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 1, a bunului
asupra căruia poartă cauza de preferinţă, în una dintre următoarele situaţii: … B. atunci când nu
există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, din cauza: a)
diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o
diminuare apreciabilă; … (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. B, judecătorul-sindic va putea
respinge cererea de ridicare a suspendării formulate de creditor, dacă administratorul
judiciar/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite să ofere
protecţie corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum: … b) efectuarea de plăţi
periodice în favoarea creditorului pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice
fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului
garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior.”
87
 Indiferent dacă creditorul beneficiar al ipotecii mobiliare asupra creanţelor solicită sau nu
ridicarea suspendării prevăzute la art. 75 alin. (1) cu privire la creanţa sa şi valorificarea imediată …
a bunului asupra căruia poartă cauza de preferinţă = plata imediată a sumelor de bani intrate în contul
unic al procedurii ca urmare a plăţii creanţei obiect al ipotecii de către terţul obligat faţă de debitor,
creditorul respectiv este îndreptăţit la protecţia corespunzătoare a creanţei sale garantate. Mijlocul
optim în acest sens este efectuarea de către administratorul judiciar de plăţi periodice în favoarea
acestui creditor pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv,
pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei, sursa
fondurilor în acest sens fiind tocmai profitul realizat de debitor în perioada de observaţie din
operaţiunile sale curente pentru finanţarea cărora a folosit sumele de bani încasate cu titlu de creanţe
de la terţi, grevate de ipoteca mobiliară.
Această a doua ipoteză pare a fi susţinută şi de practica judiciară 67.”

67
În decizia civilă nr. 169/28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că „Apelanta creditoare pretinde
aplicabilitatea în cauză a acestor dispoziţii legale [art. 78 alin. 1 lit. B din Legea nr. 85/2014, s.m. F.-I.M.] prin prisma
diminuării valorii obiectului garanţiei, dublată de pericolul ca aceasta să sufere în continuare diminuări apreciabile,
susţinând că aceste garanţii sunt folosite pentru derularea unor alte contracte decât a celor cesionate către B. Curtea
reţine că situaţia premisă de la care se porneşte, respectiv diminuarea obiectului garanţiei, presupune ca obiectul garanţiei
să fi avut o anumită valoare anterior deschiderii procedurii, acesta fiind în pericol de diminuare ca urmare a aplicării
măsurii suspendării ce operează de drept la data deschiderii procedurii. Însă prin însăşi natura obiectului garanţiei din
cauză, ce poartă asupra unor bunuri mobile incorporale (cum sunt sumele de bani ce urmau a fi obţinute de către
debitoare în executarea contractelor), a cărui existenţă şi cuantum nu au fost identificate la data deschiderii procedurii
(şi a cărui identificare este dificilă având în vedere că valoarea obiectului garanţiei se afla în deplină legătură de
dependenţă cu executarea contractelor pe care debitoarea la avea în derulare), face ca situaţia premisă invocată în
justificarea cererii de ridicare a suspendării să nu fie îndeplinită. Cât priveşte ipoteza acreditată de către apelantă, a
existenţei unui pericol real ca obiectul garanţiei să sufere o diminuare apreciabilă datorită faptului că sumele de bani au
fost folosite în activitatea curentă a debitoarei, se reţine că lipsa efectuării acestor plăţi ar fi generat în lanţul cauzal al
activităţii debitoarei imposibilitatea continuării activităţii sale, consecinţa fiind şi imposibilitatea derulării contractelor
ce furnizează sumele de bani ce reprezintă obiectul garanţiei creditoarei. În acest context, Curtea apreciază că nu s-a
dovedit că s-ar fi efectuat plăţi în afara activităţii curente a debitoarei. Din cuprinsul raportului de activitate nr. 1 întocmit
de către administratorul judiciar al debitoarei (filele 128-137 vol. 1 dosar apel), rezultă că a fost prezentată de către
administratorul judiciar analiza plăţilor şi încasărilor aferente perioadei 15.09.xxxxxxxxxxxxx14, fiind menţionată
împrejurarea că au fost efectuate plăţi în valoare de 16.457.272 lei, cu indicarea destinaţiei fiecărei plăţi, care, contrar
susţinerilor apelantei creditoare, nu rezultă că ar fi fost efectuate în afara activităţii curente a debitoarei ( plăţile fiind
efectuate pentru furnizorii de materii prime şi materiale pentru realizarea contractelor în derulare, utilităţi, plata pazei la
punctele de lucru ale debitoarei, combustibil, plăţi cu destinaţie salarială, piese şi reparaţii, etc). Nu mai puţin lipsit de
importanţă este faptul că măsurile luate şi expuse în cuprinsul acestui raport de activitate nr. 1 ( dar şi a raportului de
activitate nr. 3) nu au fost contestate de către creditori. (inclusiv de către apelanta creditoare). De asemenea,
recunoaşterea de către administratorul judiciar al debitoarei (inclusiv prin adresa din data de 02.03.2015- fila 158 vol. 1
dosar apel) a faptului că au fost efectuate plăţi către diferite persoane juridice nu exclude efectuarea acestor plăţi în
derularea activităţii curente a debitoarei. Deci independent de faptul că măsura ridicării suspendării ar periclita sau nu
reuşita unui plan de reorganizare, este de necontestat faptul că sumele de bani provenite din executarea contractelor
cesionate au profitat derulării activităţii curente a debitoarei. Curtea constată că administratorul judiciar şi-a manifestat
disponibilitatea şi a asigurat apelantei creditoare transparenţa în ceea ce priveşte utilizarea acestor sume de bani,
provenite inclusiv din contractele menţionate în cuprinsul contractelor de garanţii ale debitoarei, sens în care a comunicat
apelantei creditoare toate informaţiile solicitate. Opţiunea administratorului judiciar de-a asigura protecţia garanţiei prin
virarea către apelanta creditoare într-un subcont la dispoziţia acesteia a 15% din valoarea obţinută în urma derulării
contractelor, pe care a apreciat-o ca fiind marja de profit care ar fi putut fi obţinută, nu are în mod necesar semnificaţia
diminuării valorii creanţei, în contextul în care, astfel cum s-a reţinut şi anterior, plăţile au fost efectuate şi în vederea
menţinerii în continuare, în derulare, a contractelor în temeiul cărora au fost obţinute sumele de bani ce fac obiectul
garanţiei apelantei creditoare, dar şi a activităţii debitoarei … S-a încercat astfel găsirea unui echilibru între protecţia
acordată garanţiei apelantei creditoare şi interesul general al creditorilor (inclusiv cel al creditoarei B.), cărora
continuarea desfăşurării activităţii debitoarei le-a profitat. Acesta este şi motivul pentru care prima instanţă a
concluzionat că au fost adoptate măsuri menite a asigura o protecţie corespunzătoare creanţei garantate, astfel încât a
apreciat în raport de dispoziţiile art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 că este nefondată cererea de ridicare a suspendării.”
88
 Urmând acelaşi raţionament, şi sumele primite de debitor cu titlu de subvenţii, ajutoare de
stat etc., în măsura în care pot face obiectul unei garanţii, au aceeaşi soartă. Scopul acordării lor este
tocmai acela al suplinirii veniturilor debitorului, prin definiţie prea reduse pentru ca debitorul să
poată rezista în condiţiile concurenţiale ale pieţei de profil.

Hotărârea este disponibilă la rolii.ro/hotarari/58a03510e49009b4330003f2 , accesat la 18 ianuarie 2020.

89
 CAPITOLUL IV - EFECTELE DESCHIDERII PROCEDURII INSOLVENŢEI ASUPRA
CREANŢELOR CARE BENEFICIAZĂ DE CAUZE DE PREFERINŢĂ

4.1. Suspendarea de drept a valorificării drepturilor / executărilor silite ale creditorilor

Suspendarea ope legis a acţiunilor judiciare, extrajudiciare şi/sau a măsurilor de executare

silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului în contextul insolvenţei reprezintă o
instituţie juridică comună majorităţii sistemelor de drept. Ea este consacrată şi în instrumente
juridice internaţionale precum în Ghidului legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei 68 sau
Principiile Globale ALI-III privind cooperarea în cauzele de insolvenţă internaţionale 69.
Raţiunea unei atare suspendări rezidă, pe de o parte, în necesitatea protejării valorii averii
debitorului de acţiunile creditorilor, pentru situaţia reorganizării, iar pe de altă parte, pentru situaţia
falimentului, în necesitatea realizării drepturilor creditorilor exclusiv în cadrul procedurii colective
şi concursuale respective, cu respectarea principiilor pari passu şi pro rata, precum şi a ordinii de
distribuire stabilite de legea privind procedura insolvenţei. În acelaşi sens, suspendarea permite
debitorului căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare / administratorului judiciar / lichidatorului
judiciar să procedeze la desfăşurarea afacerii / lichidarea averii debitorului într-o manieră care să
asigure maximizarea veniturilor din continuarea afacerii / lichidarea averii.
În ceea ce îi priveşte pe creditorii titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de
preferinţă, acelaşi Ghid legislativ al Legii model UNCITRAL privind insolvenţa transfrontalieră a
rezumat în mod elocvent că „Beneficiile imediate pe care o suspendare rapidă şi cu efecte extinse în
ceea ce priveşte acţiunile creditorilor le conferă debitorului trebuie analizate în comparaţie cu
beneficiile pe termen lung care ar deriva din limitarea efectelor pe care suspendarea le impune
relaţiilor contractuale ale debitorului cu creditorii săi, în special cele cu creditorii garantaţi 70”.

4.1.1. O definiţie (de lucru) a suspendării

Suspendarea acţiunilor judiciare, extrajudiciare şi/sau a măsurilor de executare silită pentru

realizarea creanţelor asupra averii debitorului în contextul insolvenţei reprezintă o chestiune de ordin
procedural, ea neafectând substanţa drepturilor creditorilor, ci posibilitatea acestora de a le realiza

68
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, accesat la 14
iunie 2020
69
https://www.iiiglobal.org/sites/default/files/ALI-III%20Global%20Principles%20booklet_0.pdf, accesat la 14 iunie
2020
70
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 84, accesat la
14 iunie 2020
90
în mod individual. În general, actele normative în domeniul insolvenţei nu definesc suspendarea 71,
astfel încât caracteristicile acestei instituţii trebuie căutate, de regulă, în actele normative care
stabilesc regulile de procedură civilă, care diferă de la un sistem de drept la altul. Chestiunea unei
definiţii a suspendării în contextul insolvenţei devine cu atât mai stringentă cu cât există sisteme de
drept în care insolvenţa implică şi proceduri extrajudiciare 72.
În cadrul demersului său de armonizare a legislaţiilor, UNCITRAL furnizează o definiţie a
suspendării în art. 2, lit. x din capitolul „Termeni şi explicaţii” din cadrul Ghidului de practică în
cooperarea în insolvenţa transfrontalieră: „Suspendarea proceselor”: „o măsură care împiedică
iniţierea sau suspendă continuarea acţiunilor individuale judiciare, administrative sau de orice altă
natură privind activele, pasivele, drepturile şi obligaţiile debitorului, inclusiv acţiunile de realizare
a creanţelor garantate personal de către terţi sau care beneficiază de cauze de preferinţă împotriva
terţilor; de asemenea, împiedică executarea silită a activelor din averea debitorului, încetarea
contractelor încheiate cu debitorul şi transferul, grevarea sau dispoziţia de orice fel asupra bunurilor
din averea debitorului” 73. Cel mai probabil, autorii acestei definiţii maximale au căutat să surprindă
cât mai multe dintre caracteristicile măsurilor de suspendare din sistemele de drept naţionale, care
nu se regăsesc însă, în totalitatea lor, în fiecare act normativ naţional.
Directiva (UE) 2019/1023 74 defineşte în art. 2, alin. 1 pct. 4 „suspendare a executărilor silite
individuale” drept „suspendarea temporară, acordată de o autoritate judiciară sau administrativă sau
aplicată prin efectul legii, a dreptului unui creditor de a executa silit o creanţă faţă de un debitor şi,
în cazul în care este astfel prevăzut de dreptul intern, faţă de un terţ furnizor de garanţii, în contextul
unei proceduri judiciare, administrative sau de altă natură, sau a dreptului de a sechestra sau a
valorifica pe cale extrajudiciară activele sau întreprinderea debitorului”. Desigur, în condiţiile în
care acest act normativ european se referă exclusiv la pre-insolvenţă, definiţia exclude acţiunile
judiciare prin care creditorul urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu pentru o creanţă împotriva
debitorului.
Regulamentul (UE) 2015/848 75 nu conţine vreo definiţie a suspendării, dar prevede în art. 1
alin. 1 lit. c că „…se aplică procedurilor colective publice, inclusiv procedurilor provizorii, care se

71
Niciunul dintre actele normative române care au reglementat sau reglementează în prezent procedurile de insolvenţă
(Codul comercial din 1887, Legea nr. 64/1995, Legea nr. 85/2006, Legea nr. 85/2014) nu au definit / nu definesc
suspendarea acţiunilor judiciare, extrajudiciare şi/sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra
averii debitorului. În mod similar, nici Regulamentul 1346/2000, nici Regulamentul nr. 2015/848 nu cuprind vreo
definiţie în acest sens.
72
e.g. administration în UK, http://www.legislation.gov.uk/ukpga/1986/45/section/8, accesat la 14 iunie 2020
73
(t.m. F.I.M.) https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/practice_guide_ebook_eng.pdf, accesat la 14 iunie 2020.
74
Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie 2019 privind cadrele de restructurare
preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare,
de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea şi
insolvenţa) publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 172/18 din 26 iunie 2019
75
Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de
insolvenţă publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 141/19 din 5 iunie 2015
91
întemeiază pe legislaţia privind insolvenţa şi în cadrul cărora, în scopul salvării, al ajustării
datoriilor, al reorganizării sau al lichidării: … (c) o suspendare temporară a unei proceduri de
executare individuale este acordată de o instanţă sau prin efectul legii, pentru a permite desfăşurarea
de negocieri între debitor şi creditorii acestuia, cu condiţia ca procedura în cazul căreia se dispune
suspendarea: să prevadă măsuri adecvate de protecţie a masei credale şi, dacă nu se ajunge la un
acord, să preceadă uneia dintre procedurile menţionate la litera (a) [indisponibilizarea totală sau
parţială a activelor debitorului şi numirea unui practician în insolvenţă] sau (b) [supravegherea de
către o instanţă a activelor şi a activităţii debitorului]”. Pe de altă parte, art. 7, alin. 2, lit. f din acelaşi
regulament prevede că „Legea statului de deschidere determină condiţiile pentru deschiderea,
desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă. Aceasta determină în special: … f) efectele
procedurii de insolvenţă asupra acţiunilor individuale intentate de creditori, cu excepţia proceselor
în curs de soluţionare”, care sunt guvernate de art. 18 din Regulamentul (UE) nr. 2015/848: „Efectele
procedurii de insolvenţă asupra unei acţiuni în justiţie în desfăşurare sau asupra unei proceduri de
arbitraj în desfăşurare având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care
face obiectul insolvenţei unui debitor se reglementează exclusiv prin legislaţia statului membru în
care se desfăşoară procesul sau în care se instanţa de arbitraj îşi are sediul.”
Rezultă, deci, că, cel puţin în cadrul Uniunii Europene, suspendarea rămâne o instituţie
guvernată de legea procedurii de insolvenţă, respectiv legea statului membru pe al cărui teritoriu
este deschisă procedura.
Din perspectiva creditorilor titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă,
definiţia suspendării este deosebit de relevantă, deoarece, pe lângă drepturile asupra patrimoniului
debitorului, în sfera drepturilor acestor creditori pot intra şi drepturi asupra întregului patrimoniu al
unui garant personal sau drepturi asupra unor bunuri ori universalităţi de bunuri din patrimoniul unui
terţ garant ipotecar.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 75 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2014, legiuitorul român
a optat pentru suspendarea tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare şi a măsurilor de executare
silită pentru realizarea creanţelor exclusiv asupra averii debitorului, exceptând în mod expres de la
suspendare acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi.
Prin urmare, în absenţa unei definiţii legale a suspendării, voi opta pentru o definiţie „de
lucru”: în contextul legislaţiei române, suspendarea, ca instituţie procedurală, reprezintă acel efect
juridic al deschiderii procedurii insolvenţei care împiedică iniţierea sau continuarea acţiunilor
individuale judiciare şi extrajudiciare, inclusiv de executare silită, privind realizarea drepturilor de
creanţă lichide şi născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei împotriva averii debitorului.

4.1.2. Suspendare de drept sau suspendare judiciară ?

92
 Chiar dacă discuţia pare mai degrabă teoretică 76, alegerea între suspendarea de drept sau
judiciară (la aprecierea instanţei) a acţiunilor judiciare, extrajudiciare şi/sau a măsurilor de executare
silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului în contextul insolvenţei aparţine
legiuitorului, caracterul de drept sau judiciar nefiind o chestiune care să vizeze esenţa suspendării,
ci natura acesteia. Ambele opţiuni prezintă avantaje şi dezavantaje; suspendarea judiciară prezintă
o flexibilitate mai mare, permiţând a se dispune suspendarea doar în cazurile în care o asemenea
măsură se impune, însă atrage şi prelungirea duratei procedurii judiciare în care se discută chestiunea
suspendării şi incertitudinea rezultatului acestei proceduri judiciare, atât pentru creditori cât şi pentru
debitor; suspendarea de drept nu presupune dezbateri judiciare şi tranşează chestiunea suspendării
cu maximă celeritate, însă nu permite o analiză a necesităţii dispunerii unei atare măsuri de la caz la
caz.
Redactorii Legii model UNCITRAL privind insolvenţa transfrontalieră 77 au optat pentru
varianta suspendării de drept.
Principiile Globale ALI-III privind cooperarea în cauzele de insolvenţă internaţionale au
abordat diferit această problemă, recunoscând prin dispoziţiile alin. 1 al principiului nr. 8 necesitatea
existenţei unor prevederi naţionale armonizate cu privire la suspendare în vederea unei cooperări
eficiente în domeniul insolvenţei transfrontaliere. Potrivit acestor prevederi, suspendarea ar trebui
să intervină cât mai repede posibil în toate statele în care debitorul deţine active sau unde există
procese asupra drepturilor debitorului. Suspendarea trebuie să limiteze în mod rezonabil drepturile
debitorului, ale creditorilor şi ale terţilor. În continuare, în cuprinsul alin. 2 al aceluiaşi principiu se
prevede că „dacă legislaţia naţională nu instituie o procedură eficientă de înlăturare a efectelor unei
astfel de suspendări, instanţele trebuie să dispună măsurile necesare în acest sens potrivit propriei
aprecieri, de la caz la caz. Excepţiile de la aplicarea suspendării trebuie să fie de strictă interpretare
şi să nu lase loc de interpretare 78 [t.m. F.I.M.]”.
În condiţiile în care Directiva (UE) 2019/1023 reglementează situaţia debitorului aflat în
dificultate financiară în pre-insolvenţă, în mod firesc condiţionează acordarea acestui beneficiu
debitorului de o verificare judiciară sau administrativă a caracterului necesar şi util al suspendării.

76
Marea majoritate a sistemelor de drept au optat pentru suspendarea de drept.
77
Art. 20 pct. 1 din Legea model UNCITRAL privind insolvenţa transfrontalieră prevede următoarele (t.m. F.I.M.):
„Ca urmare a recunoaşterii unei proceduri străine care este o procedură principală:
(a) Iniţierea sau continuarea acţiunilor sau proceselor individuale privind activele, pasivele, drepturile şi
obligaţiile debitorului sunt suspendate;
(b) Executarea silită a activelor debitorului este suspendată;
(c) Debitorul nu mai poate transfera, greva sau dispune în niciun alt fel de activele sale.”.
78
ALI-III Global Principles for Cooperation in International Insolvency Cases 2012
„Principle 8 Stay or Moratorium
8.1. Insolvency cooperation may require a stay or moratorium at the earliest possible time in each state where
the debtor has assets or where litigation is pending relating to the debtor or the debtor’s assets. The stay or moratorium
should impose reasonable restraints on the debtor, creditors, and other parties.
8.2. If the local law does not provide an effective procedure for obtaining relief from the stay or moratorium,
then a court should exercise its discretion to provide such relief where appropriate. Exceptions to the stay or moratorium
should be limited and clearly defined.”
93
 Regulamentul (UE) 2015/848, fiind mai degrabă un act juridic de drept internaţional privat
al Uniunii Europene decât un instrument comunitar de armonizare a legislaţiilor, acoperă atât situaţia
în care legislaţia unui stat membru prevede suspendarea de drept, cât şi situaţia în care suspendarea
este atributul instanţelor de judecată.
În dreptul român, suspendarea a intervenit întotdeauna ope legis. Atât art. 717 alin. 3 din
vechiul Cod comercial din 1887, cât şi art. 42 din Legea nr. 64/1995, art. 36 din Legea nr. 85/2006,
precum şi art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 au consacrat incidenţa de drept a acestei măsuri
procedurale, chiar dacă de la momente diferite.

4.1.3. Momentul de la care suspendarea îşi produce efectele

Astfel cum s-a reţinut şi în Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei 79,
sistemele de drept actuale cunosc două abordări în ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care
suspendarea îşi produce efectele: momentul introducerii cererii privind deschiderea procedurii
insolvenţei 80 şi, respectiv, momentul deschiderii procedurii insolvenţei 81.
Toate actele normative române care au reglementat procedura insolvenţei au asociat
deschiderii procedurii insolvenţei efectul suspendării de drept a acţiunilor judiciare, extrajudiciare
şi/sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. În
condiţiile în care vechea Lege nr. 85/2006 (în varianta în vigoare la momentul abrogării ei) prevedea
un termen (de recomandare) de maximum 5 zile de la înregistrare pentru soluţionarea cererii
debitorului de deschidere a procedurii, iar actuala Lege nr. 85/2014 prevede un termen de 10 zile
pentru soluţionarea acestei cereri, apreciez că opţiunea legiuitorului român pentru deschiderea
procedurii insolvenţei ca moment al intervenirii ope legis a suspendării asigură participanţilor la
procedură un grad suficient de protecţie din perspectiva prevalenţei interesului colectiv al acestora
faţă de interesul individual unui creditor care ar prefera procedura executării silite individuale celei
colective a insolvenţei.
Suplimentar, art. 66 alin. 11 din Legea nr. 85/2014 permite debitorului care a introdus cererea
de deschidere a procedurii insolvenţei să obţină, pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea
provizorie a oricăror proceduri de executare silită a bunurilor sale până la pronunţarea hotărârii cu
privire la cererea sa de deschidere a procedurii. Admiterea cererii de pronunţare a ordonanţei
preşedinţiale produce efecte faţă de toate executările silite în curs.

79
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 89, accesat la
14 iunie 2020
80
e.g. US Code Title 11, section 362, (a), disponibilă la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/362, accesat la 14
iunie 2020
81
e.g. art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul
Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014. Art. 717 alin. 3 din Codul comercial din 1887 stabilea acest moment, însă, la „ziua
declaraţiunei falimentului”.
94
 Legea nr. 85/2014 nu conţine vreo dispoziţie similară pentru situaţia în care deschiderea
procedurii este solicitată de către unul sau mai mulţi creditori, însă nimic nu îl împiedică pe debitorul
interesat să obţină suspendarea fiecărei executări silite individuale în condiţiile dreptului comun sau
să formuleze el însuşi o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, fapt care îi deschide calea
prevăzută de art. 66 alin. 11 din Legea nr. 85/2014 pentru obţinerea suspendării de la momentul
pronunţării ordonanţei preşedinţiale.
În acest context, trebuie menţionat şi faptul că, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 2
lit. f şi art. 18 din Regulamentul (UE) 2015/848, momentul de la care suspendarea îşi produce
efectele este guvernat de legea statului pe teritoriul căruia se deschide procedura insolvenţei, însă
procesele şi executările silite demarate împotriva debitorului în alte state membre sunt guvernate de
legea fiecăruia dintre statele respective. Chiar dacă recunoaşterea hotărârilor prin care se deschide
procedura insolvenţei este automată între statele membre ale UE, momentul de la care suspendarea
operează asupra proceselor şi executărilor silite desfăşurate în celelalte state membre ale UE, fiind
guvernat de legea fiecăruia dintre statele respective, poate fi diferit de momentul la care a produs
efecte în statul de deschidere.
Oricare dintre cele două modele ar fi luat în considerare, efectul deschiderii procedurii
insolvenţei de suspendare a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare
silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului operează în mod egal, atât pentru
creditorii titulari ai creanţelor împotriva averii debitorului născute anterior deschiderii procedurii,
indiferent dacă aceste creanţe beneficiază sau nu de cauze de preferinţă.

4.1.4. Ce se suspendă ? Pentru cât timp se suspendă ?

Demersurile concrete aflate la îndemâna creditorilor în vederea realizării creanţelor lor

împotriva averii debitorului prezintă, în general, un grad ridicat de uniformitate, indiferent de statul
în care acestea se desfăşoară. Corelativ, şi suspendarea lor reprezintă un mijloc juridic universal
pentru protejarea drepturilor debitorului insolvent de executările silite individuale şi a intereselor
creditorilor care nu şi-ar putea realiza drepturile în urma acestor executări silite. În demersul său de
unificare a legislaţiilor prin Legea model privind insolvenţa transfrontalieră, UNCITRAL a propus
prin art. 20: (a) suspendarea iniţierii sau a continuării acţiunilor şi a proceselor individuale împotriva
activelor, drepturilor, obligaţiilor şi pasivelor debitorului; (b) suspendarea executărilor silite
împotriva activelor debitorului; (c) suspendarea dreptului debitorului de a transfera, greva sau
dispune de activele sale în orice fel. Totodată, a propus ca sfera de aplicare, modificarea şi încetarea
suspendării să fie reglementate prin dispoziţii naţionale. Dreptul unui creditor de a iniţia acţiuni
judiciare sau extrajudiciare pentru protecţia dreptului său de creanţă împotriva averii debitorului nu
ar trebui să fie afectat de suspendarea mai sus arătată.
95
 Legiuitorul român a optat pentru o variantă a sferei de aplicare a suspendării mult mai
apropiată de cea cuprinsă în art. 362 lit. a din US Code Title 11 82, chiar dacă nu a preluat în aceeaşi
măsură nici excepţiile de la suspendare prevăzute de art. 362 lit. a şi nici concepţia referitoare la
caracterul temporar al suspendării din cuprinsul art. 362 lit. c din acelaşi cod.
Art. 75 din Legea nr. 85/2014 stabileşte că „se suspendă de drept toate acţiunile judiciare,
extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.
Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin
depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul
desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau
în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a
procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru
realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot
fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară
sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează.
(2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1):
a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori
începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate
împotriva debitorului;
b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi.
(3) Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea
existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii
procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observaţie şi de

82
“11 U.S. Code § 362.Automatic stay
(a)Except as provided in subsection (b) of this section, a petition filed under section 301, 302, or 303 of this title,
or an application filed under section 5(a)(3) of the Securities Investor Protection Act of 1970, operates as a stay,
applicable to all entities, of—
(1)the commencement or continuation, including the issuance or employment of process, of a judicial,
administrative, or other action or proceeding against the debtor th
at was or could have been commenced before the commencement of the case under this title, or to recover a
claim against the debtor that arose before the commencement of the case under this title;
(2)the enforcement, against the debtor or against property of the estate, of a judgment obtained before the
commencement of the case under this title;
(3)any act to obtain possession of property of the estate or of property from the estate or to exercise control
over property of the estate;
(4)any act to create, perfect, or enforce any lien against property of the estate
(5)any act to create, perfect, or enforce against property of the debtor any lien to the extent that such lien secures
a claim that arose before the commencement of the case under this title;
(6)any act to collect, assess, or recover a claim against the debtor that arose before the commencement of the
case under this title;
(7)the setoff of any debt owing to the debtor that arose before the commencement of the case under this title
against any claim against the debtor; and
(8)the commencement or continuation of a proceeding before the United States Tax Court concerning a tax
liability of a debtor that is a corporation for a taxable period the bankruptcy court may determine or concerning the tax
liability of a debtor who is an individual for a taxable period ending before the date of the order for relief under this
title.”, sursa: https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/362, accesat la data de 25 iunie 2020
96
reorganizare, cerere de plată ce va fi analizată de către administratorul judiciar cu respectarea
prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanţe să fie
înscrise în tabelul de creanţe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea
formula contestaţie cu respectarea art. 59 alin. (5), (6) şi (7).”.
Din punctul de vedere al preciziei redactării, art. 75 din Legea nr. 85/2014 reprezintă un real
progres faţă de art. 36 din Legea nr. 85/2006. Cu toate acestea, obiectul „acţiuni[lor] unui/unor
creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii…” necesită precizări suplimentare.
Noţiunea de acţiune pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului născute anterior
deschiderii procedurii insolvenţei include în mod clar acţiunile denumite în practică „în pretenţii”,
prin care creditorul urmăreşte pronunţarea unei hotărâri de obligare a debitorului la plata unei sume
de bani. În cadrul acestor acţiuni, capătul de cerere având ca obiect obligarea debitorului la plata
unor sume de bani este formulat pe cale principală. Există însă şi numeroase alte tipuri de cereri, în
care un astfel de capăt de cerere este accesoriu în sensul art. 30 alin. 4 NCPC, respectiv soluţionarea
sa „depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.”.
În cazul în care creanţa rezultă dintr-un act juridic, cele mai frecvente cereri în justiţie în
cadrul cărora se formulează capete de cerere accesorii de obligare a pârâtului (prin ipoteză debitorul)
la plata unei sume de bani (e.g. cu titlu de repunere în situaţia anterioară) sunt cererile în cadrul
cărora capătul principal este reprezentat fie de o cerere de constatare a rezoluţiunii / rezilierii /
încetării, de rezoluţiune / reziliere / încetare a actului juridic respectiv, fie de o cerere de constatare
a nulităţii / anulare a actului juridic respectiv. Ambele tipuri de cereri principale urmăresc lipsirea
actului juridic de eficienţă, chiar dacă pentru motive diferite; aplicând principiul ubi eadem legis
ratio, ibi eadem legis dispositio, soluţia care se impune este aceeaşi pentru toate cererile care
urmăresc ineficacitatea actului juridic principal.
Din punct de vedere logic, sunt posibile trei soluţii: suspendarea întregii cereri, suspendarea
doar a petitului accesoriu privind obligarea debitorului la plata unei sume de bani şi, respectiv,
continuarea judecării ambelor capete de cerere.
Cu titlu de principiu, în practica ÎCCJ s-a conturat un criteriu în funcţie de care se poate
aprecia dacă o cerere estre supusă suspendării. Astfel, ÎCCJ a statuat că suspendarea operează doar
cu privire la creanţele „de natura celor a căror certitudine şi întindere să poată fi determinată în
procedura de verificare prevăzute de art. 66 din Legea nr. 85/2006 83”,, suspendarea fiind, per a
contrario, inoperantă în ceea ce priveşte creanţele a căror certitudine şi întindere se determină în
afara procedurii insolvenţei, pe calea dreptului comun.

83
Decizia civilă nr. 285/4 februarie 2016 pronunţată de ÎCCJ – Secţia I civilă în dosarul nr. 25894/3/2013, disponibilă
la https://legeaz.net/spete-civil-iccj-2016/decizia-285-2016, accesat la 21 iunie 2020. Chiar dacă soluţia este pronunţată
într-un dosar în care legea aplicabilă era Legea nr. 85/2006, considerentele citate îşi păstrează pe deplin relevanţa.
97
 Concret, într-un dosar având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract şi a
contractului accesoriu de ipotecă imobiliară şi restabilirea situaţiei anterioare prin obligarea pârâtei
debitoare în insolvenţă la restituirea tuturor prestaţiilor, plus dobânda legală s-a reţinut 84 că „o atare
acţiune intră în categoria acţiunilor în realizare”, însă „cauza de suspendare reglementată de art. 75
LI poate opera doar cu privire la petitele accesorii referitoare la restituirea prestaţiilor în temeiul
actelor juridice în legătură cu care cauza de ineficacitate a fost invocată. A admite contrariul ar
însemna ca instituţia nulităţii să nu poată fi accesată în pofida reglementărilor care definesc regimul
invocării acestei cauze de ineficacitate, fiind încălcat dreptul reclamantului de a aduce cauza sa
înaintea unei instanţe de judecată. Ţinând cont de caracterul accesoriu al pretenţiilor de ordin
pecuniar, atâta vreme cât actul juridic în baza căruia s-au executat prestaţiile (a căror restituire se
solicită ) nu a fost desfiinţat (producând efecte în ordinea juridică) este cert faptul că dreptul invocat
nu poate fi valorificat în procedura concursuală în modalitatea formulării unei declaraţii de creanţă.”.

84
Decizia civilă nr. 71/14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 643/1285/2016*/a2,
nepublicată.
În ceea ce mă priveşte, apreciez că soluţia redată mai sus şi împărtăşită larg de instanţele de judecată nu este la
adăpost de orice critici.
O primă chestiune care trebuie adusă în discuţie este legată de caracterul temporar al suspendării. Astfel cum
rezultă din dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, o acţiune care este suspendată de drept ca urmare a
deschiderii procedurii insolvenţei împotriva debitorului pârât încetează la momentul la care hotărârea de deschidere a
procedurii rămâne definitivă. Consecinţa caracterului temporar al suspendării este faptul că instanţa (de drept comun)
care judecă acţiunea având ca obiect lipsirea de efecte a actului juridic din care rezultă creanţa solicitată prin petitul
accesoriu va trebui ca, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de pârâtul
debitor, să constate încetată acţiunea în limita petitului accesoriu. Subsecvent, creditorul reclamant se va găsi în situaţia
de a avea pe rolul instanţei (de drept comun) doar o acţiune având ca obiect lipsirea de efecte a actului juridic. Instanţa
(de drept comun) va soluţiona capătul principal de cerere, dar nu se va pronunţa asupra capătului de cerere accesoriu
având ca obiect obligarea debitorului pârât în insolvenţă la plata creanţei. Presupunând că creditorul a fost destul de
diligent să formuleze şi o cerere de admitere a creanţei în cadrul procedurii insolvenţei, verificarea creanţei în sensul art.
105 din Legea nr. 85/2014 o va face administratorul judiciar / lichidatorul judiciar, cu posibilitatea cenzurării soluţiei
date de administratorul judiciar / lichidatorul judiciar acestei cereri de către judecătorul sindic.
O a doua chestiune relevantă în acest context este legată de suprapunerea competenţei instanţei de drept comun
şi a competenţei judecătorului sindic. Pornind de la premisa că creanţa care formează obiectul petitului accesoriu s-a
născut anterior deschiderii procedurii insolvenţei, potrivit opiniei mai sus arătate, ce se bucură de o vastă susţinere în
practica judiciară, instanţa de drept comun va verifica incidenţa cauzei de ineficacitate a actului juridic (nulitate /
rezoluţiune / reziliere etc.), în timp ce administratorul judiciar / lichidatorul judiciar va verifica creanţa în sensul art. 105
din Legea nr. 85/2014 sub controlul judecătorului sindic. Judecătorul sindic va fi ţinut, astfel, de autoritatea de lucru
judecat a hotărârii instanţei de drept comun asupra actului juridic. La nivel teoretic, această autoritate de lucru judecat
nu ridică probleme, însă în practică verificarea creanţelor de către administratorul judiciar / lichidatorul judiciar şi
soluţionarea contestaţiilor împotriva tabelului preliminar sau, după caz, a contestaţiilor împotriva măsurilor
practicianului în insolvenţă are loc mai repede decât soluţionarea de către instanţa de drept comun a cererii privind
nulitatea / rezoluţiunea / rezilierea actului juridic. Înscrierea creanţei respective în tabelul preliminar şi, ulterior, definitiv
sub condiţia suspensivă a admiterii cererii referitoare la ineficacitatea actului juridic nu rezolvă în totalitate problema,
deoarece condiţia respectivă nu afectează decât caracterul cert, însă nu oferă o soluţie şi pentru determinarea întinderii
creanţei (spre exemplu, debitorul în insolvenţă poate opune creditorului faptul că în litigiul aflat pe rolul instanţei de
drept comun a solicitat reducerea clauzei penale pe care creditorul îşi întemeiază cererea de admitere a creanţei, aspect
care ar trebui soluţionat de judecătorul sindic învestit cu eventuale contestaţii împotriva înscrierii creanţei respective în
tabel).
Soluţia pe care o propun este suspendarea şi încetarea în condiţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 a tuturor
litigiilor în care se solicită, pe cale principală sau accesorie, obligarea debitorului la plata unei creanţe, şi verificarea
tuturor creanţelor respective de către administratorul judiciar / lichidatorul judiciar în condiţiile art. 105 din Legea nr.
85/2014, asupra declarării cauzei de ineficacitate a actului juridic urmând a se pronunţa judecătorul sindic pe cale
incidentală în eventualele litigii declanşate de contestaţiile formulate în condiţiile art. 111 sau art. 59 alin. 5-6 din Legea
nr. 85/2014.
98
 În condiţiile în care titularul unei creanţe născute dintr-un raport juridic delictual nu are
recunoscută vreo cauză de preferinţă legală, iar art. 75 alin. 2 teza finală prevede că „(2) Nu sunt
supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): … acţiunile civile din procesele penale îndreptate
împotriva debitorului”, creanţele derivate din răspunderea civilă delictuală nu intră în sfera prezentei
analize. Pentru acelaşi motiv, nu voi analiza nici creanţele în discuţie în procedurile extrajudiciare
aflate pe rolul comisiilor sportive din cadrul federaţiilor sportive care funcţionează potrivit Legii
educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect
denunţarea unilaterală a contractelor individuale de muncă sau convenţiilor civile ale sportivilor şi
sancţiuni sportive aplicabile în această situaţie sau orice alte litigii având ca obiect dreptul
sportivului de a participa la competiţie, la care se referă art. 75, alin. 2 lit. c din Legea nr. 85/2014.
Cât priveşte creanţele născute din raporturi juridice contractuale, pentru studiul de faţă,
relevanţa acestor discuţii este conturată de situaţia în care, în urma admiterii unei cereri de declarare
a ineficacităţii unui act juridic cu efect retroactiv şi de restituire a prestaţiilor deja efectuate în baza
acestui act o persoană ar putea dobândi calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă.
Restituirea prestaţiilor este reglementată de NCC prin art. 1635, care, în aliniatul 1, prevede
că „(1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze
bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect
retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă
majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.” 85.
Astfel, în urma admiterii unei cereri de declarare a ineficacităţii unui act juridic şi de restituire
a prestaţiilor deja efectuate, bunul care a constituit prestaţia debitorului insolvent şi care face
obiectul restituirii de către cocontractat (CC) debitorului insolvent (D) a fost deja grevat cu o cauză
de preferinţă de către CC în favoarea unui terţ (T) în cadrul unui raport obligaţional în care CC este
debitor şi T este creditor. În acest caz, T îşi păstrează prerogativele de urmărire şi preferinţă asupra
bunului întors în patrimoniul lui D. Deşi D este terţ faţă de raportul juridic dintre CC şi T, dată fiind
existenţa cauzei de preferinţă, prin efectul restituirii, T devine creditor care beneficiază de o cauză
de preferinţă în cadrul procedurii insolvenţei lui D, care dobândeşte calitatea de terţ garant pentru
datoria lui CC faţă de T.
Cu titlu de concluzie parţială, deschiderea procedurii insolvenţei suspendă judecarea
cererilor care se află în etapa procesuală a judecăţii în faţa primei instanţe prin care se solicită
obligarea debitorului la plata unei creanţe (cu excepţiile mai sus arătate), pe cale principală sau
accesorie, până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, moment la care acestea

85
Art. 1635 alin. 3 NCC prevede că „Obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile constituite pentru plata obligaţiei
iniţiale”. În condiţiile în care (prin ipoteză) titularul obligaţiei iniţiale este creditorul obligaţiei de restituire şi viceversa,
existenţa unei garanţii asupra unui bun care aparţinea creditorului obligaţiei iniţiale este extrem de improbabilă.
99
încetează. Pentru identitate de raţiune, în aceleaşi condiţii, se suspendă şi procedura de soluţionare
a cererilor având acelaşi obiect adresate tribunalelor arbitrale.
În ceea ce priveşte judecata în căile de atac, dispoziţiile art. 75 alin. 2 lit. a din Legea nr.
85/2014 exclud de la suspendare căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor
creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii.
În condiţiile în care Legea nr. 85/2014 nu distinge între diversele căi de atac, apreciez că
dispoziţiile art. 75 alin. 2 lit. a din Legea nr. 85/2014 sunt aplicabile tuturor căilor de atac, ordinare
sau extraordinare.
Legea nr. 85/2014 nu prevede însă o soluţie pentru situaţia în care împotriva aceleiaşi hotărâri
au declarat apel atât debitorul, cât şi creditorul. Art. 475 alin. 3 NCPC prevede soluţionarea
apelurilor de către acelaşi complet de judecată. Apreciez că, în măsura în care cele două apeluri
vizează părţi distincte ale hotărârii, care pot fi analizate separat, judecata apelului creditorului va fi
suspendată, în timp ce judecarea apelului debitorului va continua. Pentru situaţia în care apelurile
debitorului şi creditorului presupun analiza aceloraşi aspecte de fapt şi de drept, apreciez că instanţa
de apel va trebui să soluţioneze ambele apeluri. Argumentul care sprijină această concluzie este dat
de topografia textelor legale şi de caracterul de normă specială al art. 75 alin. 2 lit. a faţă de regula
generală în materie de suspendare din art. 75 alin. 1, ambele din Legea nr. 85/2014.
Art. 75 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014 exclude din sfera suspendării prevăzute de art. 75
alin. 1 din Legea nr. 85/2014 acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor
garanţi. Norma constituie o consacrare expresă a regulii jurisprudenţiale similare din perioada în
care s-a aflat în vigoare Legea nr. 85/2006; realizarea drepturilor unui creditor care beneficiază de o
solidaritate pasivă sau de garanţii de ordin personal / real din partea unui terţ nu aduce atingere
drepturilor celorlalţi creditori şi nici debitorului. În situaţia în care creditorul respectiv îşi va realiza
dreptul de creanţă împotriva unui codebitor sau a unui terţ garant, acesta din urmă se va subroga în
drepturile creditorului împotriva debitorului. Un astfel de creditor, chiar dacă ar avea o cauză de
preferinţă asupra unui bun din patrimoniul terţului garant, nu are calitatea de creditor care
beneficiază de o cauză de preferinţă în procedura insolvenţei debitorului în sensul art. 5 pct. 15 din
Legea nr. 85/2014, obiectul garanţiei nefiind situat în patrimoniul debitorului. Legea nr. 85/2014 nu
se referă decât la acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi, însă,
pentru identitate de raţiune, apreciez că art. 75 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014 este aplicabil şi
eventualelor acţiuni extrajudiciare ale creditorului împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi.
Art. 75 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 plasează în afara sferei de incidenţă a suspendării
acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului,
născute după data deschiderii procedurii.
Printr-o aparentă derogare de la dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 referitoare
la suspendarea de drept a executărilor silite, art. 75 alin. 5-6 din Legea nr. 85/2014 permit plata către
100
creditorul titular al unei cauze de preferinţă asupra unor bunuri adjudecate / sume indisponibilizate
în cadrul procedurii de executare silită a sumelor provenite din executarea silită, după virarea
acestora de către executorul judecătoresc în contul unic al procedurii. Excepţia este aparentă,
deoarece în această situaţie nu se continuă vreo executare silită, ci se plătesc (distribuie) creditorului
care beneficiază de o cauză de preferinţă sume de bani la plata cărora creditorul respectiv ar fi fost
îndreptăţit, oricum, şi în cadrul procedurii insolvenţei. Situaţia este similară şi în cazul sumelor
prevăzute de art. 75 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 - sumele de bani existente în contul debitorului la
data deschiderii procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum şi garanţiile
în numerar (cash colateral).

4.1.5. (Până) Unde se suspendă ?

Indiscutabil, efectul de suspendare pe care legea naţională îl conferă fie introducerii cererii
de deschidere a procedurii insolvenţei, fie pronunţării unei hotărâri de deschidere a procedurii
insolvenţei se produce pe teritoriul statului de deschidere a procedurii respective a insolvenţei.
În plan internaţional, efectele sunt, însă, condiţionate de recunoaşterea procedurii de
insolvenţă străine. Art. 15-21 din Legea model UNCITRAL privind insolvenţa transfrontalieră
propun o procedură unificată de recunoaştere a procedurilor străine de insolvenţă care să acopere
atât varianta recunoaşterii procedurilor care se deschid prin simpla cerere a debitorului, pe baza unui
certificat emis de instanţa care supraveghează procedura respectivă, cât şi varianta recunoaşterii
procedurilor care se deschid printr-o hotărâre judecătorească, în acest caz pe baza procedurii
respective.
Legea nr. 85/2014 conţine reglementări similare în art. 287-290, iar în art. 292 prevede că
”(1) De la data recunoaşterii procedurii străine principale este împiedicată pornirea următoarelor
cereri şi acţiuni, judiciare sau extrajudiciare, iar dacă acestea sunt deja pornite, ele se suspendă de
drept:
a) cererile sau acţiunile cu caracter individual, vizând bunuri, drepturi şi obligaţii ale
debitorului;
b) actele, operaţiunile şi orice alte măsuri de executare individuală asupra bunurilor
debitorului.”.
Pentru perioada cuprinsă între momentul înregistrării cererii de recunoaştere a procedurii
străine şi cel al pronunţării hotărârii de recunoaştere, reprezentantul străin poate obţine, cu titlu de
măsură cu executare vremelnică, suspendarea actelor, a operaţiunilor şi a oricăror altor măsuri de
executare individuală asupra bunurilor debitorului în condiţiile art. 291 din Legea nr. 85/2014.
În spaţiul Uniunii Europene, art. 19-20 din Regulamentul (UE) 2015/848 prevăd că „Orice
hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru
101
competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul
în care îşi produce efectele în statul de deschidere.” … „ Hotărârea de deschidere a procedurii de
insolvenţă în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) [procedură principal de insolvenţă, n.n. F.I.M.]
produce, fără îndeplinirea vreunei formalităţi suplimentare, în orice alt stat membru efectele pe care
i le atribuie legea statului de deschidere, cu excepţia cazului unei dispoziţii contrare în prezentul
regulament şi atât timp cât nu este deschisă în celălalt stat membru nici o procedură de tipul celei
menţionate la articolul 3 alineatul (2) [procedură secundară de insolvenţă, n.n. F.I.M.].”
Cu toate acestea, efectul suspensiv al recunoaşterii automate a efectelor deschiderii unei
proceduri principale de insolvenţă nu operează în ceea ce priveşte drepturile creditorilor beneficiari
ai unor cauze de preferinţă asupra bunurilor debitorului situate pe teritoriul unui alt stat decât cel de
deschidere a procedurii 86. Pentru obţinerea suspendării urmăririi acestor bunuri, debitorul căruia nu
i s-a ridicat dreptul de administrare (debtor in possession) sau practicianul în insolvenţă însărcinat
cu administrarea procedurii, după caz, va trebui fie să obţină deschiderea unei proceduri secundare
de insolvenţă, fie să obţină suspendarea pe cale judiciară, ca măsură de protecţie.

4.2. Ridicarea suspendării. Protecţia corespunzătoare a drepturilor creditorilor garantaţi.

Aşa cum am arătat mai sus, finalitatea suspendării acţiunilor de realizare a creanţelor
împotriva averii debitorului este, pe de o parte, salvgardarea activelor din averea debitorului cu care
acesta şi-ar putea relua afacerea în cadrul reorganizării, respectiv, pe de altă parte, protecţia
creditorilor „mai puţin rapizi”, ale căror drepturi ar fi afectate de executările silite „mai rapide”
desfăşurate de ceilalţi creditori. Din perspectiva debitorului, suspendarea reprezintă ocazia de a-şi
reevalua afacerea şi de a lua o decizie cu privire la eventuala reorganizare sau, dimpotrivă, eventualul
faliment fără presiunea demersurilor extrajudiciare, a proceselor şi a executărilor silite. Doctrina
americană a sintetizat acest beneficiu acordat debitorului în sintagma breathing spell, tradusă uneori
în presa română nespecializată drept „gură de oxigen”.

86
Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. 1-4 din Regulamentul (UE) 2015/848:
„(1) Deschiderea procedurii de insolvenţă nu aduce atingere drepturilor reale al unui creditor sau terţ asupra
bunurilor corporale sau necorporale, mobile ori imobile – atât bunuri individual determinate, cât şi în indiviziune, a
căror alcătuire se poate modifica – aparţinând debitorului şi care se află pe teritoriul unui alt stat membru la data
deschiderii procedurii.
(2) Drepturile menţionate la alineatul (1) includ în special:
(a) dreptul de a executa sau de a solicita executarea activelor şi de a obţine câştiguri materiale dintr-o asemenea
executare ori din fructele activelor respective, în special în temeiul unui gaj sau ipoteci;
(b) dreptul exclusiv de realizare a unei creanţe, în special ca urmare a gajării sau cesionării creanţei cu titlu de
garanţie;
(c) dreptul de a revendica activele şi/sau de a cere restituirea acestora din mâna oricui le-ar deţine sau le-ar
folosi împotriva voinţei părţii îndreptăţite;
(d) dreptul real de a percepe fructele unui activ.
(3) Este asimilat dreptului real dreptul înscris într-un registru public şi opozabil terţilor, pe baza căruia poate
fi dobândit un drept real în sensul alineatului (1).
102
 Din perspectiva creditorilor care beneficiază de cauze de preferinţă, suspendarea exerciţiului
prerogativelor lor de a-şi realiza drepturile de creanţă asupra bunurilor grevate din averea debitorului
rămâne însă justificată doar din perspectiva necesităţii păstrării bunurilor respective în patrimoniul
debitorului, deoarece, în limita în care creanţele lor sunt acoperite de valoarea acelor bunuri, ei nu
intră în concurs cu ceilalţi creditori în ceea ce priveşte distribuirea sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor respective.
Preluând în mare măsură prevederile art. 362 lit. d din US Code Title 11 87, legiuitorul român
a stabilit prin art. 78 alin. 1 din Legea nr. 85/2014:
„(1) Creditorul titular al unei creanţe ce beneficiază de o cauză de preferinţă poate solicita
judecătorului-sindic, cu citarea comitetului creditorilor, a administratorului special şi a
administratorului judiciar, ridicarea suspendării prevăzute la art. 75 alin. (1) cu privire la creanţa sa
şi valorificarea imediată, în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 154-
158 şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 1, a bunului
asupra căruia poartă cauza de preferinţă, în una dintre următoarele situaţii:
A. atunci când valoarea obiectului garanţiei, determinată de un evaluator conform
standardelor internaţionale de evaluare, este pe deplin acoperită de valoarea totală a creanţelor şi a
părţilor de creanţe garantate cu acel obiect, dacă:
a) obiectul garanţiei nu prezintă o importanţă determinantă pentru reuşita planului de
reorganizare propus;
b) obiectul garanţiei face parte dintr-un subansamblu funcţional, iar prin desprinderea şi
vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează;
B. atunci când nu există o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul
garanţiei, din cauza:

87
“11 U.S. Code § 362.Automatic stay
…
(d) On request of a party in interest and after notice and a hearing, the court shall grant relief from the stay
provided under subsection (a) of this section, such as by terminating, annulling, modifying, or conditioning such stay—
(1) for cause, including the lack of adequate protection of an interest in property of such party in interest;
(2) with respect to a stay of an act against property under subsection (a) of this section, if—
(A) the debtor does not have an equity in such property; and
(B) such property is not necessary to an effective reorganization;
(3) with respect to a stay of an act against single asset real estate under subsection (a), by a creditor whose claim
is secured by an interest in such real estate, unless, not later than the date that is 90 days after the entry of the order for
relief (or such later date as the court may determine for cause by order entered within that 90-day period) or 30 days
after the court determines that the debtor is subject to this paragraph, whichever is later—
(A) the debtor has filed a plan of reorganization that has a reasonable possibility of being confirmed within a
reasonable time; or
(B) the debtor has commenced monthly payments that—
(i) may, in the debtor’s sole discretion, notwithstanding section 363(c)(2), be made from rents or other
income generated before, on, or after the date of the commencement of the case by or from the property to each
creditor whose claim is secured by such real estate (other than a claim secured by a judgment lien or by an
unmatured statutory lien); and
(ii) are in an amount equal to interest at the then applicable nondefault contract rate of interest on the
value of the creditor’s interest in the real estate; or…”
Sursa: https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/362, accesat la data de 25 iunie 2020
103
 a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere
o diminuare apreciabilă;
b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării
dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;
c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.”.
Se observă, în primul rând, că dacă suspendarea operează de drept, ridicarea suspendării este
întotdeauna judiciară.
Dispoziţiile legale citate, chiar dacă nu precizează când se poate formula o atare cerere, se
referă în primul rând, la un creditor titular al unei creanţe ce beneficiază de o cauză de preferinţă.
Această calitate trebuie, deci, să fi fost deja recunoscută de către administratorul judiciar /
lichidatorul judiciar, cel puţin prin tabelul preliminar. În cazul formulării unei cereri întemeiate pe
cazul prevăzut de lit. A, se impune şi existenţa unui raport de evaluare a obiectului garanţiei. Prin
urmare, se poate concluziona că o cerere de ridicare a suspendării nu poate fi formulată, practic,
imediat după deschiderea procedurii insolvenţei, fiind necesară cel puţin stabilirea calităţii titularului
ei de creditor garantat.
Ridicarea suspendării nu are ca obiect renaşterea dreptului creditorului titular al creanţei care
beneficiază de cauze de preferinţă a dreptului de a iniţia sau continua o executare silită în afara
cadrului procedurii insolvenţei; în cazul admiterii cererii creditorului, valorificarea, imediată, are loc
în cadrul procedurii, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 154-158 din Legea nr. 85/2014
şi cu condiţia achitării din preţ a cheltuielilor prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.
85/2014. De altfel, din art. 75 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 rezultă că acţiunea judiciară
/ extrajudiciară sau executarea silită în curs la momentul deschiderii procedurii încetează odată cu
rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, neputând, deci, renaşte ca efect al
ridicării suspendării.
Trimiterea la art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 denotă faptul că legiuitorul a dorit aplicarea
regimului juridic al lichidării în ceea ce priveşte valorificarea bunului / bunurilor / universalităţii de
bunuri asupra cărora poartă cauza de preferinţă. O atare valorificare presupune inventarierea şi
evaluarea obiectului garanţiei, conform standardelor internaţionale de evaluare. În cazul în care
garanţia poartă asupra mai multor bunuri sau asupra unei universalităţi de bunuri, regulile lichidării
(art. 154 alin. 2 din Legea nr. 85/2014) prevăd că „Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau
individual. Orice vânzare în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcţional … poate fi considerată
transfer de active, dacă îndeplineşte dispoziţiile” prevăzute de Legea nr. 227/2015 (în continuare
Codul fiscal). În continuare, sunt aplicabile regulile referitoare la elaborarea de către administratorul
judiciar / lichidatorul judiciar a regulamentului de vânzare, la aprobarea tipului de vânzare /
regulamentului de vânzare de către adunarea creditorilor şi la încheierea contractului de vânzare. În
final, din preţul obţinut, creditorul titular al cauzei de preferinţă va suporta taxele, timbrele şi orice
104
alte cheltuieli aferente vânzării bunului / bunurilor / universalităţii de bunuri, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea acestora, creanţele furnizorilor de utilităţi născute
ulterior deschiderii procedurii şi remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în
interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61 şi 63 din Legea nr.
85/2014.

4.2.1. Când bunul grevat de cauza de preferinţă poate fi „detaşat”

Ipoteza de la lit. A vizează situaţia în care valoarea bunului grevat de cauza de preferinţă este
cel mult egală cu valoarea creanţei pentru garantarea căreia a fost constituită garanţia. În acest caz,
menţinerea suspendării nu are sens deoarece în urma valorificării, oricum, întreaga sumă rămasă
disponibilă după deducerea cheltuielilor prevăzute de art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 ar fi
distribuită doar creditorului titular al creanţei care beneficiază de cauza de garanţie. Această ipoteză
este construită în jurul ideii caracterului „detaşabil” al bunului grevat de cauza de preferinţă din
patrimoniul debitorului fără ca o atare „detaşare” să aducă vreo atingere şansei debitorului de a se
reorganiza sau drepturilor celorlalţi creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei.
Redactarea părţii introductive a lit. A din cuprinsul art. 78 din Legea nr. 85/2014 nu excelează
prin claritate, însă prin compararea dispoziţiei legale din legea română cu cea din art. 362, lit. d, pct.
2, lit. d din US Code Title 11 „the debtor has no equity in such property” concluzia care se desprinde
este că, în contextul normativ american, în urma distribuirii valorii obiectului grevat către creditorul
garantat debitorului nu i-ar rămâne nimic; aplicând mutatis mutandis acelaşi raţionament în
contextul normativ român – în urma distribuirii valorii obiectului garanţiei către creditorul titular al
unei creanţe care beneficiază de o cauză de preferinţă, nu ar mai rămâne nimic de distribuit către
restul creditorilor sau, eventual, către debitor -, concluzia care se desprinde este că valoarea creanţei
pentru garantarea căreia a fost grevat bunul trebuie să fie egală sau mai mare cu valoarea obiectului
garanţiei 88.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile analizate, valoarea obiectului garanţiei trebuie stabilită de
către un evaluator, membru al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din România, în
conformitate cu standardele internaţionale de evaluare (IVS) 89.

88
În acelaşi sens: sentinţa civilă nr. 729/18 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul
nr. 50/1371/2017/a81, definitivă prin neapelare: „Legiuitorul este neechivoc cu privire la proportia care trebuie să existe
… valoarea creanţei, aceasta din urmă trebuind să fie cel putin egală cu valoarea bunului. Aceasta se explică prin aceea
că, din vânzarea bunului, nu s-ar putea obţine un preţ care să satisfacă creanţele garantate şi, ulterior, să rămână un rest
de preţ care să fie repartizat creditorilor chirografari.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5aa89988e49009d82300002b accesat la 27 iunie 2020
Pentru opinia contrară, în sensul că valoarea obiectului garanţiei trebuie să fie mai mare sau egală cu valoarea
creanţelor şi a părţilor de creanţe garantate cu acel obiect, Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe.
Masa activă şi masa pasivă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 400.
89
În acest sens: sentinţa civilă nr. 729/18 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul
nr. 50/1371/2017/a81, definitivă prin neapelare: „creditoarea se prevaleaza de o evaluare extrajudiciară, realizata de un
105
 Astfel cum rezultă din prevederile art. 78 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, desemnarea
evaluatorului are loc în conformitate cu prevederile art. 61 din acelaşi act normativ, respectiv de
către administratorul judiciar / lichidatorul judiciar. Numirea şi nivelul remuneraţiei evaluatorului
sunt supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care se plătesc din averea debitorului / se
supun standardelor de cost stabilite de Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România,
potrivit prevederilor OUG nr. 86/2006, în cazul în care se vor achita din fondul de lichidare constituit
potrivit prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Prin OUG nr. 88/2018 s-a adăugat
interdicţia desemnării în calitate de evaluator a unei persoane care se află într-o relaţie contractuală
de natură a crea un conflict de interese sau care este persoană afiliată în sensul Codului fiscal cu
administratorul judiciar / lichidatorul judiciar, cu debitorul sau cu vreunul dintre creditori.
În conformitate cu statutul ANEVAR, membrii săi sunt persoane fizice (fără a interesa
naţionalitatea acestora) şi persoane juridice cu sediul în România sau într-un alt stat membru al
Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European, având ca obiect de activitate exercitarea
profesiei de evaluator autorizat şi care îndeplinesc cumulativ o serie de condiţii specifice, precizate
de OG nr. 24/2011. Conform statutului ANEVAR „Persoanele juridice stabilite într-un alt stat
membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European unde exercită în mod legal
activitatea de evaluator autorizat se pot înscrie în tabloul asociaţiei, în vederea exercitării profesiei
în România”, în condiţiile OG nr. 24/2011, fiindu-le recunoscută calitatea de evaluator autorizat
dobândită în statul de origine. În condiţiile în care valorificarea obiectului garanţiei are loc în cadrul
procedurii de insolvenţă a debitorului, apreciez că, pe lângă valoarea de piaţă a obiectului garanţiei,
evaluatorul va trebui să indice şi valoarea acestuia de lichidare. De asemenea, atunci când obiectul
garanţiei face parte dintr-un subansamblu funcţional, evaluatorul va trebui să determine valoarea
bunurilor rămase, atât pentru ipoteza valorificării subansambului funcţional in toto, cât şi a
valorificării ansamblului funcţional fără bunul obiect al garanţiei, în vederea realizării comparaţiei
la care se referă art. 78, alin. 1, lit. A.b. din Legea nr. 85/2014. Art. 5, alin. 1, pct. 65 din Legea nr.
85/2014 defineşte subansamblul funcţional drept „un grup de bunuri ale debitorului care asigură
realizarea unui produs finit, de sine stătător, sau permite desfăşurarea unei afaceri independente.”
Dacă sarcina de a măsura existenţa sau inexistenţa şi, implicit, întinderea unei eventuale
diminuări a valorii bunurilor rămase în ipoteza prevăzută de art. 78, alin. 1, lit. A.b. din Legea nr.

evaluator in anul 2014, cu mult timp inainte de deschiderea procedurii. O asemenea evaluare nu s-ar fi putut realiza nici
in cadrul acestui dosar, in condiţiile in care problema evaluării bunurilor debitoarei nu priveste doar reclamanta,
comitetul creditorilor, administratorul special si cel judiciar, in contradictoriu cu care se judecă cererea conform art. 78
alin. 1 din lege, ci şi restul creditorilor. Judecatorul sindic apreciaza ca o asemenea evaluare care să poate fi supusă
cenzurii oricărei persoane interesate in procedură este doar evaluarea bunurilor pe care administratorul judiciar este
obligat să o realizeze ulterior inventarierii, in condiţiile art. 103 din legea nr. 85/2014. Nici nu ar putea fi altfel, pentru
că bunul nu poate avea o valoare din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 78 alin. 1 şi o altă valoare din perspectiva
inscrierii creanţelor garantate conform art. 103 din Legea nr. 85/2014. La data cererii, o asemenea evaluare nu era
finalizată, astfel incât, valorile indicate de către reclamanta creditoare nu ţin instanţa şi părţile şi deci nu pot fi utilizate
in vederea aplicării dispoziţiilor art. 78 alin. 1 lit. a din legea nr. 85/2014.” disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5aa89988e49009d82300002b accesat la 27 iunie 2020.
106
85/3014 revine evaluatorului, în caz de contestare a apartenenţei bunului grevat la un subansamblu
funcţional, specializarea necesară pentru a tranşa această chestiune poate reveni unui expert tehnic
sau alt specialist, în funcţie de specificul „subansamblului funcţional”. În absenţa unei definiţii
legale a acestei noţiuni, apreciez că sintagma „subansamblu funcţional” poate privi atât o asociere
de obiecte care, din punct de vedere tehnic, funcţionează atât împreună, cât şi separat (e.g. un cap
tractor şi o remorcă), cât şi o asociere de obiecte creată ad-hoc de către debitor pentru a realiza
obiectul afacerii sale (e.g. un mobilier cu un stil specific adaptat unui anumit spaţiu exploatat de
către debitor în regimul unei francize cu condiţii stricte).
Cât priveşte determinarea caracterului important sau, dimpotrivă, a relevanţei scăzute a
bunului grevat pentru reuşita planului de reorganizare, apreciez că acest aspect poate fi verificat în
primul rând de către judecătorul sindic; în caz de contestare, judecătorul sindic poate recurge la
soluţia prevăzută de art. 139 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, aceea de a solicita unui specialist (de
regulă un alt practician în insolvenţă decât cel desemnat în procedura în cauză) să-şi exprime un
punct de vedere asupra importanţei determinante a bunului grevat pentru reuşita planului de
reorganizare propus.
În fine, trebuie precizat că cele două condiţii prevăzute de subpunctele (a) şi (b) ale art. 78,
alin. 1, lit. A din Legea nr. 85/2014 sunt cumulative.

4.2.2. Când lipseşte protecţia corespunzătoare a creanţei

Cât priveşte ipoteza prevăzută de art. 78, alin. 1, lit. B din Legea nr. 85/2014, aici legiuitorul
a avut în vedere o ridicare a suspendării cu caracter de remediu: punând în balanţă beneficiile
suspendării pentru debitor şi restul creditorilor, pe de o parte, şi prejudiciile pe care le aduce
suspendarea creditorului titular al creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă, pe de altă parte,
balanţa se înclină în acest caz în favoarea creditorului garantat.
Spre deosebire de legiuitorul american, care a dat permis creditorului titular al unei creanţe
care beneficiază de o cauză de preferinţă să solicite ridicarea suspendării pentru „un motiv întemeiat,
inclusiv lipsa unei protecţii corespunzătoare a creanţei”, legiuitorul român a limitat prerogativa
creditorului garantat care apreciază că drepturile sale sunt lezate de suspendare doar la situaţia „lipsei
unei protecţii corespunzătoare a creanţei”.
Mai mult, legiuitorul român a definit limitativ şi situaţiile care constituie absenţa unei
protecţii corespunzătoare a creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei, stabilind că aceasta se
poate datora (limitativ), doar:
„a) diminuării valorii obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere
o diminuare apreciabilă;

107
 b) diminuării valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării
dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior;
c) lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării.”.
Incidenţa oricăreia dintre situaţiile de la lit. (b) şi (c) poate fi constatată relativ facil de către
judecătorul sindic, fără necesitatea administrării altor probe decât cele care servesc dovedirii
cererilor de admitere a creanţelor, respectiv a existenţei unei asigurări a obiectului garanţiei
împotriva celor două riscuri menţionate. Situaţia de la lit. (a) presupune însă o estimare care implică
deseori cunoştinţele unui evaluator. Chiar dacă legiuitorul nu a impus şi pentru această situaţie
obligaţia realizării unei evaluări de către un evaluator autorizat, în conformitate cu standardele
internaţionale, aplicând principiul identităţii de raţiune apreciez că incidenţa situaţiei descrise la lit.
(a) trebuie verificată în aceleaşi condiţii ca şi incidenţa cazului prevăzut de art. 78, alin. 1, lit. A.b.
din Legea nr. 85/2014.
Fără a relua discuţiile prezentate supra la 2.3.3 privitoare la cauzele de preferinţă asupra unor
universalităţi de bunuri, problematica diminuării valorii obiectului garanţiei sau a existenţei unui
pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă necesită o serie de explicaţii în contextul
garanţiilor reale asupra universalităţilor de bunuri. Astfel, în măsura în care garanţia poartă asupra
unei universalităţi de bunuri a cărei componenţă este supusă variaţiei în decursul activităţii obişnuite
a debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare şi îşi continuă activitatea, simpla scădere a
valorii acestei universalităţi ca urmare a consumului bunurilor care o compun în decursul business
as usual nu poate fi considerată o diminuare a valorii obiectului garanţiei şi nu îndreptăţeşte
creditorul titular al creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă asupra universalităţii respective
la acordarea unei protecţii corespunzătoare 90. În schimb, atunci când asupra universalităţii a
intervenit „cristalizarea” (fie că este vorba despre un fapt care „fixează” limitele şi componenţa
universalităţi, fie că este vorba despre o „cristalizare” de jure), consumul de către debitor, eventual
cu acordul administratorului judiciar a bunurilor din cuprinsul universalităţii respective, chiar în
decursul activităţii curente obişnuite a debitorului, reprezintă o diminuare a valorii obiectului
garanţiei, iar caracterul continuu / continuat al acestui consum poate fi considerat drept o dovadă a
caracterului real al pericolului ca obiectul garanţiei să sufere o diminuare apreciabilă 91.

90
În acest sens, sentinţa civilă nr. 1746/21 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj: „În cauză sunt nu
îndeplinite aceste condiţii [pentru ridicarea suspendării, s.m. F.I.M.], planul de reorganizare propus fiind aprobat de
către creditori, iar vânzarea stocului de marfă putând avea consecinţe negative asupra realizării planului. Obiectul
garanţ[i]ei deţinută de creditoare nu reprezintă un bun concret, ci o universalitate de bunuri afectată realizării obiectului
de activitate al debitoarei, aflată într-o permanentă modificare. Creditoarea reclamantă nu a indicat nici un element care
să ateste diminuarea valorii obiectului garanţei sau pericolul unei diminuări apreciabile, nepunând problema unei
asigurări a obiectului garanţei împotriva riscului pieirii sau deteriorării. Stocul de marfă are prin însăşi natura sa o valoare
variabilă , neputându-se susţine faptul că b[anca] nu ar beneficia de o protecţie corespunzătoare a creanţei sale.”
disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/58947447e49009a417001acd , accesat la 28 iunie 2020.
91
În acest sens, decizia civilă nr. 135/20 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti: „În această
situaţie în care din toate documentele existente în dosarul de fond rezultă că recurenta-debitoare a recoltat culturile
garantate din care o parte a fost însilozată iar altă parte a fost folosită pentru hrana animalelor deşi toată recolta realizată
de pe suprafeţele menţionate în contractul de garanţie mobiliară trebuia valorificată pentru acoperirea creanţei creditoarei
108
 Chiar şi în situaţia absenţei unei protecţii corespunzătoare a creanţei, cererea de ridicare a
suspendării poate fi respinsă în conformitate cu art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 „dacă
administratorul judiciar / debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite
să ofere protecţie corespunzătoare creanţei garantate a creditorului, precum:
a) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru acoperirea diminuării valorii
obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;
b) efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru satisfacerea dobânzilor,
majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi, respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de
diminuare a valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior;
c) novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau
personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.”.
Dispoziţiile mai sus citate preiau definiţia noţiunii legale de „protecţie corespunzătoare a
creanţei” 92 din cuprinsul art. 361 din US Code Title 11 şi, în mod similar, lista acestor măsuri este
exemplificativă şi nu exhaustivă.
Analiza acestor prevederi legale necesită raportarea lor la o altă instituţie juridică specifică
insolvenţei: dreptul debitorului căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare (debtor in possession),
respectiv al administratorului judiciar, pentru situaţia ridicării dreptului de administrare ca efect al
deschiderii procedurii, de a dispune de bunurile din averea debitorului în perioada de observaţie.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, „(1) În afară de
cazurile prevăzute la art. 87, de cele autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de către
administratorul judiciar, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii
procedurii sunt nule de drept.”.

în sumă de 750.270 lei, Curtea consideră că în cauză neexistând o protecţie corespunzătoare a creanţei garantate şi că
valoarea obiectului garanţiei s-a diminuat apreciabil prin folosirea unei părţi din producţia ipotecată pentru hrana
animalelor, soluţia judecătorului sindic de a face aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. 1 lit B pct. a din Legea nr.85/2006
este legală, ridicarea suspendării executării şi valorificarea producţiilor de grâu şi orzoaică conform prevederilor art.
116-118 din acelaşi act normativ, impunându-se cu necesitate.” disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/58ac30fee49009503f000752 accesat la 28 iunie 2020.
92
“11 U.S. Code § 361. Adequate protection
When adequate protection is required under section 362, 363, or 364 of this title of an interest of an entity in
property, such adequate protection may be provided by—
(1) requiring the trustee to make a cash payment or periodic cash payments to such entity, to the extent that the
stay under section 362 of this title, use, sale, or lease under section 363 of this title, or any grant of a lien under section
364 of this title results in a decrease in the value of such entity’s interest in such property;
(2) providing to such entity an additional or replacement lien to the extent that such stay, use, sale, lease, or
grant results in a decrease in the value of such entity’s interest in such property; or
(3) granting such other relief, other than entitling such entity to compensation allowable under section 503(b)(1)
of this title as an administrative expense, as will result in the realization by such entity of the indubitable equivalent of
such entity’s interest in such property.”
Sursa: https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/362, accesat la data de 25 iunie 2020

109
 Potrivit art. 87 din Legea nr. 85/2014, „(1) În perioada de observaţie, debitorul va putea să
continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se
încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează:
a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de
reorganizare, în sensul art. 67 alin. (1) lit. g), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;
b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de
administrare.
(2) Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile prevăzute la alin. (1) vor putea fi
autorizate în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca
o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului
special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia. În cazul în care o anumită
operaţiune care excedează activităţii curente este recomandată de către administratorul judiciar, iar
propunerea este aprobată de către comitetul creditorilor, aceasta va fi îndeplinită obligatoriu de
administratorul special. În cazul în care activitatea este condusă de către administratorul judiciar,
operaţiunea va fi efectuată de către acesta cu aprobarea comitetului creditorilor, fără a fi necesară
cererea administratorului special…”.
Atât propunerea de plăţi periodice, cât şi cea de novaţie sunt operaţiuni care depăşesc sfera
activităţii curente a debitorului, neputând fi calificate drept acte efectuate în cursul obişnuit al
afacerii acestuia (ordinary course of business).
Prin urmare, deşi art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 nu impune expressis verbis o atare
aprobare, apreciez că, în conformitate cu prevederile art. 87 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, pentru a
putea formula o propunere de acordare a unei protecţii corespunzătoare către creditorul garantat care
a solicitat ridicarea suspendării, în oricare sau în ambele forme (plăţi periodice şi/sau novaţie),
debitorul căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare / administratorul judiciar ar trebui să supună
această propunere votului comitetului creditorilor. Faptul că cererea de ridicare a suspendării se
judecă cu citarea comitetului creditorilor – cerinţă de ordin procedural - nu poate suplini necesitatea
obţinerii aprobării de către comitetul creditorilor a acestei propuneri – cerinţă de drept material -.
Problema se complică dacă creditorul garantat titular al cererii de ridicare a suspendării este
membru al comitetului creditorilor. În această situaţie, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. 5
din Legea nr. 85/2014, creditorul garantat titular al cererii de ridicare a suspendării ar trebui să se
abţină de la vot, lăsând astfel un număr par de membri să decidă asupra propunerii, existând astfel
şansa unui vot de 50% / 50%; în măsura în care în cadrul procedurii nu există constituit un comitet
al creditorilor, atribuţiile acestuia sunt exercitate de adunarea creditorilor, conform art. 50 alin. 1 din
Legea nr. 85/2014. În cadrul adunării creditorilor, însă, creditorul garantat nu va mai avea aceeaşi
obligaţie de abţinere de la vot, astfel încât, în măsura în care deţine mai mult de 50% din creanţele
cu drept de vot în adunarea creditorilor, creditorul garantat ar putea bloca propunerea debitorului
110
căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare / administratorului judiciar de acordare a protecţiei
corespunzătoare.
Câteva precizări suplimentare se impun în cazul formei de protecţie corespunzătoare
reprezentate de novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau
personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.
O primă precizare este în sensul că Legea nr. 85/2014 nu impune condiţia ca bunul care este
grevat cu garanţia suplimentară / bunul care substituie bunul cu privire la care se solicită ridicarea
suspendării să aparţină debitorului. În mod similar constituirii unei garanţii personale în condiţiile
art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 (aceasta nu poate fi constituită decât de un terţ, debitorul
insolvent fiind deja debitor), un terţ, acţionând în interesul debitorului, poate constitui o garanţie
reală asupra unui bun al său în favoarea creditorului garantat titular al cererii de ridicare a
suspendării.
O a doua precizare are în vedere faptul că Legea nr. 85/2014 nu impune nici condiţia ca bunul
care este grevat cu garanţia suplimentară / bunul care substituie bunul cu privire la care se solicită
ridicarea suspendării să fie deja liber de sarcini, el poate fi un bun deja grevat de o cauză de preferinţă
în favoarea altui creditor. În acest caz, se pune problema rangului cauzei de preferinţă pe care
debitorul intenţionează să o constituie în favoarea creditorului titular al cererii de ridicare a
suspendării şi, respectiv, a opozabilităţii acestei cauze de preferinţă celorlalţi creditori îndreptăţiţi să
participe la procedura insolvenţei.
Chestiunea obţinerii acordului comitetului creditorilor / adunării creditorilor pentru o atare
novaţie a fost abordată mai sus. Singurul element suplimentar de luat în calcul este în ce măsură
celălalt creditor (cel care deţine deja o cauză de preferinţă asupra bunului pe care debitorul
intenţionează să îl aducă în substituire sau să îl greveze cu o sarcină suplimentară) ar trebui să se
abţină dacă face parte din comitetul creditorilor. Apreciez că, şi în acest caz, se poate afirma fără
rezerve că acest creditor este o persoană interesată şi că, în condiţiile art. 51 alin. 5 din Legea nr.
85/2014, ar trebui să se abţină de la vot.
Aplicând dispoziţiile art. 2420-2422 NCC, ipoteca constituită în condiţiile novaţiei prevăzute
de art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 (în timpul procedurii) asupra unui bun deja grevat va avea
rang inferior celei deţinute de creditorul care deţinea deja o cauză de preferinţă asupra aceluiaşi bun
anterioară deschiderii procedurii.
În privinţa opozabilităţii acestei ipoteci constituite în condiţiile novaţiei prevăzute de art. 78
alin. 2 din Legea nr. 85/2014 faţă de creditorul care deţinea deja o cauză de preferinţă asupra
aceluiaşi bun anterioară deschiderii procedurii şi faţă de ceilalţi creditori îndreptăţiţi să participe la
procedura insolvenţei, apreciez că dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile
situaţiei de faţă. Art. 88 din Legea nr. 85/2014 nu reglementează demersurile de realizare a
opozabilităţii faţă de masa credală a actelor juridice ulterioare deschiderii procedurii, ci doar a celor
111
anterioare acestui moment. În schimb, art. 2377 NCC impune înscrierea unei astfel de ipoteci
imobiliare în cartea funciară drept condiţie de constituire a ipotecii (contractul trebuind să fi fost
încheiat în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 2378 alin. 1 NCC),
respectiv art. 2388 NCC impune încheierea contractului prin care se constituie o ipotecă mobiliară
în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

4.2.3. Judecarea cererii de ridicare a suspendării

Judecarea cererii formulate de creditorul titular al creanţei care beneficiază de cauza de

preferinţă are loc, conform art. 78 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, cu citarea comitetului creditorilor,
a administratorului special şi a administratorului judiciar.
Prima facie, cererea ar putea fi calificată drept cerere necontencioasă, deoarece creditorul
garantat urmăreşte obţinerea încuviinţării judecătorului sindic pentru valorificarea imediată a
bunului obiect al garanţiei. În conformitate cu prevederile art. 342 din Legea nr. 85/2014, aplicarea
dispoziţiilor art. 527-535 NCPC este însă condiţionată de compatibilitatea lor cu Legea insolvenţei.
În condiţiile în care, însă, debitorul şi/sau administratorul judiciar poate/pot propune măsuri
care să asigure protecţia adecvată a creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă, iar legea prevede
împărţirea sarcinii probei între creditorul titular al cererii de ridicare a suspendării, pe de o parte şi
debitor şi/sau administratorul judiciar, pe de altă parte, apreciez că o astfel de cerere nu poate fi
judecată conform regulilor procedurii judiciare necontencioase, acestea nefiind compatibile cu
specificul Legii insolvenţei. Potrivit dispoziţiilor art. 78 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 „(3) În cererea
de ridicare a suspendării creditorul trebuie să facă dovada faptului prevăzut la alin. (1) lit. A pct. b),
rămânându-i debitorului / administratorului judiciar sau altei părţi interesate sarcina producerii
dovezii contrare şi, respectiv, a celorlalte elemente” 93.
Nici dispoziţiile art. 78 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 nu excelează prin claritate. Cererea de
ridicare a suspendării poate fi întemeiată pe oricare dintre cele două motive care justifică în sensul
legii ridicarea suspendării: caracterul „detaşabil” al bunului grevat de cauza de preferinţă, respectiv
lipsa unei protecţii corespunzătoare a creanţei garantate sau pe amândouă aceste motive, fără a fi
însă necesar ca motivele arătate să fie întrunite cumulativ.
Din redactarea dispoziţiilor art. 78 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 pare a rezulta o inversare a
sarcinii probei şi a plasării ei în sarcina debitorului / administratorului judiciar pentru ambele motive,

93
În acest sens, sentinţa civilă nr. 729/18 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr.
50/1371/2017/a81, definitivă prin neapelare: „Având în vedere că reclamantei îi revenea sarcina probei, rezultă că
aceasta trebuia să faca dovada efectivă a unei stări de fapt diferită de cea prezentata de debitoare, în sensul dovedirii fie
a faptului că terenul mentionat nu este strâns legat de exploatarea activităţii debitoarei şi nici a faptului ca prin vânzarea
separata nu s-ar aduce o restrângere de valoare a bunurilor rămase.” , disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5aa89988e49009d82300002b accesat la 27 iunie 2020
112
cu excepţia dovedirii împrejurării că atunci când obiectul garanţiei face parte dintr-un subansamblu
funcţional, prin desprinderea şi vânzarea lui separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează.
Dată fiind natura distinctă a celor două temeiuri de ridicare a suspendării, apreciez că
administrarea probatoriului necesar în cadrul judecării unei cereri de ridicare a suspendării necesită
anumite distincţii.
Pentru situaţia în care se invocă ambele motive de ridicare a suspendării (atât caracterul
„detaşabil” al bunului grevat de cauza de preferinţă cât şi lipsa unei protecţii corespunzătoare a
creanţei garantate), aşa cum am arătat mai sus, apreciez că creditorul titular al cererii de ridicare a
suspendării nu poate face dovada împrejurării prevăzute de art. 78 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 fără
administrarea probei cu un raport de expertiză care să determine atât valoarea subansamblului
funcţional înainte de desprinderea bunului obiect al cererii, cât şi valoarea acestui subansamblu
funcţional în urma desprinderii acestui bun. Din perspectiva economiei procesului, efectuarea unei
expertize de evaluare cu un astfel de obiectiv fără a se evalua şi bunul în discuţie, în mod individual,
şi fără a se solicita expertului evaluator să exprime un punct de vedere şi cu privire la o eventuală
depreciere / tendinţă de depreciere a valorii acestui bun, chiar din oficiu (în ipoteza în care atât
creditorul garantat, cât şi debitorul şi administratorul judiciar s-ar împotrivi), ar echivala cu o lipsă
nejustificată de rol activ din partea judecătorului sindic.
Pentru situaţia în care creditorul titular al creanţei care beneficiază de o cauză de preferinţă
invocă doar caracterul „detaşabil” al bunului grevat de cauza de preferinţă, dispoziţiile art. 78 alin.
3 din Legea nr. 85/2014 sunt pe deplin aplicabile; creditorul va fi ţinut doar să probeze că, atunci
când obiectul garanţiei face parte dintr-un subansamblu funcţional, prin desprinderea şi vânzarea lui
separată, valoarea bunurilor rămase nu se diminuează, în condiţiile mai sus arătate, rămânând
debitorului / administratorului judiciar să dovedească contrariul. De asemenea, în mod evident, va
reveni debitorului / administratorului judiciar sarcina probei faptului că obiectul garanţiei prezintă o
importanţă determinantă pentru reuşita planului de reorganizare propus.
Cu privire la acest temei de ridicare a suspendării, în practica judiciară s-a reţinut în mod
constant că formularea unei cereri de ridicare a suspendării întemeiate pe ipoteza reglementată de
art. 78, alin. 1 lit. A din Legea nr. 85/2014 înainte de expirarea termenului pentru depunerea planului
de reorganizare atrage în mod inevitabil respingerea cererii, într-o atare situaţie fiind imposibilă
verificarea incidenţei motivului de ridicare a suspendării referitor la importanţa determinantă a
obiectului garanţiei pentru reuşita planului de reorganizare propus 94.
În fine, pentru situaţia în care creditorul care solicită ridicarea suspendării se prevalează doar
de lipsa unei protecţii corespunzătoare a creanţei sale garantate, interpretarea literală a dispoziţiilor

94
Cu titlu de exemplu, decizia civilă nr. 266/23 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 7038/30/2015/a24, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5b00db1ee49009901c000036, accesat la 27 iunie 2020.
În acelaşi sens, decizia civilă nr. 833/10 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.
7832/30/2015/a3, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/589526c9e490098027000d20, accesat la 27 iunie 2020
113
art. 78 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 par a îl scuti pe creditor de sarcina de a dovedi lipsa protecţiei
corespunzătoare a creanţei garantate şi par a plasa întreaga sarcină a (contra)probei pe umerii
debitorului şi/sau ai administratorului judiciar. Practica judiciară nu a validat însă o atare interpretare
pentru situaţiile prevăzute de art. 78 alin. 1 lit. B din Legea nr. 85/2014. Astfel, în ceea ce priveşte
ipotezele prevăzute de art. 78, alin. 1, lit. B, lit. (a) şi (b) din Legea nr. 85/2014 - diminuarea valorii
obiectului garanţiei sau existenţa unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă,
respectiv diminuarea valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării
dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel la o creanţă garantată cu rang superior – instanţele
au făcut aplicarea art. 249 NCPC, onus probandi incumbit actori 95. Pentru cea de a treia situaţie -
lipsei unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau deteriorării – în anumite
situaţii instanţele au plasat sarcina dovedirii existenţei unei asigurări în sarcina debitorului /
administratorului judiciar 96, în timp ce în alte situaţii au apreciat că sarcina dovedirii lipsei unei
asigurări revine tot creditorului titular al cererii de ridicare a suspendării 97. În condiţiile în care art.
78, alin. 1, lit. B lit. (c) din Legea nr. 85/2014 se referă la un fapt negativ, a cărui inexistenţă poate
fi dovedită doar prin probarea faptului pozitiv conex, apreciez că soluţia legală şi temeinică
presupune transferul sarcinii probei către debitor / administratorul judiciar, singurii care pot face
dovada faptului pozitiv conex. Din motive care ţine mai degrabă de oportunitate decât de legalitate
strictă (pentru debitor / administratorul judiciar suportarea costurilor expertizei de evaluare a
diminuării valorii bunului adus în garanţie ar putea fi mult mai dificilă), îmi însuşesc şi soluţia din
practica judiciară conform căreia sarcina probei lipsei unei protecţii corespunzătoare a creanţei
garantate revine creditorului titular al cererii de suspendare.
Cât priveşte propunerile debitorului / administratorului judiciar de adoptare a uneia / mai
multor măsuri menite să ofere protecţie corespunzătoare creanţei care beneficiază de o cauză de
preferinţă, precum efectuarea de plăţi periodice sau novaţia obligaţiei de garanţie, practica judiciară

95
Decizia civilă nr. 2197/18 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
258/93/2018/a6: „În egală măsură, Curtea observă că în cauză nu există nicio dovadă sau indiciu că s-a diminuat valoarea
obiectului garanţiei sau că există un pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă ori că s-a diminuat valoarea
părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior, ca urmare a acumulării dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice
fel la o creanţă garantată cu rang superior, astfel încât să se concluzioneze că nu există o protecţie corespunzătoare a
creanţei garantate în raport cu obiectul garanţiei.” disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5e66fd00e49009a823000061 , accesat la 27 iunie 2020.
În acelaşi sens, decizia civilă nr. 346/24 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr.
27/83/C/2018/a4.1: „Aşa cum a menţionat şi judecătorul sindic, reclamanta nu a probat în nici un fel diminuarea valorii
obiectului garanţiei sau existenţei unui pericol real ca aceasta să sufere o diminuare apreciabilă.” disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5dc0e042e49009501f000034 , accesat la 27 iunie 2020.
96
Decizia civilă nr. 1025/12 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.
102/108/2015/a3: „Clauza din contractul de ipotecă reţinută de către Tribunal nu are nici o relevanţă, în condiţiile în
care poliţele de asigurare împotriva riscului pieirii sau deteriorării nu sunt încheiate periodic, situaţie în care sunt
întrunite disp. art. 78 alin. 1 lit. B, lit. c. Această clauză operează doar în situaţia existenţei poliţelor de asigurare.”
disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/58951a31e490096c2500232f, accesat la 27 iunie 2020.
97
Decizia civilă nr. 346/24 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr.
27/83/C/2018/a4.1: „Mai mult, nu s-a dovedit lipsa unei asigurări a obiectului garanţiei împotriva riscului pieirii sau
deteriorării.” disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5dc0e042e49009501f000034 , accesat la 27 iunie 2020.
114
a reţinut în mod judicios că pentru a se putea reţine că debitorului şi/sau administratorului judiciar
le este imputabilă lipsa unei manifestări a prerogativei de a propune măsuri de protecţie
corespunzătoare a creanţei garantate, creditorul titular al cererii de ridicare a suspendării trebuie să
facă primul dovada lipsei protecţiei corespunzătoare a creanţei sale garantate; în absenţa unei
asemenea dovezi, debitorul şi/sau administratorul judiciar nu au obligaţia să propună măsuri de
protecţie pentru a împiedica ridicarea suspendării 98.
Judecarea cererii de ridicare a suspendării are loc, conform art. 78 alin. 1 din Legea nr.
85/2014, cu citarea comitetului creditorilor, a administratorului special şi a administratorului
judiciar. Legea nr. 85/2014 nu le impune acestora obligaţia de a depune întâmpinare, însă permite
debitorului (în opinia mea, prin administratorul special) şi/sau administratorului judiciar să propună
acordarea unei protecţii corespunzătoare creanţei garantate în condiţiile prevăzute de art. 78 alin. 2
din Legea nr. 85/2014. Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 342 din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile
Codului de procedură civilă sunt aplicabile în cadrul procedurii insolvenţei doar în măsura
compatibilităţii lor cu cele ale procedurii insolvenţei. Dat fiind faptul că Legea nr. 85/2014 nu
impune nicio limită de timp pentru propunerea de către debitor / administratorul judiciar a măsurilor
de protecţie corespunzătoare a creanţei, respectiv simpla formulare (nu şi îndeplinirea) a
propunerilor de acordare a protecţiei corespunzătoare pot duce la respingerea cererii creditorului
garantat de ridicare a suspendării, apreciez că propunerea măsurilor de acordare a protecţiei
corespunzătoare nu trebuie să îmbrace forma procesuală a unei întâmpinări sau a unei cereri
reconvenţionale, pe cale de consecinţă debitorul şi/sau administratorul judiciar nefiind ţinuţi de
vreun termen procedural pentru depunerea propunerilor respective. Singurul termen care poate fi
dedus din formularea art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 este legat de judecata în primă instanţă
(de către judecătorul sindic) a cererii de ridicare a suspendării. Concluzionând, apreciez că
propunerea măsurilor de protecţie corespunzătoare a creanţei poate fi efectuată de către către debitor
/ administratorul judiciar cel târziu până la momentul începerii dezbaterilor asupra cererii de ridicare
a suspendării în faţa judecătorului sindic.
În schimb, apreciez că o astfel de cerere nu poate fi formulată direct în apel. În conformitate
cu prevederile art. 43, alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2014 „(3) Apelul se judecă potrivit prevederilor
Codului de procedură civilă, cu următoarele derogări: termenul pentru depunerea întâmpinării este
de maximum 10 zile de la comunicarea cererii şi a motivelor de apel, răspunsul la întâmpinare nu

98
În acest sens, decizia civilă nr. 2197/18 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
258/93/2018/a6: „…trebuie observat că art. 78 este complex, interpretarea şi aplicarea sa presupunând parcurgerea a
două etape: prima etapă implică analizarea condiţiilor reglementate de alin. 1, iar a doua etapă, aplicabilă doar în situaţia
în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune măsura ridicării suspendării prevăzute de art. 75,
acordă posibilitatea judecătorul-sindic de a respinge cererea de ridicare a suspendării formulate de creditor, dacă
administratorul j[udiciar]/debitorul propune în schimb adoptarea uneia sau mai multor măsuri menite să ofere protecţie
corespunzătoare creanţei garantate a creditorului.” disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5e66fd00e49009a823000061 , accesat la 27 iunie 2020.
115
este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluţie, în termen de maximum 3 zile de la
data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile de la data
rezoluţiei. (4) Prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă
executarea hotărârilor judecătorului-sindic.”.
Dispoziţiile mai sus citate din Legea nr. 85/2014 nu derogă de la prevederile art. 478 alin. 3
NCPC „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în
judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.”, iar formularea unei propuneri de acordare a
protecţiei corespunzătoare direct în apel ar reprezenta o pretenţie nouă dedusă judecăţii, cu
consecinţa lipsirii sale de efectul prevăzut de art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014.
În fine, aşa cum am arătat mai sus, soluţionarea favorabilă a cererii creditorului garantat de
ridicare a suspendării nu „reînvie” dreptul creditorului titular de a iniţia / relua o executare silită în
condiţiile Codului de procedură civilă, ci îi conferă dreptul de a solicita administratorului judiciar /
lichidatorului judiciar şi de a obţine valorificarea imediată, în cadrul procedurii insolvenţei, a
bunului asupra căruia poartă garanţia sa. După suportarea cheltuielilor prevăzute de art. 159 alin. 1
din Legea nr. 85/2014, creditorului garantat îi va fi distribuită suma rămasă. În ipoteza (cea mai
probabilă) în care suma distribuită nu va acoperi în întregime creanţa creditorului garantat (inclusiv
accesoriile calculate până la data valorificării bunului, conform art. 103 din Legea nr. 85/2014),
restul rămas neacoperit va rămâne înscris în tabelul definitiv în favoarea aceluiaşi creditor cu titlu
de creanţă chirografară; dimpotrivă, în ipoteza (mai puţin probabilă) în care suma de distribuit în
urma deducerii cheltuielilor prevăzute de art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 ar acoperi în
întregime creanţa garantată (inclusiv accesoriile calculate până la data valorificării bunului, conform
art. 103 din Legea nr. 85/2014) şi ar rămâne un rest, acest rest va fi distribuit celorlalţi creditori
îndreptăţiţi să participe la procedură, conform planului de reorganizare sau conform art. 161 din
Legea nr. 85/2014, după caz.

4.3. Experienţa creditorilor garantaţi bancari vis-a-vis suspendarea reglementată de art. 75

alin. 1 din Legea nr. 85/2014

Toţi creditorii bancari respondenţi au confirmat că au solicitat 99 (fără a preciza un număr de

cauze sau procente din totalul debitorilor lor comercianţi insolvenţi) ridicarea suspendării impuse

99
Întrebările corespunzătoare din chestionar sunt:
„În perioada cuprinsă între momentul deschiderii procedurii insolvenţei şi, după caz, cel al intrării debitorului
într-o procedură de reorganzare sau cel al intrării în faliment = perioada de observaţie aveţi posibilitatea de a solicita
ridicarea suspendării executărilor silite pentru a fi valorificat/e bunul / bunurile / universalitatea de bunuri adus/e în
garanţie, de către administratorul judiciar al debitorului. Aţi uzat vreodată de această procedură ? Dacă da, care a fost
rata (aproximativă) de recuperare a creditului restant + dobânzi ? Dacă nu, de ce nu ?
Dacă aţi solicitat ridicarea suspendării şi judecătorul sindic v-a respins cererea, ce „protecţie corespunzătoare”
în sensul art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 aţi primit (plăţi periodice, novaţie a garanţiei) ?”
116
prin dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014. Răspunsurile lor diferă însă ceea ce priveşte
eficienţa cererilor, variind între respingerea cererilor în toate situaţiile şi admiterea lor în toate
situaţiile (respondentul respectiv a arătat că nu are cunoştinţă de vreo cerere respinsă a băncii). Dat
fiind eşantionul extrem de redus de respondenţi, apreciez că formularea vreunei concluzii referitoare
la rata de succes a acestor solicitări ar fi hazardată.
Referitor la forma de protecţie corespunzătoare acordată, răspunsurile pozitive indică faptul
că plăţile periodice par să fie predominante. Acelaşi respondent care a arătat că cererile băncii sale
au fost admise în toate situaţiile pe care le cunoaşte a arătat că plăţile periodice au sporit cu minim
10% valoarea recuperată, prin raportare la sumele distribuite în faliment.

4.4. Accesoriile curg în continuare pentru creditorii garantaţi

4.4.1. De ce curg accesoriile în continuare ?

Din punctul de vedere al oricărui creditor titular al unei creanţe născute anterior deschiderii
procedurii, suspendarea de drept a tuturor acţiunile judiciare, extrajudiciare şi/sau a măsurilor de
executare silită pentru realizarea creanţelor, coroborată cu nulitatea absolută a oricărei plăţi de către
debitor a unei creanţe născute anterior deschiderii procedurii conform art. 84 alin. 1 din Legea nr.
85/2014, are drept consecinţă, formal, o neexecutare de către creditor a obligaţiei de plată a creanţei
respective.
Cu toate acestea, creditorii titulari ai creanţelor născute anterior deschiderii procedurii nu se
pot prevala de această neexecutare determinată de deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitor
pentru a obţine rezoluţiunea / rezilierea contractelor din care rezultă creanţele respective. Astfel cum
rezultă din prevederile art. 123 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 „Orice clauze contractuale
de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a
exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule”. Dacă ineficienţa clauzelor
ipso facto împiedică desfiinţarea contractelor în derulare pentru motivul deschiderii faţă de debitor
a procedurii insolvenţei, a fortiori, se pune întrebarea dacă, în afara contractelor în derulare,
creditorii titulari ai creanţelor născute anterior deschiderii procedurii pot obţine compensarea
daunelor suferite ca urmare a amânării plăţii creanţelor de către debitor.
Art. 80 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 prevede că „(1) Nicio dobândă, majorare sau penalitate
de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute
anterior datei deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 103.”
Potrivit art. 103 din Legea nr. 85/2014 „Creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă se
înscriu în tabelul definitiv până la valoarea de piaţă a garanţiei stabilită prin evaluare, dispusă de
administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, efectuată de un evaluator desemnat potrivit
117
prevederilor art. 61. În cazul în care valorificarea activelor asupra cărora poartă cauza de preferinţă
se va face la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau în tabelul definitiv
consolidat, diferenţa favorabilă va reveni tot creditorului garantat, chiar dacă o parte din creanţa sa
fusese înscrisă drept creanţă chirografară, până la acoperirea creanţei principale şi a accesoriilor ce
se vor calcula conform actelor din care rezulta creanţa, până la data valorificării bunului. Această
prevedere se aplică şi în cazul eşuării planului de reorganizare şi vânzării bunului în procedura de
faliment.”. De asemenea, potrivit art. 80 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, „În cazul în care se confirmă
un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori penalităţile de orice fel sau cheltuielile accesorii
la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele
din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. În cazul în care planul eşuează, acestea se
datorează până la data deschiderii procedurii falimentului.”.
Din punct de vedere conceptual, finalitatea accesoriilor în discuţie este aceeaşi, indiferent
dacă creanţa născută anterior deschiderii procedurii este una care beneficiază de o cauză de
preferinţă sau, dimpotrivă, dacă este chirografară; de la momentul scadenţei oricărei obligaţii de
plată, conform art. 1 alin. 3 din OG nr. 13/2011, debitorul obligaţiei băneşti datorează creditorului
dobânda penalizatoare pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. În această situaţie se
pune, în mod legitim, întrebarea, de ce legiuitorul a permis o (altă) derogare în favoarea creditorilor
garantaţi ?
În condiţiile în care în motivaţia legiuitorului român pentru a adopta o atare măsură nu poate
fi identificată în expunerea de motive care a însoţit proiectul de lege devenit ulterior Legea nr.
85/2014, o posibilă explicaţie (şi cea mai prozaică) ar fi preluarea tale quale de către legiuitorul
român a dispoziţiilor similare din art. 506 lit. (b) din US Code Title 11 100.
În doctrina juridică americană, motivul principal pentru care creditorului garantat i se permite
obţinerea accesoriilor creanţei născute anterior deschiderii procedurii este derivat din conceptul de
„creditor supragarantat” (oversecured creditor). Un astfel de creditor reprezintă exemplul de
maximă diligenţă sau de exploatare la maximum a poziţiei de furnizor de credit, rezultatul fiind
constituirea unei cauze de preferinţă asupra unui bun cu o valoare semnificativ mai mare decât
creanţa, a cărui valorificare, chiar în condiţiile insolvenţei, asigură în mod cert şi recuperarea
accesoriilor creanţei 101. În subsidiar, doctrina americană reţine şi faptul că, dacă în trecut doar
debitorii insolvabili puteau solicita deschiderea procedurii, în prezent procedura insolvenţei le este

100
“11 U.S. Code § 506. Determination of secured status
(b) To the extent that an allowed secured claim is secured by property the value of which, after any recovery
under subsection
(c) of this section, is greater than the amount of such claim, there shall be allowed to the holder of such claim,
interest on such claim, and any reasonable fees, costs, or charges provided for under the agreement or State statute under
which such claim arose.”, disponibil la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/506, accesat la 29 iunie 2020.
101
David Gray Carlson, „Postdefault Interest Rates in Bankruptcy”, (2015), University of Illinois Law Review, vol.
2015, p. 617-655, disponibil la https://illinoislawreview.org/wp-content/ilr-content/articles/2015/2/Carlson.pdf, accesat
la 29 iunie 2020.
118
accesibilă şi creditorilor care au active valorificabile de o valoare net mai mare decât datoriile lor,
astfel încât deschiderea procedurii insolvenţei nu trebuie să reprezinte un mijloc pentru aceşti
debitori de a evita executarea obligaţiilor contractuale pe care şi le-au asumat faţă de creditori 102.
În literatura juridică română s-a afirmat 103, în acelaşi sens, că „accesoriile creanţei sunt
justificate întrucât aceştia [creditorii garantaţi s.m. F.I.M.], având un drept de preferinţă constituit
asupra unui bun din averea debitorului, sunt şi rămân într-un anumit sens, în afară de procedură. Ei
au dreptul şi vocaţia de a-şi recupera creanţa lor în întregime, fără a suferi legea concursului, asupra
bunului afectat lor în garanţie reală, cu exclusivitate, adică tocmai cu excluderea celorlalţi creditori
chirografari”.
Faptul că art. 80 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 permite creditorului titular al unei cauze de
preferinţă să perceapă accesorii doar în cazul în care valorificarea activelor asupra cărora poartă
cauza de preferinţă se va face la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau în
tabelul definitiv consolidat pare să confirme teza conform căreia raţiunea legiuitorului român de a
institui excepţia arătată în favoarea creditorilor garantaţi este identică cu cea a legiuitorului
american, mai sus expusă.

4.4.2. Ce fel de accesorii curg în continuare ?

Art. 80 din Legea nr. 85/2014 nu face nicio diferenţă între diversele dobânzi, penalităţi de
întârziere şi cheltuieli denumite generic accesorii. Din nou, prevederile din legea română par a
reproduce verbatim dispoziţiile art. 506 lit. (b) din US Code Title 11, care se referă la „ dobânda
aferentă creanţei şi orice taxe sau costuri prevăzute de contract sau de legea care guverenează
creanţa 104”. Dacă dobânzile şi penalităţile de întârziere reprezintă accesorii uzuale ale debitelor
principale, „cheltuielile” sunt de regulă speze suportate de creditor pentru încasarea creanţei sale,
cum ar fi comisioanele bancare sau costurile altor servicii similare, de regulă de intermediere. Spre
deosebire de legea americană, care se referă atât la contract, cât şi la normele juridice de nivel statal
care pot da naştere acestor accesorii, legea română nu conţine nicio prevedere similară.
În absenţa unei astfel de prevederi şi aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus, apreciez că creditorii titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze de
preferinţă sunt îndreptăţiţi să li se distribuie din valorificarea bunurilor grevate de cauzele de
preferinţă sume care să acopere atât debitele principale, cât şi debitele accesorii, indiferent dacă

102
David Gray Carlson, ibidem.
103
C. Bălescu, „Curs de drept comercial”, 1946, editat de Gheorghe I. Badea, vol. II, p. 409, apud Florin Moţiu, Dana
Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 404-405
104
Vezi nota 100.
119
debitele accesorii sunt convenite contractual (dobânzi contractuale, penalităţi de întârziere etc.) sau
sunt datorate conform legii – dobânda legală.
În practica contractuală există numeroase exemple în care părţile convin asupra unui nivel al
ratei dobânzii mai ridicat pentru situaţia în care obligaţia de restituire a unui împrumut / de plată a
unei sume de bani nu este executată la scadenţă decât cel datorat pentru folosirea capitalului. În
cazul contractelor de împrumut, o atare dobândă poartă, de obicei, denumirea de dobândă
penalizatoare. În mod similar, pentru situaţia în care părţile nu convin asupra unei dobânzi
contractuale penalizatoare, în conformitate cu art. 1535 NCC, raportat la art. 2 şi art. 3 din OG nr.
13/2011 nivelul daunelor interese moratorii datorate pentru neexecutarea la scadenţă a unei obligaţii
băneşti este egal cu cel al dobânzii legale penalizatoare (nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4
sau, după caz, 8 puncte procentuale).
Astfel de clauze, în măsura în care agravarea răspunderii debitorului faţă de creditorul
garantat nu este legată de deschiderea faţă de debitor a procedurii insolvenţei, îşi vor produce
efectele în condiţiile art. 80 din Legea nr. 85/2014.
În schimb, în măsura în care deschiderea procedurii insolvenţei reprezintă evenimentul
convenit contractual al cărui efect l-ar reprezenta obligaţia debitorului de a plăti accesorii majorate,
o astfel de clauză s-ar încadra în categoria clauzelor ipso facto, pe care art. 123 alin. 1 teza a II-a din
Legea nr. 85/2014 le declară nule.
Astfel, în măsura în care creanţa garantată nu ar fi scadentă la momentul deschiderii
procedurii, debitorul ar datora la momentul deschiderii procedurii creditorului garantat dobânda
contractuală remuneratorie sau dobânda legală remuneratorie, după caz. Creditorul garantat ar avea
dreptul să perceapă dobânda contractuală penalizatoare sau dobânda legală penalizatoare, după caz,
doar de la momentul la care creanţa garantată ar deveni scadentă. În consecinţă, în ceea ce priveşte
suma principală nescadentă la momentul deschiderii procedurii, clauza prin care, de la momentul
deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul ar avea obligaţia de a plăti o dobândă contractuală
penalizatoare sau dobânda legală penalizatoare, după caz, ar avea efectul juridic al decăderii
debitorului din beneficiul termenului, cu consecinţa nulităţii clauzei respective.
În măsura în care scadenţa creanţei garantate ar fi intervenit anterior momentului deschiderii
procedurii sau, cel târziu, exact la momentul deschiderii procedurii, clauza referitoare la dobânda
contractuală penalizatoare sau la aplicarea dobânzii legale penalizatoare ar putea produce, oricum,
efecte prin ajungerea obligaţiei principale la scadenţă, însă nu prin raportare la deschiderea
procedurii insolvenţei faţă de debitor. În măsura în care o atare clauză ar atrage obligaţia debitorului
de a plăti dobânzi penalizatoare exclusiv pentru faptul că a ajuns în insolvenţă, aceasta nu ar produce
efecte ca urmare a nulităţii sale în condiţiile art. 123 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014.
Nulitatea clauzei ipso facto nu va atrage însă scutirea debitorului de obligaţia de a plăti orice
dobânzi în favoarea creditorului garantat, în măsura în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii
120
prevăzute de art. 103 din Legea nr. 85/2014, ci va înlătura doar obligaţia debitorului de a plăti
majorarea de dobândă stabilită prin clauza respectivă.
În fine, în conformitate cu art. 80 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 „În cazul în care se confirmă
un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori penalităţile de orice fel sau cheltuielile accesorii
la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele
din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. În cazul în care planul eşuează, acestea se
datorează până la data deschiderii procedurii falimentului.”.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 80 alin. 2 cu cele ale art. 80 alin. 1 şi cu cele ale art. 103,
toate din Legea nr. 85/2014 rezultă că Legea insolvenţei face o distincţie clară între accesoriile
creanţelor născute anterior deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi accesoriile creanţelor
născute ulterior acestui moment. Prevederile de excepţie ale art. 103 din Legea nr. 85/2014 sunt
aplicabile doar accesoriilor creanţelor născute anterior deschiderii procedurii. Accesoriile creanţelor
născute ulterior deschiderii procedurii generale a insolvenţei urmează regimul creanţelor născute
ulterior deschiderii procedurii generale a insolvenţei, urmând a fi plătite în conformitate cu actele
din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi, dacă se confirmă un plan de reorganizare. În
cazul în care planul de reorganizare eşuează, atât creanţele născute ulterior deschiderii procedurii
generale a insolvenţei, cât şi accesoriile acestora se vor înscrie în tabelul suplimentar, accesoriile
urmând a fi calculate până la momentul deschiderii procedurii falimentului.

4.4.3. Până când curg accesoriile prevăzute de art. 103 din Legea nr. 85/2014 ?

Mecanismul juridic instituit de art. 103 din Legea nr. 85/2014 nu este incident decât în
situaţia de excepţie a în care valorificarea activelor grevate de cauza de preferinţă se face la un preţ
mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau în tabelul definitiv consolidat.
Prin urmare, accesoriile creanţei garantate care se cuvin creditorului titular al creanţei care
beneficiază de cauza de preferinţă nu conferă acestui creditor vreun alt drept în procedura insolvenţei
debitorului; aceste accesorii nu se înscriu în vreun tabel şi nu conferă votului creditorului garantat
vreo pondere suplimentară în cadrul şedinţelor adunărilor creditorilor, nefiind luate în calcul la
stabilirea valorii totale a creanţelor împotriva averii debitorului. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din
prevederile art. 103 teza I din Legea nr. 85/2014, „creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă
se înscriu în tabelul definitiv până la valoarea de piaţă a garanţiei, stabilită prin evaluare, dispusă de
administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, efectuată de un evaluator desemnat potrivit
prevederilor art. 61” din acelaşi act normativ.
Curgerea accesoriilor creanţei garantate născute anterior deschiderii procedurii este, deci,
condiţionată de valorificarea bunului grevat de cauza de preferinţă la o valoare superioară întinderii
creanţei garantate, astfel cum aceasta a fost înscrisă în tabelul definitiv / definitiv consolidat. Abia
121
în această ipoteză creditorul garantat este îndreptăţit să i se distribuie accesoriile creanţei garantate
născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei, calculate până la momentul valorificării bunului
grevat de cauza de preferinţă, dar plafonate la diferenţa favorabilă dintre suma obţinută din
valorificare şi suma înscrisă în favoarea sa în tabelul definitiv / definitiv consolidat.
Dispoziţiile art. 103 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 necesită o analiză suplimentară. (Pentru
a face calculele mai facile, voi ignora sumele care trebuie deduse din suma obţinută din valorificarea
bunului grevat în temeiul art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Înscrierea creanţei creditorului titular al creanţei care beneficiază de o cauză de preferinţă în
tabelul definitiv se efectuează în condiţiile art. 103 teza I din Legea nr. 85/2014: suma solicitată prin
cererea de admitere a creanţei se compară cu valoarea bunului grevat de cauza de preferinţă stabilită
de evaluator. Atât suma solicitată prin cererea de admitere a creanţei, cât şi valoarea bunului stabilită
de evaluator reprezintă valori calculate (până la) momentul deschiderii procedurii: creditorul
garantat, chiar dacă creanţa sa este generatoare de accesorii, este îndreptăţit să fie înscris în tabelul
preliminar cu o creanţă al cărei cuantum va fi compus din principal (P) şi accesorii (Acc0) calculate
până la momentul deschiderii procedurii (T0); în mod corespunzător, evaluatorul va stabili valoarea
bunului grevat (V0) la momentul deschiderii procedurii (T0), chiar dacă, în mod necesar, evaluarea
are loc la un moment ulterior deschiderii procedurii (T1).
Prin urmare, în măsura în care P + Acc0 > V0, diferenţa (D0) va fi înscrisă în tabelul definitiv
al creanţelor împotriva averii debitoarei cu titlu de creanţă chirografară. D0 nu poate cuprinde decât
accesoriile Acc0 (calculate până la T0).
Cu ocazia valorificării bunului grevat de cauza de preferinţă în cadrul procedurii, ipoteza
reglementată de art. 103 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 devine incidentă doar dacă valoarea
obţinută prin valorificare (Vv) este superioară V0. Corespunzător, între accesoriile calculate până la
momentul valorificării bunului grevat (Accv) şi accesoriile calculate până la momentul deschiderii
procedurii (Acc0) va exista o diferenţă pozitivă.
Diferenţa dintre Vv şi V0 poate fi mai mică decât D0, caz în care calculul accesoriilor după
momentul deschiderii procedurii nu este necesar; în acest caz, întreaga diferenţă dintre Vv şi V0 va
fi plătită creditorului garantat; restul de creanţă chirografară D0 – (Vv – V0) va rămâne înscris în
tabelul definitiv (consolidat) cu titlu de creanţă chirografară în favoarea creditorului garantat.
În situaţia în care diferenţa dintre Vv şi V0 este egală cu D0, din nou calculul accesoriilor
după momentul deschiderii procedurii nu este necesar; creditorului garantat i se va plăti întreaga
diferenţă dintre Vv şi V0, stingându-se atât creanţa înscrisă în categoria creanţelor care beneficiază
de cauze de preferinţă, cât şi creanţa chirografară înscrisă în favoarea creditorului garantat (D0).
Abia în situaţia în care diferenţa dintre Vv şi V0 este mai mare decât D0 se pune problema
calculului accesoriilor pentru perioada cuprinsă între T0 şi momentul valorificării Tv. Chiar şi în
această situaţie, diferenţa dintre Accv şi Acc0 poate fi mai mare sau egală cu diferenţa între Vv şi V0.
122
În acest caz, creditorului garantat i se va plăti întreaga diferenţă între Vv şi V0, fără a mai interesa
faptul că accesoriile au o valoare mai mare, determinată de curgerea până la momentul Tv. Creditorul
garantat nu este îndreptăţit să se înscrie în vreun tabel cu eventuala diferenţă pozitivă (Accv – Acc0)
– (Vv – V0).
În situaţia în care (Accv – Acc0) < (Vv – V0), creditorului garantat i se vor plăti, pe lângă
creanţa garantată şi creanţa chirografară D0 şi diferenţa Accv -Acc0. Accv vor fi calculate, aşa cum
am arătat mai sus, până la data valorificării bunului grevat. Abia în această ipoteză prezintă relevanţă
data până la care se calculează accesoriile conform art. 103 teza a II-a din Legea nr. 85/2014.
Eventualul rest rămas (Vv – V0) – (Accv – Acc0) va fi distribuit celorlalţi creditori, în
conformitate cu prevederile art. 161 din Legea nr. 85/2014.

4.5. Miscellanea

4.5.1. Suspendarea termenelor de prescripţie

În conformitate cu art. 79 din Legea nr. 85/2014 „deschiderea procedurii suspendă orice
termene de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 75 alin. (1)” din acelaşi act normativ.
Din perspectiva creditorilor titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă, o
primă chestiune care necesită o analiză separată în acest context este aceea a cursului termenului de
prescripţie în contextul ridicării suspendării prevăzute de art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014. Dat
fiind faptul că ridicarea suspendării nu „reînvie” dreptul creditorului garantat de a relua acţiunea /
executarea silită suspendată (şi ulterior încetată), apreciez că ridicarea suspendării în condiţiile art.
78 din Legea nr. 85/2014 nu are nicio influenţă asupra suspendării curgerii termenului de prescripţie
pentru acţiunile prevăzute la art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 105.
Mai mult, în contextul normativ actual, în care acţiunile şi executările silite prevăzute de art.
75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 încetează de drept la momentul rămânerii definitive a hotărârii de
deschidere a procedurii, relevanţa suspendării cursului prescripţiei în ceea ce priveşte aceste
demersuri judiciare s-a diminuat semnificativ, prescripţia dreptului la acţiune în sens material /
dreptului de a cere executarea silită neputând curge pentru o acţiune / executare silită încetată de
drept.
Suspendarea cursului prescripţiei rămâne relevantă pentru acei creditori care nu sunt
notificaţi de către administratorul judiciar / lichidatorul judiciar şi care formulează cereri de admitere
a creanţelor pe parcursul procedurii insolvenţei, fiind repuşi de drept în termenul de depunere a

105
Pentru opinia contrară, în sensul că prescripţia îşi reia cursul în situaţia admiterii cererii de ridicare a suspendării,
Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord. Radu Bufan, Tratat
practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 411
123
acestor cereri. Acestor creditori nu li se poate opune prescripţia dreptului lor la acţiune decât dacă
termenul de prescripţie era deja împlinit la momentul deschiderii procedurii, deoarece odată cu
deschiderea procedurii, curgerea acestui termen este suspendată de drept.
Suspendarea termenelor de prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 75 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 produce efecte şi în planul raporturilor dintre creditori (inclusiv cei garantaţi) şi fidejusori.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 2536 NCC, „suspendarea prescripţiei faţă de debitorul
principal ori faţă de fidejusor produce efecte în privinţa amândurora.”. Prin urmare, curgerea
termenelor de prescripţie a acţiunilor creditorilor împotriva fidejusorilor se suspendă pe durata
procedurii insolvenţei debitorului şi se va relua abia la închiderea acestei proceduri.

4.5.2. Formalităţile de publicitate efectuate după momentul deschiderii procedurii

Art. 88 din Legea nr. 85/2014 protejează creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura
insolvenţei de eventualele drepturi (inclusiv cauze de preferinţă) asupra bunurilor din averea
debitorului pentru care titularii lor nu au efectuat formalităţile de publicitate până la momentul
deschiderii procedurii insolvenţei. Astfel, „dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt
juridic nu devenise opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, întabulările şi orice alte formalităţi
specifice necesare acestui scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea
confiscării speciale şi/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă de
creditori, cu excepţia cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţă,
autoritatea ori instituţia competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a
procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept.”.
Prin urmare, în măsura în care un creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă nu a
făcut opozabilă cauza sa de preferinţă terţilor prin înregistrarea cererii de înscriere în registrul de
publicitate corespunzător cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii,
creditorul respectiv va putea participa la procedura insolvenţei debitorului în cauză doar în calitate
de creditor chirografar, cauza sa de preferinţă nemaiputând fi făcută opozabilă celorlalţi creditori
îndreptăţiţi să participe la procedură şi/sau terţilor.

4.5.3. Contractele financiare calificate

În acord cu considerentul 71 al Regulamentului (UE) 2015/848 106, art. 89 din Legea nr.
85/2014 impune recunoaşterea valabilităţii oricărui transfer, a îndeplinirii unei obligaţii, a exercitării

106
„71. Este, de asemenea, nevoie de o protecţie specială în cazul sistemelor de plată şi a pieţelor financiare, de exemplu
în legătură cu acordurile de compensare şi lichidare existente în astfel de sisteme, precum şi în cazul cesiunii de titluri
de valoare şi al garanţiilor constituite pentru astfel de tranzacţii, în special conform Directivei 98/26/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului (7). Singura lege relevantă în cazul unor astfel de tranzacţii ar trebui să fie cea aplicabilă
124
unui drept, act sau fapt realizat în temeiul unor contracte financiare calificate, precum şi a oricărui
acord de compensare bilaterală, acestea putând fi executate şi/sau opuse unui cocontractant insolvent
ori unui garant insolvent al unui cocontractant, conform condiţiilor rezultând din înţelegerea părţilor,
fiind recunoscute ca bază de înscriere a creanţei. În cazul netting-ului, singura obligaţie, dacă există
în cuprinsul contractului, va fi aceea de a presta / primi obligaţia netă, respectiv suma de plată sau
obligaţia de a face, rezultată în urma netting-ului către cocontractantul său. În cazul contractelor
financiare calificate, nu este, deci, posibilă nici denunţarea lor, iar clauzele ipso facto îşi păstrează
valabilitatea. Contractele financiare calificate sunt exceptate şi de la aplicarea regulilor insolvenţei
referitoare la anularea transferurilor frauduloase, cu excepţia situaţiei în care se dovedeşte intenţia
frauduloasă a debitorului în sensul art. 117 alin. (2) lit. (g) din Legea nr. 85/2014.

4.6. Soarta bunurilor care formează obiectul cauzelor de preferinţă în perioada de observaţie

Conform recomandărilor UNCITRAL 52-62 din Ghidul legislativ privind legea

insolvenţei 107, tratamentul juridic al bunurilor din averea debitorului în perioada de observaţie
reprezintă o componentă esenţială a oricărui act normativ naţional privind procedura insolvenţei.
„Deşi, cu titlu de principiu general, este de dorit ca legea privind procedura insolvenţei să nu
afecteze drepturile reale ale terţilor sau cauzele de preferinţă ale creditorilor garantaţi, desfăşurarea
procedurii insolvenţei necesită deseori exercitarea atributului folosinţei sau chiar a atributului
dispoziţiei (inclusiv sub forma constituirii de noi cauze de preferinţă) asupra bunurilor din averea
debitorului sau aflate în posesia debitorului pentru continuarea afacerii debitorului. Acest aspect este
deosebit de important în cadrul reorganizării, dar şi în cadrul lichidării, atunci când afacerea
debitorului este valorificată as a going concern 108. De asemenea, tratamentul juridic al bunurilor al
bunurilor din averea debitorului poate prezenta relevanţă şi în acele cazuri de lichidare când afacerea
debitorului trebuie continuată pentru o scurtă perioadă de timp pentru maximizarea averii
debitorului, chiar dacă bunurile urmează a fi vândute individual. Pentru aceste motive, este de dorit
ca legea privind procedura insolvenţei să conţină prevederi care să reglementeze folosirea şi dreptul
de dispoziţie asupra bunurilor din averea debitorului (inclusiv bunurile grevate de cauze de
preferinţă), precum şi asupra bunurilor proprietatea terţilor dar care se află în posesia debitorului,

sistemului sau pieţei respective. Legea respectivă are menirea să împiedice posibilitatea ca mecanismele pentru plata şi
lichidarea tranzacţiilor prevăzute în sistemele de plată şi compensare sau pe pieţele financiare reglementate ale statelor
membre să fie modificate în cazul insolvenţei uneia dintre părţile la tranzacţie. Directiva 98/26/CE cuprinde dispoziţii
speciale care ar trebui să aibă întâietate asupra normelor generale prevăzute în prezentul regulament.” Regulamentul
(UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvenţă publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 141/19 din 5 iunie 2015
107
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, accesat la 14
iunie 2020
108
Şi going concern este un termen consacrat în terminologia internaţională a insolvenţei; când este asociat unei
întreprinderi, are semnificaţia „întreprindere în activitate”. Fiind, în general, folosit ca atare în doctrină, l-am utilizat în
lucrare în limba engleză.
125
respectiv prevederi care să stabilească condiţiile în care aceste bunuri pot fi folosite sau înstrăinate
ori grevate şi, respectiv, condiţiile în care drepturile creditorilor garantaţi şi ale terţilor proprietari
sunt protejate. Vânzarea sau exercitarea în alt mod a atributului de dispoziţie ar trebui să includă
notificarea creditorilor afectaţi cu privire la orice demers propus. Atunci când notificarea este
adresată tuturor creditorilor, ea poate fi adresată comitetului creditorilor… 109”.

4.6.1. În principiu, actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii

procedurii sunt nule de drept

Legea nr. 85/2014 a preluat aceste recomandări, stabilind în primul rând prin dispoziţiile art.
84 alin. 1 că, „(1) În afară de cazurile prevăzute la art. 87, de cele autorizate de judecătorul-sindic
sau avizate de către administratorul judiciar, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor
ulterior deschiderii procedurii sunt nule de drept.”, această normă fiind aplicabilă atât în situaţia în
care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare, cât şi în situaţia în care prin hotărârea de
deschidere a procedurii (sau ulterior) nu s-a dispus o asemenea măsură. Chiar dacă sancţiunea
nulităţii operează de plin drept, în plan procesual rămâne necesară constatarea de către judecătorul
sindic a nulităţii eventualelor acte, operaţiuni sau plăţi efectuate de debitor după deschiderea
procedurii şi obligarea cocontractantului la restituirea prestaţiei debitorului.
Spre deosebire de prevederile art. 117-122 din Legea nr. 85/2014 care reglementează
anularea transferurilor frauduloase, cu toate consecinţele care decurg dintr-o atare anulare, art. 84
din Legea nr. 85/2014 nu reglementează nici situaţia juridică a cocontractantului şi nici soarta
juridică a actelor sau operaţiunilor subsecvente. În contextul analizei de faţă, aceste aspecte prezintă
o relevanţă deosebită mai ales în situaţia în care, până la momentul pronunţării hotărârii
judecătorului sindic asupra nulităţii actului, operaţiunii sau plăţii efectuate de către debitor cu
încălcarea art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, cocontractantul (eventual de bună credinţă) a
constituit o cauză de preferinţă asupra bunului primit de la debitor cu titlu de prestaţie. O astfel de
situaţie este mai puţin probabilă în cazul bunurilor imobile, unde autentificarea actului de constituire
a unei cauze de preferinţă presupune identificarea părţilor de către notarul public şi permite
verificarea dreptului de reprezentare şi a puterilor reprezentantului debitorului, respectiv permite
verificarea situaţiei juridice a imobilului în cartea funciară. În schimb, grevarea bunurilor mobile cu
o ipotecă mobiliară presupune doar încheierea unui act în formă scrisă, fapt care permite constituirea
deosebit de facilă a unei cauze de preferinţă asupra unui bun mobil / unei universalităţi de bunuri
mobile primite de cocontractant de la debitor cu titlu de prestaţie.

109
UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, C. Use and disposal of assets 1. Introduction, (t.m. F.-I.M.)
disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf,
accesat la 2 iulie 2020
126
 În absenţa unor dispoziţii speciale în Legea insolvenţei, efectele constatării nulităţii unui act
juridic încheiat de către debitor cu încălcarea dispoziţiilor art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 ar
trebui să fie cele reglementate de art. 1254 NCC: „Desfiinţarea contractului şi a actelor
subsecvente”: „(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost
niciodată încheiat. (2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor
subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie
să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1639-
1647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.”. Art. 1639-
1647 NCC detaliază modalităţile de restituire (în natură, prin echivalent), situaţia pierderii totale sau
parţiale a bunului, respectiv a pieirii fortuite a bunului, suportarea cheltuielilor de restituire,
perceperea fructelor etc. În continuare, art. 1648 NCC reglementează situaţia juridică a actelor de
înstrăinare, stabilind că „(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate
fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului
dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la
uzucapiune. (2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile
alin. (1) se aplică în mod corespunzător.” Subsecvent, art. 1649 NCC, referindu-se la alte acte
juridice, stabileşte că „În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1.648, toate celelalte acte
juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui
care are dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de
părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului.”.
Dispoziţiile NCC sunt însă aplicabile în cadrul procedurii insolvenţei doar în măsura
compatibilităţii lor cu cele ale Legii nr. 85/2014. Constatarea nulităţii absolute a unui act încheiat de
debitorul faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei cu încălcarea art. 84 alin. 1 din Legea nr,
85/2014 va da naştere nu doar obligaţiei terţului cocontractant de a restitui prestaţia de care a
beneficiat din partea debitorului insolvent, dar şi obligaţiei debitorului de restituire a prestaţiei de
care a beneficiat din partea terţului.
Cu excepţia situaţiei în care debitorul ar trebui să restituie un bun asupra căruia a dobândit
un drept real în temeiul actului juridic încheiat cu terţul cocontractant, acesta din urmă va dobândi
un drept de creanţă împotriva averii debitorului, drept născut după deschiderea procedurii
insolvenţei şi care va fi supus regimului juridic al creanţelor curente, stabilit de art. 102 alin. 6 din
Legea nr. 85/2014; plata acestei creanţe ar urma să se efectueze din sumele de bani aflate la
dispoziţia debitorului în perioada de observaţie pentru plata creanţelor curente, deşi achitarea unei
astfel de creanţe nu se încadrează în mod clar în categoria actelor şi operaţiunilor business as usual.
Într-o astfel de tranzacţie, debitorul va fi întotdeauna de rea-credinţă, astfel că va fi ţinut să
plătească terţului cocontractant şi fructele generate de bunul care face obiectul prestaţiei terţului
127
cocontractant: fructele percepute sau pe care ar fi trebuit să le perceapă. În schimb, calificarea
poziţiei subiective a terţului cocontractant faţă de tranzacţie, ca fiind de bună sau de rea credinţă va
determina şi întinderea obligaţiei terţului cocontractant faţă de averea debitorului.
În măsura în care terţul cocontractant va fi constituit o cauză de preferinţă asupra bunului ce
a format prestaţia debitorului, în urma constatării nulităţii absolute a tranzacţiei efectuate cu
încălcarea art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, sub rezerva menţinerii actului subsecvent prin care
terţul cocontractant a constituit cauza de preferinţă, titularul cauzei de preferinţă (prin ipoteză, în
acest caz, de bună credinţă), va dobândi calitatea de creditor titular al unei creanţe care beneficiază
de o cauză de preferinţă asupra bunului reîntors în averea debitorului. În acest context, se pune
întrebarea dacă şi în ce modalitate o atare cauză de preferinţă mai poate fi făcută opozabilă
creditorilor din cadrul procedurii, respectiv dacă art. 88 din Legea nr. 85/2014 ar împiedica
realizarea publicităţii unei astfel de cauze de preferinţă. Interpretarea literală a dispoziţiilor art. 88
din Legea nr. 85/2014 (pe care o susţin, în acest caz, fără rezerve) conduce la concluzia că aceste
dispoziţii legale împiedică doar realizarea formalităţilor de publicitate pentru cauzele de preferinţă
constituite anterior deschiderii procedurii, fără a reglementa în vreun fel publicitatea cauzelor de
preferinţă constituite după deschiderea procedurii, cu consecinţa admisibilităţii înscrierii cauzei de
preferinţă în favoarea titularului acesteia în registrele de publicitate corespunzătoare, fapt care va
face cauza de preferinţă respectivă opozabilă creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura
insolvenţei debitorului respectiv. Dispoziţiile NCC mai sus citate apar, astfel, perfect compatibile
cu prevederile Legii insolvenţei şi îşi vor produce efectele fără vreo limitare datorată specificului
procedurii concursuale şi colective.

4.6.2. Business as usual / The ordinary course of business

Art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 prevede trei excepţii de la regula nulităţii absolute a
actelor, operaţiunilor şi plăţilor efectuate de debitor după deschiderea procedurii insolvenţei:
situaţiile prevăzute de art. 87 din Legea nr. 85/2014, respectiv cele autorizate de judecătorul sindic
şi cele avizate de administratorul judiciar.
Art. 87 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 permite debitorului să continue desfăşurarea activităţilor
curente şi să efectueze plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de
exercitare a activităţii curente, după cum urmează:
„a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de
reorganizare, în sensul art. 67 alin. (1) lit. g), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare;
b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de
administrare.”.

128
 Urmând recomandările UNCITRAL din Ghidul legislativ privind legea insolvenţei110
legiuitorul român a definit prin art. 5 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2014 activităţile curente drept
„acele activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii şi operaţiuni financiare, propuse a fi
efectuate de debitor în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare, în cursul normal al
activităţii sale, cum ar fi:
„a) continuarea activităţilor contractate şi încheierea de noi contracte, conform obiectului de
activitate;
b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora;
c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente. 111”.
Dispoziţiile din partea introductivă a art. 87 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, deşi operează o
distincţie între desfăşurarea activităţilor curente şi efectuarea de plăţi către creditorii cunoscuţi, care
se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, descriu cele două laturi ale
business as usual: operaţiunile materiale specifice activităţii debitorului şi plăţile efectuate de
debitor în cadrul activităţii sale. Chiar dacă, potrivit dispoziţiilor art. 87 alin.1 din Legea nr. 85/2014
mai sus citate plăţile ar putea fi efectuate doar către creditorii „cunoscuţi”, art. 5 alin. 1 pct. 2 lit. a
din Legea nr. 85/2014 permite debitorului să încheie contracte noi după momentul deschiderii
procedurii, fapt care extinde categoria creditorilor „cunoscuţi” şi la partenerii contractuali din
raporturile încheiate după momentul deschiderii procedurii.
În absenţa unei definiţii a capitalului de lucru în Legea nr. 85/2014, sensul acestui termen
este cel utilizat în doctrina economică: diferenţa dintre activele circulante şi datoriile curente ale
societăţii, fiind un indicator al capacităţii debitorului de a-şi achita datoriile curente ajunse la
scadenţă. Finanţarea capitalului de lucru în limitele curente are drept scop, deci, asigurarea
lichidităţilor necesare pentru desfăşurarea activităţii curente şi pentru achitarea datoriilor curente.
Chiar dacă şi finanţările acordate debitorului în condiţiile art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 au ca
finalitate desfăşurarea activităţii curente, legiuitorul pare să fi operat o distincţie între finanţarea
capitalului de lucru în condiţiile aliniatului 1 şi finanţarea reglementată de aliniatul 4 cel puţin din
perspectiva condiţiilor de aprobare.
În conformitate cu art. 5, alin. 1, pct. 66 din Legea nr. 85/2014, „supravegherea exercitată de
administratorul judiciar, în condiţiile în care nu s-a ridicat dreptul de administrare al debitorului,

110
UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, C. Use and disposal of assets 2. Assets of the Insolvency Estate,
disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf,
accesat la 2 iulie 2020.
111
Deşi conform art. 342 alin. 1, Legea nr. 85/2014 se completează, în măsura compatibilităţii, cu Codul civil, legiuitorul
a optat, pentru a defini activităţile curente, la noţiunile şi la terminologia din Codul fiscal; conform art. 67 alin. 1 din
Codul fiscal, veniturile din activităţi independente includ veniturile din activităţi de producţie, comerţ, prestări de
servicii. Această abordare este cu atât mai lipsită de omogenitate cu cât Codul civil a eliminat dihotomia legală civil vs.
comercial, optând pentru definirea profesionistului drept persoana care exercită sistematic o activitate organizată ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un
scop lucrativ.
129
constă în analiza permanentă a activităţii acestuia, avizarea prealabilă atât a măsurilor care implică
patrimonial debitorul, cât şi a celor menite să conducă la restructurarea/ reorganizarea acestuia şi
urmărirea operaţiunilor efectuate în baza avizului prealabil. Avizarea se efectuează având la bază o
raportare întocmită de către administratorul special, care menţionează şi faptul că au fost verificate
şi că sunt îndeplinite condiţiile privind realitatea şi oportunitatea operaţiunilor juridice supuse
avizării. Supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului se face prin avizul
prealabil acordat cel puţin cu privire la următoarele operaţiuni:
a) plăţile, atât prin contul bancar, cât şi prin casierie; aceasta se poate realiza fie prin avizarea
fiecărei plăţi, fie prin instrucţiuni generale cu privire la efectuarea plăţilor;
b) încheierea contractelor în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare;
c) operaţiunile juridice în litigiile în care este implicat debitorul, avizarea măsurilor propuse
privind recuperarea creanţelor;
d) operaţiunile care implică diminuarea patrimoniului, precum casări, reevaluări etc.;
…
i) înstrăinarea de active imobilizate din patrimoniul societăţii la care debitorul deţine
participaţii sau grevarea de sarcini ale acestora - este necesară, pe lângă avizul administratorului
judiciar, şi parcurgerea procedurii prevăzute la art. 87 alin. (2) şi (3)”.
Din perspectiva creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă,
desfăşurarea de către debitor a activităţii sale curente ar putea aduce atingere drepturilor lor, în
măsura în care business as usual implică utilizarea şi/sau consumul bunurilor asupra cărora poartă
garanţia. Aşa cum am arătat supra la 2.3.3, în măsura în care garanţia poartă asupra unei
universalităţi de bunuri (materii prime, produse finite în stocuri), mai ales atunci când această
universalitate nu s-a „cristalizat”, debitorul, în desfăşurarea activităţii sale curente, poate dispune
liber de bunurile care compun universalitatea, cauza de preferinţă urmând a greva bunurile rezultate
din încorporarea, transformarea sau înstrăinarea bunurilor care compuneau iniţial universalitatea.
Pentru situaţia în care garanţia grevează sume de bani aflate în patrimoniul debitorului, în
măsura în care nu sunt distribuite către creditorul titular în condiţiile art. 75 alin. 7 (sau 8) din Legea
nr. 85/2014, administratorul judiciar le poate utiliza pentru asigurarea resurselor în vederea
continuării activităţii curente a debitorului în perioada de observaţie cu acordul creditorului titular
al garanţiei în condiţiile art. 75 alin. 9 din Legea nr. 85/2014. În cazul refuzului acestui acord,
judecătorul-sindic poate autoriza folosirea acestor sume de bani, cu acordarea în beneficiul
creditorului titular al garanţiei a protecţiei corespunzătoare, conform prevederilor art. 87 alin. (3)
din acelaşi act normativ.
În măsura în care cauza de preferinţă grevează bunuri individual determinate, în principiu,
exercitarea prerogativei de dispoziţie asupra acestor bunuri nu ar putea fi încadrată în categoria
operaţiunilor aferente business as usual. Cu toate acestea, în măsura în care producerea / construirea
130
şi vânzarea bunurilor individual determinate respective reprezintă obiectul comerţului debitorului,
desfăşurarea comerţului debitorului presupune chiar vânzarea acestora în vederea obţinerii profitului
necesar, între altele, plăţii creanţelor împotriva averii debitorului 112.
În toate situaţiile în care bunul mobil grevat / bunurile mobile grevate este / sunt înstrăinat/e
în cursul activităţii obişnuite a debitorului, garanţia se va strămuta ope legis asupra sumei de bani /
bunului primit/e de debitor în schimb, conform art. 2393 alin. 2 NCC. În schimb, dacă bunul grevat
înstrăinat în cursul activităţii obişnuite a debitorului este un bun imobil, art. 2360 NCC permite
creditorului să urmărească bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ţine seama de drepturile reale
constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale.
În măsura în care, însă, garanţia grevează creanţe, utilizarea sumelor de bani încasate din
realizarea drepturilor de creanţă cedate cu titlu de garanţie / ipotecate nu poate fi calificată drept
business as usual decât în măsura în care garanţia grevează doar sumele care ar reveni debitorului
cu titlu de profit. În cazul contrar, în care creanţele, în integralitatea lor, sunt grevate de cauza de
preferinţă, utilizarea sumelor de bani respective pentru desfăşurarea activităţii debitorului în limitele
uzuale necesită fie acordul expres al creditorului titular al cauzei de preferinţă, fie acordarea către
creditorul garantat fie a unei protecţii corespunzătoare a creanţei sale, în condiţiile mai sus analizate
ale art. 78 din Legea nr. 85/2014, fie a dreptului de a beneficia de distribuiri de sume în condiţiile
art. 159 alin. (1) pct. 3 şi art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, dacă nu poate beneficia de o protecţie
corespunzătoare a creanţei, astfel cum rezultă din prevederile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014.
Art. 87 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 reglementează doar regimul juridic al actelor şi
operaţiunilor efectuate de către debitor, fără a conţine prevederi exprese în ceea ce priveşte actele şi
operaţiunile prin care administratorul judiciar conduce activitatea debitorului, dacă debitorului i s-a
ridicat dreptul de administrare. În schimb, art. 84 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 prevede că
„administratorul special desemnat într-o procedură de insolvenţă răspunde pentru încălcarea
dispoziţiilor art. 87, judecătorul-sindic, la cererea administratorului judiciar, a adunării creditorilor,
formulată de preşedintele comitetului creditorilor sau de un alt creditor desemnat de aceasta, sau la
cererea creditorului ce deţine 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală, putând dispune
ca o parte din pasivul astfel produs să fie suportat de către administratorul special, fără să depăşească
prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu actele sau operaţiunile astfel desfăşurate.”. Din
coroborarea primelor două aliniate ale art. 84 din Legea nr. 85/2014 pare să rezulte că sancţiunea

112
E.g. dacă activitatea debitorului în insolvenţă este specifică unei întreprinderi de construcţii, iar debitorul construieşte
un bloc de apartamente pe un teren ipotecat în favoarea unui creditor, dreptul de ipotecă se va extinde, ope legis şi asupra
construcţiei. Vânzarea apartamentelor construite reprezintă exact obiectul de activitate al debitorului; în măsura în care
art. 87 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 este interpretat în sensul că restrânge dreptul debitorului de a dispune de
apartamentele construite, grevate de dreptul de ipotecă, urmarea va fi împiedicarea exercitării de către debitor a
comerţului său, cu consecinţa (inevitabilă) a falimentului. Simplul fapt că bunurile din acest exemplu sunt bunuri
individual determinate (şi au o valoare economică considerabilă) nu ar trebui să influenţeze calificarea juridică a
operaţiunii.
131
nulităţii intervine doar atunci când actele şi / sau operaţiunile şi / sau plăţile care încalcă dispoziţiile
art. 87 din Legea nr. 85/2014 sunt efectuate de către debitor, nu şi atunci când acestea sunt efectuate
de administratorul judiciar, acesta din urmă putând cel mult fi obligat la suportarea prejudiciului
cauzat de actele / operaţiunile / plăţile respective. Apreciez că o astfel de interpretare nu poate fi
primită. Nulitatea reprezintă, conform art. 1246 NCC, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea
condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea unui act juridic. Efectuarea unui act / unei operaţiuni
/ unei plăţi de către administratorul judiciar nu reprezintă o condiţie de validitate a actului respectiv
/ operaţiunii respective / plăţii respective, iar art. 84 alin. 1 coroborat cu art. 87 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 nu sancţionează cu nulitatea actul / operaţiunea / plata pentru că aceasta nu ar fi efectuat /
efectuată de către administratorul judiciar, ci pentru că excede activităţii activităţilor curente ,
respectiv nu se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente. Prin urmare,
aplicând principiul ubi eadem legis ratio, ibi eadem legis dispositio, sancţiunea care intervine atunci
când un act / o operaţiune / o plată este efectuat / efectuată de către administratorul judiciar cu
încălcarea art. 87 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 trebuie să fie identică cu sancţiunea care intervine
atunci când un atare act / o atare operaţiune / o atare plată este efectuat / efectuată de către debitorul
căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare încalcă aceleaşi dispoziţii ale art. 87 alin. 1 din Legea
nr. 85/2014: nulitatea. Faptul că administratorul judiciar va fi obligat şi la acoperirea prejudiciului
cauzat prin efectuarea actului respectiv / operaţiunii respective / plăţii respective reprezintă doar o
aplicaţie a principiului răspunderii civile delictuale; din perspectiva creditorilor îndreptăţiţi să
participe la procedură, actul / operaţiunea / plata reprezintă un res inter alios acta.
Un alt argument care susţine concluzia că sancţiunea în situaţia mai sus analizată este
nulitatea are în vedere faptul că conducerea activităţii debitorului reprezintă o sumă de decizii de
afaceri, care, desigur, în contextul art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, pot fi verificate, din
perspectiva oportunităţii, de către creditori, prin organele acestora, însă, totodată, aceste decizii de
afaceri intră în sfera controlului de legalitate al judecătorului sindic. Eventuala încălcare a art. 87
alin. 1 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o chestiune de legalitate şi nu de oportunitate, iar controlul
exercitat de judecătorul sindic va stabili conformitatea sau, dimpotrivă, lipsa de conformitate a
actului / operaţiunii / plăţii cu cerinţele art. 87, alin. 1 din Legea nr. 85/2014; în ultima ipoteză,
judecătorul sindic va constata nulitatea actului / operaţiunii / plăţii.
Mai mult, art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 sancţionează cu nulitatea actele / operaţiunile
/ plăţile care nu se încadrează în cazurile prevăzute la art. 87 din Legea nr. 85/2014, respectiv cele
care nu sunt autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de către administratorul judiciar. Încălcarea
condiţiilor prevăzute de art. 87 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o ipoteză distinctă de ipoteza
neavizării unui act de către administratorul judiciar; neavizarea atrage nulitatea actelor încheiate de
către debitorul căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare, deci nu acoperă situaţia în care actul /

132
operaţiunea / plata este efectuat / efectuată de administratorul judiciar în mod direct, când debitorului
i-a fost ridicat dreptul de administrare.
În fine, art. 84 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 reglementează un caz special de răspundere a
practicianului în insolvenţă prin raportare la norma generală în materie, art. 182 din Legea nr.
85/2014, fără a exclude sancţiunea civilă a nulităţii actului / operaţiunii / plăţii efectuat / efectuate
cu încălcarea legii.
Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei propune două modele de protecţie a
intereselor creditorilor pentru situaţia angajării răspunderii practicianului în insolvenţă: o asigurare
de răspundere profesională, respectiv o garanţie lichidă (sau o combinaţie a acestor instrumente).
Legiuitorul român a optat pentru prima variantă.

4.6.3. Propunerile de înstrăinare a bunurilor din averea debitorului grevate de cauze de

preferinţă

Cu excepţia situaţiei în care înstrăinarea bunurilor din averea debitorului grevate de cauze de
preferinţă reprezintă chiar obiectul de activitate al debitorului, actele, operaţiunile şi plăţile care
presupun o atare înstrăinare depăşesc condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente.
În conformitate cu art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, aceste acte, operaţiuni şi plăţi „vor
putea fi autorizate în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va
convoca o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii
administratorului special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia. În cazul în care
o anumită operaţiune care excedează activităţii curente este recomandată de către administratorul
judiciar, iar propunerea este aprobată de către comitetul creditorilor, aceasta va fi îndeplinită
obligatoriu de administratorul special. În cazul în care activitatea este condusă de către
administratorul judiciar, operaţiunea va fi efectuată de către acesta cu aprobarea comitetului
creditorilor, fără a fi necesară cererea administratorului special.”. Aceste prevederi reglementează
toate actele, operaţiunile şi plăţile care ies din sfera activităţii curente a debitorului, astfel încât sunt
aplicabile şi actelor, operaţiunilor şi plăţilor care presupun înstrăinarea bunurilor din averea
debitorului grevate de cauze de preferinţă. Pentru legalitatea acestor din urmă acte, operaţiuni şi
plăţi, condiţiilor procedurale reglementate de art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 li se adaugă şi
condiţiile de drept material prevăzute de art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014: protecţia
corespunzătoare a creanţei sale, potrivit prevederilor art. 78 din Legea nr. 85/2014 sau, dacă
creditorul titular nu poate beneficia de o protecţie corespunzătoare a creanţei, dreptul de a beneficia
de distribuiri de sume în condiţiile art. 159 alin. (1) pct. 3 şi art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014.
Spre deosebire de situaţia în care creditorul titular al cauzei de preferinţă solicită ridicarea
suspendării prevăzute de art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, în situaţia în care administratorul
133
special sau, după caz, administratorul judiciar propune înstrăinarea unui bun grevat de o cauză de
preferinţă nu este necesară verificarea condiţiilor prevăzute de art. 78 alin. 1 din Legea nr. 85/2014;
art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 elimină verificarea de către judecătorul sindic a condiţiilor de
oportunitate referitoare la potenţiala relevanţă a bunului grevat de cauza de preferinţă pentru reuşita
unui plan de reorganizare sau la eventuala diminuare a bunurilor rămase într-un subansamblu
funcţional din care se desprinde bunul grevat de cauza de preferinţă. Desigur, din perspectiva
creditorului garantat, înstrăinarea bunului grevat de cauza de preferinţă reprezintă o situaţie evidentă
în care creanţa sa garantată nu beneficiază de o protecţie corespunzătoare, rămânând lipsită de chiar
obiectul garanţiei.
Dat fiind faptul că lipsa protecţiei corespunzătoare constă în chiar deprivarea creditorului
garantat de obiectul garanţiei, se impune analiza gradului de adecvare a fiecăreia dintre soluţiile
propuse de art. 78 din Legea nr. 85/2014 la situaţia creditorului a cărui garanţie este înstrăinată.
Art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 trimite în mod nediscriminatoriu la toate formele de
protecţie a creanţei garantate enumerate exemplificativ de art. 78 alin. 2 din acelaşi act normativ.
Mai mult, art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 permite cumularea măsurilor de protecţie a creanţei
garantate.
Desigur, în ipoteza în care creditorul titular al creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă
îşi dă acordul pentru înstrăinarea bunului obiect al garanţiei sale şi este de acord cu măsura sau
măsurile de acordare a protecţiei corespunzătoare propuse de administratorul special şi autorizate de
administratorul judiciar / propuse de administratorul judiciar, aprobate de comitetul creditorilor,
între participanţii la procedură intervine un acord de voinţe care conferă întregii operaţiuni natura
unui contract multilateral care, fiind o chestiune de oportunitate, nu este supus controlului de
legalitate al judecătorului sindic, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 45 alin. 2 din Legea nr.
85/2014. Cu toate acestea, în măsura în care una dintre „părţile” acestui „contract multilateral” nu
şi-ar executa „obligaţile” asumate prin acordul de voinţe, apreciez că judecătorul sindic este
competent să soluţioneze eventualele cereri având ca obiect realizarea drepturilor „părţilor
contractului multilateral”. Din perspectivă procedurală, apreciez că toate măsurile din acordul
părţilor trebuie să fie aduse la îndeplinire de către debitorul căruia nu i s-a ridicat dreptul de
administrare sau, după caz, de către administratorul judiciar (inclusiv în cazul în care debitorul căruia
nu i s-a ridicat dreptul de administrare refuză să aducă la îndeplinire obligaţiile sale). Participanţii
la procedură care apreciază că le sunt afectate drepturile de decizia comitetului creditorilor de
aprobare a solicitării administratorului special avizate de administratorul judiciar / a solicitării
administratorului o pot ataca în condiţiile art. 51 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, eventualele măsuri
ale administratorului judiciar pot fi contestate suplimentar, din perspectiva conţinutului lor concret,
în condiţiile art. 59 alin. 5-6 din Legea nr. 85/2014. În toate situaţiile, controlul judecătorului sindic
este limitat la legalitatea demersurilor comitetului creditorilor, respectiv la legalitatea măsurilor
134
administratorului judiciar. Singurul for care poate controla oportunitatea măsurilor arătate anterior
este adunarea creditorilor, conform art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014.
În situaţia în care demersul de înstrăinare a bunului grevat de o cauză de preferinţă propus
de debitorul căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare şi avizat de administratorul judiciar /
propus de administratorul judiciar este aprobat de comitetul creditorilor, dar creditorul titular al
creanţei care beneficiază de o cauză de preferinţă nu este de acord, fie cu măsura aprobată de
comitetul creditorilor, fie cu măsura de protecţie propusă de debitor sau de administratorul judiciar,
creditorul garantat poate ataca decizia comitetului creditorilor în condiţiile art. 51 alin. 6 din Legea
nr. 85/2014, respectiv poate ataca avizul (ca măsură) administratorul judiciar în ceea ce priveşte
măsura de protecţie propusă de debitor, în condiţiile art. 59 alin. 5-6 din Legea nr. 85/2014. În mod
similar, dacă dreptul de administrare al debitorului a fost ridicat, iar propunerea de acordare a
protecţiei corespunzătoare este formulată de administratorul judiciar, aceasta poate fi atacată de
creditorul garantat în aceleaşi condiţii prevăzute de art. 59 alin. 5-6 din Legea nr. 85/2014.
O situaţie atipică este aceea în care, deşi propunerea debitorului căruia nu i s-a ridicat dreptul
de administrare a fost avizată de administratorul judiciar şi creditorul este de acord cu măsura de
protecţie propusă de debitor sau de administratorul judiciar, comitetul creditorilor nu aprobă această
propunere. Nici debitorul şi nici administratorul judiciar nu pot ataca decizia comitetului creditorilor,
art. 51 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 nerecunoscându-le legitimarea procesuală necesară în acest
scop, aceasta fiind rezervată creditorilor. Chiar dacă între creditorul garantat şi debitor, reprezentat
de administratorul special, s-ar încheia o tranzacţie cu avizul administratorul judiciar, având ca
obiect acordul de voinţe mai sus arătat, apreciez că judecătorul sindic nu ar putea să o confirme în
condiţiile art. 58 alin. 1 lit. m din Legea nr. 85/2014 în absenţa unei aprobări a comitetului
creditorilor. Controlul judecătorului sindic rămâne limitat la legalitatea actelor administratorului
judiciar, în condiţiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, neputând fi extins asupra oportunităţii
măsurilor practicianului în insolvenţă. Mai mult, absenţa acordului comitetului creditorilor
reprezintă neîndeplinirea unei condiţii de legalitate a tranzacţiei dintre debitor şi creditorul garantat,
pe deplin cenzurabilă de către judecătorul sindic.
Art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 rezervă prerogativa aprobării propunerii de înstrăinare
a bunurilor grevate de garanţii comitetului creditorilor. În practică, însă, în numeroase situaţii, nu se
constituie un comitet al creditorilor, fie pentru că judecătorul sindic nu consideră necesară
constituirea unui comitet al creditorilor, în condiţiile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, fie pentru
că atât judecătorul sindic omite desemnarea acestui comitet, iar Legea nr. 84/2014 nu prevede nicio
sancţiune pentru o atare omisiune, cât şi creditorii omit desemnarea acestui organ al procedurii. În
acest caz, în conformitate cu prevederile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, atribuţiile comitetului
creditorilor, inclusiv cea de aprobare a propunerii de înstrăinare a unui bun grevat de o cauză de
preferinţă, vor fi exercitate de către adunarea creditorilor.
135
 Deşi Legea nr. 85/2014 nu reglementează acest aspect, apreciez că, pentru identitate de
raţiune, adunarea creditorilor va decide asupra propunerii de înstrăinare a unui bun grevat de o cauză
de preferinţă şi atunci când în comitetul creditorilor nu se poate lua o decizie asupra propunerii (e.g.
creditorul garantat face parte din comitetul creditorilor şi se abţine de la vot, iar restul membrilor
comitetului votează în favoarea şi, respectiv, împotriva propunerii în proporţii egale).
Spre deosebire de votul în comitetul creditorilor, care conduce la luarea unei decizii cu
majoritatea simplă a voturilor membrilor săi, conform art. 51 alin. 4 din Legea nr. 85/2014,
„şedinţele adunării creditorilor au loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din
valoarea totală a creanţelor cu drept de vot asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor
se adoptă cu votul favorabil manifestat expres al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor
prezente cu drept de vot.”, aşa cum rezultă din prevederile art. 49 alin. 1 din acelaşi act normativ.
Mai mult, în comitetul creditorilor „dacă un membru al comitetului creditorilor se află, din cauza
interesului propriu, în conflict de interese cu interesul concursual al creditorilor participanţi la
procedură, acesta se va abţine de la vot, sub sancţiunea anulării deciziei comitetului creditorilor,
dacă fără votul său nu s-ar fi întrunit majoritatea cerută.”, aşa cum prevede în mod expres art. 51
alin. 5 din Legea nr. 85/2014, care, în continuare, permite inclusiv antrenarea răspunderii
creditorului interesat care nu s-a abţinut de la vot pentru prejudiciile aduse averii debitorului prin
aplicarea deciziei luate cu votul său. O atare restricţie nu este impusă, însă, creditorului interesat
care îşi exprimă votul în cadrul adunării creditorilor, iar în măsura în care creditorul interesat (în
ipoteza analizată creditorul garantat) deţine şi o creanţă cu o pondere semnificativă în cadrul
creanţelor cu drept de vot, votul său în adunarea creditorilor ar avea o greutate mai mare decât în
cadrul şedinţei comitetului creditorilor, unde fiecare membru are un vot egal cu cel al celorlalţi
membri. Prin urmare, soarta votului asupra propunerii de înstrăinare a unui bun grevat depinde în
mod substanţial de organul colegial al procedurii care decide asupra propunerii, iar calitatea
creditorului titular al creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă asupra bunului propus spre
înstrăinare de membru al comitetului creditorilor poate influenţa semnificativ decizia asupra
propunerii, în pofida obligaţiei acestui creditor de a se abţine de la votul asupra acestei propuneri.
Legea nr. 85/2014 nu conţine nicio prevedere care să reglementeze modalitatea de luare a
deciziei asupra formei optime de acordare a protecţiei corespunzătoare: cine ia această decizie, care
este procedura de urmat pentru determinarea formei optime de protecţie, respectiv dacă o atare
decizie poate fi contestată.
Din analiza dispoziţiilor art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 rezultă că debitorul sau
administratorul judiciar propun măsura sau măsurile de acordare a protecţiei corespunzătoare, însă
procedura de soluţionare a cererii de ridicare a suspendării este întotdeauna judiciară, iar propunerea
formulată de debitor sau de administratorul judiciar are natura unei apărări în cadrul procedurii
judiciare respective, în cadrul căreia decizia asupra ridicării suspendării aparţine întotdeauna
136
judecătorului (sindic sau completului de apel). Procedura aprobării prevăzută de art. 87 alin. 3 din
Legea nr. 85/2014 nu presupune intervenţia judecătorului sindic. Art. 87 alin. 2 din Legea nr.
85/2014 conferă comitetului creditorilor prerogativa de decizie asupra propunerii debitorului căruia
nu i s-a ridicat dreptul de administrare sau a administratorului judiciar de înstrăinare a bunului grevat
de garanţie, fără a menţiona cine deţine prerogativa de a decide asupra formei de protecţie ce
urmează a fi acordată creditorului. În tăcerea legii şi reţinând că intervenţia judecătorului sindic în
cadrul procedurii este şi trebuie să rămână limitată la aspecte de legalitate, apreciez că tot comitetul
creditorilor va decide şi asupra formei optime de protecţie ce va fi acordată creditorului garantat în
cazul în care se aprobă propunerea de înstrăinare. O atare decizie asupra propunerii de înstrăinare,
care va cuprinde şi măsura de protecţie a creanţei garantate, va putea fi atacată de către creditorul
garantat sau de către orice alt creditor cu contestaţie în condiţiile art. 51 alin. 6 din Legea nr. 85/2014,
însă nu şi de către debitor sau de către administratorul judiciar; pe de o parte, art. 51 alin. 6 din Legea
nr. 85/2014 nu le recunoaşte calitatea procesuală activă necesară în acest sens, iar pe de altă parte
art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 prevede că propunerea aprobată de comitetul creditorilor devine
obligatorie pentru debitorul căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare, prin administratorul
special, respectiv va fi adusă la îndeplinire de către administratorul judiciar, dacă el conduce afacerea
debitorului.
Din perspectiva aplicabilităţii formelor de protecţie corespunzătoare prevăzute de art. 78 alin.
2 din Legea nr. 85/2014, apreciez că, în ipoteza aprobării înstrăinării unui bun grevat de o cauză de
preferinţă, singura formă de protecţie corespunzătoare este novaţia obligaţiei de garanţie prin
constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanţiei
cu un alt obiect. Înstrăinarea bunului respectiv conduce la ieşirea acestuia din patrimoniul
debitorului, liber de sarcini (după cum se va arăta mai jos), iar sumele de bani sau orice alt
contraechivalent care va intra în patrimoniul debitorului în schimbul bunului înstrăinat urmează a fi
folosite de către debitor pentru desfăşurarea activităţii curente. În această situaţie nu se poate discuta
despre o eventuală depreciere a valorii obiectului garanţiei sau despre necesitatea acoperirii valorii
accesoriilor creanţei garantate.
Astfel cum rezultă din art. 87 alin. 3 lit. b din Legea nr. 85/2014, atunci când creanţa garantată
nu poate beneficia de o protecţie corespunzătoare, creditorul titular are dreptul de a beneficia de
distribuiri de sume în condiţiile art. 159 alin. (1) pct. 3 şi art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014.
Art. 159 alin 1 din Legea nr. 85/2014 reglementează distribuirea sumelor obţinute din
vânzarea bunurilor sau drepturilor din averea debitorului grevate de cauze de preferinţă, stabilind
ordinea de prioritate a beneficiarilor distribuirilor: în primul rând (pct. 1) cheltuielile de procedură,
în al doilea rând (pct. 2) creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă născute în timpul
procedurii de insolvenţă şi, în fine, (pct. 3) creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de
preferinţă.
137
 Art. 161 din Legea nr. 85/2014 reglementează ordinea de plată a creanţelor în faliment,
prevăzând la pct. 1 cheltuielile de procedură.
Din redactarea art. 87 alin. 3 lit. b din Legea nr. 85/2014 nu rezultă care ar fi bunurile grevate
de o cauză de preferinţă vândute şi nici care ar fi sursa sumelor de distribuit în condiţiile falimentului
la care se referă. În pofida ambiguităţii redactării sale, art. 87 alin. 3 pct. b din Legea nr. 85/2014
pare totuşi să instituie în favoarea creditorului garantat (care nu poate beneficia de o protecţie
corespunzătoare a creanţei sale într-una dintre formele reglementate de art. 78 din acelaşi act
normativ) un drept la distribuiri în alte condiţii decât cele de care ar beneficia dacă creanţa sa ar fi
una chirografară.
În mod sigur, art. 87 alin. 3 lit. b din Legea nr. 85/2014 nu permite creditorului garantat să
beneficieze de distribuirea integrală a sumelor obţinute din vânzarea bunului grevat în favoarea sa
la propunerea debitorului sau a administratorului judiciar, deoarece o atare interpretare ar goli de
conţinut art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014. În situaţia în care, însă, sumele de bani obţinute din
vânzarea bunului grevat nu ar fi necesare în întregime debitorului pentru continuarea activităţii sale,
excedentul trebuie distribuit creditorului garantat.
Este însă un creditor garantat care nu poate beneficia de o protecţie corespunzătoare a
creanţei sale într-una dintre formele reglementate de art. 78 din Legea nr. 85/2014 îndreptăţit să
beneficieze de distribuiri dacă sumele provin din valorificarea altor bunuri, grevate de cauze de
preferinţă în favoarea altor creditori ? Dacă da, în ce limite ? Art. 87 alin. 3 lit. b din Legea nr.
85/2014 face o distincţie între sursele distribuirii şi pare a îl plasa pe creditorul a cărui creanţă
garantată este lipsită de protecţie corespunzătoare pe picior de egalitate cu ceilalţi creditori garantaţi
când vine vorba despre distribuiri ale sumelor rezultate din valorificarea bunurilor grevate pentru
garantarea creanţelor acestora din urmă. Din păcate, însă, art. 87 alin. 3 lit. b din Legea nr. 85/2014
nu stabileşte niciun criteriu de distribuire (procentual sau de altă natură). În absenţa unui atare
criteriu, apreciez că această chestiune ar trebui tranşată tot de comitetul creditorilor, atunci când
aprobă propunerea de înstrăinare a bunului grevat de cauza de preferinţă, cel puţin pentru a evita
lăsarea acestei chestiuni la latitudinea administratorului judiciar şi pentru a evita contestaţiile
împotriva planurilor de distribuire.
În situaţia în care creditorului garantat care nu poate beneficia de o protecţie corespunzătoare
a creanţei sale într-una dintre formele reglementate de art. 78 din Legea nr. 85/2014 nu i se pot face
distribuiri în condiţiile art. 159 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 85/2014 (cel mai probabil pentru că nu
există în averea debitorului alte bunuri grevate de garanţii cu excepţia celui care a fost grevat de
garanţia sa), creanţa sa va beneficia de distribuiri odată cu cheltuielile de procedură, având
prioritatea maximă în ierarhia prevăzută de art. 161 din Legea nr. 85/2014. Din nou, Legea nr.
85/2014 nu stabileşte niciun criteriu de apreciere a întinderii distribuirii către creditorul respectiv.
Fiind vorba despre faliment, când, cel puţin în principiu, averea debitorului n-ar mai putea înregistra
138
venituri noi, apreciez că creanţa garantată va fi tratată ca orice altă cheltuială de procedură, urmând
a fi acoperită din sumele disponibile creditorilor negarantaţi, în acelaşi mod în care sunt efectuate
distribuiri pentru creanţele cu ordinea de preferinţă prevăzută de art. 161 pct. 1 din Legea nr.
85/2014, pro rata.
O altă chestiune care trebuie lămurită, din nou în absenţa unor prevederi exprese în
cuprinsul Legii nr. 85/2014, este aceea a naturii creanţei care beneficiază de o cauză de preferinţă în
urma (eventualei) înstrăinări a bunului grevat de cauza de preferinţă. De asemenea, această chestiune
antrenează şi întrebarea dacă bunul grevat de cauza de preferinţă, înstrăinat în condiţiile art. 87 alin.
3 din Legea nr. 85/2014, iese din patrimoniul debitorului liber de sarcini sau grevat de garanţia
analizată.
În conformitate cu prevederile art. 91 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, „(1) Bunurile înstrăinate
de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale prevăzute de
prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi
de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în
procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.”. Aceste prevederi din
dreptul pozitiv român dau expresie recomandărilor UNCITRAL nr. 52-62 din Ghidul legislativ
privind legea insolvenţei 113, care propun legiuitorilor să includă prevederi clare în ceea ce priveşte
prerogativele practicianului în insolvenţă în materia vânzării bunurilor din averea debitorului, atât
în cursul activităţii obişnuite a debitorului (business as usual), cât şi în cursul operaţiunilor care
exced acestei activităţi.
Art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 nu se conferă, însă, administratorului judiciar
prerogativa de înstrăinare a bunului grevat de o cauză de preferinţă, ci, în alin. 2 se referă la acte,
operaţiuni şi plăţi efectuate de debitor care exced activităţilor curente, propuse de administratorul
special şi avizate de administratorul judiciar sau, după caz, propuse de administratorul judiciar, în
ambele cazuri aprobate de comitetul creditorilor, iar în alin. 3 se referă la propunerile de înstrăinare
a bunurilor care sunt grevate de cauze de preferinţă.
Apreciez că ieşirea bunurilor grevate de preferinţă din averea debitorului în condiţiile art. 87
alin. 3 din Legea nr. 85/2014 nu poate atrage soluţii diferite în ceea ce priveşte „supravieţuirea”
cauzei de preferinţă în funcţie de persoana care încheie actul de întrăinare: debitorul, prin
administratorul special, sau administratorul judiciar. Deşi, în mod clar, o atare înstrăinare nu are
drept finalitate lichidarea averii debitorului pentru realizarea drepturilor creditorilor, pentru a fi
aplicabile prevederile art. 91 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 (care, în opinia mea, nici nu se aplică
înstrăinării efectuate în condiţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014), apreciez că ieşirea bunului

113
UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, C. Use and disposal of assets 2. Assets of the Insolvency Estate,
disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf,
accesat la 17 iulie 2020

139
grevat de cauza de preferinţă din averea debitorului în condiţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014
nu poate să aibă loc decât liber de cauza de preferinţă.
Argumentul principal în sprijinul acestei afirmaţii rezidă în chiar prevederile art. 87 alin. 3
din Legea nr. 85/2014, care stabilesc că creditorul titular al creanţei beneficiare a cauzei de preferinţă
este îndreptăţit la acordarea unei protecţii corespunzătoare. Or, dacă un astfel de bun ar fi înstrăinat
către un terţ cu menţinerea cauzei de preferinţă asupra bunului, acordarea protecţiei corespunzătoare
nu s-ar mai justifica, creditorul garantat putând să urmărească bunul în patrimoniul terţului (a
fortiori, terţul dobânditor ar deveni garant ipotecar, iar creditorul ar fi într-o situaţie mult mai
favorabilă decât cea în care se găsea înainte de înstrăinare, putând executa garanţia direct din mâinile
terţului, care, prin ipoteză, nu este supus procedurii insolvenţei, deci nu beneficiază de suspendarea
prevăzută de art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).
Un alt argument este de natură economică. Presupunând că un terţ ar accepta să dobândească
un bun grevat de o cauză de preferinţă, cel mai probabil preţul înstrăinării ar fi unul substanţial redus
faţă de valoarea de piaţă a bunului (negrevat) şi, pe cale de consecinţă, nu ar oferi debitorului
resursele lichide necesare continuării activităţii sale.
În concluzie, înstrăinarea bunului grevat de cauza de preferinţă în condiţiile art. 87 alin. 3
din Legea nr. 85/2014 are drept consecinţă ieşirea acestui bun din patrimoniul debitorului liber de
sarcini.
În măsura în care acordarea protecţiei corespunzătoare la care se referă art. 87 alin. 3 din
Legea nr. 85/2014 nu are loc sub forma novaţiei (eventual parţiale) a obligaţiei de garanţie prin
grevarea preţului în favoarea creditorului protejat, conform art. 78 alin. 2 lit. c din Legea nr. 85/2014,
suma de bani obţinută din înstrăinarea bunului = preţul înstrăinării va intra în patrimoniul
debitorului, în mod similar, liberă de orice cauză de preferinţă, iar debitorul va putea folosi această
sumă de bani în cursul activităţii sale obişnuite (business as usual). Argumentul este acelaşi cu cel
avansat mai sus, pentru a justifica ieşirea bunului grevat din patrimoniul debitorului. Ad absurdum,
dacă s-ar considera că preţul va fi grevat de vechea cauză de preferinţă, prin strămutarea garanţiei,
finalitatea art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 nu ar fi atinsă, iar creditorul s-ar afla în situaţia mai
favorabilă de a avea o garanţie lichidă în locul uneia care purta asupra unui bun.
Dacă răspunsul la cea de a doua întrebare din cele enunţate mai sus pare să fie unul facil, aşa
cum am arătat în aliniatele anterioare, prima întrebare, referitoare la categoria în care se va regăsi
creanţa creditorului beneficiar al cauzei de preferinţă după înstrăinare, necesită un răspuns mai
elaborat.
Problema înstrăinării unui bun grevat de o cauză de preferinţă în condiţiile art. 87 alin. 3 din
Legea nr. 85/2014 apare doar în perioada de observaţie, respectiv după deschiderea procedurii
insolvenţei şi până la momentul în care fie un plan de reorganizare este confirmat, fie debitorul intră
în faliment. Indiferent dacă dreptul creditorului titular al creanţei garantate este înscris doar în tabelul
140
preliminar sau este deja înscris în tabelul definitiv, creditorul garantat beneficiază de o creanţă care
face parte din categoria creanţelor garantate şi are drepturile corespunzătoare creditorilor din această
categorie de creanţe.
Ieşirea bunului grevat de cauza de preferinţă din averea debitorului în condiţiile art. 87 alin.
3 din Legea nr. 85/2014, liber de sarcini, aşa cum am arătat mai sus, reduce la zero 114 valoarea
garanţiei acestui creditor.
În măsura în care o atare diminuare a valorii obiectului garanţiei ar interveni în alte condiţii
decât cea prevăzută de art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, creanţa creditorului garantat ar fi
încadrată în categoria creanţelor chirografare 115. Aplicând principiul ubi eadem ratio ibi idem jus,
apreciez că, în principiu, şi în situaţia înstrăinării bunului asupra căruia poartă cauza de preferinţă în
timpul perioadei de observaţie creditorul garantat îşi pierde această calitate şi devine creditor
chirografar.
Faptul că o formă a protecţiei corespunzătoare (singura adecvată în opinia mea pentru situaţia
înstrăinării bunului grevat de garanţie) o constituie „novaţia obligaţiei de garanţie prin constituirea
unei garanţii suplimentare, reale sau personale ori prin substituirea obiectului garanţiei cu un alt
obiect” nu schimbă concluzia enunţată în aliniatul anterior. Novaţia are drept consecinţă, conform
art. 160 NCC, stingerea obligaţiei vechi şi înlocuirea ei cu una nouă. Cauza de preferinţă de care
beneficia creditorul anterior înstrăinării se stinge şi este înlocuită cu una nouă, constituită în timpul
procedurii, cu titlu de protecţie corespunzătoare. Pentru orice altă formă de protecţie
corespunzătoare în sensul art. 78 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 (plăţi periodice) sau pentru situaţia
în care creditorului respectiv îi este acordat beneficiul prevăzut de art. 87 alin. 3 lit. b din Legea nr.
85/2014, creditorul titular al creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă devine creditor
chirografar, cu toate consecinţele care decurg din această modificare a caracterului creanţei sale.
Din perspectiva redactării art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, apare necesară şi clarificarea
noţiunii de „înstrăinare”. Situaţia reglementată de art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 nu intră în
sfera de incidenţă a art. 2393 NCC, deoarece această din urmă normă reglementează situaţia în care
vânzarea unui bun mobil are loc în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează
bunuri de acelaşi fel. Or, prin ipoteză, art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 reglementează vânzarea
unui bun grevat de o cauză de preferinţă în afara cursului obişnuit al activităţii unei întreprinderi.
Aşa cum am arătat mai sus, consecinţa inaplicabilităţii art. 2393 alin. 2 NCC este drastică: cauza de

114
Pentru uşurinţa argumentării, am prezumat că creditorul garantat în discuţie este titularul unei creanţe care beneficiază
de o cauză de preferinţă asupra unui singur bun individual determinat.
115
E.g. decizia civilă nr. 3584/25 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 1583/1285/2012/a1, prin
care s-a respins recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 156/18 ianuarie 2013 pronunţate de Tribunalul Specializat
Cluj în acelaşi dosar. Atât judecătorul sindic, cât şi instanţa de recurs au reţinut că o garanţie reală mobiliară constituită
în condiţiile Legii nr. 99/1999 asupra soldului creditor al unui cont nu conferă creanţei a cărui restituire o garantează
caracterul de creanţă garantată dacă la momentul deschiderii procedurii soldului contului respectiv era nul. Decizia este
disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/589b25a4e49009e41c000386, accesat la 17 iulie 2020
141
preferinţă nu se strămută de drept asupra preţului bunului grevat înstrăinat, iar bunul grevat iese din
patrimoniul debitorului liber de orice sarcini.
„Înstrăinarea” la care se referă art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 include în mod sigur
vânzarea, însă, în opinia mea, nu se limitează la această operaţiune, regulile prevăzute de art. 87 alin.
3 din Legea nr. 85/2014 putând fi aplicate la fel de bine, conform principiului ubi eadem legis ratio,
ibi eadem legis dispositio, şi unui schimb sau unei dări în plată, ceea ce este esenţial fiind finalitatea
operaţiunii, de asigurare a continuării activităţii debitorului.
În schimb, regulile acestei înstrăinări nu sunt aplicabile situaţiei prevăzute de art. 39 alin. 6
din Legea nr. 85/2014, care vizează valorificarea de urgenţă de către administratorul judiciar /
lichidatorul judiciar a unor bunuri libere de sarcini din averea debitorului pentru acoperirea
cheltuielilor de procedură, oricând pe parcursul procedurii, în lipsă de lichidităţi în patrimoniul
debitorului. Oricum, situaţia la care se referă art. art. 39 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 nu se suprapune
nici temporal cu ipotezele art. 87 alin. 2 şi art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, deoarece
prerogativele conferite de art. 39 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 administratorului judiciar /
lichidatorului judiciar sunt limitate în timp de momentul desemnării comitetului creditorilor.
Ulterior acestui moment, valorificarea se va face cu acordul comitetului, potrivit prevederilor art. 87
alin. 2 din Legea nr. 85/2014.

4.7. Superprioritatea creditorilor care acordă debitorului credite în perioada de observaţie.

Crearea de garanţii noi în perioada de observaţie

Necesitatea finanţării activităţilor debitorului în perioada de observaţie este determinată, în

principal, de imperativul prezervării afacerii până la momentul confirmării unui plan de
reorganizare. Doar o afacere încă viabilă poate fi reorganizată. În subsidiar, menţinerea unei afaceri
funcţionale poate profita creditorilor şi în cazul falimentului debitorului, dat fiind faptul că vânzarea
afacerii ca atare (going concern) aduce, de regulă, beneficii superioare vânzării bunurilor din averea
debitorului în mod individual (piecemeal).
Aşa cum a reţinut şi UNCITRAL în Ghidul legislativ privind legea insolvenţei 116 creditorul
care acordă unui debitor faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei o finanţare pentru continuarea
activităţii curente îşi asumă un risc sporit faţă de creditorul care a acordat aceluiaşi debitor o
finanţare în perioada anterioară deschiderii procedurii. Prin urmare, pentru a atrage o astfel de
finanţare, debitorul trebuie să poată oferi creditorului dispus să îşi asume acest risc un beneficiu.
Cele două modele legislative de acordare a unui atare beneficiu sunt: fie acordarea unei priorităţi la

UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, D. Post commencement finance, Part two, II. Treatment of assets
116

on commencement of insolvency proceedings, disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-

documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, accesat la 17 iulie 2020.
142
restituire superioare creditorilor ale căror creanţe s-au născut anterior deschiderii procedurii, fie
acordarea de garanţii, prin crearea unor cauze de preferinţă, fie asupra bunurilor din averea
debitorului libere de sarcini la momentul deschiderii procedurii, fie asupra unor bunuri deja grevate,
în acest ultim caz legea stabilind şi rangul noii garanţii.
Fără a mai insista asupra necesităţii finanţării afacerii debitorului după momentul deschiderii
procedurii generale a insolvenţei, o atare finanţare poate îmbrăca, în general, două forme: creditul
comercial (sau creditul furnizor) şi, respectiv, creditul financiar.
Dintre cele două forme de creditare, Legea nr. 85/2014 a ales să ofere beneficiul arătat doar
creditului financiar 117.
Astfel, potrivit art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 „Finanţările acordate debitorului în
perioada de observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente, cu aprobarea adunării
creditorilor, beneficiază de prioritate la restituire, potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau,
după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2. Aceste finanţări se vor garanta, în principal, prin
afectarea unor bunuri sau drepturi care nu formează obiectul unor cauze de preferinţă, iar în
subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau drepturi disponibile, cu acordul creditorilor beneficiari
ai respectivelor cauze de preferinţă. În ipoteza în care acordul acestor creditori nu va fi obţinut,
prioritatea la restituire a acestor creanţe, prevăzută de art. 159 alin. (1) pct. 2, va diminua regimul de
îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor de preferinţă, proporţional, prin raportare la întreaga
valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferinţă. În cazul
inexistenţei sau al insuficienţei bunurilor care să fie grevate de cauze de preferinţă în favoarea
creditorilor ce acordă finanţare în perioada de observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente,
pentru partea negarantată a creanţei, aceştia vor beneficia de prioritate potrivit prevederilor art. 161
pct. 2.”.
Se remarcă faptul că deşi legiuitorul român a folosit termenul de „prioritate”, în realitate
beneficiul acordat creditorilor care acordă debitorului finanţare după momentul deschiderii
procedurii reprezintă o combinaţie a celor două metode: astfel, în măsura în care există bunuri libere
de sarcini, creditorul respectiv este îndreptăţit la constituirea în favoarea sa a unei cauze de preferinţă
asupra bunurilor libere de sarcini; subsecvent, dacă nu există bunuri libere de sarcini, cu acordul
creditorilor garantaţi ale căror creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii, creditorul finanţator
post commencement va beneficia de o cauză de preferinţă asupra bunurilor deja grevate; abia în
situaţia în care nu se obţine acordul creditorilor garantaţi pre commencement, beneficiul va îmbrăca
forma priorităţii la distribuire, diminuând gradul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor
de preferinţă constituite anterior deschiderii procedurii, proporţional, prin raportare la întreaga

117
Creditorilor care oferă credit comercial în cadrul unor raporturi juridice născute anterior deschiderii procedurii le pot
fi aplicate regulile referitoare la contractele în derulare, care vor fi analizate infra la 4.10. Creditorilor care încheie
raporturi juridice cu debitorul după momentul deschiderii procedurii şi oferă debitorului credit comercial în cadrul
acestor raporturi le sunt aplicabile prevederile art. 102 alin. 6 teza I din Legea nr. 85/2014.
143
valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferinţă. În fine, „în
cazul inexistenţei sau al insuficienţei bunurilor care să fie grevate de cauze de preferinţă în favoarea
creditorilor ce acordă finanţare în perioada de observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente,
pentru partea negarantată a creanţei, aceştia vor beneficia de prioritate potrivit prevederilor art. 161
pct. 2” din Legea nr. 85/2014.
Necesitatea finanţării afacerii debitorului după momentul deschiderii procedurii reprezintă,
întotdeauna, o chestiune de oportunitate. Spre deosebire de situaţia aprobării înstrăinării unui bun
grevat de o cauză de preferinţă anterioară deschiderii procedurii, care este prerogativa comitetului
creditorilor şi doar in extremis prerogativa adunării creditorilor, aprobarea unei finanţări după
momentul deschiderii procedurii insolvenţei este, aşa cum rezultă din prevederile art. 87 alin. 4 din
Legea nr. 85/2014, prerogativa exclusivă a adunării creditorilor. În măsura în care potenţialul
finanţator este un creditor deja îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei debitorului,
argumentele mai sus expuse în ceea ce priveşte lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze
situaţia conflictului de interese la adoptarea unei hotărâri a adunării creditorilor, după modelul
conflictului de interese la adoptarea deciziei comitetului creditorilor, îşi păstrează pe deplin
pertinenţa.
Finanţarea ulterioară deschiderii procedurii trebuie să aibă drept finalitate activităţile curente,
aşa cum sunt acestea definite de art. 5 pct. 2 din Legea nr. 85/2014.
Legea nr. 85/2014 nu defineşte „afectarea” bunurilor libere de sarcini, astfel încât sensul
acestui termen nu poate fi altul decât cel din limbajul comun, respectiv constituirea unei cauze de
preferinţă în favoarea finanţatorului post commencement în condiţiile Codului civil. În absenţa unor
dispoziţii derogatorii, apreciez că părţile contractului prin care se constituie cauza de preferinţă sunt
debitorul căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare, prin administratorul special, sau
administratorul judiciar (pentru situaţia în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare), pe
de o parte şi, respectiv, creditorul finanţator post commencement 118 pe de altă parte, aprobarea
adunării creditorilor fiind un act juridic condiţie pentru validitatea acestui contract.
Pentru situaţia în care bunul „afectat” nu este liber de sarcini, acordul creditorului care este
titularul unei cauze de preferinţă constituite anterior deschiderii procedurii reprezintă un act condiţie
suplimentar aprobării adunării creditorilor. În această ipoteză, realizarea acordului între debitor,
creditorul pre commencement şi creditorul finanţator post commencement va include şi stabilirea
rangului noii cauze de preferinţă. În lipsa unei menţiuni în acest sens, apreciez că rangul noii cauze
de preferinţă va fi inferior celei constituite anterior deschiderii procedurii.

118
Ca şi în cazul termenului cross-class cram-down, traducerea locuţiunii adjectivale post commencement din cadrul
sintagmei „creditor finanţator post commencement” se poate realiza doar printr-o parafrază: „creditor care acordă
finanţarea după momentul deschiderii procedurii”. Din aceleaşi raţiuni de simplitate şi concizie, precum şi pentru că
termenul post commencement este unul consacrat în terminologia internaţională a insolvenţei, l-am folosit ca atare
în lucrare, în limba engleză.
144
 În ipoteza neobţinerii acordului creditorului pre commencement 119 titular al cauzei de
preferinţă, creditorul finanţator post commencement va beneficia de prioritatea la restituire prevăzută
de art. 159 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, prin diminuarea regimul de îndestulare al creditorilor
beneficiari ai cauzelor de preferinţă, proporţional, prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau
drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferinţă. Rangul de prioritate al creditorului
finanţator post commencement va fi, deci, superior celui al creditorului garantat pre commencement
(prevăzut de art. 159, alin. 1, pct. 3 din Legea nr. 85/2014.), singura limitare fiind suportarea
proporţională de către toţi creditorii garantaţi pre commencement a îndestulării creditorului
finanţator post commencement. Chiar dacă creditorii garantaţi pre commencement suportă
proporţional realizarea de către creditorul finanţator post commencement a dreptului său,
îndestularea creditorilor garantaţi pre commencement nu poate avea loc înainte de îndestularea
creditorului finanţator post commencement.
Se observă, deci, o deosebire substanţială între situaţia creditorului garantat pre
commencement a cărui garanţie rămâne fără obiect ca urmare a înstrăinării sale în condiţiile art. 87
alin. 3 din Legea nr. 85/2014, care, în ipoteza în care nu poate beneficia de o protecţie
corespunzătoare a creanţei sale, va participa la distribuiri pari passu cu creditorii garantaţi pre
commencement ale căror garanţii nu au fost afectate, în conformitate cu art. 159 alin. 1 pct. 3 din
Legea nr. 85/2014, pe de o parte, şi situaţia creditorului finanţator post commencement, care se va
îndestula cu prioritate faţă de creditorii garantaţi pre commencement.
În schimb, în situaţia în care nu există bunuri grevate de cauze de preferinţă sau acestea sunt
insuficiente pentru acoperirea în întregime a creanţei creditorului finanţator post commencement,
acesta din urmă va beneficia de prioritate potrivit prevederilor art. 161 pct. 2 din Legea nr. 85/2014.
Din nou, se observă o diferenţă faţă de situaţia creditorului finanţator post commencement şi cea a
creditorului garantat pre commencement a cărui garanţie rămâne fără obiect ca urmare a înstrăinării
sale în condiţiile art. 87 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 şi care nu poate beneficia de o protecţie
corespunzătoare a creanţei sale. Creditorul garantat pre commencement aflat în această situaţie va
beneficia, în condiţiile art. 87 alin. 3 lit. b şi art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, de distribuiri
prioritare faţă de creditorul finanţator post commencement, al cărui rang de prioritate este cel
prevăzut de art. 161 pct. 2 din Legea nr. 85/2014.
O chestiune pe care Legea nr. 85/2014 nu o reglementează este aceea a posibilităţii de
desfiinţare a contractului de finanţare şi a actului prin care s-a constituit o cauză de preferinţă în
favoarea creditorului finanţator post commencement pentru motivul întârzierii deschiderii procedurii
falimentului şi al prejudicierii intereselor creditorilor pre commencement. Ghidul legislativ

119
Mutatis mutandis, cele arătate supra la nota 101 sunt aplicabile şi termenului pre commencement.
145
UNCITRAL privind legea insolvenţei 120 apreciază că această posibilitate prevăzută de legislaţiile
unor state are un efect descurajant puternic pentru potenţialii finanţatori post commencement.
În contextul legii române, apreciez că actul de finanţare şi actul prin care s-a constituit o
cauză de preferinţă în favoarea creditorului finanţator post commencement reprezintă acte juridice
încheiate în perioada de observaţie, supuse aceloraşi condiţii de formă şi de fond pe care legea civilă
le impune oricăror acte juridice încheiate între persoane neaflate în insolvenţă, la care se adaugă
condiţiile de fond suplimentare prevăzute de Legea nr. 85/2014: finanţarea post commencement să
fie acordată în perioada de observaţie, să vizeze desfăşurarea activităţii curente a debitorului, să fie
aprobată de către adunarea creditorilor, respectiv actul de constituire a cauzei de preferinţă asupra
unui bun deja grevat în favoarea unui creditor pre commencement să fie încheiat cu acordul
creditorului respectiv.
Apreciez că, în măsura în care motivele de nulitate vizează condiţiile de formă şi de fond
prevăzute de dreptul comun, competenţa de soluţionare a cererii de anulare revine instanţei de drept
comun; în schimb, în măsura în care titularul cererii invocă (şi) încălcarea condiţiilor de fond
prevăzute de Legea nr. 85/2014, competenţa de soluţionare a cererii revine judecătorului sindic.
Desigur, judecătorul sindic va putea efectua doar controlul de legalitate al acest acestor acte, astfel
cum rezultă din prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, neputând analiza oportunitatea
încheierii acestora. A fortiori, nici instanţa de drept comun nu ar putea efectua o analiză a
oportunităţii încheierii actelor de finanţare şi constituire a cauzei de preferinţă, chiar dacă, spre
exemplu, s-ar invoca existenţa unei cauze ilicite sau a intenţiei părţilor contractului de finanţare de
a frauda interesele creditorilor. Creditorului nemulţumit de votul adunării creditorilor prin care s-a
aprobat o atare finanţare îi este deschisă doar calea cererii de anulare a hotărârii adunării creditorilor
prevăzută de art. 48 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, neputând solicita verificarea (indirectă) a hotărârii
adunării creditorilor pe calea unei acţiuni de drept comun. Desigur, în ipoteza anulării definitive a
hotărârii adunării creditorilor prin care s-a aprobat finanţarea, aplicarea principiului quod nullum
est, nullum producit effectum va atrage şi anularea actelor de finanţare şi de constituire a cauzei de
preferinţă în favoarea creditorului finanţator post commencement.
De asemenea, în măsura în care anularea actului de finanţare şi / sau a actului de constituire
a cauzei de preferinţă în favoarea creditorului finanţator post commencement este imputabilă

120
UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, D. Post commencement finance, Part two, II. Treatment of assets
on commencement of insolvency proceedings, disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, accesat la 17 iulie 2020.
Mutatis mutandis, art. 18 din Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie
2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a
eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE)
2017/1132 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 172, 26 iunie 2019, prevede că „Fără a aduce atingere
articolului 17, statele membre se asigură că, în cazul insolvenţei ulterioare a unui debitor, tranzacţiile care sunt rezonabile
şi imediat necesare pentru negocierea unui plan de restructurare nu sunt declarate nule, anulabile sau exceptate de la
executarea silită pe motivul că astfel de tranzacţii sunt în detrimentul masei credale, cu excepţia cazului în care sunt
prezente alte motive suplimentare prevăzute de dreptul intern.”
146
administratorului special, răspunderea acestuia poate fi atrasă pentru prejudiciile cauzate creditorilor
prin încălcarea art. 87 în condiţiile prevăzute de art. 84 alin. 2 din Legea nr. 85/2014.
În măsura în care finanţatorul post commencement nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin
actul de finanţare (e.g. nu pune la dispoziţia debitorului insolvent fondurile promise), acest act poate
fi rezoluţionat / reziliat în condiţiile dreptului comun, cu consecinţa desfiinţării actului de constituire
a cauzei de preferinţă.

4.8. Înscrierea creanţelor garantate în tabelul preliminar. Evaluarea garanţiilor. Contestaţiile

vizând creanţele garantate (tabel preliminar, tabel definitiv).

În conformitate cu prevederile art. 7 alin. 2 lit. g-i din Regulamentul (UE) 2015/848 121,
„Legea statului de deschidere determină condiţiile pentru deschiderea, desfăşurarea şi închiderea
procedurii de insolvenţă. Aceasta determină în special: … (g) creanţele care urmează să fie
înregistrate la masa bunurilor care face obiectul insolvenţei debitorului … (h) normele care
reglementează prezentarea, verificarea şi admiterea creanţelor; (i) normele care reglementează …
rangul creanţelor…;”.
Prin urmare, regulile aplicabile chestiunilor procedurale mai sus enumerate se regăsesc în
legislaţia naţională a fiecărui Stat Membru UE aplicabilă insolvenţelor pentru care statul respectiv
este statul de deschidere a procedurii insolvenţei.
Cu toate acestea, în demersul său de armonizare a legislaţiilor naţionale ale Statelor Membre
UE, Regulamentul (UE) 2015/848 impune prin cap. IV (Art. 53-55) o serie de reguli aplicabile
cererilor de admitere a creanţelor creditorilor străini, pentru a asigura un regim juridic unitar al
protecţiei acestora creditori pe teritoriul UE. Astfel, creditorii străini pot trimite debitorului căruia
nu i s-a ridicat dreptul de administrare, administratorului judiciar / lichidatorului judiciar sau
instanţei, după caz, cererile lor de admitere a creanţelor prin orice mijloc de comunicare care este
acceptat de legea statului în care s-a deschis procedura, reprezentarea de către un avocat sau de un
alt practician în domeniul dreptului nefiind obligatorie în scopul exclusiv al depunerii cererilor de
admitere a creanţelor. Corelativ, de îndată ce s-a deschis o procedură de insolvenţă într-un stat
membru, instanţa competentă din acel stat sau practicianul în insolvenţă desemnat de instanţa
respectivă îi va informa imediat pe orice creditori străini cunoscuţi. Această informare trebuie să fie
efectuată prin transmiterea unei notificări individuale şi trebuie să includă în special termenele,
sancţiunile prevăzute în legătură cu aceste termene, organul sau autoritatea abilitată să înregistreze
cererile de admitere a creanţelor şi orice alte măsuri prevăzute, inclusiv eventuala obligaţie a
creditorilor cu creanţe garantate sau privilegiaţi de a înregistra cererea de admitere a propriilor

121
Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de
insolvenţă publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 141/19 din 5 iunie 2015
147
creanţe. Pentru a facilita depunerea cererii de admitere a creanţei, notificarea trebuie să includă şi o
copie a formularului-tip de depunere a cererii menţionat la art. 55. Formularul se transmite în limba
oficială / una din limbile oficiale a / ale statului în care s-a deschis procedura de insolvenţă sau într-
o altă limbă pe care statul membru respectiv a indicat că o acceptă. Conform art. 55 din
Regulamentul (UE) 2015/848 „Orice creditor străin poate depune o cerere de admitere a creanţelor
folosind formularul-tip de depunere a cererii de admitere a creanţelor, care urmează să fie stabilit în
conformitate cu articolul 88”. Între altele, creditorul trebuie să indice „dacă […] susţine că există o
garanţie reală sau o rezervă a dreptului de proprietate în ceea ce priveşte creanţa şi, în caz afirmativ,
care sunt activele acoperite de garanţia invocată, data la care a fost acordată garanţia şi, în cazul în
care garanţia a fost înregistrată, numărul de înregistrare;” „Formularul-tip de cerere este însoţit de
copii ale documentelor justificative, în cazul în care există… În cazul în care un creditor îşi
înregistrează pretenţia în alt mod decât cu ajutorul formularului-tip menţionat la alineatul (1), cererea
sa conţine informaţiile menţionate la alineatul (2). Cererile pot fi depuse în orice limbă oficială a
instituţiilor Uniunii. Instanţa, practicianul în insolvenţă sau debitorul în posesie poate solicita
creditorului să furnizeze o traducere în limba oficială a statului în care s-a deschis procedura de
insolvenţă sau, în cazul în care în statul membru respectiv există mai multe limbi oficiale, în limba
oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care a fost deschisă procedura de insolvenţă
sau în altă limbă pe care statul membru a indicat că o poate accepta… Cererile se depun în termenul
prevăzut de legea statului în care s-a deschis procedura. În cazul unui creditor străin, termenul
respectiv nu va fi mai scurt de 30 de zile de la data publicării hotărârii de deschidere a procedurii de
insolvenţă în registrul de insolvenţă din statul în care s-a deschis procedura… Atunci când are
îndoieli cu privire la o cerere depusă în conformitate cu prezentul articol, instanţa, practicianul în
insolvenţă sau debitorul în posesie acordă creditorului posibilitatea de a furniza dovezi suplimentare
privind existenţa şi cuantumul creanţei.”
În completarea art. 55 din Regulamentul (UE) 2015/848, art. 102 coroborat cu art. 100, alin.
1, lit. a din Legea nr. 85/2014 prevăd obligaţia creditorilor titulari ai unor creanţe născute anterior
deschiderii procedurii care beneficiază de cauze de preferinţă să depună cererile lor „de admitere a
creanţelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii;…chiar dacă acestea nu sunt
stabilite printr-un titlu.”, respectiv chiar dacă aceste creanţe sunt nescadente sau sub condiţie. „Toate
creanţele prezentate a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile şi
corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administratorul judiciar sau creditori.”. Prin
excepţie, „Creanţa în baza căreia s-a deschis procedura insolvenţei este înregistrată de
administratorul judiciar, în baza documentelor justificative ataşate cererii de deschidere a procedurii
şi în urma verificării, fără a fi necesară depunerea unei cereri de admitere, potrivit alin. (1), cu
excepţia cazului în care se calculează accesorii până la data deschiderii procedurii.”.

148
 Am enunţat mai sus la pct. 2.3. caracteristicile „creanţei care beneficiază de o cauză de
preferinţă”, astfel încât, în continuare, voi analiza doar condiţiile legale ale înscrierii acesteia în
tabelul preliminar.
În conformitate cu art. 104 din Legea nr. 85/2014 „Cererea va cuprinde… menţiuni cu privire
la eventualele cauze de preferinţă. La cerere vor fi anexate documentele justificative ale creanţei şi
ale actelor de constituire de cauze de preferinţă, cel mai târziu în termenul stabilit pentru depunerea
cererii de admitere a creanţei.”.
Totodată, potrivit art. 110 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2014 „ (1) Ca rezultat al verificărilor
făcute, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel
preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului cu menţiunile prevăzute la art. 5
pct. 68. (2) La creanţele care beneficiază de o cauză de preferinţă se vor arăta titlul din care izvorăşte
dreptul de preferinţă, rangul acesteia şi, dacă e cazul, motivele pentru care creanţele au fost trecute
parţial în tabel sau au fost înlăturate.
Potrivit art. 103 din Legea nr. 85/2014 „Creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă se
înscriu în tabelul definitiv până la valoarea de piaţă a garanţiei stabilită prin evaluare, dispusă de
administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, efectuată de un evaluator desemnat potrivit
prevederilor art. 61…” 122.
Din analiza dispoziţiilor legale mai sus redate rezultă că creanţele care beneficiază de cauze
de preferinţă sunt analizate şi înscrise în cele două tabele menţionate (preliminar şi definitiv) în două
etape: în etapa întocmirii tabelului preliminar se verifică existenţa cauzei de preferinţă: titlul din care
rezultă cauza de preferinţă şi rangul acesteia, respectiv în etapa întocmirii tabelului definitiv se
compară cuantumul creanţei garantate cu valoarea de piaţă a obiectului garanţiei, iar creanţa
garantată va rămâne în tabelul definitiv doar în limita valorii de piaţă a obiectului garanţiei.
Practica judiciară înregistrează două variante de aplicare a dispoziţiilor legale mai sus citate.
Într-o primă variantă, după verificarea existenţei cauzei de preferinţă şi a stabilirii rangului
acesteia, creanţa garantată se înscrie în tabelul preliminar; ulterior se realizează evaluarea, iar în
final creanţa garantată se înscrie în tabelul definitiv în categoria creanţelor garantate sau, dimpotrivă,
într-o altă categorie negarantată (conform naturii acestei creanţe), după cum valoarea de piaţă a
garanţiei acoperă sau nu creanţa respectivă.
În această variantă, pe calea contestaţiei împotriva tabelului preliminar prevăzute de art. 111
din Legea nr. 85/2014 se pot pune în discuţie chestiunile legate de caracterul cert, lichid şi exigibil
al creanţei, respectiv de întinderea acesteia, de categoria în care este înscrisă creanţa şi de caracterul
garantat / negarantat al creanţei, strict prin raportare la titlul din care rezultă cauza de preferinţă.

122
Astfel cum s-a reţinut în mod corect în practica judiciară, o evaluare anterioară deschiderii procedurii efectuată la
cererea unui creditor nu poate fi asimilată evaluării prevăzute de art. 103 din Legea nr. 85/2014 (decizia civilă nr.
1499/16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5be4f622e49009840a000035, accesat la 21 iulie 2020)
149
 Orice chestiune care ţine de aplicarea art. 103 din Legea nr. 85/2014 (stabilirea in concreto
a porţiunii garantate a creanţei, eliminarea din categoria creanţelor garantate a unei creanţe cu o
cauză de preferinţă de rang inferior a cărei valoare nu este acoperită de valoarea de piaţă a obiectului
garanţiei datorită „epuizării” valorii de piaţă a obiectului garanţiei pentru acoperirea creanţei cu o
cauză de preferinţă de rang superior etc.) va fi discutată doar pe calea unei contestaţii împotriva
tabelului definitiv, în condiţiile art. 113 din Legea nr. 85/2014 123.
În cea de a doua variantă, creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă se înscriu în
tabelul preliminar în categoria corespunzătoare, la valoarea acceptată de către administratorul
judiciar / lichidatorul judiciar, cu titlu provizoriu. Caracterul provizoriu al înscrierii vizează
întinderea porţiunii garantate a creanţei, până la evaluarea bunului / creanţei / universalităţii de
bunuri asupra căreia poartă cauza de preferinţă. După realizarea evaluării, în funcţie de valoarea de
piaţă a garanţiei stabilită de evaluatorul desemnat în condiţiile art. 61 din Legea nr. 85/2014, creanţa
garantată va rămâne în întregime sau parţial în tabelul preliminar. In extremis, dacă valoarea
obiectului garanţiei este zero 124 sau dacă rangul garanţiei creditorului în cauză este inferior rangului
garanţiei unui alt creditor a cărui creanţă epuizează valoarea de piaţă a garanţiei, creditorul în cauză
îşi va regăsi creanţa în categoria cu rangul inferior corespunzătoare (în funcţie de natura creanţei,
categoria ar putea fi: salarială, bugetară sau chirografară). În această variantă, stabilirea valorii
„finale” a creanţei garantate poate avea loc, prin modificarea tabelului preliminar, şi înainte de
întocmirea tabelului definitiv.
Indiscutabil, prima variantă pare mai apropiată de litera Legii nr. 85/2014; nici art. 103, nici
art. 110 din Legea nr. 85/2014 nu prevăd posibilitatea înscrierii creanţei care beneficiază de o cauză
de preferinţă cu titlu provizoriu şi nici posibilitatea modificării tabelului preliminar. Cu toate acestea,
prima variantă prezintă câteva serioase inconveniente practice, pe care abordarea mai puţin rigidă
(din perspectiva aplicării literale a Legii nr. 85/2014) din cea de a doua variantă le evită.

123
Decizia civilă nr. 140/23 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş: „… Curtea observă că, judecătorul
sindic, respingând contestaţia apelantei, a avut în vedere prevederile art. 103 din Legea nr. 85/2014 şi a reţinut că, faţă
de valoarea ipotecii care a fost înscrisă în cartea funciară în favoarea Băncii Comercială Carpatica SA (cea de 150.000
USD), se impune respingerea contestaţiei. Însă în cauză nu sunt incidente prevederile art. 103 din Legea nr. 85/2014
pentru simplul fapt că instanţa de fond a fost sesizată cu o contestaţie formulată împotriva tabelului preliminar de
obligaţii al debitoarei. Or, art. 103 din legea nr. 85/2014 reglementează înscrierea creanţelor beneficiare ale unei cauze
de preferinţă în tabelul definitiv de obligaţii. Ca o consecinţă a acestor aspecte, referirea practicianului în insolvenţă la
valoarea imobilului […] nu are relevanţă la acest moment, evaluarea imobilului fiind o chestiune ulterioară întocmirii
tabelului preliminar, astfel cum rezultă din art. 111 alin. 1, coroborat cu art. 103 din Legea nr. 85/2014. Cu alte cuvinte,
în cadrul prezentei contestaţii la tabelul preliminar ceea ce se impune a se verifica este în ce măsură contestatoarea-
apelantă face dovada că creanţa pe care a invocă este una garantată, iar această garanţie să fie înscrisă în registrul de
publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi, dovadă care a fost produsă. Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că
în mod greşit judecătorul sindic a apreciat că creanţa apelantei nu poate fi înscrisă la categoria creanţe garantate, sens în
care, în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, va admite apelul …”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/58983da0e490097804001070 , accesat la 20 iulie 2020.
124
În acelaşi sens, Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 397.
150
 Cel mai important astfel de inconvenient rezidă în enumerarea exhaustivă a motivelor pentru
care se poate formula o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 85/2014:
„descoperirea existenţei unui fals, dol sau unei erori esenţiale, care au determinat admiterea creanţei
sau a dreptului de preferinţă, precum şi […] descoperir[ea] unor titluri hotărâtoare şi până atunci
necunoscute”. Este greu de susţinut (şi, desigur, şi mai greu de probat) că o eventuală aplicare
eronată de către administratorul judiciar / lichidatorul judiciar a dispoziţiilor art. 103 din Legea nr.
85/2014 ar putea reprezenta un fals, un dol sau o eroare esenţială sau că ar putea fi combătută cu
titluri hotărâtoare descoperite ulterior definitivării tabelului preliminar şi până atunci necunoscute.
Contestaţia reglementată de art. 113 din Legea nr. 85/2014 pare a avea o altă finalitate: aceea de a
„revizui” tabelul definitiv similar căii de atac extraordinare cu această denumire din Codul de
procedură civilă. Pe de altă parte, contestaţia prevăzută de art. 113 din Legea nr. 85/2014 permite
atacarea doar a „înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabelul definitiv de creanţe
ori în tabelele actualizate”, nu şi a omisiunii administratorului judiciar / lichidatorului judiciar de a
înscrie o creanţă sau un drept de preferinţă în aceste tabele.
Un alt inconvenient al primei variante de aplicare a dispoziţiilor art. 103 şi art. 110 din Legea
nr. 85/2014 mai sus descrise derivă din caracterul pur formal al verificării caracterului garantat al
creanţei. Câtă vreme administratorul judiciar, la întocmirea tabelului preliminar, se raportează strict
la titlul din care rezultă cauza de preferinţă, fără a proceda nici măcar la verificarea existenţei în
averea debitorului a bunului grevat de cauza de preferinţă, componenţa grupei creditorilor garantaţi
poate fi foarte uşor influenţată prin includerea în această categorie a unor creditori ale căror cauze
de preferinţă au valori nule dar care exhibă titluri din care rezultă cauze de preferinţă.
Varianta a doua, aşa cum am arătat mai sus, extinde sfera de aplicabilitate a noţiunii de
înscriere provizorie pentru creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă fără a avea un
fundament juridic foarte riguros, însă permite o verificare a creanţelor declarate ca fiind garantate
într-o manieră mai flexibilă şi „în timp real”, pentru contestarea demersurilor de verificare ale
administratorului judiciar / lichidatorului judiciar nefiind necesar a se aştepta întocmirea tabelului
definitiv. Astfel, toate aceste demersuri pot fi atacate pe calea contestaţiei prevăzute de art. 111 din
Legea nr. 85/2014, care nu este limitată nici la motivele prevăzute exhaustiv de art. 113 din Legea
nr. 85/2014, nici la atacarea (exclusiv a) înscrierii creanţei sau a cauzei de preferinţă. Mai mult, art.
111 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 permite păstrarea creanţei şi/sau a cauzei de preferinţă contestate
în tabel, cu titlu provizoriu, până la administrarea unei probaţiuni mai complexe.
Concluzionând, apreciez că varianta a doua de aplicare a prevederilor art. 103 şi art. 110 din
Legea nr. 85/2014 corespunde mai bine principiilor cuprinse în art. 4, pct. 3 „asigurarea unei
proceduri eficiente … într-o manieră obiectivă şi imparţială…” şi pct. 5 „asigurarea unui grad ridicat
de transparenţă şi previzibilitate în procedură”.

151
 Practica judiciară a înregistrat divergenţe şi în ceea ce priveşte efectele juridice în cadrul
procedurii insolvenţei ale deţinerii unei cauze de preferinţă. Opinia prevalent majoritară este în
sensul că o creanţă are beneficiază de o cauză de preferinţă conferă titularului ei drepturile prevăzute
de Legea nr. 85/2014 doar în măsura în care, în urma evaluării obiectului garanţiei, creanţa
respectivă rămâne înscrisă în tabelul definitiv în categoria creanţelor garantate 125.
Potrivit opiniei minoritare, faptul că valoarea obiectului garanţiei nu conferă titularului
creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă respectivă şansa de a fi îndestulat cu prioritate din
valorificarea acestui obiect nu conduce la calificarea creanţei respective drept creanţă chirografară,
deoarece îndestularea creditorului respectiv este o problemă de distribuire şi nu una de calificare a
creanţei. În alţi termeni, faptul că, în urma evaluării, se constată că o creanţă înscrisă în tabelul
preliminar drept creanţă garantată nu este acoperită de valoarea bunului adus în garanţie nu va
conduce la radierea acestei creanţe din categoria celor garantate şi înscrierea ei în grupa creanţelor
salariale, bugetare sau chirografare, după caz, ci creanţa respectivă va rămâne în grupa creanţelor
garantate, dar nu va beneficia de distribuirea vreunei sume de bani din valorificarea obiectului
garanţiei 126.

125
Decizia civilă nr. 1097/8 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova „În speţă, se constată că în urma
evaluării bunurilor constituite garanţii în favoarea AJFP […], s-a constatat faptul că valoarea acestora nu acoperă
valoarea creanţei garantate în sumă de 118.994 lei, acestea fiind evaluate la valoarea de 12.100 lei, respectiv: autoutilitara
Opel Combo-3.600 lei; autospeciala Renault-7.200 lei şi iphone 6-1300 lei. Ca atare, în mod corect, administratorul
judiciar a înscris în tabelul definitiv de creanţe în ce priveşte creditoarea apelantă suma de 12.100 lei drept creanţă cu
ordinea de preferinţă prevăzută de art.159 alin.1 pct.3 din lege, având în vedere că în urma evaluării a rezultat această
valoare. … Referitor la procesul verbal de sechestru bunuri imobile nr.GJ xxxxx din 31.03.2015, invocat de către
apelanta contestatoare, asupra bunului imobil constând în apartament […], potrivit menţiunilor lichidatorului judiciar
cuprinse în cadrul întâmpinării depuse, reţinute de altfel şi de instanţa de fond, se constată că asupra acestui imobil sunt
înscrise ipoteci de rang I şi II în favoarea creditorului Garanti Bank SA, iar în favoarea creditorului AJFP […], sunt
înscrise ipoteci de rang III şi IV. În condiţiile în care imobilul arătat a fost evaluat la suma de 160.000 lei, aşa cum reiese
din raportul de evaluare, această sumă nu acoperă nici creanţa garantată deţinută de creditorul de rang I şi II Garanti
Bank SA (garanţie în sumă de 422.000 lei), astfel că în aceste condiţii în mod corect nu s-a reţinut şi valoarea bunului
imobil, ci doar valoarea bunurilor mobile arătate.”, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5896656be49009e42f002547 ,
accesat la 20 iulie 2020.
În acelaşi sens, decizia civilă nr. 297/14 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia „… Astfel, prin
dispoziţiile art. 5 pct. 22 teza I-a şi a II-a din Legea nr. 85/2014 sunt definiţi creditorii chirografari ca acei creditori
înscrişi în tabelele de creanţă care nu beneficiază de o cauză de preferinţă. Sunt creditori chirografari şi creditori care
beneficiază de cauze de preferinţă, ale căror creanţe nu sunt acoperite în totalitate de valoarea privilegiilor, a ipotecii
sau a gajurilor deţinute , pentru partea de creanţă neacoperită, iar prin dispoziţiile art.112 alin.1 se prevede că în tabelul
definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, întocmit şi publicat în BPI după ce toate contestaţiile la creanţe
au fost soluţionate şi s-a predat raportul de evaluare al garanţiilor, se va menţiona suma, prioritatea şi situaţia fiecărei
creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze de preferinţă.”, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/597a961ee490096c0c000030 , accesat la 20 iulie 2020.
126
Decizia civilă nr. 749/Ap/24 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 2218/62/2015/a1: „Din
interpretarea dispoziţiilor art. 103 din Legea insolvenţei potrivit cărora creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă
se înscriu în tabelul definitiv până la valoarea de piaţă a garanţiei stabilită prin evaluare rezultă că şi în situaţia în care
ar exista mai mulţi creditori garantaţi de rang diferit, aceste dispoziţii rămân aplicabile creditorilor în mod egal, rangul
diferit producând efecte doar după valorificare, în momentul distribuirii sumelor încasate din bunul asupra cărora mai
mulţi creditori deţin garanţie imobiliară. Legea insolvenţei nu face distincţia între rangul ipotecilor înscrise în CF ci doar
între rangurile de prioritate prevăzute de art. 159 din legea insolvenţei, în speţă ambele creditoare, AJFP Braşov şi CEC
Bank având acelaşi rang de prioritate, respectiv cel dat de caracterul garantat al creanţelor. Relevanţa rangului înscrierii
în CF constă în faptul că între doi creditori va avea prioritate cel care a înregistrat primul ipoteca în CF în sensul că va
avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat şi numai din ceea ce rămâne urmează să se
despăgubească şi creditorul de rang subsecvent. Faţă de aceste considerente, nu are importanţă evaluarea bunurilor
realizată în procedura care atestă o valoare mai mică decât garanţia CEC Bank care are rang de prioritate superior
152
 În ceea ce mă priveşte, nu pot împărtăşi opinia minoritară. Apreciez că raţionamentul juridic
care fundamentează această opinie este eronat; art. 110 din Legea nr. 85/2014 nu susţine această
interpretare, stabilind în mod neechivoc faptul că în tabelul definitiv se înscriu în categoria creanţelor
care beneficiază de cauze de preferinţă doar creanţele a căror valoare este acoperită de valoarea
obiectelor aduse în garanţie, porţiunile neacoperite urmând a fi înscrise în categoriile
corespunzătoare negarantate. Înscrierea unei creanţe într-o anumită categorie are o multitudine de
consecinţe (dreptul de a solicita ridicarea suspendării, dreptul de a beneficia de o protecţie
corespunzătoare a creanţei, dreptul de a vota în adunările creditorilor într-o anumită grupă de creanţe
etc.), care nu pot fi limitate doar la distribuire.
O altă chestiune tranşată, de data aceasta în mod unitar, de practica judiciară vizează lipsa
caracterului garantat al creanţei bugetare constatate prin titluri executorii fiscale înscrise în AEGRM
şi, eventual, puse în executare silită fiscală cu acte de executare anterioare deschiderii procedurii
insolvenţei înscrise în AEGRM. Instanţele de judecată au decis în mod constant că simpla înscriere
în AEGRM a titlurilor executorii fiscale şi/sau a actelor de executare silită fiscală, fără instituirea
unui sechestru fiscal în conformitate cu art. 238 alin. 8 sau art. 242 alin. 6-7 din Legea nr. 207/2015
- Codul de procedură fiscală sau fără asigurarea opozabilităţii sechestrului fiscal faţă de ceilalţi
participanţi la procedură prin înscrierea acestuia în registrul de publicitate corespunzător nu conferă
creanţei fiscale caracter garantat 127.
Cât priveşte creanţele fiscale contestate pe calea contenciosului fiscal, în practica judiciară
s-a reţinut că „… din moment ce există posibilitatea anulării sau modificării titlului de creanţă
fiscală, creanţa va fi înscrisă provizoriu, măsura fiind agreată de dispoziţiile art. 111 alin. 6 din Legea
nr. 85/2014, având în vedere că aceste creanţe înscrise provizoriu vor avea toate drepturile prevăzute

rangului deţinut de AJFP Braşov, creanţele urmând să păstreze caracterul garantat, indiferent de prefigurarea
despăgubirii efective la momentul distribuirii sumelor… Pentru aceste motive, având în vedere şi achiesarea parţială a
lichidatorului judiciar numit în procedură, Curtea, în baza art. 480 Cod procedură civilă urmează să admită apelul, să
schimbe hotărârea primei instanţe în sensul admiterii în parte a contestaţiei AJFP Braşov şi înscrierii acesteia în tabelul
definitiv al debitoarei SC Mondoterm Invest SRL cu o creanţă garantată în sumă de … lei.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/589352c2e49009d81d0015c3, accesat la 19 iulie 2020.
În acelaşi sens, decizia civilă nr. 1800/27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov „Potrivit
normelor aplicabile precum şi practicii judiciare, dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 85/2014 nu reglementează concursul
dintre creditori şi aplicarea priorităţii de rang preferenţial, întrucât aceste aspecte sunt reglementate doar în faza de
distribuire prevăzută de art.159 din acelaşi act normativ, aplicarea dispoziţiilor art.103 fiind incidentă faţă de valoarea
de piaţă a garanţiilor nu funcţie de prioritatea rangului de creanţă. În concluzie existenţa a două procese verbale de
sechestru asupra aceloraşi bunuri mobile, instituite în favoarea a doi creditori diferiţi, la momente diferite, nu atrage
ineficacitatea celui din urmă act, […] ci vizează doar ordinea de distribuire a sumelor obţinute prin lichidarea acestor
bunuri, ambii creditori beneficiind de o cauză de preferinţă în limitele instituite de art. 103 din Legea nr.85/2014.”,
disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5a20c88ae49009cc0d00002e, accesat la 20 iulie 2020.
127
E.g. decizia civilă nr. 116/27 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3866/108/2016/a1:
„Întrucât, în speţă, creditoarea nu a asigurat opozabilitatea faţă de ceilalţi participanţi la procedura insolvenţei a garanţiei
ce rezultă din procesul verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. 8878/21.08.2014, înscriind în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare numai creanţele pentru care a fost întocmit respectivul proces-verbal – filele nr.
5-7 ds. fond, ceea ce nu este apt să îi asigur e o cauză de preferinţă , faţă de prevederile exprese ale art. 5 pct. 22 teza a
II-a din Legea nr. 85/2014 , în mod întemeiat administratorul judiciar a refuzat să înscrie creanţa ca fiind una garantată,
trecând-o în grupa creanţelor bugetare.”, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5abeef67e49009b810000035,
accesat la 24 iulie 2020.
153
de lege, cu excepţia dreptului de a încasa sumele propuse spre distribuire… 128”. În prezent, soluţia
a fost consacrată şi legislativ, prin ultima modificare a alin. 81 al art. 102 din Legea nr. 85/2014 de
către Legea nr. 113/8 iulie 2020 privind aprobarea OUG nr. 88/2018 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, intrată în vigoare
la 11 iulie 2020 129.
Aşa cum am arătat mai sus, creditorul titular al creanţei care beneficiază de o cauză de
preferinţă este îndreptăţit, în conformitate cu art. 103 din Legea nr. 85/2014, la diferenţa favorabilă
dintre preţul valorificării activelor asupra cărora poartă cauza de preferinţă şi suma înscrisă în tabelul
definitiv / definitiv consolidat, în limita accesoriilor calculate până la data valorificării activelor
grevate de cauza de preferinţă. Cu toate acestea, întinderea creanţei garantate cu care creditorul
beneficiar este înscris în tabelul definitiv / definitiv consolidat nu include accesoriile respective;
argumentul în favoarea acestei susţineri rezultă din dispoziţiile art. 80 alin. 1 din Legea nr. 85/2014,
care limitează cuantumul creanţei născute anterior deschiderii procedurii la principalul şi accesoriile
născute până la data deschiderii procedurii. Chiar dacă creditorul titular al creanţei care beneficiază
de cauza de preferinţă este îndreptăţit la distribuirea în favoarea sa şi a accesoriilor mai sus arătate,
acestea nu se înscriu în tabelul definitiv / definitiv consolidat 130.

128
Decizia civilă nr. 758/2 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/590b0c06e490093484000050, accesat la 21 iulie 2020. În aceeaşi hotărâre s-a mai reţinut că „În
mod corect a reţinut judecătorul sindic că o creanţă bugetară rezultând dintr-un titlu executoriu contestat în condiţiile
legii speciale va fi supusă doar unei procedurii de verificare limitate în cadrul procedurii insolvenţei, deoarece existenţa
dreptului de creanţă va fi stabilită definitiv în procedura contenciosului fiscal.
129
Anterior acestei modificări, art. 102 alin. 81 din Legea nr. 85/2014 avea următorul cuprins: „Creanţele fiscale
constatate printr-un act administrativ fiscal contestat şi a cărui executare silită nu a fost suspendată prin hotărâre
judecătorească definitivă vor fi admise la masa credală şi înscrise sub condiţie rezolutorie până la finalizarea contestaţiei
de către instanţa de contencios administrativ.” Apreciez că modificarea realizată prin Legea nr. 113/8 iulie 2020, deşi
binevenită (condiţia care afectează înscrierea creanţelor în tabele, în sensul Legii nr. 85/2014, nu poate fi decât
suspensivă), nu reflectă efectele potenţiale pe care admiterea contestaţiei împotriva creanţei fiscale le are în procedura
insolvenţei: e.g., voturile exprimate de creditorul fiscal în cadrul adunărilor creditorilor.
130
În acest sens, decizia civilă nr. 38/11 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
2786/3/2017: „Tabelul preliminar al creanţelor are ca dată de referinţă data deschiderii procedurii de insolvenţă, în acest
caz, 06.10.2016. Conform definiţiei date de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă (art. 5, alin. 69) tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele scadente sau nescadente, sub condiţie
sau în litigiu, născute înainte de date deschiderii procedurii, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării
acestora. Accesoriile/dobânzile solicitate de către creditor au fost calculate pentru perioada 6.10.xxxxxxxxxxxxxxx17,
perioadă ce este ulterioară datei deschiderii procedurii de insolvenţă a Debitoarei.”, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5a9dffb4e49009380600005e, accesat la 24 iulie 2020.
În acelaşi sens, decizia civilă nr. 477/21 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
1333/1285/2015/a1: „Administratorul judiciar a procedat la întocmirea tabelului definitiv de creanţe, în cuprinsul căruia
s-a defalcat creanţa instituţiei bancare după cum urmează: o creanţă care beneficiază de o cauză de preferinţă, în cuantum
de 3.033.813,00 lei; o creanţă care beneficiază de o cauză de preferinţă, sub condiţie suspensivă, în cuantum de
475.950,80 lei. Creditorul garantat a contestat modalitatea în care administratorul judiciar a procedat la defalcarea
creanţei deţinute fată de debitor în tabelul definitiv de creanţe întocmit în cadrul dosarului nr. 1333/1285/2015.
Contestatoara a apreciat faptul că diferenţa, în cuantum de 475.950,80 lei, dintre valoarea creanţei declarate la masa
credală şi valoarea de evaluare a garanţiilor deţinute se impunea să fie înscrisă ca şi creanţă chirografară, în conformitate
cu dispoziţiile coroborate ale art. 103 şi art. 109 din Legea nr. 85/2014 (LI)... legiuitorul menţionează în mod expres
modalitatea în care se determină suma cu care va fi trecută în tabelul definitiv de creanţe un creditor a cărui creanţă
beneficiază de un drept de preferinţă: valoarea de piaţă a garanţiei stabilită prin evaluare realizată în cadrul procedurii.
Este adevărat că extinderea ipotecii asupra fructelor se realizează prin efectul legii civile. Cu toate acestea, efectele
acestei extinderi trebuie corelate cu dispoziţiile speciale ale Legii insolvenţei. Or, Legea insolvenţei reglementează
expres modalitatea în care creanţele beneficiare a unui drept de preferinţă vor fi înscrise la masa credală a societăţii
154
 Problema evaluării obiectului garanţiei în vederea înscrierii creanţei garantate în tabele este,
aşa cum a reţinut şi UNCITRAL în Ghidul legislativ privind legea insolvenţei 131, una complexă,
deoarece, pe de o parte, evaluarea reprezintă un demers de specialitate, iar pe de altă parte acelaşi
obiect poate avea diverse valori, în funcţie de criteriul de evaluare. La elaborarea Legii model,
UNCITRAL a avut în vedere atât modelul extrajudiciar al unei atare evaluări, potrivit căruia
valoarea este, cel puţin într-o primă fază, stabilită de părţile contractului care a dat naştere cauzei de
preferinţă, cât şi modelul „judiciar”, evaluare în cadrul căruia instanţa care instrumentează procedura
de insolvenţă desemnează un expert pentru a realiza evaluarea, în ambele ipoteze fiind permisă
contestarea judiciară a evaluării. În mod similar, UNCITRAL a abordat problema evaluării
garanţiilor într-un context mai larg, fără a limita scopul evaluării la stabilirea întinderii porţiunii
garantate a creanţei, sens în care a avut în vedere atât evaluarea obiectului garanţiei în mod
individual, cât şi ca parte a averii debitorului as a going concern.
În acest context, opţiunea legiuitorului român pentru valoarea de piaţă a garanţiei, strict
pentru stabilirea porţiunii garantate a creanţei (conform art. 103 din Legea nr. 85/2014), nu poate fi
privită disociat de evaluarea obiectului garanţiei în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 lit. A
din Legea nr. 85/2014. Practic, legiuitorul român a tranşat, printr-o normă de ordin procedural,
potenţialele conflicte între tipurile de evaluări posibil de efectuat pentru determinarea întinderii
porţiunii de creanţă garantate, stabilind un unic criteriu de evaluare a garanţiei (strict) în acest scop:
valoarea de piaţă.
Acelaşi criteriu al valorii de piaţă este folosit şi la aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. 3 lit. a
şi b din Legea nr. 85/2014 privind contractele de leasing:
„a) dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing se transferă debitorului,
finanţatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operaţiunii
de leasing iniţiale, iar creanţa sa va fi înregistrată potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 3 din
Legea nr. 85/2014” [creanţa finanţatorului devine o creanţă titulară a unei cauze de preferinţă în
sensul art. art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014, iar situaţia sa juridică din tabelul de creanţe este
supusă art. 103 din Legea nr. 85/2014];
„b) dacă bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt recuperate, va fi înregistrată,
beneficiind de ordinea de prioritate prevăzută la art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri care să

debitoare în acest sens fiind relevante prevederile art. 103 din LI. În cadrul litigiului pendinte raportul de evaluare a
garanţiilor nu a fost contestat. Prin raportare concluziile acestui act de procedură prevederile art. 103 din LI , art. 5 pct.
15 din acelaşi act normativ au fost respectate la momentul întocmirii tabelului definitiv. În măsura în care sumele
obţinute fie din valorificarea activelor, fie din chiriile încasate cu privire la aceste active, fie sumele obţinute cumulat
din cele două operaţiuni, exced valorii creanţei înscrise ca fiind pură şi simplă la masa credală în favoarea instituţiei
bancare, acestea ar urma a face obiectul distribuirii tot către creditorul garantat BRD-Groupe Societe Generale SA,
surplusul rezultat urmând să conducă la consolidarea în tot sau în parte a creanţei înscrisă sub condiţie suspensivă.”,
disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/59d83663e49009f014000059, accesat la 24 iulie 2020.
131
UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, D. Post commencement finance, Part two, II. Treatment of assets
on commencement of insolvency proceedings, disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, accesat la 19 iulie 2020.
155
confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă, doar diferenţa dintre
valoarea întregii creanţe şi valoarea de piaţă a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing
stabilită de un evaluator independent” [creanţa finanţatorului devine o creanţă chirografară, a cărei
întindere se stabileşte prin scăderea din valoarea creanţei conform contractului a valorii bunurilor
recuperare evaluate conform metodei valorii de piaţă];
Situaţia prevăzută de art. 105 alin. 3 lit. c din Legea nr. 85/2014: „c) dacă unul sau mai multe
din bunurile recuperate au fost valorificate de către societatea de leasing până la data întocmirii
tabelului preliminar al creanţelor, pentru acestea se va deduce din totalul creanţei de înregistrat preţul
obţinut din vânzare.” nu presupune o evaluare, dar utilizează acelaşi criteriu al valorii de piaţă,
obiectivat în valoarea efectivă a preţului bunurilor rezultată din valorificarea acestora.
Ipoteza reglementată de art. 105 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, potrivit căreia debitorul
utilizator îşi îndeplineşte toate obligaţiile rezultate în sarcina sa din contractul de leasing financiar
scadente după momentul deschiderii procedurii şi dobândeşte în proprietate bunul obiect finanţat,
concomitent cu constituirea în favoarea creditorului finanţator a unei ipoteci legale asupra bunului
respectiv trimite, din nou, la dispoziţiile aplicabile înscrierii creanţelor născute anterior deschiderii
procedurii care beneficiază de cauze de preferinţă, care presupun utilizarea valorii de piaţă a bunului
respectiv pentru determinarea întinderii porţiunii garantate a creanţei. Singura diferenţă constă în
faptul că evaluarea acestui bun nu se va face imediat după deschiderea procedurii insolvenţei, ci la
momentul (prin ipoteză) ulterior al dobândirii acestui bun de către debitorul utilizator în proprietate
şi al constituirii ipotecii legale asupra acestui bun în favoarea creditorului finanţator.
Art. 109 din Legea nr. 85/2014 reglementează înscrierea în tabelul preliminar / definitiv /
definitiv consolidat a creanţei cu privire la care există un raport de solidaritate pasivă. Astfel, „(1)
Un creditor care, înainte de înregistrarea unei cereri de admitere a creanţelor, a primit o plată parţială
pentru creanţa sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului poate avea creanţa înscrisă
în tabelul de creanţe numai pentru partea pe care nu a încasat-o încă. Creditorul are obligaţia de a
raporta orice sumă încasată, în termen de 3 zile de la momentul încasării. (2) Un codebitor sau un
fidejusor, care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea debitorului pentru suma
plătită, va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o creditorului. În acest caz, creditorul
comun are dreptul de a cere să i se plătească, până la achitarea integrală a creanţei sale, cota cuvenită
codebitorului sau fidejusorului, rămânând creditor al acestuia doar pentru suma neachitată. (3)
Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru asigurarea regresului său are asupra bunurilor
acestuia o cauză de preferinţă, concură la masa credală, pentru a face posibilă realizarea acestui
drept, dar preţul obţinut din vânzarea bunurilor grevate va fi atribuit creditorului, scăzându-se din
suma ce este datorată.
Art. 109 din Legea nr. 85/2014 reglementează, astfel, trei ipoteze.

156
 O primă ipoteză vizează situaţia în care codebitorul solidar a efectuat către creditorul comun
o plată parţială înainte de înregistrarea de către creditor a cererii sale de admitere a creanţei; în
această situaţie creanţa va fi înscrisă în tabele în limita diferenţei rezultate din scăderea plăţii parţiale.
În condiţiile în care creditorul are obligaţia de a raporta orice sumă încasată de la un codebitor solidar
în termen de 3 zile de la momentul încasării, apreciez că creditorul are obligaţia de a-şi modifica
suma solicitată prin cererea de admitere a creanţei în acelaşi termen în cazul în care primeşte vreo
asemenea plată în antepenultima, în penultima sau în chiar ziua depunerii cererii de admitere a
creanţei, înainte de depunerea acesteia.
O a doua ipoteză vizează situaţia în care creditorul a înregistrat deja cererea sa de admitere
a creanţei, iar raportul obligaţional cunoaşte o pluralitate de debitori. În cazul în care codebitorii sunt
solidari, în conformitate cu art. 108 din Legea nr. 85/2014 creanţa „va fi înscrisă în toate tabelele de
creanţe ale debitorilor cu valoarea nominală, până va fi complet acoperită. Toate tabelele vor fi
actualizate corespunzător cu sumele distribuite.”. În măsura în care între debitori nu funcţionează
solidaritatea, creditorul comun se va înscrie în fiecare tabel cu / va putea urmări fiecare debitor
pentru porţiunea de creanţă datorată. În cazul în care un codebitor solidar sau un fidejusor plăteşte,
chiar parţial, creanţa după înregistrarea cererii de admitere a creanţei, în conformitate cu art. 1593
şi, respectiv, art. 2305 NCC, pe deplin aplicabile şi în cadrul procedurii insolvenţei, conform art.
342 din Legea nr. 85/2014, codebitorul solidar sau „fidejusorul care a plătit datoria este de drept
subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului.”.
În fine, în cea de a treia ipoteză, „Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru
asigurarea regresului său are asupra bunurilor acestuia o cauză de preferinţă, concură la masa
credală…”. Fără a insista asupra terminologiei oarecum desuete 132 din cuprinsul art. 109 alin. 3 din
Legea nr. 85/2014, dispoziţiile legale cuprinse în art. 109 alin. 2 şi alin. 3 din Legea nr. 85/2014
trebuie abordate dintr-o dublă perspectivă: substanţială şi, respectiv, procesuală.
Subrogarea codebitorului / fidejusorului în drepturile creditorului plătit reprezintă o instituţie
care, în planul dreptului material, transferă obligaţia debitorului de la creditorul initial către
codebitorul / fidejusorul solvens.
În plan procesual (în procedura insolvenţei), codebitorul / fidejusorul solvens îşi valorifică
dreptul pe calea formulării cererii de admitere a creanţei. În conformitate cu prevederile art. 102
alin. 1, alin. 3 şi alin. 4 din Legea nr. 85/2014, „… toţi creditori[i], ale căror creanţe sunt anterioare
datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanţelor în termenul fixat în
hotărârea de deschidere a procedurii;… (3) Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar
dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu. (4) Creanţele nescadente sau sub condiţie la data

132
Conform Dicţionarului ortografic al limbii române publicat în anul 2002 (Editura Litera Internaţional), verbul „a
concura” se conjugă la persoana a III-a singular „(el, ea) concurează”.
157
deschiderii procedurii vor fi admise la masa credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de
sume în măsura îngăduită de prezentul titlu.”.
În condiţiile în care raportul juridic de drept material care a dat naştere obligaţiei
codebitorului / fidejusorului s-a născut anterior deschiderii procedurii, respectiv încă de la acel
moment legea recunoştea codebitorului / fidejusorului prerogativa subrogării în drepturile celuilalt
codebitor / debitorului, atunci codebitorul / fidejusorul solvens era, încă de la acel moment, titularul
unei creanţe sub condiţie împotriva celuilalt codebitor / debitorului 133. Pe cale de consecinţă,
codebitorul / fidejusorul solvens, ca orice alt creditor, indiferent dacă este titularul unei creanţe care
beneficiază de o cauză de preferinţă sau nu, este ţinut să formuleze o cerere de admitere a creanţei
în termenul stabilit conform art. 100, alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2014 134.
În ceea ce priveşte evaluarea propriu-zisă, aşa cum am arătat mai sus, Legea nr. 85/2014 nu
cuprinde o definiţie legală a valorii de piaţă, astfel încât pentru determinarea acestei valori vor fi
folosite standardele internaţionale de evaluare (International Valuation Standards – Standardele de
evaluare a bunurilor) 135. Fără a intra în detalii tehnice, „valoarea de piaţă este suma estimată pentru

133
E.g. decizia civilă nr. 178/A/20 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 9342/30/2017/a1:
„Apelanta prevalează o creanţă împotriva debitoarei, creanţă care ar trebui, în aprecierea sa, înscrisă în tabelul de creanţe
ca fiind chirografară şi neafectată de condiţie. În fapt însă, creanţa în discuţie derivă dintr-un contract de credit, contract
în care apelanta are calitatea de garant ipotecar al debitoarei. În acest context, judecătorul-sindic a conchis în mod just,
contrar celor susţinute de către apelantă că pretinsa creanţă nu este certă, lichidă şi exigibilă, motiv pentru care a validat
modalitatea în care administratorul judiciar a înscris creanţa în tabel, respectiv sub condiţie. Curtea apreciază că într-
adevăr, până la momentul la care garanţia nu va fi executată, constituitoarea dreptului de ipotecă nu poate pretinde că
deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei dat fiind că garanţia nu şi-a produs încă efectele. Or, până
la acel moment creanţa cu care aceasta poate fi înscrisă în tabel nu poate fi decât una sub condiţie – aceea a executării
garanţiei – astfel încât soluţia judecătorului sindic apare a fi una corectă.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5eb60a40e49009a81e000030, accesat la 24 iulie 2020.
134
În acest sens, indirect, decizia civilă nr. 340/7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr.
2743/111/2016/a1: „Dispoziţiile art. 109 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 prevăd dreptul codebitorului sau a fidejusorului
de a fi înscris la masa credală în ipoteza în care acesta are o cauză de preferinţă asupra bunurilor debitorului şi stabilesc
că această cauză de preferinţă, consimţită de debitor sau garantată de lege, va fi subordonată distribuirilor prioritare către
creditorul comun. Prin urmare, o interpretare coroborată a prevederilor art. 2312 Cod civil şi art. 109 alin.3 din Legea
nr. 85/2014 conduc la concluzia că fideiusorul unui debitor intrat în insolvenţă este pe deplin îndreptăţit să acţioneze
civil, în sensul înscrierii sale în tabelul de creanţe al debitorului, însă creanţa, fiind condiţionată de efectuarea unei plăţi
către creditor, va fi înscrisă ca atare în tabelul de creanţe.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5a139298e490092029000040, accesat la 24 iulie 2020.
În acelaşi sens (tot indirect), decizia civilă nr. 458/20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în
dosarul nr. 1888/103/2018/a5: „Instanţa de control constată că în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută art. 2312 Cod
Civil referitoare la existenţa unei urmăriri în justiţie pentru plată (împotriva apelantului contestator fiind demarate
executări silite în temeiul cărora au fost instituite , asupra venitului lunar al acestuia, popriri pentru recuperarea creanţelor
F., ND Ph. S.R.L. şi BRD - Grupe Societe Generale, creditori înscrişi la masa credală). În această situaţie, demersul
apelantului contestator de solicita înscrierea creanţei sale sub condiţie, se circumscrie dispoziţiilor art. 2312 C civ. fără
a fi împiedicat în valorificarea dreptului său de o dispoziţie contrară a Legii nr. 85/2014.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5e3a2d3ae490093018000039, accesat la 24 iulie 2020.
În acelaşi sens, Ştefan Dumitru, Creanţele garantate în cadrul procedurii insolvenţei, Revista Română de Drept
al Afacerilor, nr. 3/2007, apud Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa
pasivă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 412.
În sens contrar, Florin Moţiu, Dana Daniela Moţiu, VIII. Categorii de creanţe. Masa activă şi masa pasivă, în
coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 412.
135
Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, Standardele de evaluare a bunurilor, Bucureşti, 2020,
disponibile la https://site2.anevar.ro/sites/default/files/page-
files/standarde_2020_dupa_cn_27_iulie_final_31.07.2020.pdf , accesat la 29 iulie 2021. Chiar dacă Legea nr. 85/2014
nu conţine nicio referire la aceste standarde, în practica judiciară s-a reţinut aplicabilitatea lor în procedura insolvenţei
(e.g. decizia civilă nr. 1795/4 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti: „Cât priveşte standardele de
158
care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât şi un
vânzător hotărât, într-o tranzacţie nepărtinitoare, după un marketing adecvat şi în care părţile au
acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere”.
Deşi Legea nr. 85/2014 nu prevede momentul relevant pentru determinarea valorii de piaţă
a obiectului garanţiei, apreciez că singurul moment care poate fi avut în vedere (cu excepţia situaţiei
prevăzute de art. 105 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, mai sus analizate) este cel al deschiderii
procedurii de insolvenţă, deoarece acest moment este relevant şi pentru stabilirea întinderii creanţei
a cărei plată o garantează 136.
Dacă în privinţa bunurilor individual determinate dificultăţile stabilirii valorii de piaţă sunt
mai degrabă de ordin tehnic (stabilirea pieţei relevante, găsirea comparabilelor etc.), în cazul
universalităţilor de bunuri evaluarea presupune determinarea componenţei universalităţii
respective 137.
O situaţie aparte o reprezintă cauzele de preferinţă asupra creanţelor. În mod suprinzător, nici
SEV 2020 şi nici versiunile sale anterioare nu conţin prevederi referitoare la evaluarea creanţelor,
deşi toate dedică câte un întreg capitol evaluării activelor necorporale. Practica judiciară cunoaşte
opinii diverse în ceea ce priveşte evaluarea acestor bunuri necorporale, pornind de la abordarea cea
mai simplistă (valoare zero dacă nu sunt încasate la momentul deschiderii procedurii 138, respectiv
100% dacă sunt încasate la momentul deschiderii procedurii) până la efectuarea unor calcule din ce
în ce mai complicate care ţin cont de probabilitatea recuperării totale sau parţiale a creanţei, respectiv
de momentul recuperării creanţei. Apreciez că, oricare ar fi abordarea sau metoda aleasă şi justificată

evaluare folosite, în prealabil, Curtea constată că atât evaluatorul desemnat de lichidatorul judiciar, cât şi evaluatorul
apelantei au folosit aceleaşi standarde de evaluare, fără să aibă în vedere standardul SEV 232…”, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5de71eede490090c1e000060, accesată la 21 iulie 2020. Desigur, referirile din hotărârile
judecătoreşti sunt la standardele de evaluare în vigoare la datele pronunţării fiecăreia dintre hotărârile respective.
136
În acest sens, decizia civilă nr. 1499/16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr.
5846/62/2017/a2: „Motivarea faptului că valoarea unui bun aflat în garanţia sa, stabilită prin evaluarea întocmită în
procedura insolvenţei este net inferioară faţă de valoarea stabilită prin evaluarea AJFP Braşov, efectuată în cursului
anului 2015 nu este întemeiată, câtă vreme valoarea bunurilor utilizate în activitatea debitoarei scade odată cu trecerea
timpului iar evaluarea din cadrul procedurii a fost făcută în condiţiile legii, de către un evaluator desemnat de către
adunarea creditorilor din rândul membrilor ANEVAR şi potrivit Standardelor de evaluare ANEVAR.”, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5be4f622e49009840a000035, accesat la 24 iulie 2020.
137
Am analizat această problemă supra la 3.3.3.3, motiv pentru care nu voi relua argumentele expuse acolo, brevitatis
causa.
138
Decizia civilă nr. 15/23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi „…Referitor la creditoarea A S.R.L.,
instanţa de apel, constată că acest creditor a invocat ca şi cauză d preferinţă ipoteca mobiliară instituită asupra creanţelor
provenite din facturile fiscale neachitate, ce rezultă din fişa de cont a clientului debitor, înscrisă în A.E.G.R.M. aviz nr.
[…] şi Contract de cesiune creanţă nr. […] înscris în A.E.G.R.M. conform aviz nr. […] Instanţa de apel constată că
ipoteca mobiliară a fost constituită asupra unor sume de bani neîncasate, rezultate din facturi neachitate. Altfel spus,
creditoarea deţinea o creanţă chirografară, rezultând din derularea unor relaţii contractuale, însă nu a instituit vreo
ipotecă, privilegiu sau altă garanţie asupra vreunui bun la debitorului. Or, dispoziţiile art. 5 pct. 22 teza finală, stabilesc
că:” simpla înscriere în Arhiva Electronică de Garanţii mobiliare a unei creanţe nu determină transformarea acesteia în
creanţă care beneficiază de o cauză de preferinţă.”, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5a9b62eae49009c01d00003c,
accesat la 21 iulie 2020
159
de evaluator, acesta trebuie să procedeze la stabilirea unei valori de piaţă inclusiv pentru aceste
bunuri necorporale 139.
Raportul de evaluare este supus contestaţiilor administratorului judiciar şi /sau a oricărui
creditori, în condiţiile prevăzute de art. 62 din Legea nr. 85/2014.
În fine, procedura de contestare a înscrierii creanţei garantate în tabelul preliminar este cea
prevăzută de art. 111 din Legea nr. 85/2014 pentru toate categoriile de creanţe, iar potrivit art. 112
alin. 1 din Legea nr. 85/2014, „(1) După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate şi s-a
predat raportul de evaluare a garanţiilor, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar va înregistra,
de îndată, la tribunal şi va publica în BPI tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii
debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze de
preferinţă.
În conformitate cu art. 113 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 „(1) După expirarea termenului de
depunere a contestaţiilor, prevăzut la art. 111 alin. (2), şi până la închiderea procedurii, orice parte
interesată poate face contestaţie împotriva înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în
tabelul definitiv de creanţe ori în tabelele actualizate, în cazul descoperirii existenţei unui fals, dol
sau unei erori esenţiale, care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum
şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.”. Aşa cum am arătat mai
sus, contestaţia împotriva tabelului definitiv poate avea ca obiect doar înscrierea unei creanţe sau a
unui drept de preferinţă, neputând fi utilizată de către creditorul care ar intenţiona să atace
neînscrierea creanţei sau a dreptului său de preferinţă, oricare ar fi motivele de fapt şi/sau de drept
ale cererii sale.

4.9. Anularea transferurilor frauduloase - contractele care au dat naştere unor cauze de
preferinţă 140.

În conformitate cu prevederile art. 7, alin. 1 şi alin. 2 lit. m din Regulamentul (UE) 2015/848,
„(1) În absenţa unei dispoziţii contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de
insolvenţă şi efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă
procedura (denumit în continuare „stat de deschidere”). (2) Legea statului de deschidere determină
condiţiile pentru deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă. Aceasta determină

139
Decizia civilă nr. 100/23 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava: „… Faţă de împrejurarea că legea nu
distinge cât priveşte necesitatea efectuării evaluării, în funcţie de obiectul garanţiei şi faţă de faptul că garanţia apelantei
constă în dreptul de creanţă asupra unei sume de bani pe care debitoarea urma să o primească cu titlu de subvenţie de la
APIA, ce nu este concret precizată în contractul de ipotecă mobiliară, în mod corect administratorul judiciar a dispus
evaluarea garanţiei, creanţa urmând a fi înscrisă în tabelul definitiv ca o creanţă garantată în limita valorii de piaţă a
garanţiei…”, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/58ef1862e490096072000034 , accesat la 21 iulie 2020
140
Am publicat parţial acest subcapitol în Acţiunea în anularea actelor frauduloase, Bucureşti, Universul Juridic, 2015,
p. 118-127, p. 151-158
160
în special: … (m) normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice
prejudiciabile masei credale. Potrivit art. 16 din acelaşi act normativ al Uniunii Europene: „Articolul
7 alineatul (2) litera (m) nu se aplică dacă persoana care a dobândit foloase în urma unui act
prejudiciabil pentru adunarea creditorilor face dovada că: (a) actul face obiectul legii altui stat
membru decât cea a statului de deschidere a procedurii; şi (b) legea statului membru respectiv nu
permite, în cazul respectiv, sub nici o formă, contestarea actului.”.
Din analiza dispoziţiilor legate de dreptul Uniunii Europene mai sus citate rezultă că, în
principiu, anularea actelor frauduloase reprezintă un demers guvernat, din perspectiva dreptului
material, de legea statului de deschidere, cu excepţia arătată la art. 16 din Regulamentul (UE) nr.
2015/848.
Din perspectiva creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă,
motivul de anulare a unui transfer fraudulos cu maximă relevanţă este cel prevăzut de art. 117 alin.
2 din Legea nr. 85/2014: constituirea unui drept de preferinţă pentru o creanţă care era chirografară,
în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, reglementată de art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr.
85/2014.
Acest caz de anulare vizează acte juridice frauduloase încheiate de debitor cu un subiect de
drept calificat: unul dintre creditorii săi, de această dată un creditor chirografar. Mai exact, Legea
nr. 85/2014 impune naşterea creanţei vizate de constituirea frauduloasă ca şi creanţă chirografară,
aspect care se deduce din timpul verbal din sintagma „creanţă care era chirografară”. Legea
insolvenţei nu sancţionează, per se, contractarea unui împrumut garantat, chiar în perioada suspectă,
ci acordarea unui regim preferenţial pentru un creditor chirografar, care, prin constituirea în favoarea
creanţei sale a unei cauze de preferinţă, obţine o poziţie mai favorabilă în ordinea de preferinţă
instituită de art. 159 şi, respectiv, de art. 161 din Legea nr. 85/2014. Spre deosebire de dispoziţiile
art. 80 alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2006, care reglementa doar constituirea sau perfectarea de
garanţii reale, art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014 are în vedere constituirea de „drepturi de
preferinţă”.
Terminologia folosită este uşor inexactă, în condiţiile în care art. 5 pct. 15 din Legea nr.
85/2014 defineşte creanţele care beneficiază de o cauză de preferinţă ca fiind acele creanţe care sunt
însoţite de un privilegiu şi/sau de un drept de ipotecă şi/sau de drepturi asimilate ipotecii, potrivit
art. 2347 NCC, şi/sau de un drept de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent
dacă acesta este debitor principal sau terţ garant faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de
preferinţă. Apreciez că, în principiu, legiuitorul, prin art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014 a
avut în vedere constituirea uneia dintre următoarele cauze de preferinţă: privilegii, gajuri sau ipoteci,
astfel cum sunt acestea enumerate de noul Cod civil în art. 2327.
Nu intră sub incidenţa acestui caz de anulare perfectarea ipotecii mobiliare după constituirea
ei concomitentă cu naşterea creanţei. Potrivit art. 2409 alin. 1 NCC, ipoteca este perfectă atunci când
161
produce efecte potrivit dispoziţiilor art. 2387 NCC, iar formalităţile cerute de lege pentru
publicitatea sa au fost îndeplinite. În conformitate cu art. 2387 NCC, ipoteca mobiliară se constituie
prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte de la data la care obligaţia garantată
ia naştere, iar constituitorul dobândeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate.
De asemenea, nu poate fi anulată prin invocarea art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014
nici constituirea unei ipoteci în avans în condiţiile art. 2371 NCC. Excluderea perfectării şi a
constituirii unei ipoteci în avans de la anulare este justificată de diferenţele de redactare între art. 80
alin. 1 lit. e din Legea nr. 85/2006 şi art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014, acesta din urmă
referindu-se strict la constituirea unei garanţii.
În mod similar, nu intră sub incidenţa acestui caz de anulare garanţiile constituite de alte
persoane decât debitorul asupra bunurilor lor (cum ar fi ipoteca imobiliară constituită de un terţ
pentru a garanta restituirea creditului contractat de debitor) şi nici garanţiile personale (fidejusiunea),
deoarece aceste garanţii nu influenţează patrimoniul debitorului, ci patrimoniile celor care le-au
constituit. De altfel, în măsura în care garanţiile reale şi personale constituite de terţe persoane sunt
singurele garanţii ale creditorului respectiv, creanţa acestuia nu este una garantată în sensul Legii nr.
85/2014, astfel cum rezultă din prevederile art. 5, pct. 15 din Legea nr. 85/2014.
Ratio legis pentru reglementarea acestui caz de anulare, este, aşa cum am arătat mai sus,
tratamentul preferenţial pe care constituirea unei cauze de preferinţă îl conferă creanţei până atunci
chirografare. Prin schimbarea caracterului creanţei, din chirografară în garantată, debitorul îl
favorizează pe titularul creanţei respective, oferindu-i dreptul de a fi preferat la distribuirea sumelor
rezultate din valorificarea unor active în detrimentul creditorilor care nu beneficiază de vreo astfel
de cauză de preferinţă.
Legea nr. 85/2014 nu prevede drept condiţie de admitere a acţiunii frauda creditorului în
favoarea căruia a fost constituită cauza de preferinţă. În consecinţă, pentru admiterea cererii este
suficientă frauda prezumată a debitorului în condiţiile art. 122 alin. 3 din Legea nr. 85/2014.
Prezumţia arătată este una relativă, derivată din faptul vecin şi conex al constituirii de către debitor
a cauzei de preferinţă; debitorul o poate răsturna, dovedind că scopul urmărit la constituirea cauzei
de preferinţă respective nu a fost acela de a acţiona în frauda celorlalţi creditori.
Cât priveşte „drepturile de preferinţă” sau, mai exact, cauzele de preferinţă care pot fi
constituite de către debitor în favoarea titularului unei creanţe chirografare, art. 2327 NCC prevede
expres că sunt cauze de preferinţă privilegiile, ipotecile şi gajul.
Potrivit art. 2333 NCC privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în
considerarea creanţei sale, iar art. 2339 alin. 1 lit. b NCC include între privilegiile speciale şi dreptul
de retenţie, reglementat de art. 2445-2449 NCC.
Regimul juridic al privilegiilor este stabilit exclusiv prin lege, conform art. 2333 alin. 1 NCC
şi conform art. 2338 NCC, care, reglementând privilegiile generale, prevede că privilegiile asupra
162
tuturor bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute
de Codul de procedură civilă. În continuare, art. 2339 NCC prevede, cu titlu de privilegii speciale,
privilegiul vânzătorului, stabilind că creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil
vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care
cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi, respectiv
privilegiul titularului dreptului de retenţie, stabilind că creanţa celui care exercită un drept de retenţie
este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest
drept subzistă. Este de remarcat faptul că noul Cod civil a menţinut privilegiile speciale doar asupra
bunurilor mobile ale debitorului, schimbând natura privilegiilor speciale imobiliare din vechiul Cod
civil de la 1864 în ipoteci legale (art. 2386 NCC). Mai mult, art. 2334 - 2336 NCC stabilesc că rangul
privilegiilor se stabileşte prin lege, iar privilegiile reglementate în cap. II al titlului XI din noul Cod
civil sunt preferate privilegiilor create, fără indicarea rangului, prin legi speciale. Creditorul
privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost
înscrise mai înainte. Fiind cauze legale de preferinţă, conform principiului nemo censetur ignorare
legem, privilegiile sunt opozabile terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de
publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Constituirea de către creditor a unei cauze de preferinţă în favoarea unui creditor chirografar
nu poate avea loc, în principiu, decât pe cale contractuală.
Privilegiile, astfel cum am arătat mai sus, sunt cauze legale de preferinţă a unor creditori /
creanţe în defavoarea altor creditori / creanţe, astfel încât apreciez că, în principiu, ele nu pot fi
constituite de către debitor în favoarea unei creanţe născute chirografară a unui creditor.
De altfel, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 2339 alin. 1 pct. a NCC, privilegiul
vânzătorului este, în principiu, inaplicabil creanţelor născute din raporturile dintre profesionişti, iar
potrivit art. 2495 NCC dreptul de retenţie este recunoscut de noul Cod civil doar pentru titularul
unui anumit tip de creanţă, putând exista în afara noului Cod civil doar în condiţiile în care este
prevăzut expres de alte acte normative.
O situaţie aparte o are preferinţa acordată statului şi unităţilor administrativ-teritoriale pentru
creanţele lor. Potrivit art. 2328 NCC, o asemenea preferinţă este „reglementată de acte normative
speciale şi nu poate afecta drepturile dobândite anterior de către terţi”. Spre deosebire de art. 1725
din vechiul Cod civil de la 1864, care se referea la un adevărat „privilegiu al tezaurului public”, art.
2328 NCC nu mai conţine o referinţă la un privilegiu propriu zis, ci doar la o „preferinţă” acordată
statului şi unităţilor administrativ teritoriale pentru creanţele lor. Ambele norme (art. 1725 C.civ. de
la 1864 şi art. 2328 NCC) sunt norme de trimitere, iar actul normativ la care acestea trimit este Legea
nr. 207/2015 - Codul de procedură fiscală. La acest moment însă, Codul de procedură fiscală nu mai
conţine dispoziţii care să consacre un asemenea privilegiu general, ci organul fiscal, în cadrul
executării silite, sechestrează bunurile debitorului, iar acest sechestru are, potrivit art. 238 alin. 8 şi,
163
respectiv, art. 242 alin. 6-7 din Codul de procedură fiscală, valoarea juridică a unui drept de gaj sau
a unei ipoteci legale [imobiliare], cu condiţia îndeplinirii formalităţilor specifice de publicitate.
Simpla înscriere a creanţelor fiscale în Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară (Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare), fără individualizarea vreunui bun asupra cărora ar purta
garanţia, nu conferă creanţelor fiscale caracter garantat, astfel cum rezultă din art. 5 pct. 22 din Legea
nr. 85/2014. Oricum, dată fiind natura creanţei analizate – fiscală -, un asemenea privilegiu nu poate
fi constituit de către debitor în condiţiile incriminate de art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014.
Ipoteca, este, conform art. 2343 NCC, „un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligaţii”. În conformitate cu art. 2347 şi art. 2348 NCC, care se referă la
operaţiunile asimilate ipotecii, contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept
asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligaţii, oricare ar fi numărul, natura sau
denumirea lor, nu sunt opozabile terţilor care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă
sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci. Sunt asimilate
astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanţă
încheiate în scop de garanţie. Sunt exceptate cesiunile de drepturi succesorale şi cesiunile de drepturi
de proprietate intelectuale. Prin urmare, constituirea de către debitor a unor astfel de garanţii
asimilate, cum sunt clauzele de rezervă a proprietăţii, pactele de răscumpărare ori cesiunile de
creanţă cu scop de garantare, după naşterea chirografară a creanţei pentru plata căreia se constituie,
va putea fi atacată în condiţiile art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014.
O ipoteză specială reglementată de NCC este aceea a ipotecii asupra unei universalităţi de
bunuri. Potrivit art. 2357 alin. 1 NCC, ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra
tuturor bunurilor cuprinse în aceasta, iar potrivit alin. 2 ipoteca se menţine asupra universalităţii de
bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-
un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor. În conformitate cu art. 2368 NCC,
ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare,
corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate activităţii unei
întreprinderi, iar potrivit art. 2372 alin. 2 şi alin. 3 NCC, sub sancţiunea nulităţii, contractul de
ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate
şi să facă o descriere suficient de precisă a bunului ipotecat. Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă
asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu
constituie o descriere suficient de precisă în sensul alin. 2.
În doctrina şi jurisprudenţa perioadei în care a fost în vigoare Codicele de comerţ din 1887,
pornind de la caracterul general al reglementării cuprinse în art. 726 pct. 4, „Art. 726. Se presumă
făcute în frauda creditorilor şi, în lipsă de probă contrarie se anulează, faţă cu masa creditorilor,
următoarele acte, dacă sunt survenite în urma datei încetării plăţilor: … 4. Gajurile, anticrezele şi
ipotecile constituite asupra bunurilor debitorului.”, s-a ridicat problema anulabilităţii ipotecilor
164
legale, fiind avansate argumente pertinente în sprijinul ambelor soluţii 141. Argumentul principal în
sensul anulabilităţii acestor ipoteci era legat de faptul că constituirea unei ipoteci legale era accesorie
unei convenţii încheiate de debitor, prin care acesta îşi asuma obligaţia de plată a unei creanţe,
convenţie care putea fi ea însăşi frauduloasă, în dauna creditorilor. În acelaşi sens s-a arătat că legea
nu distinge între ipotecile convenţionale şi cele legale.
În sensul inaplicabilităţii art. 726 pct. 4 din Codicele de comerţ din 1887 s-a arătat că,
„manoperele frauduloase, pe cari falitul şi creditorul le-ar întrebuinţa în dauna masei, … sunt
imposibile în caz de ipotecă legală, pentru că nu există fapta voluntară a falitului …”
Nici în prezent art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014 nu distinge între ipotecile legale
şi cele convenţionale. Cu toate acestea, regimul juridic actual al ipotecilor legale exclude
aplicabilitatea art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014, deoarece art. 2386 NCC reglementează
doar ipoteci legale a căror constituire este concomitentă cu naşterea creanţei a cărei plată o
garantează, nefiind posibilă constituirea lor ulterioară. Desigur, opozabilitatea faţă de terţi a acestor
ipoteci este condiţionată, ca şi în cazul ipotecilor convenţionale, de înscrierea lor în registrul de
publicitate corespunzător, conform art. 2346 NCC.
Cât priveşte gajurile, NCC prevede expres în cuprinsul art. 2480 – 2481 că gajul poate avea
ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată, respectiv că
gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea
acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei. Gajul asupra
titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor nominative sau la purtător, prin remiterea
acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie. Prin urmare, cu
excepţia titlurilor nominative materializate sau la purtător, deposedarea debitorului este de esenţa
gajului şi reprezintă elementul esenţial care trebuie comparat, temporal, cu naşterea creanţei. În
măsura în care cele două evenimente sunt concomitente, constituirea gajului nu intră sub incidenţa
art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014.
În practica judiciară s-a reţinut diferenţa dintre cesiunea pură şi simplă a unei creanţe şi
cesiunea de creanţe în scop de garanţie, concluzionându-se că cesiunea pură şi simplă a unei creanţe
a debitorului faţă de un debitor propriu către un creditor titular al unei creanţe chirografare, în scopul
de a stinge creanţa chirografară respectivă nu atrage incidenţa prevederilor art. 117 alin. 2 lit. e din
Legea nr. 85/2014. Chiar dacă este vorba despre o „preferinţă” în sens doctrinar, această operaţiune
nu are drept consecinţă crearea unei cauze de preferinţă în favoarea creditorului titular al creanţei
chirografare respective, ci reprezintă un demers de stingere a unei creanţe chirografare cu preferinţă
faţă de celelalte creanţe 142.

141
G.T. Pallade, Codul falimentelor adnotat cu doctrina şi jurisprudenţa romînă, italiană, franceză şi belgiană, Iaşi,
Tipografia H. Goldner, 1912, p. 176-177
142
Decizia civilă nr. 431/5 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 1510/3/2018: „în cauză
prin încheierea contractului de cesiune nu s-a constituit un drept de preferinţă în favoarea cesionarului deoarece cauzele
165
 În practica judiciară s-a mai pus şi problema dacă o creanţă bugetară în favoarea căreia
debitorul a constituit o cauză de preferinţă în perioada suspectă se încadrează în noţiunea de creanţă
chirografară la care se referă art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014. Într-o decizie de speţă 143 s-
a reţinut că o creanţă bugetară nu se încadrează în categoria creanţelor chirografare şi, în consecinţă,
constituirea unei cauze de preferinţă în favoarea creditorului bugetar în perioada suspectă nu ar putea
fi anulată în baza dispoziţiilor art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014. Nu pot fi de acord cu
această soluţie, în principal pentru că art. 5 pct. 22 din Legea nr. 85/2014 defineşte creditorii
chirografari ca fiind „creditorii debitorului înscrişi în tabelele de creanţe care nu beneficiază de o
cauză de preferinţă. Sunt creditori chirografari şi creditorii care beneficiază de cauze de preferinţă,
ale căror creanţe nu sunt acoperite în totalitate de valoarea privilegiilor, a ipotecilor sau a gajurilor
deţinute, pentru partea de creanţă neacoperită.”. Prin urmare, orice creditor negarantat este un
creditor chirografar din perspectiva Legii nr. 85/2014. Faptul că art. 138 alin. 3 şi, respectiv, art. 161
din Legea nr. 85/2014 grupează creditorii şi creanţele în anumite grupe sau categorii în scopul votării
planului de reorganizare şi, respectiv, al distribuirii în situaţia falimentului nu schimbă natura
chirografară a creanţelor negarantate. Mai mult, atât art. 138 alin. 3, cât şi art. 161 din Legea nr.
85/2014 operează distincţii chiar şi între anumite creanţe chirografare (fără a fi incluse aici creanţele
salariale sau bugetare). Astfel, art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 permite formarea grupei
creditorilor indispensabili şi se referă la lit. e la „celelalte creanţe chirografare”, fapt care permite
concluzia că, în afara creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă, toate celelalte sunt creanţe
chirografare. În mod similar, art. 161 pct. 6-8 din Legea nr. 85/2014 descrie mai multe categorii de
creanţe chirografare (fără a fi incluse aici creanţele salariale sau bugetare), iar art. 161 pct. 9 din
Legea nr. 85/2014 se referă, şi el, la „alte creanţe chirografare”. Concluzionând, apreciez că orice
creanţă negarantată în favoarea căreia se constituie o cauză de preferinţă în perioada suspectă intră
în sfera „creanţelor chirografare” la care se referă art. 117 alin. 2 lit. e din Legea nr. 85/2014, iar

de preferinţă vizate de textul legal (art. 117 alin. 2 lit. e) sunt cele reglementate de art. 2327 C.civ., respectiv privilegiile,
ipotecile şi gajul. Împrejurarea că, într-adevăr, în fapt, prin încheierea actului a cărui nulitate s-a solicitat în prezenta
cauză, cesionarul a fost plătit cu prioritate faţă de creditorii care sunt înscrişi la masa credală a debitoarei, nu echivalează
cu niciuna dintre cauzele de preferinţă acordate de lege unui creditor în considerarea calităţii creanţei sale: privilegiile,
ipotecile şi gajul. Nu s-ar putea reţine că prin operaţiunea contestată în prezenta cauză s-a constituit o cauză de preferinţă
deoarece cauzele de preferinţă prevăzute de legiuitor sunt garanţii reale ce asigură titularului lor prioritatea faţă de alţi
creditori în satisfacerea creanţei sale în cazul executării silite asupra bunului . Pentru constituirea fiecăreia dintre acestea
legiuitorul a prevăzut reguli referitoare la constituirea, conţinutul şi opozabilitatea lor (privilegiile sunt consacrate de
art. 2333-2342 C.civ., ipoteca este reglementată de art. 2343-2479 C.civ. iar gajul este reglementat de art. 2480-2494
Cciv.), dar în cauză nu este vorba despre astfel de demersuri pe care debitoarea insolventă să le fi făcut în favoarea
creditoarei.”, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5cc264f2e49009cc16000061, accesat la 24 iulie 2020.
143
Decizia civilă nr. 425/22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 2237/30/2018/a1: „Or,
creanţa prevalată de către … este una bugetară, aşa cum de altfel chiar şi debitoarea a arătat în cererea de deschidere a
procedurii insolvenţei, astfel încât ea nu poate face obiectul de reglementare a textului pe care apelanta îl invocă, aşa
cum corect a conchis şi judecătorul sindic, întrucât în mod evident creanţa este circumscrisă unei alte categorii decât cea
avută în vedere de art. 117 alin. 2, lit. e din Legea nr. 85/2014.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5d0d89e6e490095809000034, accesată la 24 iulie 2020.
166
operaţiunea este susceptibilă de a fi anulată, dacă sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prevăzute
de lege.
Potrivit art. 122 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 85/2014, cererea pentru anularea unui act de
constituire sau de transfer cu caracter patrimonial se va nota, din oficiu, în registrele de publicitate
aferente. O persoană obţinând un titlu sau dobândind un drept de preferinţă asupra bunului respectiv
după efectuarea unei astfel de notări va avea titlul sau dreptul său condiţionat de dreptul de a fi
recuperat bunul. Aceste dispoziţii au pe de o parte, rolul de a proteja creditorii încă de la momentul
înregistrării acţiunii, conferind eficienţă maximă demersului de anulare a transferurilor frauduloase,
respectiv au pe de altă parte rolul de a proteja eventualii terţi subdobânditori de efectele admiterii
acţiunii, aducându-le la cunoştinţă situaţia litigioasă a bunului.
În măsura în care acţiunea în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 117 alin. 2 lit. e,
coroborate cu cele ale art. 122 din Legea nr. 85/2014 s-a finalizat prin pronunţarea unei hotărâri a
judecătorului sindic de admitere a cererii, constituirea cauzei de preferinţă va fi anulată.
Cât priveşte înscrierea creanţei beneficiare a cauzei de preferinţă a cărei constituire a fost
anulată în tabel în categoria creanţelor care beneficiază de o cauză de preferinţă, apreciez că
pronunţarea hotărârii de anulare a constituirii cauzei de preferinţă va avea drept consecinţă şi
modificarea tabelului în sensul radierii creanţei respective din categoria creanţelor garantate şi a
înscrierii acesteia în categoria corespunzătoare de creanţe chirografare. Astfel, art. 118 din Legea
nr. 85/2014 prevede în mod expres că „În cazul admiterii acţiunii, părţile vor fi repuse în situaţia
anterioară…”, iar repunerea în situaţia anterioară are semnificaţia calificării creanţei beneficiare a
cauzei de preferinţă a cărei constituire a fost anulată drept creanţă chirografară ex tunc. Ad absurdum,
în măsura în care art. 118 din Legea nr. 85/2014 s-ar interpreta în sensul că pentru rectificarea
tabelului (de regulă definitiv sau definitiv consolidat) în care este înscrisă această creanţă este
necesară o altă cerere, singura cale procedurală posibilă ar fi contestaţia prevăzută de art. 113 din
Legea nr. 85/2014; cu toate acestea, anularea constituirii cauzei de preferinţă nu se încadrează în
niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 113 din Legea nr. 85/2014: fals, dol, eroare esenţială,
descoperirea unor titluri hotărâtoare până atunci necunoscute, fapt care ar lipsi de orice eficacitate
hotărârea de admitere a cererii de anulare a constituirii cauzei de preferinţă.

4.10. Contractele în curs de derulare. Contractele care dau naştere unor cauze de
preferinţă 144

Potrivit art. 7, alin. 1 şi alin. 2 lit. e din Regulamentul (UE) 2015/848, „(1) În absenţa unei
dispoziţii contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvenţă şi efectelor

144
Am publicat parţial acest subcapitol sub titlul Regimul juridic al sumelor de bani ale debitorului insolvent afectate
de cauze de preferinţă în „Phoenix, revista de insolvenţă”, nr. 60, aprilie – iunie 2017, p. 12-18
167
acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura (denumit în
continuare „stat de deschidere”). (2) Legea statului de deschidere determină condiţiile pentru
deschiderea, desfăşurarea şi închiderea procedurii de insolvenţă. Aceasta determină în special: …
(e) efectele procedurii de insolvenţă asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte.
Din nou, în conformitate cu dispoziţiile de dreptul Uniunii Europene mai sus citate, efectele
procedurii de insolvenţă asupra contractelor în curs de derulare sunt guvernate, din perspectiva
dreptului material, de legea statului de deschidere.
În conformitate cu prevederile art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 „ (1) Contractele în
derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Codul civil nefiind
aplicabil… În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripţie
de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar / lichidatorul judiciar poate să
denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste
contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate…”.
În contextul acestor dispoziţii legale, trebuie avut în vedere faptul că contractele de
constituire a cauzelor de preferinţă sunt contracte care dau naştere unui drept accesoriu dreptului
principal de creanţă, acesta din urmă rezultând, de regulă, dintr-un alt contract.
Contractul care dă naştere unei cauze de preferinţă, per se, nu poate fi calificat drept contract
în derulare, deoarece un atare contract nu presupune executarea vreunei obligaţii de către debitor
sau de către creditor, ci doar permite îndestularea creditorului din valorificarea bunului adus în
garanţie.
Prin urmare, se impune analiza efectelor contractului care a dat naştere creanţei principale:
în ce măsură acest contract este unul în derulare la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, în
ce măsură acest contract ar putea fi denunţat în condiţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 şi, mai ales,
în ce măsură denunţarea unui astfel de contract ar conduce şi la denunţarea contractului accesoriu
prin care a fost constituită cauza de preferinţă, conform principiului accesorium sequitur principale.
Denunţarea reglementată de art. 123 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o modalitate
excepţională de desfiinţare a contractului, fără a se pune în discuţie eventuala culpă a vreuneia dintre
părţi în ceea ce priveşte executarea propriilor obligaţii, efectuată cu scopul unic de maximizare a
averii debitorului şi care dă naştere dreptului cocontractantului de a obţine o despăgubire stabilită
de judecătorul sindic pentru încetarea intempestivă a relaţiilor contractuale dintre el şi debitor.
În măsura în care contractul principal este executat substanţial, denunţarea acestuia (şi, pe
cale de consecinţă, şi a celui accesoriu) de către administratorul judiciar nu este posibilă.
În condiţiile în care contractul principal nu a fost executat în totalitate ori substanţial de către
toate părţile implicate, administratorul judiciar l-ar putea denunţa, în măsura în care o atare
denunţare ar conduce la maximizarea averii debitorului. Odată cu desfiinţarea contractului principal,
dispare şi raţiunea (causa) pentru care părţile cu convenit, pe calea convenţiei accesorii, constituirea
168
ipotecii mobiliare sau cesiunea creanţei cu titlu de garanţie. În consecinţă, odată cu denunţarea
contractului principal, creditorul va pierde atât dreptul său de creanţă, cât şi garanţia (accesorium
sequitur principale), fiind, însă, îndreptăţit la o despăgubire care i se va plăti potrivit prevederilor
art. 161 pct. 4 din Legea nr. 85/2014, pe baza hotărârii în temeiul căreia i-a fost recunoscută, rămasă
definitivă. Desigur, despăgubirea nu va beneficia de o cauză de preferinţă.
Contractul accesoriu (care dă naştere cauzei de preferinţă) îşi produce efectul de a permite
creditorului cocontractant executarea garanţiei doar în situaţia neexecutării culpabile de către debitor
a obligaţiei asumate faţă de creditorul cocontractant.
În situaţia denunţării contractului principal atât pentru trecut, cât şi pentru viitor, dat fiind
faptul că denunţarea contractului de către administratorul judiciar reprezintă, prin definiţie, încetarea
contractului fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul cocontractant nu va putea executa garanţia
pentru neexecutarea de către debitor a obligaţiei asumate prin contractul denunţat, deoarece această
neexecutare nu este culpabilă.
În ipoteza denunţării contractului principal doar pentru viitor (conform opţiunii
administratorului judiciar) – denunţarea nu repune în discuţie prestaţiile scadente anterioare
momentului denunţării, iar neexecutarea acestora de către debitor este prezumată a fi culpabilă de
art. 1548 NCC din simplul fapt al neexecutării, fapt care conferă creditorului cocontractant dreptul
de a executa garanţia în limita echivalenţei prestaţiilor neexecutate culpabil de către debitor.
Desigur, în acest caz despăgubirea nu va cuprinde şi valoarea prestaţiilor neexecutate culpabil de
către debitor (care formează obiectul cererii de admitere a creanţei), ci doar prejudiciul suferit de
creditorul cocontractant ca urmare a denunţării intempestive de către administratorul judiciar a
contractului, iar această despăgubire nu va beneficia de vreo cauză de preferinţă.
O situaţie aparte este cea prevăzută de art. 123 alin. 5 din Legea nr. 85/2014: modificarea
clauzelor contractuale, cu acordul cocontractanţilor, inclusiv cele ale contractelor de credit, în
vederea asigurării echivalenţei viitoarelor prestaţii. Fiind vorba despre o modificare a clauzelor
contractuale efectuată de către administratorul judiciar cu acordul cocontractantului, în speţă nu se
poate vorbi despre o denunţare în sensul prevederilor art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, ci despre
o adaptare extrajudiciară a contractului.
Dispoziţiile art. 123 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 se referă doar la contractele principale,
inclusiv la cele de credit, nu şi la cele accesorii, cum ar fi cele prin care debitorul a constituit cauze
de preferinţă în favoarea creditorilor. În acelaşi sens, art. 123 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 se referă
la reechilibrarea prestaţiilor. Cu toate acestea, apreciez că, în măsura în care administratorul judiciar
obţine acordul creditorului garantat, administratorul judiciar ar putea modifica şi clauzele
contractului accesoriu prin care s-a constituit cauza de preferinţă în favoarea acestui creditor.
Argumentul principal în acest sens rezidă în caracterul agreat al modificării.

169
 În schimb, apreciez că o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1271 NCC formulată de
administratorul judiciar nu poate viza decât reechilibrarea prestaţiilor din contractul principal,
deoarece doar contractul principal stabileşte în sarcina părţilor obligaţiile susceptibile de
reechilibrare.
O altă situaţie care prezintă relevanţă pentru studiul de faţă este cea reglementată de art. 123
alin. 6 din Legea nr. 85/2014, referitoare la rezerva dreptului de proprietate până la plata preţului
vânzării unui bun către cumpărătorul debitor. Aşa cum am arătat supra la 3.4.2, clauza de rezervă a
dreptului de proprietate este asimilată ipotecii de art. 2347 NCC.
În cadrul analizei regimului juridic al bunului vândut cu rezerva dreptului de proprietate în
perioada de observaţie, o primă problemă care se ridică este aceea a legii aplicabile vânzării şi,
implicit, clauzei de rezervă a dreptului de proprietate. Pentru vânzările transfrontaliere care se găsesc
sub incidenţa legislaţiei Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art. 3 şi art. 4 din
Regulamentul nr. 593/2008 (Roma I 145), legea aplicabilă vânzării este cea aleasă de părţi, sau, în
absenţa unei alegeri a părţilor, legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul. Pentru
vânzările extracomunitare, art. 2637-2638 NCC stabilesc aceleaşi reguli, pornind de la principiul
potrivit căruia, în absenţa unei alegeri a părţilor, legea aplicabilă vânzării este aceea a statului cu
care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, i.e., în cazul vânzării statul în care vânzătorul
- debitorul prestaţiei caracteristice – îşi are reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul.
Potrivit art. 10 din Regulamentul (UE) nr. 2015/848 „(1) Deschiderea procedurii de
insolvenţă împotriva cumpărătorului unui activ nu aduce atingere drepturilor vânzătorului activului
respectiv întemeiate pe o rezervă a dreptului de proprietate, dacă la data deschiderii procedurii
activul se află pe teritoriul altui stat membru decât cel în care s-a deschis procedura. (2) Deschiderea
unei proceduri de insolvenţă împotriva vânzătorului unui activ, ulterior predării activului, nu
constituie o cauză de rezoluţiune a vânzării şi nu împiedică cumpărătorul să dobândească dreptul de
proprietate, dacă la data deschiderii procedurii activul vândut se află pe teritoriul altui stat membru
decât cel în care s-a deschis procedura. (3) Alineatele (1) şi (2) nu împiedică intentarea acţiunii de
constatare a nulităţii, acţiunii în anulare sau în inopozabilitate menţionate la articolul 7 alineatul (2)
litera (m)”.
Dispoziţiile de drept internaţional privat din cuprinsul Legii nr. 85/2014, aplicabile doar
pentru insolvenţele transfrontaliere care nu sunt supuse Regulamentului (UE) 2015/848 nu cuprind
dispoziţii speciale în materia rezervei dreptului de proprietate, cu excepţia acelor vânzări
transfrontaliere în care calitatea de cumpărător o are o societate de asigurare / reasigurare faţă de
care s-a deschis procedura falimentului. Pentru această situaţie art. 339 din Legea nr. 85/2014
conţine prevederi similare cu cele ale art. 10 din Regulamentul (UE) 2015/848.

145
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. OJ L 177 /4 iulie 2008
170
 Din coroborarea dispoziţiilor legale mai sus citate şi/sau analizate, rezultă că, în principiu,
clauza de rezervă a proprietăţii dintr-un contract de vânzare-cumpărare transfrontalier în care
debitorul cumpărător este supus procedurii insolvenţei potrivit legii române va rămâne să producă
efectele juridice prevăzute de legea statului vânzătorului, dacă bunul vândut nu se afla pe teritoriul
României la data deschiderii procedurii insolvenţei. Per a contrario, dacă bunul se afla deja pe
teritoriul României la momentul deschiderii procedurii, legea aplicabilă rezervei proprietăţii va fi
legea română, inclusiv art. 123 alin. 6 din Legea nr. 85/2014. Corelativ, dacă debitorul faţă de care
s-a deschis procedura insolvenţei potrivit legii române este vânzătorul din contractul de vânzare-
cumpărare transfrontalieră, deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitorul vânzător după
predarea bunului, iar la momentul deschiderii procedurii insolvenţei bunul se afla deja pe teritoriul
altui stat decât România, deschiderea procedurii insolvenţei debitorului vânzător nu constituie o
cauză de rezoluţiune a vânzării şi nu împiedică cumpărătorul să dobândească dreptul de proprietate
asupra bunului respectiv.
Desigur, dacă vânzarea nu are caracter transfrontalier, legea aplicabilă va fi legea română,
respectiv art. 123 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, care prevede că „dacă vânzătorul unui bun a reţinut
titlul de proprietate până la plata integrală a preţului vânzării, vânzarea va fi considerată executată
de către vânzător şi nu va fi supusă prevederilor alin. (1) [nu poate fi denunţată de către
administratorul judiciar / lichidatorul judiciar], rezerva fiind opozabilă administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalităţile de publicitate prevăzute de lege.
Bunul cu privire la care vânzătorul a reţinut titlul de proprietate intră în averea debitorului, iar
vânzătorul beneficiază de o cauză de preferinţă, potrivit art. 2347 NCC.”. Practic, art. 123 alin. 6 din
Legea nr. 85/2014 transferă forţat dreptul de proprietate asupra bunului vândut în patrimoniul
debitorului, vânzătorul nemaifiind îndreptăţit să revendice bunul în temeiul clauzei de rezervă a
dreptului de proprietate. Corelativ, vânzătorul devine creditor titular al unei cauze de preferinţă
asupra bunului vândut, pentru preţul / restul de preţ neplătit, cu toate drepturile pe care această
calitate i le conferă: ridicarea suspendării, adăugarea accesoriilor la creanţa reprezentând preţul /
restul de preţ neplătit, protecţia corespunzătoare a creanţei sale etc. Soluţia legiuitorului este una
energică, care „accelerează” transferul dreptului de proprietate din patrimoniul vânzătorului creditor
în patrimoniul cumpărătorului debitor, anihilând tocmai prerogativa vânzătorului beneficiar al
rezervei dreptului de proprietate de a-şi revendica bunul vândut dar neplătit integral, însă este în
deplină concordanţă cu asimilarea de către art. 2347 NCC a clauzei de rezervă a proprietăţii cu
ipoteca, asimilarea limitând drepturile vânzătorului la drepturile creditorului ipotecar.
În cuprinsul art. 123 din Legea nr. 85/2014 se regăseşte la alin. 10 şi prerogativa
administratorului judiciar de a cesiona contractele în derulare care nu mai pot fi executate, pentru
maximizarea averii debitorului, cu condiţia ca acele contracte să nu fi fost încheiate intuitu personae,
potrivit prevederilor NCC.
171
 În condiţiile în care art. 1315 NCC prevede că „O parte poate să îşi substituie un terţ în
raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar
cealaltă parte consimte la aceasta.”, rezultă că o atare cesiune de contract necesită acordul
cocontractantului, deci cesiunea contractului în derulare poate fi doar convenţională, însă acordul de
voinţe trebuie să intervină între administratorul judiciar şi cocontractant, voinţa debitorului nefiind
relevantă în acest sens.
Din perspectiva contractelor principale care au drept accesorii contracte prin care se
constituie cauze de preferinţă, cesiunea prevăzută de art. 123 alin. 10 din Legea nr. 85/2014 nu
presupune cu necesitate şi cesiunea garanţiei. De altfel, art. 1318 alin. 2 NCC permite cesiunea
contractului fără liberarea cedentului, fapt care conduce la concluzia că debitorul insolvent ar putea
rămâne obligat, atât personal, cât şi real, faţă de creditorul garantat.
În doctrină s-a avansat ideea că contractul de credit (garantat sau negarantat) este un contract
intuitu personae, mai ales în raporturile dintre profesionişti şi consumatori 146. Nu pot fi de acord cu
această opinie. Fără a nega faptul că între împrumutător şi împrumutat trebuie să existe un anumit
grad de încredere, în raporturile dintre profesionişti cesiunea contractelor de credit este notorie şi nu
contravine niciunei norme imperative. Nici prestaţia împrumutătorului (de a pune o sumă de bani la
dispoziţia împrumutatului), nici cea a împrumutatului (de a restitui împrumutul, plus accesoriile) nu
pot fi caracterizate ca fiind legate inextricabil de persoanele care intră în acest raport juridic.
Un alt contract în derulare pe care art. 123 din Legea nr. 85/2014 îl reglementează este cel
de leasing.
Astfel, potrivit alin. 11 şi 12, „(11) În cazul rezilierii contractelor de leasing financiar de către
finanţator, acesta va putea opta pentru una dintre următoarele variante:
a) transferul proprietăţii asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, către
debitor, caz în care finanţatorul dobândeşte o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal
cu cel al operaţiunii de leasing, şi este înregistrat la masa credală, conform ordinii de prioritate
prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3, cu contravaloarea ratelor şi accesoriilor restante facturate şi
neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul
contractului de leasing, fără a se putea depăşi valoarea de piaţă a bunurilor, stabilită de un evaluator
independent, potrivit prevederilor art. 61;
b) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing, iar finanţatorul
va fi înregistrat la masa credală potrivit prevederilor art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri care
să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă, cu contravaloarea
ratelor şi accesoriilor restante facturate şi neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă

146
Gheorghe Piperea, Contractul de credit, un renumit contract nenumit, disponibil la
https://www.piperea.ro/blog/gheorghepiperea/contractul-de-credit-un-renumit-contract-nenumit/, accesat la 25 iulie
2020
172
restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing minus valoarea de piaţă a bunurilor
recuperate, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61.
(12) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) teza I, în cazul contractului de leasing financiar,
dacă finanţatorul nu îşi exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres
pentru menţinerea contractului, acesta se consideră denunţat la data expirării acestui termen. În cazul
care, în acelaşi termen, finanţatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care i se
cere să denunţe contractul, acesta se consideră denunţat la expirarea unui termen de 30 de zile de la
data recepţionării notificării de către administratorul judiciar. În vederea maximizării averii
debitorului, lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract de leasing financiar, contractul
considerându-se denunţat la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul
judiciar.”.
Soluţia adoptată de legiuitor pentru situaţia rezilierii / denunţării contractului de leasing din
cuprinsul art. 123 din Legea nr. 85/2014 este în deplină concordanţă cu modalitatea înscrierii
creanţei creditorului finanţator în tabel din cuprinsul art. 105 din Legea nr. 85/2014. Astfel cum s-a
reţinut în doctrină 147, ambele reglementări au în vedere atât asimilarea operaţiunii de leasing unei
finanţări cu o rezervă a dreptului de proprietate (= ipotecă), cât şi evitarea unei duble reparaţii în
favoarea creditorului finanţator în situaţia desfiinţării contractului de leasing, prin recuperarea atât
a bunului, cât şi a întregii valori a contractului de leasing, pe calea clauzei penale uzuale din aceste
contracte, conform căreia debitorul utilizator, în situaţia desfiinţării contractului din culpa sa, este
ţinut atât de obligaţia de a restitui bunul, cât şi de obligaţia de a plăti, cu titlul de clauză penală, restul
ratelor de leasing şi al accesoriilor acestora calculate până la finalul contractului. Modalitatea
concretă de evitare a acestei duble reparaţii, pentru situaţia desfiinţării contractului din culpa
debitorului utilizator, este aceea a deducerii valorii de piaţă a bunului preluat în posesie de către
creditorul finanţator din contravaloarea ratelor şi accesoriilor restante facturate şi neplătite la data
deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing,
valoare de piaţă care, desigur, va fi determinată în conformitate cu prevederile art. 61 din Legea nr.
85/2014.

147
Florin Moţiu, Unele consideraţii privind regimul contractelor în derulare în procedura insolvenţei, Analele
Universităţii de Vest din Timişoara, seria Drept, Secţiunea de drept privat, 2015, disponibil la
https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481047524-conf.-univ.-dr.-florin-mot--iu.pdf, accesat la 25 iulie 2020
173
 CAPITOLUL V - CREANŢELE CARE BENEFICIAZĂ DE CAUZE DE PREFERINŢĂ
ÎN PERIOADA REORGANIZĂRII JUDICIARE

5.1. Ce este o reorganizare judiciară ?

În istoria actelor normative române care au reglementat şi reglementează insolvenţa

comercianţilor, Legea nr. 64/1995 foloseşte pentru prima dată termenul „reorganizare”, statuând în
art. 2 că obiectul acestei legi este instituirea unei proceduri de reorganizare, având ca scop redresarea
debitorului şi plata pasivului sau lichidarea averii debitorului. Legea nr. 85/2006 şi, respectiv, Legea
nr. 85/2014 reia în art. 3, pct. 20, respectiv în art. 5, pct. 54 calificarea „reorganizării” drept o
„procedură judiciară care se aplică debitorului insolvent în vederea achitării datoriilor acestuia,
conform unui programul de plată a creanţelor”. „Procedura de reorganizare presupune întocmirea,
aprobarea, confirmarea, implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care
poate să prevadă, nelimitativ, împreună sau separat: restructurarea operaţională şi/sau financiară a
debitorului, restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social şi/sau restrângerea
activităţii prin lichidarea parţială sau totală a activului din averea debitorului”.
Astfel cum a reţinut şi UNCITRAL în Ghidul legislativ privind legea insolvenţei, „planurile
de reorganizare îndeplinesc funcţii diferite în diferitele tipuri de proceduri. În unele dintre acestea,
planul poate constitui etapa finală a procedurii de reorganizare, care reglementează plata
dividendelor şi a creanţelor, respectiv structura întreprinderii după ce reorganizarea s-a finalizat. În
altele, planul poate fi propus la deschiderea procedurii şi reglementează modalitatea în care debitorul
şi întreprinderea acestuia urmează să funcţioneze pe durata perioadei de reorganizare, similar unui
plan de afaceri, inclusiv o estimare a dividendelor şi a datei la care acestea urmează să fie plătite.
Pot exista şi situaţii în care, similar unui plan de reorganizare, se propune un plan în lichidare, atunci
când întreprinderea urmează să fie înstrăinată as a going concern; un atare plan poate reglementa
chestiuni precum programul şi mecanismele plăţilor intermediare 148”.
Rezultă, deci, că elementele care configurează această instituţie în dreptul pozitiv român
sunt, deci, următoarele: reorganizarea este o procedură, are natură judiciară, se aplică unui debitor
în insolvenţă, în vederea achitării datoriilor sale, şi presupune un plan de reorganizare.
Faptul că reorganizarea are natură procedurală este o chestiune de esenţa acestei instituţii şi
o constantă în toate sistemele de drept. Oricare ar fi drepturile creditorilor, ale debitorului şi ale
celorlalţi participanţi în plan substanţial, valorificarea acestora pe calea reorganizării presupune
parcurgerea unei proceduri, respectiv a unor etape succesive reglementate de lege.

148
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 209, accesat
la 30 noiembrie 2020
174
 În mod similar, este de esenţa acestei instituţii finalitatea plăţii (în întregime sau în parte) a
datoriilor debitorului, deoarece o reorganizare care nu are drept scop plata, cel puţin în parte, a
creanţelor împotriva averii debitorului nu îi priveşte pe creditori şi rămâne în sfera vieţii societare a
debitorului.
În schimb, desfăşurarea acestei proceduri, în întregime, într-un cadru judiciar reprezintă doar
o chestiune de natura acestei proceduri, nu şi de esenţa acesteia. Cu titlu de exemplu, procedura
corporate voluntary arrangement (CVA) prevăzută de Insolvency Act 1986 (UK) implică instanţa
de judecată doar în etapa confirmării planului votat de către adunarea creditorilor şi, eventual, în
etapa preliminară a solicitării încuviinţării unui moratoriu.
În mod similar, deschiderea unei proceduri judiciare de insolvenţă faţă de debitor nu
reprezintă o condiţie sine qua non pentru accesarea de către debitor a unei proceduri de reorganizare.
Tot cu titlu de exemplu, Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20
iunie 2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi
măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie
impune Statelor Membre ale UE adoptarea unor măsuri legislative care să permită debitorilor să
acceseze cel puţin o procedură de restructurare în perioada în care se află în dificultate financiară,
tocmai în scopul de a preveni ajungerea acestor debitori în insolvenţă. În cadrul unei astfel de
proceduri de restructurare, care este, esenţial, o procedură de pre-insolvenţă, (cel puţin) debitorul
poate propune un plan de restructurare care, în mod similar planului de reorganizare din procedura
insolvenţei, poate prevedea restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului, restructurarea
corporativă prin modificarea structurii de capital social şi/sau restrângerea activităţii prin lichidarea
parţială sau totală a activului debitorului, în vederea plăţii creanţelor împotriva averii debitorului, în
tot sau în parte, şi poate fi impus creditorilor „disidenţi” pe calea mecanismului juridic cross-class
cram down.
În consecinţă, din perspectivă sincronică, diferenţele specifice dintre concordatul preventiv
şi reorganizarea judiciară din dreptul pozitiv român, în ceea ce priveşte procedura de reorganizare,
par să reprezinte, mai degrabă, simple opţiuni normative ale legiuitorului român decât diferenţe
esenţiale între instituţii incompatibile. Lipsa caracterului esenţial al acestor diferenţe se observă şi
din perspectivă diacronică: concordatul reglementat de Codul comercial din 1887 a fost o instituţie
specifică falimentului până la abrogarea Titlului I a Cărţii a III-a prin Legea nr. 64/1995, revenind
ulterior pe „scena normativă”, prin adoptarea Legii nr. 381/2009, ca o procedură de pre-insolvenţă.
Singura diferenţă veritabilă dintre reorganizarea din pre-insolvenţă şi cea din insolvenţă pare
să rezide în obligaţia titularului planului de reorganizare în procedura insolvenţei de a include în
planul de reorganizare toţi creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei 149, în timp ce

149
Formularea imperativă din art. 133 alin. 2 din Legea nr. 85/2014: „Planul de reorganizare va cuprinde în mod
obligatoriu programul de plată a creanţelor” nu permite vreo altă interpretare.
175
în procedurile de pre-insolvenţă titularul planului de restructurare poate opta pentru propunerea unui
plan care să afecteze doar anumite clase de creanţe 150. Această diferenţă nu constituie, însă, o
diferenţă de esenţă, între cele două proceduri de reorganizare; noţiunea de „parte afectată” folosită
de Directiva (UE) 2019/1023 este, esenţial, identică cu noţiunea de „creditor defavorizat” din
cuprinsul Legii nr. 85/2014. În acelaşi sens, opţiunea legiuitorului european de a exclude „părţile
neafectate” de la beneficiul dreptului de vot asupra planului de restructurare şi, respectiv opţiunea
legiuitorului român concretizată în dispoziţia legală din cuprinsul art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr.
85/2014, conform căreia „vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au
acceptat planul creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului
ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă”, reprezintă doar soluţii
legislative diferite pentru a asigura reprezentativităţi semnificative în cadrul unor proceduri
colective, fără a imprima vreo trăsătură esenţială diferită vreuneia dintre cele două proceduri de
reorganizare analizate.
Din perspectiva dreptului european, reorganizarea judiciară reprezintă una dintre procedurile
prevăzute de art. 2 pct. 4 şi Anexa A din Regulamentul nr. 2015/848, ceea ce are semnificaţia
recunoaşterii de drept, fără nicio formalitate suplimentară, a hotărârilor pronunţate în cadrul acestei
proceduri în toate ţările Uniunii Europene, cu toate consecinţele care decurg din aceste hotărâri.
Concluzionând, elementele esenţiale ale noţiunii de „reorganizare” sunt caracteristica sa de
a fi o procedură şi finalitatea sa de stingere, totală sau parţială, a creanţelor împotriva averii
debitorului.
Din perspectiva creditorilor care beneficiază de cauze de preferinţă, desfăşurarea unei
proceduri de reorganizare poate antrena consecinţe atât în ceea ce priveşte gradul de realizare a
creanţelor garantate, cât şi în ceea ce priveşte momentul plăţii acestora. Din perspectiva acestor
creditori, demararea procedurii de reorganizare judiciare specifice insolvenţei reprezintă cel puţin
un demers al titularului planului de a-i menţine în cadrul unei proceduri colective care le suspendă
exerciţiul prerogativelor speciale de urmărire şi preferinţă conferite de cauzele de preferinţă. În
consecinţă, o atare restrângere a drepturilor lor trebuie să fie compensată cu garanţii şi beneficii
corespunzătoare, care vor fi analizate în cele ce urmează.
O ultimă menţiune apare necesară în acest context: fără a intra în detalii statistice, cu toate
că atât Legea nr. 64/1995, cât şi Legea nr. 85/2006 şi Legea nr. 85/2014 par să favorizeze
reorganizarea judiciară faţă de faliment 151, în practica naţională numărul reorganizărilor judiciare

150
Conform considerentului 43 al Directivei (UE) 2019/1023 „Creditorii afectaţi de un plan de restructurare … ar trebui
să aibă drept de vot asupra adoptării unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată prevedea un număr
limitat de excepţii de la această normă. Părţile neafectate de planul de restructurare nu ar trebui să aibă drepturi de vot
în legătură cu planul, iar aprobarea acestuia ar trebui să fie posibilă fără sprijinul părţilor respective.”
151
Art. 4 pct. 2 din Legea nr. 85/2014 prevede, cu valoare de principiu al acestui act normativ, „acordarea unei şanse
debitorilor de redresare eficientă şi efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei, fie
prin procedura de reorganizare judiciară;”
176
este foarte scăzut, iar reorganizările judiciare finalizate cu succes, prin reinserţia debitorului în
circuitul economic, reprezintă veritabile excepţii 152.

5.2. Ce este un plan de reorganizare ? Cine poate propune un plan de reorganizare ?

Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei şi, respectiv, actele normative
naţionale care au reglementat şi reglementează procedura insolvenţei cuprind recomandări şi,
respectiv, dispoziţii referitoare la persoanele care pot propune un plan de reorganizare, la momentul
procedural până la care un astfel de plan poate fi propus, la condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească şi la conţinutul său, la procedurile de votare, de confirmare şi de modificare a planului
de reorganizare şi, respectiv, la executarea planului de reorganizare. Niciunul dintre aceste
documente şi acte normative, însă, nu conţine dispoziţii referitoare la natura juridică a planului de
reorganizare.
Fără îndoială, planul de reorganizare este un act juridic deoarece este încheiat cu intenţia de
a constitui, modifica sau stinge raporturi juridice.
În literatura de specialitate s-a afirmat că planul este un „act juridic multilateral complex,
având natură convenţională, jurisdicţională şi legală, care se încheie prin manifestarea de voinţă a
categoriilor de creditori care îl votează şi care poate încorpora o remitere parţială forţată de datorie,
schimbarea termenelor de plată şi modalităţi noi de plată, efectele acestuia producându-se în temeiul
hotărârii de confirmare a planului de către judecătorul sindic 153”.
Apreciez că această definiţie se impune a fi nuanţată şi necesită anumite explicaţii
suplimentare.
Faptul că un plan de reorganizare este propus de către un subiect de drept, oricare ar fi acela
dintre cele prevăzute limitativ de art. 132 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, pare să confere propunerii
caracterul unei oferte de a contracta în sensul art. 1188 NCC, respectiv pare să confere planului de
reorganizare natură contractuală. În acelaşi sens, votarea planului de reorganizare de către creditorii
constituiţi în adunarea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2014 pare să aibă semnificaţia juridică
a unei acceptări a ofertei de a contracta în sensul art. 1196 NCC.
Cu toate acestea, în situaţia în care planul de reorganizare nu este propus de către debitor, ci
de către oricare dintre celelalte persoane / categorii de persoane dintre cele prevăzute de art. 132 din
Legea nr. 85/2014, voinţa debitorului nu prezintă relevanţă juridică, deoarece debitorul nu are
dreptul să îşi exprime votul asupra planului respectiv, deşi planul de reorganizare are ca finalitate

În acelaşi sens, Gheorghe Piperea, Insolvenţa: legea, regulile, realitatea, Bucureşti, Wolters Kluwer, 2008, p. 637
152

Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
153

Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 601
177
plata creanţelor înscrise în tabelul definitiv – obligaţii ale debitorului şi prevede modificări ale
întreprinderii debitorului.
În acelaşi sens, pe lângă prezumţia votului pozitiv al creditorilor nedefavorizaţi, Legea nr.
85/2014, ca numeroase alte acte normative, prevede un mecanism de cross-class cram-down 154, fapt
care are semnificaţia juridică a prevalenţei, în anumite condiţii, a voinţei creditorilor care au votat
în favoarea planului în faţa voinţei creditorilor disidenţi.
În aceste condiţii, apare legitim demersul de a chestiona dacă, într-adevăr, planul de
reorganizare are natură contractuală în sensul art. 1166 NCC, respectiv dacă este un „acord de voinţe
dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Indiferent dacă este privită prin prisma autonomiei sale depline sau prin cea a pozitivismului
(inclusiv prin lentila solidarismului contractual) voinţele (prin definiţie concordante) ale unor
subiecte de drept rămân necesare pentru angrenarea acestora într-un raport contractual.
Analiza oricărui contract presupune verificarea capacităţii părţilor, a consimţămintelor
acestora, a obiectului şi a cauzei.
Aşa cum am arătat mai sus, părţile planului de reorganizare - act juridic multilateral - sunt
propunătorul planului şi creditorii.
În contextul votării unui plan de reorganizare, însă, voinţa individuală unui creditor produce
efecte juridice doar în măsura în care, singură sau împreună cu voinţa concordantă a altor creditori,
atinge un anumită pondere în cadrul voturilor exprimate în adunarea creditorilor. În alţi termeni,
voinţa care produce efecte juridice asupra planului de reorganizare nu este voinţa fiecărui creditor,
individual, ci este voinţa unei entităţi colective – adunarea creditorilor - care nu este o persoană
juridică, dar căreia Legea nr. 85/2014 îi recunoaşte drepturi şi obligaţii. În condiţiile unui cross-class
cram-down apare evident faptul că nu mai putem vorbi despre un acord rezultat din însumarea
voinţelor individuale ale fiecăruia dintre creditori, ci despre voinţa adunării acestora care conferă
efecte juridice planului votat.
Propunătorul planului poate fi, conform art. 132 alin. 1 din Legea nr. 85/2014:
a) debitorul 155;
b) administratorul judiciar;
c) unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20% din valoarea totală a
creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe.
Cu titlu de excepţie, în cazul insolvenţei societăţilor care formează un grup în sensul art. 5
pct. 35 din Legea nr. 85/2014 (două sau mai multe societăţi interconectate prin control şi/sau
deţinerea participaţiilor calificate), art. 190 din Legea nr. 85/2014 prevede că „administratorul

154
Cele arătate supra la nota 37 sunt aplicabile, mutatis mutandis şi în cazul planurilor de reorganizare.
155
Pentru a facilita expunerea, voi presupune că adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului a aprobat deja
depunerea de către debitorul insolvent a planului de reorganizare
178
judiciar desemnat pentru oricare dintre membrii grupului va avea calitate procesuală de a propune
un plan de reorganizare în cadrul procedurii/procedurilor celorlalţi membri”.
Rezultă, deci, că, din perspectiva capacităţii, una dintre părţi nu este niciodată o persoană –
adunarea creditorilor nu are personalitate juridică -, în timp ce cealaltă parte poate fi o persoană
(debitorul, administratorul judiciar, un creditor deţinând cel puţin 20% din valoarea totală a
creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe) sau, dimpotrivă, un grup de persoane lipsit de
personalitate juridică (mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20% din valoarea totală a
creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe).
Planul de reorganizare nu poate fi calificat ca fiind un acord de voinţe între debitor şi
creditorii săi decât în situaţia particulară în care propunătorul planului este debitorul. În situaţia în
care planul este propus de către administratorul judiciar, propunătorul este un terţ faţă de raporturile
de drept material pe care planul de reorganizare le creează / modifică / stinge. În situaţia în care
planul de reorganizare este propus de unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20%
din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe, creditorii propunători vor
avea dubla calitate de propunători ai planului şi de votanţi ai planului.
Natura juridică a planului de reorganizare nu poate fi diferită în funcţie de identitatea
propunătorului planului, astfel încât singura concluzie pe care o pot deduce din observaţiile de mai
sus este că identitatea propunătorului este indiferentă pentru natura juridică a planului de
reorganizare.
Din perspectiva consimţământului, situaţia creditorilor care votează planul de reorganizare
prezintă anumite similarităţi cu situaţia acţionarilor/asociaţilor unei societăţi reglementate de Legea
nr. 31/1990 care adoptă o hotărâre asupra unei propuneri de a contracta formulate de un terţ:
hotărârea AGA reprezintă un act juridic unilateral al societăţii iar contractul se încheie între societate
şi terţ.
Diferenţa majoră dintre cele două situaţii rezidă în faptul că, în cazul societăţii reglementate
de Legea nr. 31/1990 voinţa producătoare de efecte este cea a unui alt subiect de drept – societatea
-, pe când în cazul adunării creditorilor discutăm despre o voinţa unei majorităţi a creditorilor şi a
creanţelor.
Din perspectiva obiectului, este de remarcat faptul că, în situaţia în care există creditori
disidenţi, adunarea creditorilor dispune de drepturile acestora în lipsa acordului lor. În mod similar,
votul majoritar în cadrul unei adunări generale a acţionarilor/asociaţilor unei societăţi reglementate
de Legea nr. 31/1990 impune acţionarilor/asociaţilor titulari ai voturilor disidende voinţa
acţionarilor/asociaţilor titulari ai voturilor care au întrunit majoritatea. Cu toate acestea, efectele
juridice ale contractului încheiat cu terţul se produc în patrimoniul societăţii şi nu în mod direct în
patrimoniile acţionarilor/asociaţilor, în timp ce în cazul planului de reorganizare efectele planului se
produc direct în patrimoniile creditorilor disidenţi.
179
 Din perspectiva celeilalte părţi contractante – propunătorul, este de remarcat că atunci când
titularul planului este administratorul judiciar, acesta dispune de drepturi care nu îi aparţin, iar atunci
când planul este propus de unul sau mai mulţi creditori, deţinând împreună cel puţin 20% din
valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe, aceştia dispun (şi) de drepturile
celorlalţi creditori, precum şi de drepturile debitorului, acesta din urmă fiind lipsit inclusiv de
posibilitatea de a vota asupra acestei propuneri.
În fine, din perspectiva cauzei, pentru creditorii care îşi exprimă votul favorabil asupra
planului de reorganizare (inclusiv pentru cei care sunt prezumaţi acceptanţi ai planului) şi care
primesc mai mult decât ar primi în situaţia falimentului, cauza o reprezintă evitarea unei pierderi
patrimoniale. Pentru creditorii care votează în favoarea planului, deşi primesc la fel de mult ca în
situaţia falimentului, deşi nu poate fi identificat vreun folos patrimonial, poate fi identificată intenţia
de a gratifica debitorul şi/sau ceilalţi creditori. Pentru creditorii care votează împotriva planului nu
am reuşit să identific vreo cauză a actului juridic reprezentat de planul de reorganizare.
În situaţia în care propunătorul planului este debitorul, cauza planului de reorganizare este
evidentă: în primul rând plata în condiţii mai favorabile a datoriilor sale născute anterior deschiderii
procedurii insolvenţei şi, în al doilea rând, evitarea dispariţiei sale ca persoană juridică.
Dacă planul de reorganizare este propus de către administratorul judiciar, practicianul în
insolvenţă respectiv nu realizează niciun beneficiu, ci îşi exercită o prerogativă de oportunitate
prevăzută de lege. Chiar dacă s-ar apela la mecanismul stipulaţiei pentru altul (în speţă debitorul),
tot nu se poate identifica în persoana administratorului judiciar vreo cauză în ceea ce priveşte
formularea propunerii respective. În final, formularea de către administratorul judiciar a unui plan
de reorganizare reprezintă o concretizare a voinţei legiuitorului de a salva o întreprindere viabilă,
dar care a ajuns în insolvenţă, însă o atare cauză – binele public - nu poate constitui cauza unui
contract decât pentru societatea căreia îi beneficiază menţinerea unui participant la circuitul
economic şi, indirect, pentru debitor şi acţionarii/asociaţii săi, însă nu şi pentru administratorul
judiciar, care nu acţionează în această situaţie în calitate de mandatar al debitorului.
În fine, dacă planul de reorganizare este propus de către unul sau mai mulţi creditori, deţinând
împreună cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanţe,
aceştia au dubla calitate mai sus menţionată. Strict în calitatea lor de propunători ai planului de
reorganizare, singura cauză care poate fi identificată este similară cu cauza care îl determină şi pe
administratorul judiciar să propună un plan de reorganizare.
Diferenţelor mai sus analizate li se adaugă faptul că planul de reorganizare votat nu produce
efecte juridice decât în măsura în care este confirmat de către judecătorul sindic. Spre deosebire de
preluarea în hotărârea de expedient a unei tranzacţii, care este condiţionată strict de legalitatea
acesteia, confirmarea de către judecătorul sindic a planului de reorganizare presupune şi o analiză a
tratamentului corect şi echitabil aplicat creditorilor disidenţi, respectiv o verificare a viabilităţii
180
planului, conform art. 139 alin. 1 pct. D şi F şi alin. 2 din Legea nr. 85/2014. Confirmarea planului
de reorganizare reprezintă, deci, mai mult decât o simplă condiţie de formă impusă de lege pentru
validitatea unui contract.
Concluzionând apreciez că definiţia mai sus citată surprinde în mod esenţial elementele
acestui act juridic, însă natura juridică proteică a planului de reorganizare nu permite abordarea sa
simplistă, unilaterală. Oricât ar contraintuitiv ar părea, o analiză a planului de reorganizare strict din
perspectiva naturii sale contractuale nu poate explica în mod complet efectele pe care Legea nr.
85/2014 le conferă unui plan de reorganizare votat şi confirmat de judecătorul sindic.
Termenul de depunere a planului de reorganizare este acelaşi pentru toţi propunătorii: 30 de
zile, care pentru debitor şi pentru creditorul / creditorii care deţin cel puţin 20% din totalul creanţelor
înscrise în tabelul definitiv curge de la publicarea tabelului definitiv al creanţelor în Buletinul
procedurilor de insolvenţă (în continuare BPI), iar pentru administratorul judiciar curge de la
momentul desemnării sale. Astfel cum s-a reţinut în practica judiciară 156, acest termen este unul
imperativ şi peremptoriu, iar depunerea planului de reorganizare după expirarea sa atrage sancţiunea
decăderii, conform art. 185 alin. 1 NCPC. Astfel cum rezultă din prevederile art. 185 alin. 2 NCPC,
depunerea planului de reorganizare înainte de momentul la care acest termen începe să curgă nu ar
trebui să atragă, în principiu, sancţiunea anulării planului de reorganizare decât în măsura în care un
participant la procedură justifică un interes legitim în acest sens 157.
Art. 199 din Legea nr. 85/2014 prevede că, în cazul debitorilor care fac parte dintr-un grup
de societăţi, „Prin excepţie de la prevederile art. 132, termenul de depunere a planurilor de
reorganizare va fi de 60 de zile de la data afişării tabelelor definitive de creanţe.”.
În fine, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 la cererea oricărei
părţi interesate sau a administratorului judiciar, judecătorul-sindic poate prelungi cu maximum 30
de zile, pentru motive temeinice, termenele de depunere a planului. Chiar dacă Legea nr. 85/2014
nu conţine vreo prevedere expresă în acest sens, apreciez că cererea de prelungire a perioadei de
depunere a planului de reorganizare poate fi formulată cel târziu în ultima zi a termenului iniţial de
30 de zile de la momentul publicării tabelului definitiv al creanţelor împotriva averii debitorului în

156
Cu titlu de exemplu, decizia civilă nr. 1672/17 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a
civilă în dosarul nr. 714/98/2016/a4: „Art. 132 alin. 1 lit. a-c Legea 85/2014 indică persoanele care pot propune un plan
de reorganizare, precum şi termenul în care o pot face; acest termen este comun pentru toate categoriile enumerate, 30
de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanţe… chiar dacă se pot accepta „completări” sau „modificări” ale unui
plan propus iniţial, acestea trebuie să se supună condiţiilor imperative de celeritate impuse de procedura insolvenţei,
respectiv să fie făcute în maxim 30 de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanţe (sau maxim 60 de zile în cazul
prelungirii exprese, conform art. 132 alin. 2)…”, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5a557e50e49009c00a000194,
accesată la 8 decembrie 2020
157
Decizia civilă nr. 813/4 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 4667/100/2014/a4 „până la
soluţionarea contestaţiilor la tabelul preliminar, nu poate fi cunoscută cu certitudine identitatea şi cuantumul creanţei
fiecărui creditor, chestiuni esenţiale pentru exercitarea dreptului de vot şi aprecierea ponderii fiecărui vot în cadrul
categoriei din care face parte… Altfel spus, prin raportare la succesiunea etapelor procedurii, depunerea de către debitor
şi votarea unui plan de reorganizare de către creditori este cu totul prematură în acest moment procedural, anterior
soluţionării contestaţiilor la tabelul preliminar şi afişării tabelului definitiv.” disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/589b6e0ee490095c2f000ade, accesată la 8 decembrie 2020.
181
BPI. În cazul în care termenul iniţial a expirat deja, singura cale procedurală rămasă la dispoziţia
participantului la procedură interesat este cererea de repunere în termen reglementată de art. 186
NCPC, care trebuie însoţită, obligatoriu, de cererea de prelungire a perioadei de depunere a planului
de reorganizare.
Pe lângă termenul mai sus analizat, Legea nr. 85/2014 impune participanţilor la procedura
insolvenţei şi alte condiţii procedurale, specifice, pentru propunerea planului de reorganizare.
În ceea ce îl priveşte pe debitor, acesta poate propune un plan de reorganizare doar dacă,
cumulativ: aceste demers a fost aprobat de către adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor săi şi,
respectiv, dacă şi-a exprimat intenţia de a se reorganiza potrivit art. 67 alin. (1) lit. g) din Legea nr.
85/2014, dacă procedura a fost declanşată de către debitor, respectiv dacă debitorul şi-a exprimat
intenţia de reorganizare în termenul de 10 zile de la deschiderea procedurii prevăzut de art. 74 din
Legea nr. 85/2014, în cazul în care procedura a fost deschisă ca urmare a cererii unuia sau mai multor
creditori. Mai mult, astfel cum rezultă din art. 132 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 „Nu poate propune
un plan de reorganizare debitorul care, într-un interval de 5 ani anterior formulării cererilor
introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite în baza prezentei legi şi nici debitorul care, el
însuşi, administratorii, directorii şi/sau acţionarii/asociaţii/asociaţii comanditari ai acestuia care
deţin controlul asupra sa, au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate
contra patrimoniului, de corupţie şi de serviciu, de fals, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 22/1969, cu modificările ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, Legea nr. 78/2000, cu modificările şi
completările ulterioare, Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare, Legea nr.
571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi
combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, şi infracţiunile prevăzute de
prezenta lege, în ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii.”.
În ceea ce îl/îi priveşte pe creditorul/creditorii care pot propune un plan de reorganizare,
Legea nr. 85/2014 îi/le impune deţinerea a cel puţin 20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în
tabelul definitiv de creanţe. Pentru a da creditorilor posibilitatea de a-şi exercita această prerogativă,
art. 132 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2014 impune administratorului judiciar să pună la dispoziţia
acestui creditor /acestor creditori „informaţiile existente şi necesare pentru redactarea planului”,
respectiv impune debitorului, prin „administrator special, sau administratorul judiciar, în măsura în
care acesta din urmă le deţine, dacă dreptul de administrare i-a fost ridicat debitorului, [...] obligaţia
ca, în termen de maximum 10 zile de la primirea solicitării, să pună la dispoziţia creditorului actele
şi informaţiile prevăzute de art. 67 alin. (1) lit. a), b) şi e), actualizate corespunzător depunerii
tabelului definitiv de creanţe. Se va pune la dispoziţia creditorului şi lista tuturor creanţelor născute

182
în timpul procedurii, precum şi orice alte documente solicitate, care sunt utile pentru redactarea unui
plan de reorganizare.”
Legea nr. 85/2014 se referă în cuprinsul art. 132 strict la administratorul judiciar, fără a face
vreo referire la situaţia în care, până la momentul expirării termenului de depunere a planului,
administratorul judiciar provizoriu desemnat de judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere a
procedurii nu a fost confirmat de către creditori. Chiar dacă situaţia pare mai degrabă teoretică,
apreciez că, în măsura în care creditorii nu au confirmat administratorul judiciar provizoriu şi,
respectiv, nu au desemnat un alt practician în insolvenţă pentru a exercita prerogativele
administratorului judiciar, administratorul judiciar provizoriu este pe deplin îndreptăţit să propună
un plan în conformitate cu prevederile art. 132 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2014, respectiv este
ţinut de obligaţiile prevăzute de art. 132 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2014. Fundamentul acestei
soluţii se regăseşte în interpretarea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 85/2014 conform principiului
actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, aplicat mutatis mutandis dispoziţiilor legale
158
respective .
Teoretic, creditorii care beneficiază de cauze de preferinţă îşi păstrează, şi în cadrul
procedurii reorganizării, aceeaşi situaţie particulară pe care o aveau şi în cadrul perioadei de
observaţie: în ceea ce îi priveşte, în principiu, caracterul concursual al procedurii insolvenţei este
atenuat de faptul că ei nu ar trebui să sufere concursul celorlalţi creditori în procesul de îndestulare
a creanţelor lor decât în limitele prevăzute de art. 159 din Legea nr. 85/2014. În contextul particular
al propunerii planului de reorganizare, caracterul garantat al creanţelor creditorilor care propun
planul nu prezintă, însă, in concreto nicio relevanţă, Legea nr. 85/2014 nerecunoscându-le acestor
creditori vreo prerogativă specială.
Regulamentul (UE) 2015/848, fiind cu precădere un act normativ european de drept
internaţional privat (şi nu o codificare a actelor normative ale Statelor Membre în domeniul
insolvenţei 159), nu conţine nici prevederi generale referitoare la planul de reorganizare şi nici
prevederi speciale referitoare la participarea creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de
cauze de preferinţă la această procedură.
Nici US Code Title 11, Chapter 11 160, actul normativ care, cel mai probabil, a constitutit
sursa de inspiraţie pentru legiuitorul român la redactarea secţiunii a 6-a a Titlului II al Legii nr.
85/2014, nu conţine prevederi speciale în ceea ce îi priveşte pe creditorii titulari ai unor creanţe care
beneficiază de cauze de preferinţă atunci când aceştia propun un plan de reorganizare a debitorului.

158
Această interpretare îşi manifestă utilitatea maximă în situaţia în care debitorul este o întreprindere care poate fi
reorganizată, dar care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a propune un plan de reorganizare, iar creditorii nu numai
că nu au nicio intenţie în acest sens, dar prorogă (justificat sau nu) confirmarea administratorului judiciar provizoriu /
numirea unui administrator judiciar (eventual tocmai pentru a bloca orice iniţiativă de reorganizare).
159
Cum este, e.g., Directiva (UE) 2017/1132 a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2017 privind anumite
aspecte ale dreptului societăţilor comerciale
160
Disponibil la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/chapter-11/subchapter-II , accesat la 15 decembrie 2020
183
Singura diferenţă notabilă dintre reglementarea americană şi cea română se regăseşte în prioritatea
pe care legea americană o acordă debitorului pentru propunerea planului de reorganizare 161.
În acelaşi sens, nici Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei privind
insolvenţa nu conferă creditorilor garantaţi vreun regim preferenţial în ceea ce priveşte propunerea
planului de reorganizare.

5.3. Ce conţine un plan de reorganizare ?

Aşa cum antamează Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei, rezultatul
punerii în aplicare a planului de reorganizare se bazează pe ceea ce este fezabil; în alţi termeni,
măsura în care este mai probabil ca planul să reuşească şi, respectiv, debitorul să se salveze, depinde
de elementele factuale şi de circumstanţele cunoscute şi, respectiv, de anumite previziuni rezonabile.
Determinarea gradului de probabilitate a succesului unui plan presupune analiza a două elemente.
Primul este conţinutul planului însuşi, respectiv ceea ce se propune prin plan. Cel de al doilea
element este modalitatea în care propunerile respective sunt prezentate creditorilor pentru a li se
obţine acordul 162.
Subsecvent, Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei recomandă: „Mai
degrabă decât să specifice un număr ridicat de informaţii detaliate pe care planul trebuie să le
cuprindă, o lege a insolvenţei ar trebui să identifice conţinutul minimal al planului, concentrându-se
asupra obiectivelor esenţiale ale planului şi asupra procedurii de implementare a acestuia. 163”
În cadrul definiţiilor din cuprinsul art. 5, la pct. 54, Legea nr. 85/2014 stabileşte că
„procedura de reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, confirmarea, implementarea şi
respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, nelimitativ, împreună sau
separat:
a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
c) restrângerea activităţii prin lichidarea parţială sau totală a activului din averea debitorului;”
Subsecvent, în art. 133, Legea nr. 85/2014 impune propunătorilor planului să indice
„perspectivele de redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu
mijloacele financiare disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului” şi să „cuprind[ă]

161
US Code Title 11, section 1121, disponibil la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/1121 , accesat la 15
decembrie 2020
162
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf ,
p. 214, accesat la 15 decembrie 2020
163
“Rather than specifying a wide range of detailed information to be included in a plan, it may be desirable for the
insolvency law to identify the minimum content of a plan, focusing upon the key objectives of the plan and procedures
for implementation.” (t.m. F.-I.M.) disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf , p. 215, accesat la 15 decembrie 2020
184
măsuri concordante cu ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie,
desemnare şi înlocuire a administratorilor şi a directorilor.”
„(2) Planul de reorganizare va cuprinde în mod obligatoriu programul de plată a creanţelor.
. Creanţele înscrise ca beneficiare ale unei cauze de preferinţă în tabelul definitiv al creanţelor pot fi
purtătoare de dobânzi şi alte accesorii.”
…
„(4) Planul de reorganizare va menţiona:
a) categoriile de creanţe care nu sunt defavorizate, în sensul prezentului titlu;
b) tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate;
…
d) ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie
cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment; valoarea estimativă
se va calcula în baza unui raport de evaluare, întocmit de un evaluator desemnat potrivit prevederilor
art. 61;
e) modalitatea de achitare a creanţelor curente.
(5) Planul va specifica măsurile adecvate pentru punerea sa în aplicare, cum ar fi:
…
B. obţinerea de resurse financiare pentru susţinerea realizării planului şi sursele de
provenienţă a acestora, finanţările aprobate prin plan urmând să beneficieze de prioritate la restituire
potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2;
C. transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una ori mai multe
persoane fizice sau juridice, constituite anterior ori ulterior confirmării planului;
…
E. lichidarea tuturor 164 sau a unora dintre bunurile averii debitorului, separat ori în bloc,
libere de orice sarcini, sau darea în plată a acestora către creditorii debitorului, în contul creanţelor
pe care aceştia le au faţă de averea debitorului. Darea în plată a bunurilor debitorului către creditorii
săi va putea fi efectuată doar cu condiţia prealabilă a acordului scris al acestora cu privire la această
modalitate de stingere a creanţei lor;
F. lichidarea parţială sau totală a activului debitorului în vederea executării planului. Sumele
de bani obţinute după vânzarea unor bunuri asupra cărora poartă cauze de preferinţă, potrivit

164
În principiu, lichidarea tuturor bunurilor din averea debitorului reprezintă un demers specific falimentului. În absenţa
oricăror active, debitorul nu poate desfăşura vreo activitate aducătoare de venituri, din care să achite cheltuielile curente
şi creanţele născute anterior deschiderii procedurii. Acestei concluzii i s-ar putea reproşa că ignoră situaţia demarării de
către debitor, în perioada de reorganizare, a unei noi activităţi, cu fondurile realizate din lichidarea tuturor bunurilor
aflate în averea sa la momentul începerii executării planului de reorganizare. Apreciez că această ultimă situaţie, chiar
dacă este, din punct de vedere economic, plauzibilă, prezintă inconvenientul juridic al existenţei unei perioade de timp
în care activitatea debitorului încetează, cu consecinţa neproducerii de venituri pentru acoperirea cheltuielilor curente,
aspect de fapt incompatibil cu reorganizarea, care presupune un debitor care îşi desfăşoară activitatea neîntrerupt.
185
prevederilor Codului civil, vor fi distribuite, obligatoriu, creditorilor titulari ai acelor cauze de
preferinţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 159 alin. (1) şi (2);
G. modificarea sau stingerea cauzelor de preferinţă, cu acordarea obligatorie în beneficiul
creditorului titular a unei garanţii sau protecţii echivalente, potrivit prevederilor art. 78 alin. (2) lit.
c), până la acoperirea creanţei acestora, inclusiv dobânzile stabilite conform contractelor sau
conform planului de reorganizare, pe baza unui raport de evaluare, cu parcurgerea procedurii
prevăzute de art. 61;
H. prelungirea datei scadenţei, precum şi modificarea ratei dobânzii, a penalităţii sau a
oricărei alte clauze din cuprinsul contractului ori a celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;”
Cel puţin elementele planului de reorganizare mai sus redate sunt apte să afecteze drepturile
creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă. Fie că este vorba despre
restructurarea financiară a debitorului, despre restructurarea corporativă prin modificarea structurii
de capital social sau despre lichidarea parţială sau totală a activului din averea debitorului, drepturile
creditorilor respectivi pot fi afectate prin planul de reorganizare.

5.4. Creanţe defavorizate şi creanţe nedefavorizate

În conformitate cu art. 5 pct. 16 din Legea nr. 85/2014: „categoria de creanţe defavorizate
este considerată a fi categoria de creanţe pentru care planul de reorganizare prevede cel puţin una
dintre modificările următoare pentru creanţele categoriei respective:
a) o reducere a cuantumului creanţei şi/sau a accesoriilor acesteia la care creditorul este
îndreptăţit potrivit prezentei legi;
b) o reducere a garanţiilor ori reeşalonarea plăţilor în defavoarea creditorului, fără acordul
expres al acestuia;”.
Dacă reducerea cuantumului creanţei şi/sau a accesoriilor (operaţiune cunoscută în practică
sub denumirea de hair-cut) nu prezintă, conceptual, probleme, fiind vorba despre o diminuare a
întinderii unor creanţe lichide şi determinate – creanţa înscrisă în tabelul definitiv – sau a întinderii
unor creanţe lichide şi determinabile – accesoriile 165 –, reeşalonarea plăţilor în defavoarea

165
Decizia civilă nr. 615/A/14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosarul nr.
126/1371/2016/a48: „…din moment ce în cazul creanţei creditorului BCR, planul de reorganizare a propus o reducere
a accesoriilor contractuale de la procentul de 3,26% respectiv 3,61% la 3%, iar în privinţa creanţelor salariale s-a avut
în vedere o reeşalonare a plăţii acestora, suntem în prezenţa unor categorii de creanţe defavorizate.”, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5aac8abee49009202500003a, accesat la 19 decembrie 2020.
În acelaşi sens decizia civilă nr. 829/10 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov: „…în cazul falimentului
se aplică dispoziţiile art. 103 din lege şi … trebuie să verifice dacă prin reducerea accesoriilor, creanţa B__, devenită
defavorizată, este supusă unui tratament corect, în sensul de a stabili dacă în reorganizare primeşte sau nu cât în faliment.
Faptul că această creanţă este defavorizată este evident, criticile apelantului fiind văditne fondate. Astfel, prin planul de
reorganizare, respectiv prin programul de plăţi se putea prevedea plata accesoriilor în continuare, opţiune pe care autorul
planului a refuzat-o fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 5 pct. 16 lit. a din lege. Acest fapt nu este nelegal, însăşi legea
oferind această posibilitate dar transformă creanţa B__ într-o creanţă defavorizată…” disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/592f6dc3e490099427000033, accesat la 19 decembrie 2020.
186
creditorului trebuie analizată prin coroborarea prevederilor art. 5 pct. 16 din Legea nr. 85/2014 cu
cele ale art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr. 85/2014, care prevede că „vor fi considerate creanţe
nedefavorizate … creanţele ce se vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea
planului ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă;”. Având în vedere
faptul că defavorizarea vizează doar creanţele înscrise în tabelul definitiv, creanţele curente nu pot
fi reeşalonate, astfel cum a decis şi ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin
decizia nr. 5/14 ianuarie 2019 publicată în M.Of., Partea I, nr. 237/27 martie 2019. Rezultă, deci, că,
suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare ale creditorilor, respectiv a executărilor silite ca
efect al deschiderii procedurii, pe toată durata perioadei de observaţie, până la confirmarea planului
şi scurgerea unui termen de 30 de zile după confirmarea planului până la plata efectivă nu reprezintă,
în optica legiuitorului român, o defavorizare a creanţelor născute anterior deschiderii procedurii şi
scadente anterior momentului confirmării planului + cele 30 de zile ulterioare. În acelaşi sens,
creanţele născute anterior deschiderii procedurii dar scadente ulterior momentului confirmării
planului + cele 30 de zile ulterioare, în măsura în care sunt plătite în conformitate cu contractele de
credit sau de leasing din care rezultă, nu sunt defavorizate.
Legea nr. 85/2014 nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la creanţele sub condiţie, ceea ce
înseamnă că le este aplicabil acelaşi regim juridic, ele putând fi defavorizate în aceleaşi condiţii ca
şi creanţele nesupuse vreunei condiţii. Chestiunea prezintă relevanţă doar pendente conditione,
deoarece eveniente conditione creanţa respectivă devine o creanţă pură şi simplă.
Apreciez că, în cazul reducerii creanţei sub condiţie şi/sau a accesoriilor creanţei sub
condiţie, defavorizarea trebuie reţinută indiferent dacă îşi va produce sau nu efectele, respectiv
indiferent dacă condiţia se va îndeplini sau nu ulterior.
Reeşalonarea unei creanţe sub condiţie presupune determinarea momentului la care condiţia
se îndeplineşte şi obligaţia debitorului devine pură şi simplă şi, respectiv, exigibilă. În lipsa unor
dispoziţii legale explicite, apreciez că sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile din materia
creanţelor nescadente. Indiferent dacă condiţia suspensivă se îndeplineşte în perioada cuprinsă între
momentul confirmării planului şi cele 30 de zile ulterioare, respectiv creanţa în cauză devine
exigibilă în acelaşi interval de timp sau, dimpotrivă, condiţia suspensivă se îndeplineşte ulterior celor
30 de zile ulterioare momentului confirmării planului, cu consecinţa exigibilităţii la momentul
respectiv, defavorizarea trebuie analizată prin raportare la momentul obiectiv propus pentru plată;
astfel, în măsura în care momentul propus pentru plată este ulterior şi reeşalonarea prevede achitarea
acesteia până la expirarea celor 30 de zile ulterioare momentului confirmării planului, reeşalonarea
respectivă nu poate fi considerată o defavorizare; per a contrario, dacă exigibilitatea creanţei
intervine în perioada cuprinsă între momentul confirmării planului şi cele 30 de zile ulterioare, dar
eşalonarea ei prevede achitarea după cele 30 de zile ulterioare confirmării planului, creanţa este
defavorizată.
187
 Sintagma „reducerea garanţiilor” din cuprinsul art. 5 pct. 16 din Legea nr. 85/2014 nu
urmează terminologia NCC, care se referă la „cauze de preferinţă”, însă pare să se refere la acestea
din urmă. Fără a intenţiona o critică a activităţii legiuitorului, termenul „reducere” nu excelează prin
precizie.
În acest context, trebuie avut în vedere faptul că, la momentul propunerii planului de
reorganizare, bunurile din averea debitorului sunt deja evaluate, iar în tabelul definitiv al creanţelor
împotriva averii debitorului creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă sunt înscrise în
categoria corespunzătoare prin raportare la valorile bunurilor grevate stabilite prin raportul de
evaluare. Prin urmare, reducerea valorii garanţiilor trebuie raportată la status-quo-ul din tabelul
definitiv al creanţelor, astfel cum acesta este întocmit pe baza raportului de evaluare întocmit în
cadrul perioadei de observaţie, eventual omologat de judecătorul sindic în condiţiile art. 62 alin. 5
din Legea nr. 85/2014.
În măsura în care cauza de preferinţă poartă asupra unui singur bun, individual determinat,
„reducerea” garanţiei poate îmbrăca fie forma înstrăinării bunului respectiv în cadrul procedurii de
reorganizare, fie constituirea unei alte cauze de preferinţă asupra acestui bun.
Dacă respectiva cauză de preferinţă poartă asupra unor bunuri individual determinate,
„reducerea” garanţiei, pe lângă formele mai sus arătate, poate îmbrăca şi forma înstrăinării / grevării
unuia sau a mai multor bunuri, dar nu a tuturor bunurilor deja grevate de cauza de preferinţă.
Situaţia garanţiilor care poartă asupra unor universalităţi de bunuri este mai complexă,
întrucât, aşa cum am arătat anterior, nici deschiderea procedurii insolvenţei şi nici confirmarea
planului de reorganizare nu „cristalizează” universalitatea grevată de cauza de preferinţă, aceasta
rămânând supusă variaţiilor de componenţă şi valoare rezultate din desfăşurarea de către debitor a
activităţii sale în condiţiile obişnuite (business as usual). În consecinţă, eventuala reducere a
garanţiei care poartă asupra unei universalităţi de bunuri trebuie analizată, în primul rând, prin
raportare la măsurile propuse prin plan; doar în măsura în care planul prevede în mod expres o
schimbare a condiţiilor de desfăşurare a activităţii debitorului care aduce atingere în mod deliberat
componenţei sau valorii în contextul restructurării debitorului / restrângerii activităţii debitorului
prin lichidarea parţială sau totală a activului, creanţa beneficiară a unei cauze de preferinţă asupra
universalităţii de bunuri respective este defavorizată. În al doilea rând, măsurile din cuprinsul
planului, chiar dacă nu sunt propuse cu intenţia de a reduce în mod deliberat valoarea garanţiei,
trebuie analizate şi din perspectiva efectelor lor, directe sau indirecte, asupra acestei valori. În
măsura în care propunătorul planului anticipează o reducere a valorii universalităţii de bunuri asupra
căreia poartă cauzele de preferinţă datorată punerii în aplicare a planului de reorganizare, chiar în
absenţa unor măsuri care să urmărească această finalitate, apreciez că creanţa beneficiară a cauzei
de preferinţă va fi considerată defavorizată.

188
 În fine, art. 5 pct. 16 lit. b din Legea nr. 85/2014 menţionează că reducerea garanţiilor ori
reeşalonarea plăţilor în defavoarea creditorului trebuie să aibă loc „fără acordul expres al acestuia”.
Nici aici Legea nr. 85/2014 nu excelează prin precizia termenilor folosiţi. Excepţia acordului expres
al creditorului pare să înlăture defavorizarea doar în situaţiile prevăzute la pct. b: reducerea
garanţiilor ori reeşalonarea plăţilor. Prima situaţie este, prin excelenţă, individuală: din perspectiva
oricărui creditor titular al unei cauze de preferinţă, ceilalţi creditori garantaţi sunt chirografari şi
viceversa, astfel încât reducerea garanţiilor unui creditor titular al unei cauze de preferinţă nu îi
afectează pe ceilalţi creditori garantaţi. Şi cea ce a doua situaţie este mai degrabă individuală decât
comună unei grupe de creanţe: fiecare creanţă are propria scadenţă sau, după caz, propriile scadenţe
ale ratelor / tranşelor. Reeşalonarea plăţilor ratelor / tranşelor unei creanţe, în principiu, nu ar trebui
să îi afecteze pe ceilalţi creditori deţinători de creanţe din aceeaşi categorie, însă reeşalonarea poate
fi propusă şi colectiv, pentru toate creanţele dintr-o anumită categorie.
Cu toate acestea, şi reducerea creanţelor şi/sau a accesoriilor poate fi convenită individual cu
un singur creditor sau cu o parte a creditorilor titulari de creanţe dintr-o anumită grupă. Tratamentul
corect şi echitabil prevăzut de art. 139 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 impune „acelaşi tratament pentru
fiecare creanţă în cadrul unei categorii distincte, cu excepţia … cazul[ui] în care deţinătorul unei
creanţe consimte la un tratament mai puţin favorabil pentru creanţa sa.”. Prin urmare, apreciez că
acordul expres al creditorului înlătură defavorizarea şi în situaţiile prevăzute de art. 5 pct. 16 lit. a
din Legea nr. 85/2014: reducerea creanţelor şi/sau a accesoriilor.
La prima vedere, această excepţie pare superfluă, în contextul în care creditorul defavorizat
îşi va exprima, oricum, votul asupra planului de reorganizare, ocazie cu care poziţia sa va fi
exprimată fie în sensul aprobării defavorizării, fie împotriva acesteia. Menţiunea prezintă însă
utilitate tocmai din perspectiva posibilităţii impunerii planului de reorganizare categoriilor de
creanţe defavorizate prin mecanismul cross-class cram-down. Fără a intra în amănunte la acest
moment 166 în ceea ce priveşte cross-class cram-down, în analiza acestei excepţii trebuie pornit de la
efectele diferite pe care modificarea unei creanţe în defavoarea creditorului cu acordul expres al
creditorului titular şi, respectiv, defavorizarea unei întregi categorii de creanţe le au în contextul
aprobării planului. Modificarea unei creanţe în defavoarea creditorului cu acordul expres al
creditorului titular reprezintă un contract, un acord de voinţe între debitor şi creditorul respectiv,
permis de Legea nr. 85/2014, care nu necesită votarea de către ceilalţi creditori şi confirmarea sa de
către judecătorul sindic. În această situaţie, dacă celelalte creanţe din aceeaşi categorie sunt plătite
în limita înscrierii în tabelul definitiv de creanţe în termen de 30 de zile de la confirmarea planului
ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă, categoria respectivă de
creanţe nu va fi considerată defavorizată, iar votul acestei categorii asupra planului nu va fi

166
Voi detalia acest aspect infra, la pct. 5.11.1.
189
considerat ca provenind din partea unei categorii defavorizate. Dimpotrivă, modificarea tuturor
creanţelor dintr-o anumită categorie prin reducerea lor sau a accesoriilor lor, prin reducerea în egală
măsură a garanţiilor acestora şi/sau prin reeşalonarea acestor creanţe, fără acordul fiecăruia dintre
creditorii titulari, dar cu respectarea tratamentului corect şi echitabil prevăzut de art. 139 alin. 2 din
Legea nr. 85/2014 califică categoria respectivă de creanţe drept categorie defavorizată 167, iar
semnificaţia votului acestei categorii asupra planului este diferită în contextul cross-class cram-
down 168.
O altă situaţie în care modificarea condiţiilor de realizare a unei creanţe nu conferă acesteia
caracter defavorizat este cea prevăzută de art. 135 din Legea nr. 85/2014: situaţia în care planul
propus prevede revenirea la condiţiile de realizare a creanţei anterioare survenirii evenimentelor care
au condus la modificarea condiţiilor respective, cum ar fi neplata uneia sau mai multor rate scadente
ale unui împrumut, la termenele şi în condiţiile stipulate în contract, care conduce la accelerarea
plăţii întregului rest al împrumutului”. „ ... dacă creditul este scadent integral ca urmare a aplicării
clauzei privind exigibilitatea anticipată a acestuia, dacă prin planul de reorganizare se prevede
restituirea întregii sume conform termenelor şi condiţiilor prevăzute iniţial în contractul de credit, o
astfel de creanţă nu va putea fi considerată defavorizată. Dimpotrivă, dacă vorbim despre un
împrumut acordat debitorului printr-un contract de credit care, la data deschiderii procedurii era deja
scadent, fiind ajuns la maturitate, fără să fi operat accelerarea anticipată a exigibilităţii acestuia,
eşalonarea plăţii acestui împrumut prin planul de reorganizare propus reprezenta deja o defavorizare
a creanţei creditorului” 169.
Premisa de la care porneşte art. 135 din Legea nr. 85/2014 este aceea a modificare a
condiţiilor de realizare a creanţei ca urmare a survenirii unui eveniment, oferind, cu titlu de exemplu
situaţia declarării scadenţei anticipate a unui credit ca urmare a neplăţii de către debitor a ratelor de
împrumut la scadenţă. Apreciez că noţiunea de „modificare a condiţiilor de realizare a creanţei” nu
poate fi redusă doar la modificarea scadenţei obligaţiei, ci trebuie analizată în contextul tuturor
modificărilor pe care un plan de reorganizare le poate aduce unei creanţe înscrise într-un tabel
definitiv: reducerea cuantumului creanţei, reducerea cuantumului accesoriilor, reducerea garanţiilor
şi reeşalonarea în defavoarea creditorului (această modificare reprezentând exemplul deja prevăzut
de art. 135 din Legea nr. 85/2014 şi care nu necesită explicaţii suplimentare).

167
Decizia civilă nr. 56/5 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 265/100/2018/a1 „Conform
planului de reorganizare, toate categoriile de creanţe sunt defavorizate, în sensul dispoziţiilor art. 5 p 16 din Legea nr.
85/201[4] deoarece: - creanţele garantate au fost eşalonate; - creanţele salariale au fost eşalonate; - creanţele bugetare
nu beneficiază de distribuiri; - creanţele chirografare nu beneficiază de distribuiri (f. 27). Se mai reţine că potrivit analizei
efectuate în cuprinsul planului de reorganizare, în caz de faliment se va vor plăti doar parte din creanţele garantate
(67,82%), or, în situaţia reorganizării conform planului se vor putea achita, eşalonat, dar integral, atât creanţele garantate
cât şi creanţele salariale.”, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5c89c1b0e490091802000035, accesat la 19 decembrie
2020.
168
Voi detalia acest aspect infra, la pct. 5.11.1.
169
Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 616
190
 Din nou, sintagma „modificare a condiţiilor de realizare a creanţei” nu este una care
excelează prin claritate. Odată deschisă procedura insolvenţei, realizarea unei creanţe nu poate avea
loc decât într-una / în mai multe dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014 (e.g. plata de
către debitor / administratorul judiciar în cadrul reorganizării, plata de către administratorul judiciar
în urma valorificării bunului grevat de cauza de preferinţă în urma ridicării suspendării, plata de
către lichidatorul judiciar în urma lichidării, darea în plată etc.). Art. 135 din Legea nr. 85/2014 nu
pare să se refere însă la realizarea creanţei în timpul procedurii insolvenţei şi la condiţiile impuse de
Legea nr. 85/2014 pentru realizarea creanţei în timpul procedurii insolvenţei, ci la realizarea creanţei
în ipoteza în care faţă de debitor nu s-ar fi deschis procedura insolvenţei şi nu ar fi intervenit un
eveniment care să modifice „condiţiile” în care creditorul ar fi fost îndreptăţit la realizarea dreptului
său de creanţă. Nu este vorba, deci, despre eventualele condiţii care afectează obligaţiile în sensul
art. 1399-1410 NCC, ci, dat fiind domeniul de aplicare al art. 135 din Legea nr. 85/2014 –
(ne)defavorizarea creanţelor –, pare să fie vorba cel puţin despre următoarele condiţii legale sau
contractuale ale plăţii: fracţionarea ei în rate şi termenul de plată (exemplificate în chiar cuprinsul
normei analizate) şi accesoriile creanţei principale.
Pe lângă reducerea accesoriilor, art. 5 pct. 16 din Legea nr. 85/2014 are în vedere încă două
elemente ale creanţei care pot fi modificate: întinderea creanţei principale şi, respectiv, reducerea
garanţiilor.
Dat fiind faptul că creanţele (inclusiv cele a căror valoare este supusă modificării) sunt
înscrise în tabelul de creanţe (preliminar şi apoi definitiv) cu valoarea nominală pe care o aveau la
momentul deschiderii procedurii, apreciez că întinderea creanţei principale nu este susceptibilă de
revenire la condiţiile de realizare a creanţei anterioare survenirii evenimentelor care au condus la
modificarea condiţiilor respective.
În schimb, o modificare a întinderii creanţei (principal plus accesorii) poate fi incidentă
atunci când neplata unei creanţe la scadenţă atrage plata unor accesorii sau a unor accesorii majorate
faţă de cele datorate pentru folosinţa capitalului.
Pentru creanţele care nu beneficiază de cauze de preferinţă, deschiderea procedurii împiedică
curgerea dobânzilor, majorărilor sau a penalităţilor de orice fel (denumite generic „accesorii” de art.
80 din Legea nr. 85/2014. Incidenţa de jure a art. 80 din Legea nr. 85/2014 asupra acestor accesorii
odată cu deschiderea procedurii insolvenţei nu are însă niciun efect asupra accesoriilor deja
acumulate anterior deschiderii procedurii. În măsura în care prin planul de reorganizare se propune
reducerea accesoriilor acumulate până la momentul deschiderii procedurii ca urmare a neplăţii la
scadenţă a creanţei sau, după caz, reducerea accesoriilor de la nivelul celor majorate datorate pentru
neplata la scadenţă la nivelul celor datorate pentru folosinţa capitalului, o atare modificare a creanţei
respective nu va fi considerată defavorizare. Argumentul principal în acest sens este topografic: în
absenţa unei derogări exprese, faptul că dispoziţiile art. 135 sunt plasate în cuprinsul Legii nr.
191
85/2014 după cele ale art. 5 pct. 16 conferă caracter special prevederilor art. 135 faţă de cele ale art.
5 pct. 16.
Pentru creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă, art. 103 din Legea nr. 85/2014
permite acumularea de accesorii şi ulterior deschiderii procedurii. Ca şi în cazul creanţelor
negarantate, în măsura în care accesoriile sunt datorate pentru simplul fapt al neplăţii la scadenţă sau
întinderea acestora a crescut faţă de cele datorate pentru simpla utilizare a capitalului ca urmare a
neplăţii creanţei la scadenţă, reducerea acestora / reducerea acestora la nivelul datorat pentru simpla
folosinţă a capitalului nu va fi considerată o defavorizare, conform art. 135 din Legea nr. 85/2014.
În ceea ce priveşte reducerea garanţiilor în contextul art. 135 din Legea nr. 85/2014, o astfel
de modificare ar putea implica mai multe ipoteze.
O primă ipoteză ar implica existenţa unei creanţe care a devenit beneficiară a unei cauze de
preferinţă ca urmare a unui eveniment care a modificat condiţiile de realizare a creanţei şi, respectiv,
o modificare propusă prin plan care să aibă ca efect readucerea creanţei respective în starea
anterioară evenimentului respectiv: starea iniţială de creanţă chirografară. Aşa cum am arătat mai
sus, condiţiile de realizare a creanţei sunt, în realitate, condiţii ale plăţii şi nu condiţii ale dreptului
de creanţă în sensul 1399-1410 NCC. Or, cauzele de preferinţă sunt drepturi accesorii ale dreptului
principal de creanţă şi nu sunt accesorii ale obligaţiei de plată a debitorului; prin urmare, modificările
la care se referă art. 135 din Legea nr. 85/2014 nu pot avea ca efect „revenirea” creanţei garantate
la starea anterioară evenimentului: creanţă chirografară.
O a doua ipoteză ar implica intrarea în sfera cauzei de preferinţă a unor bunuri / creşterea
valorii bunurilor obiect al garanţiei ca urmare a unui eveniment care a modificat condiţiile de
realizare a creanţei garantate şi, respectiv, o modificare propusă prin plan care să aibă ca efect
readucerea creanţei garantate în starea anterioară evenimentului respectiv, prin scoaterea bunurilor
respective din sfera de acoperire a garanţiei / readucerea bunurilor la valoarea anterioară
evenimentului.
În cazul în care cauza de preferinţă ar purta asupra unor bunuri individual determinate, o
atare includere în sfera cauzei de preferinţă ar fi determinată exclusiv contractual, deoarece nicio
dispoziţie legală nu extinde sfera de acoperire a unei cauze de preferinţă într-o manieră reversibilă
în conformitate cu prevederile art. 135 din Legea nr. 85/2014. Astfel, nici extinderea ipotecii prin
accesiune (art. 2355 NCC), nici extinderea ipotecii asupra amelioraţiunilor (art. 2383 NCC) şi nici
extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului (art. 2383 NCC) nu sunt susceptibile de revenire la
condiţiile anterioare evenimentelor care le-au dat naştere. Pe cale contractuală, însă, nimic nu
împiedică părţile unei convenţii să extindă sfera de acoperire a unei ipoteci convenţionale în cazul
incidenţei unui eveniment determinat (e.g. neexecutarea de către debitor a obligaţiei la scadenţă
atrage extinderea ipotecii şi asupra unui alt bun din averea debitorului, suplimentar faţă de bunul
deja grevat).
192
 În cazul cauzelor de preferinţă care poartă asupra unor universalităţi de bunuri, situaţia apare
diferită deoarece universalităţile sunt, prin definiţie, fluide până la „cristalizarea” lor. Aşa cum am
arătat deja, „cristalizarea” nu intervine, prin efectul legii, decât atunci când debitorul pierde dreptul
de a dispune de bunurile care intră în componenţa universalităţii grevate, însă nimic nu împiedică
părţile raportului obligaţional să stipuleze pe cale contractuală o „cristalizare” convenţională, (cel
mai probabil) legată de un eveniment: (cel mai probabil) neexecutarea de către debitor a obligaţiei
sale la scadenţă. La momentul „cristalizării” convenţionale, ipoteca asupra universalităţii devine o
ipotecă asupra mai multor bunuri individual determinate. În acest context, revenirea la starea
„fluidă” a universalităţii grevate de cauza de preferinţă ar fi posibilă pe calea unei propuneri în acest
sens cuprinse în planul de reorganizare şi, în principiu, o atare măsură ar putea fi chiar benefică
pentru debitorul în curs de reorganizare, deoarece i-ar da posibilitatea să folosească în mod deplin
universalitatea de bunuri grevată în cadrul procedurii de reorganizare judiciară, inclusiv prin
utilizarea bunurilor fungibile din componenţa acesteia. Creditorul titular al cauzei de preferinţă
respective şi-ar păstra prerogativele anterioare „cristalizării”, situaţia încadrându-se perfect, din
punctul meu de vedere, în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 135 din Legea nr. 85/2014, măsura de
„revenire” la starea „fluidă” a universalităţii grevate nefiind o defavorizare în sensul art. 5 pct. 16
din Legea nr. 85/2014.
În cazul ipotecii asupra unui drept condiţional (art. 2367 NCC), condiţia afectează ipoteca
deoarece aceasta este un drept accesoriu dreptului principal de creanţă supus condiţiei în
conformitate cu art. 1399-1410 NCC. Îndeplinirea condiţiei care afectează dreptul principal atrage
transformarea ireversibilă atât a dreptului principal cât şi a dreptului accesoriu în drepturi pure şi
simple, astfel încât o „revenire” a ipotecii la starea sa de ipotecă asupra unuidrept condiţional nu
este posibilă.
Cât priveşte situaţia hair-cut-ului accesoriilor, total (acumulate ca urmare a neplăţii la
scadenţă a creanţei) sau parţial (în limita diferenţei rezultate din majorarea nivelulului lor ca urmare
a neplăţii la scadenţă a debitului principal) o asemenea măsură nu are ca efect reducerea garanţiilor
în sensul art. 5 pct. 16 din Legea nr. 85/2014, ci reducerea dreptului principal garantat. Dacă în urma
valorificării bunului obiect al cauzei de preferinţă se acoperă atât creanţa principală, cât şi accesoriile
rămase în urma hair-cut-ului şi rămâne un rest de distribuit, acesta se va distribui celorlalte categorii
de creanţe, cu ranguri inferioare.
În fine, „tratamentul creanţelor defavorizate” prevăzut de art. 133 alin. 4 din Legea nr.
85/2014, ca element al planului de reorganizare, presupune, în primul rând, descrierea măsurilor
propuse prin plan care au ca efect defavorizarea categoriilor de creanţe afectate, cu indicarea
cuantumului sau a procentului reducerii întinderii acestora şi/sau a garanţiilor, respectiv a noilor
scadenţe propuse prin reeşalonare. Aşa cum am arătat mai sus, art. 133 alin. 4 lit. d din Legea nr.
85/2014 impune cuprinderea în plan a „despăgubiri[lor ce] urmează a fi oferite titularilor tuturor
193
categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în
caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula în baza unui raport de evaluare, întocmit de un
evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61”, iar art. 133 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2014
impune cuprinderea în planul de reorganizare a programului de plată a creanţelor. Comparaţia cu
valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment şi noile rate / tranşe şi
scadenţe reprezintă elemente esenţiale ale planului de reorganizare, astfel încât absenţa oricăruia
dintre acestea împiedică confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul sindic 170.
Comparativ, legiuitorul american a optat şi el pentru un modelul de definiţie a de tip carve-
out: creanţele defavorizate sunt cele care sunt cuprinse în plan şi care nu sunt nedefavorizate. În
conformitate cu prevederile art. 1124 din US Code Title 11, cu excepţia situaţiei prevăzute de art.
1123 (a) (4) [situaţia în care titularul unei creanţe acceptă un tratament mai puţin favorabil pentru
creanţa sa faţă de tratamentul celorlalte creanţe din aceaşi clasă] o clasă de creanţe este considerată
defavorizată, cu excepţia:
- situaţiei în care planul păstrează nemodificate drepturile creditorilor titularilor, sau,
- în cazul în care, conform legii sau contractului, neexecutarea obligaţiei de plată de către
debitor a condus la scadenţa anticipată şi creditorii titulari beneficiau de dreptul de a primi plata
creanţelor conform scadenţei anticipate, a situaţiei în care prin plan:
- se înlătură efectele neexecutării de către debitor a obligaţiilor sale de plată
intervenite înainte sau după deschiderea procedurii

170
Decizia civilă nr. 93/12 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 3895/85/2014/1: „chiar
dacă ar putea fi justificată afirmaţia din plan, conform căreia, în situaţia falimentului, ,,valoarea de lichidare obţinută în
urma valorificării activului nu va putea fi distribuită integral creditorilor înscrisi în tabelul definitiv de creanţele, valoarea
acestor distribuiri urmând a fi influenţată de cheltuielile de procedură în procent de aproximativ 10 %”, în lipsa evaluării,
nu rezultă modul de stabilire a sumelor prezentate în simulare. Cum este absolut necesar ca valoarea estimată ce urmează
a se primi în reorganizare, comparativ cu distribuţiile din faliment, să fie calculată în baza unui raport de evaluare,
întocmit de un evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61, prima critică a apelantei apare ca fondată. O altă menţiune
obligatorie a planului de reorganizare se referă la tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate (art. 133 alin. 4 lit. b
din lege), putându-se propune, însă, chiar să nu se acorde despăgubiri către această categorie de creditori, cu condiţia ca
din raportul de evaluare să rezulte că în caz de faliment aceste categorii nu ar putea primi despăgubiri. Or, un astfel de
raport, necesar simulării comparative a distribuirilor în cazul reorganizării faţă de faliment, în speţă nu a existat,
evaluările făcute în perioada anterioară neputându-l substitui…” publicată în BPI nr. 4917/9 martie 2016.
În acelaşi sens, decizia civilă nr. 484/11 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
1364/1285/2014/a4: „pentru a putea opta în funcţie de propriul interes comercial, deci şi pentru a îşi exprima
corespunzător votul, creditorii trebuie să aibă o evaluare exactă a bunurilor debitorului, rolul raportului de evaluare
reglementat de prev. art. 133 alin. 4 lit. d teza finală din NLI fiind unul extrem de important… În speţă, nici la acest
moment şi, cu atât mai puţin la data întocmirii şi votării planului, nu s-a prezentat de către debitoare şi administratorul
judiciar o imagine corespunzătoare a bunurilor … la data intrării în procedură, deoarece prin raportul de evaluare nu au
fost evaluate şi creanţele pe care R____ le avea de încasat de la terţi[i] contractanţi, iar raportarea, în analiza comparativă
distribuiri reorganizare / faliment, s-a făcut în mod nelegal doar la suma de 66.272 lei , respectiv valoarea de lichidare a
bunurilor mobile corporale ale R____ . Din cele de mai sus rezultă , neechivoc, faptul că raportul de evaluare a fost
viciat, ceea ce a determinat, cu necesitate, nerespectarea dispoziţiilor imperative ale 133 alin . (4) lit. d) din Legea nr.
85/2014. Aceste chestiuni determină, în mod consecutiv şi necesar, nelegalitatea planului de reorganizare.”, disponibilă
la www.rolii.ro/hotarari/589b6e0be490095c2f0005db, accesat la 19 decembrie 2020.
În acelaşi sens, decizia civilă nr. 59/21 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
6119/100/2014/a2: „…curtea ia act de faptul că, în lipsa întocmirii unui raport de evaluare, în acord cu prev. art. 133
alin. 4 lit. d din NLI, prin care să se certifice care este valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz
de faliment, valoare care este esenţială în analiza cerinţei tratamentului corect şi echitabil, planul propus de debitoare
nu putea fi confirmat”, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/589b5ebce49009ac430020b2, accesat la 19 decembrie 2020.
194
 - se restabilesc scadenţele obligaţiilor respective astfel cum acestea erau convenite
înainte de neexecutarea de către debitor a obligaţiilor sale,
- se oferă creditorilor titulari despăgubiri pentru beneficiile nerealizate 171.
Comparativ cu „restabilirea scadenţei creanţei astfel cum aceasta era prevăzută înainte de
neexecutarea obligaţiei de către debitor 172”, apreciez că folosirea de către legiuitorul român a
sintagmei „revenirea la condiţiile de realizare a creanţei anterioare survenirii evenimentelor care au
condus la modificarea condiţiilor respective...” nu aduce plusvaloare. Dacă restabilirea unei scadenţe
reprezintă o operaţiune juridică facilă şi precisă, restabilirea „condiţiilor de realizare a creanţei”
poate conduce, practică, la dificultăţi, atât de interpretare, cât şi de anticipare a efectelor, aşa cum
am arătat mai sus.

5.5. Accesoriile creanţelor care beneficiază de o cauză de preferinţă înscrise în tabelul

definitiv al creanţelor

Am analizat supra situaţia reducerii accesoriilor unei creanţe care beneficiază de o cauză de
preferinţă înscrise în tabelul definitiv al creanţelor prin planul de reorganizare strict din perspectiva
defavorizării. În privinţa acestor creanţe, art. 133 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 prevede,
în contextul programului de plată, că „Creanţele înscrise ca beneficiare ale unei cauze de preferinţă
în tabelul definitiv al creanţelor pot fi purtătoare de dobânzi şi alte accesorii.”.
Dispoziţiile citate par a lăsa la latitudinea propunătorului planului plata dobânzilor şi/sau a
altor accesorii în favoarea creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă,
însă programul de plăţi la care se referă art. 133 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2014 prevede doar
plata creanţelor înscrise în tabelul definitiv, iar aşa cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 103

171
“Except as provided in section 1123(a)(4) of this title, a class of claims or interests is impaired under a plan unless,
with respect to each claim or interest of such class, the plan—
(1) leaves unaltered the legal, equitable, and contractual rights to which such claim or interest entitles the holder of such
claim or interest; or
(2) notwithstanding any contractual provision or applicable law that entitles the holder of such claim or interest to
demand or receive accelerated payment of such claim or interest after the occurrence of a default—
(A) cures any such default that occurred before or after the commencement of the case under this title, other than a
default of a kind specified in section 365(b)(2) of this title or of a kind that section 365(b)(2) expressly does not require
to be cured;
(B) reinstates the maturity of such claim or interest as such maturity existed before such default;
(C) compensates the holder of such claim or interest for any damages incurred as a result of any reasonable reliance by
such holder on such contractual provision or such applicable law;
(D) if such claim or such interest arises from any failure to perform a nonmonetary obligation, other than a default
arising from failure to operate a nonresidential real property lease subject to section 365(b)(1)(A), compensates the
holder of such claim or such interest (other than the debtor or an insider) for any actual pecuniary loss incurred by such
holder as a result of such failure; and
(E) does not otherwise alter the legal, equitable, or contractual rights to which such claim or interest entitles the holder
of such claim or interest.” (t.m. F.I.M.) US Code Title 11, section 1124, disponibil la
https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/1124 , accesat la 7 februarie 2021.
172
Art. 1124 (2) (B) din US Code Title 11, Chapter 11 prevede, textual, „(B) reinstates the maturity of such claim or
interest as such maturity existed before such default;”, traducerea îmi aparţine. Textul poate fi consultat la
https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/1124, accesat la 7 februarie 2021.
195
din Legea nr. 85/2014 creanţele beneficiare ale unei cauze de preferinţă se înscriu în tabelul definitiv
până la valoarea de piaţă a garanţiei. Abia în situaţia în cazul în care „valorificarea activelor asupra
cărora poartă cauza de preferinţă se va face la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul
definitiv sau în tabelul definitiv consolidat, diferenţa favorabilă va reveni tot creditorului garantat,
chiar dacă o parte din creanţa sa fusese înscrisă drept creanţă chirografară, până la acoperirea
creanţei principale şi a accesoriilor ce se vor calcula conform actelor din care rezulta creanţa, până
la data valorificării bunului.”.
Prin urmare, apreciez că o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 133 alin. 2 teza a II-a din Legea
nr. 85/2014 impune o distincţie între situaţia în care prin plan se prevede înstrăinarea bunului grevat
de o cauză de preferinţă, caz în care planul trebuie să prevadă şi accesoriile creanţei care beneficiază
de cauza de preferinţă, calculate până la data valorificării bunului şi, respectiv, situaţia în care planul
prevede păstrarea bunului grevat de cauza de preferinţă în patrimoniul debitorului şi plata creanţei
beneficiare a cauzei de preferinţă din alte surse, caz în care planul nu trebuie să cuprindă în mod
necesar accesoriile creanţei garantate 173.
Revenind la distincţia de mai sus, în situaţia în care prin plan se prevede înstrăinarea bunului
grevat de cauza de preferinţă, în măsura în care planul prevede şi plata accesoriilor creanţei
garantate, creanţa respectivă nu va fi considerată defavorizată dacă planul de reorganizare prevede
plata creanţei respective şi a accesoriilor integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului
ori în conformitate cu contractele de credit sau de leasing din care rezultă. Dacă, în schimb, debitorul
nu îşi asumă prin plan plata accesoriilor acestei creanţe, indiferent de momentul la care este
prevăzută plata creanţei, aceasta este defavorizată în sensul art. 5 pct. 16 din Legea nr. 85/2014 prin
reducerea accesoriilor.

173
În acest sens, decizia civilă nr. 587/17 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
884/1285/2017/a5: „Nici prin planul de reorganizare şi nici prin Addendum nu s-a prevăzut valorificarea bunului
garantat în favoarea apelantei. Numai intr-o astfel de ipoteza s-ar putea aduce in discutie aplicabilitatea art. 80 coroborat
cu art. 103 din Legea nr. 85/2014, in cazul in care valorificarea ar fi permis încasarea de accesorii de către apelantă din
perspectiva faptului ca bunul adus în garanţie de către debitoare era valorificat în procedură cu mai mult decât valoarea
de evaluare. Chiar in apel se arata ca este real faptul că debitoarea nu este obligată să plătească dobânzi în reorganizare,
acest aspect fiind lăsat la latitudinea sa. Nu se pot readuce acum in discutie, implicit, etape deja epuizate ale procedurii,
in contextul in care schimbarile propuse prin modificarea planului nu repun in discutie statutul juridic al creantei invocate
de b____, din perspectiva celor invocate in apel. Corect se releva de catre administratorul j_______ ca, în îndeplinirea
planului de reorganizare modificat, apelanta va încasa creanţele garantate înscrise în tabelul definitiv, iar dacă societatea
va reintra în circuitul civil, îşi va păstra garanţia instituită asupra bunului proprietatea societăţii în insolvenţă” disponibilă
la http://rolii.ro/hotarari/5dc385c5e49009701b000045, accesat la 5 ianuarie 2021.
În sens contrar, respectiv în sensul că planul de reorganizare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, în
programul de plată, accesoriile creanţelor beneficiare ale unor cauze de preferinţă: decizia civilă nr. 725/19 septembrie
2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 1244/84/2015/a2: „Planul de reorganizare va cuprinde in mod
obligatoriu programul de plata a creantelor. Creantele inscrise ca beneficiare ale unei cauze de preferinta in tabelul
definitiv al creantelor pot fi purtatoare de dobanzi si alte accesorii conform art 133 alin 2 din Legea nr 85/2014. Planul
omite şi respectarea acestei exigenţe , mai mult debitoarea apelantă cu privire la menţiunea privind necalcularea si
necuprinderea in Planul de Reorganizare a dobânzilor si accesoriilor aferente contractului de credit ce curg de la data
deschiderii procedurii, că acestea se calculează pe parcurs, tocmai de către b____, ele nefiind certe(cunoscute) la data
întocmirii Planului, însă din textul legal decurge tocmai obligaţia consemnării şi luării în considerare a acestor drepturi
ale titularilor unor drepturi de preferinţă.”, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/589b6e1be490095c2f002213, accesat la
5 ianuarie 2021.
196
 În această primă situaţie, cauza de preferinţă subzistă, în conformitate cu prevederile art. 133
alin. 5 lit. E şi F coroborate cu cele ale art. 91 din Legea nr. 85/2014, până la înstrăinarea bunului în
discuţie de către debitor / administratorul judiciar.
În situaţia în care prin plan nu se prevede valorificarea bunului grevat iar creanţa care
beneficiază de o cauză de preferinţă este prevăzută a fi plătită din alte surse în termen de cel mult 30
de zile de la momentul confirmării planului de reorganizare, această creanţă nu este defavorizată,
chiar dacă debitorul nu îşi asumă prin planul de reorganizare plata accesoriilor creanţei respective
aferente perioadei cuprinse între momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi
momentul plăţii creanţei respective. Dacă creanţa care beneficiază de o cauză de preferinţă nu este
propusă a fi plătită în termen de 30 de zile de la confirmarea planului şi propunătorul planului alege
să nu prevadă în plan plata accesoriilor creanţei garantate, creanţa garantată va fi considerată
defavorizată în sensul art. 5 pct. 16 din Legea nr. 85/2014, însă nu pentru motivul reducerii
accesoriilor, ci pentru motivul plăţii decalate a creanţei. Desigur, nimic nu împiedică debitorul sau
un alt propunător al planului de reorganizare să prevadă în plan obligaţia debitorului de a plăti şi
accesoriile creanţei garantate, calculate până la data plăţii, chiar şi în situaţia în care bunul grevat nu
va fi înstrăinat, însă Legea nr. 85/2014 nu impune propunătorului planului o obligaţie în acest sens.
Această concluzie se bazează pe interpretarea coroborată a prevederilor art. 80 şi art. 133 alin. 2 teza
a II-a din Legea nr. 85/2016: pe de o parte, art. 80 din Legea nr. 85/2014 permite creditorului garantat
să perceapă accesorii în continuare, după deschiderea procedurii, doar sub condiţiile valorificării în
cadrul procedurii insolvenţei a bunului grevat şi a existenţei unei diferenţe valorice favorabile
creditorului garantat în urma acoperirii integrale a creanţei garantate astfel cum aceasta este înscrisă
în tabelul definitiv al creanţelor, iar pe de altă parte art. 133 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2014
prevede că creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă „pot fi purtătoare de dobânzi şi alte
accesorii” şi nu că aceste creanţe „sunt” „purtătoare de dobânzi şi alte accesorii”. Faptul că Legea
nr. 85/2014 nu impune propunătorului planului să prevadă în plan plata lor nu transformă obligaţia
debitorului de a achita, în ipoteza analizată, aceste accesorii într-o obligaţie pur potestativă;
propunătorul planului ar putea fi interesat să includă obligaţia de plată a accesoriilor respective în
planul de reorganizare în situaţia în care ar avea nevoie de votul favorabil al creditorului garantat
titular pentru votarea planului de reorganizare.
În această a doua situaţie, cauza de preferinţă rămâne să greveze bunul în discuţie până la
achitarea creanţei garantate, în limita înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor, oricare ar fi momentul
prevăzut în planul de reorganizare pentru achitarea acestei creanţe.

197
 5.6. Măsuri propuse prin plan care pot afecta creanţele care beneficiază de cauze de
preferinţă 174

Aşa cum am arătat mai sus, planul de reorganizare trebuie să cuprindă „perspectivele de
redresare în raport cu posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare
disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului” şi să „cuprind[ă] măsuri concordante cu
ordinea publică, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de selecţie, desemnare şi înlocuire a
administratorilor şi a directorilor.”.
„Perspectivele de redresare” la care se referă art. 133 din Legea nr. 85/2014 implică în mod
necesar atât o „proiecţie a evoluţiei debitorului în peisajul economic general 175”, cât şi argumente în
sensul viabilităţii sale economice pentru a convinge creditorii să acorde planului voturile lor
favorabile. Din punct de vedere economic, principala componentă a planului de reorganizare o
reprezintă planul de afaceri 176; din punct de vedere juridic, este obligatoriu ca planul de reorganizare
să cuprindă programul de plată a creanţelor (art. 133 alin. 2 din Legea nr. 85/2014).
În practica judiciară s-a reţinut că „... potrivit legii, numai continuarea activităţii în mod
singular nu reprezintă o variantă de reorganizare, aceasta fiind necesar a fi însoţită şi de măsuri de
restructurare şi/sau de lichidare a bunurilor societăţii... Din moment ce activitatea societăţii
desfăşurată până la momentul deschiderii procedurii nu a obţinut rezultatele necesare plăţii
datoriilor, simpla continuare a activităţii, neînsoţită de vreo măsură de restructurare a acesteia, nu se
încadrează în noţiunea de „reorganizare judiciară” 177”. Tot în sensul celor arătate mai sus, s-a reţinut
că „Planul de reorganizare a activităţii trebuie să demonstreze un nivel ridicat de încredere că
aplicarea sa va restaura viabilitatea pe termen lung a debitorului. Această demonstraţie trebuie să se
bazeze pe ipoteze credibile, să fie însoţit de o analiză bazată pe scenarii şi pe indicatori de
performanţă adecvaţi şi concreţi care să surprindă specificul activităţii debitorului 178”.
Art. 133 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 impune, totodată, cuprinderea în planul de
reorganizare a măsurilor adecvate pentru punerea sa în aplicare enumerând cu titlu exemplificativ o
serie de astfel de măsuri.
Între aceste măsuri, Legea nr. 85/2014 prevede necesitatea menţionării resurselor financiare
pentru susţinerea realizării planului, a surselor de provenienţă a acestora, respectiv a finanţărilor

174
Având în vedere că nu toate măsurile de punere în aplicare a planului de reorganizare prevăzute de art. 133 din Legea
nr. 85/2014 au impact asupra situaţiei creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă, le voi
analiza în continuare doar pe acelea relevante din perspectiva acestor creditori.
175
Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 609
176
Gheorghe Piperea, Insolvenţa: legea, regulile, realitatea, Bucureşti, Wolters Kluwer, 2008,p. 649
177
Decizia civilă nr. 1750/26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 22768/3/2017,
disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5c107b57e490099c1d0004e8, accesat la 5 ianuarie 2021
178
Decizia civilă nr. 217/A/14 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş în dosarul nr.
228/1371/2017*/a3, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5f65628be49009081a00002a, accesat la 5 ianuarie 2021
198
aprobate prin plan, acestea din urmă urmând să beneficieze de prioritate la restituire potrivit
prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2 din Legea nr.
85/2014 179. Prin trimiterea la aceste două dispoziţii legale, art. 133 alin. 5 lit. B din Legea nr. 85/2014
acoperă atât ipoteza constituirii de cauze de preferinţă prin planul de reorganizare pentru creditele
acordate debitorului în această perioadă, cât şi ipoteza creditării debitorului în perioada de
reorganizare judiciară fără constituirea unor cauze de preferinţă.

5.6.1. Art. 133 alin. 5 lit. C din Legea nr. 85/2014

Una dintre măsurile pentru punerea în aplicare a planului care este susceptibilă să afecteze
drepturile creditorilor titulari ai unor cauze de preferinţă este cea prevăzută de art. 133 alin. 5 lit. C
din Legea nr. 85/2014: „transmiterea tuturor sau a unora dintre bunurile averii debitorului către una
ori mai multe persoane fizice sau juridice, constituite anterior ori ulterior confirmării planului”.
Termenul „transmitere”, din nou, nu se caracterizează prin claritate, deoarece, pe de o parte, nu are
o semnificaţie juridică unică (în contextul dreptului obligaţiilor desemnează schimbarea subiectului
pasiv al raportului obligaţional, în contextul dreptului succesoral se referă la dobândirea de către
succesori a patrimoniului autorului lor, în contextul contractelor translative de proprietate se referă
la trecerea dreptului de proprietate dintr-un patrimoniu într-un alt patrimoniu etc.), iar pe de altă
parte în contextul dreptului insolvenţei sunt folosiţi în mod constant alţi termeni, precum
„înstrăinare” şi „lichidare” atunci când un bun părăseşte averea debitorului. Distincţia este deosebit
de importantă din perspectiva creditorilor titulari ai cauzelor de preferinţă, deoarece o „înstrăinare”
în sensul art. 91 din Legea nr. 85/2014 are drept consecinţă ieşirea unui bun grevat de o cauză de
preferinţă liber de orice sarcini. În contextul măsurii prevăzute de art. 133 alin. 5 lit. C din Legea
nr. 85/2014, „transmiterea” pare să aibă alt sens decât acela al „înstrăinării” la care se referă art. 91
din Legea nr. 85/2014; mai mult, art. 133 alin. 5 lit. C din Legea nr. 85/2014 nu face trimitere la art.
91 din Legea nr. 85/2014. Prin urmare, apreciez că o atare „transmitere” a unui bun afectat de o
cauză de preferinţă către o altă persoană va avea loc în condiţiile prevăzute de art. 2345 NCC, cu
menţinerea ipotecii creditorul ipotecar păstrându-şi atributele de urmărire şi preferinţă asupra
bunului grevat până la plata creanţei sale conform planului de reorganizare. Un alt argument în acest
sens rezultă din reglementarea separată în cuprinsul art. 133 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 a situaţiilor
în care executarea planului presupune lichidarea unuia sau a mai multor bunuri (lit. E) sau, după caz,
lichidarea totală sau parţială a activului debitorului (lit. F), în aceste situaţii Legea nr. 85/2014
prevăzând expres că bunul / bunurile părăsesc averea debitorului libere de sarcini, iar creditorii

179
Am analizat supra crearea de noi garanţii şi, respectiv, prioritatea la restituire prevăzută de art. 159 alin. 1 pct. 2 din
Legea nr. 85/2014 în perioada de observaţie. Toate argumentele prezentate acolo sunt aplicabile şi în contextul
reorganizării judiciare, motiv pentru care nu le voi relua aici in extenso, ci voi prezenta doar detaliile specifice
reorganizării judiciare.
199
garantaţi trebuie plătiţi cu prioritate din sumele de bani astfel obţinute. Situaţia prevăzută de art. 133
alin. 5 lit. C din Legea nr. 85/2014 pare să acopere, dimpotrivă, situaţia transmiterii unor bunuri din
averea debitorului fie către o persoană (fizică sau juridică) existentă, fie către o persoană juridică
nou creată (cel mai probabil un special purpose vehicle) în vederea exploatării lor mai eficientă, (cel
mai probabil) în schimbul obligaţiei persoanei beneficiare a transferului de a plăti debitorului sume
de bani care să asigure finanţarea planului de reorganizare. Prin urmare, o atare transmitere nu poate
fi efectuată în detrimentul creditorului titular al creanţei care beneficiază de o cauză de preferinţă
asupra bunului transferat; protecţia drepturilor acestui creditor se realizează în primul rând prin
menţinerea cauzei de preferinţă asupra bunului transferat, iar o eventuală modificare a cauzei de
preferinţă trebuie să fie expresă, conform art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014.

5.6.2. Art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din Legea nr. 85/2014

Am antamat în secţiunea anterioară chestiunea lichidării bunurilor din averea debitorului

pentru executarea planului de reorganizare, libere de sarcini. Art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din
Legea nr. 85/2014 aduce însă în discuţie o ipoteză distinctă, aceea a dării în plată a unui bun / unor
bunuri către creditorii debitorului, în contul creanţelor pe care aceştia le au faţă de averea debitorului.
Darea în plată a bunurilor debitorului către creditorii săi va putea fi efectuată doar cu condiţia
prealabilă a acordului scris al acestora cu privire la această modalitate de stingere a creanţei lor.
Legea nr. 85/2014 nu face în cuprinsul art. 133 alin. 5 lit. E vreo distincţie între bunurile
grevate de cauze de preferinţă şi bunurile libere de sarcini din perspectiva dării în plată, însă, în mod
evident, darea în plată a unui bun grevat de o cauză de preferinţă nu poate opera în detrimentul
creditorului garantat: fie bunul în discuţie este dat în plată acestui creditor, cu acordul său, fie este
dat în plată unui alt creditor, cu menţinerea cauzei de preferinţă sau cu acordarea în favoarea
creditorului garantat a unei a unei garanţii sau a unei protecţii echivalente, potrivit prevederilor art.
78 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2014, până la acoperirea creanţei acestuia, inclusiv dobânzile
stabilite conform contractelor sau conform planului de reorganizare, pe baza unui raport de evaluare,
cu parcurgerea procedurii prevăzute de art. 61 din Legea nr. 85/2014.
În absenţa unor dispoziţii derogatorii în cuprinsul Legii nr. 85/2014, în conformitate cu
prevederile art. 342 din Legea nr. 85/2014, noţiunea de „dare în plată” utilizată în cuprinsul Legii
nr. 85/2014 are acelaşi înţeles cu noţiunea reglementată de art. 1492 NCC, fiind o modalitate
alternativă de stingere a unei obligaţii; în contextul special al art. 133 alin. 5 lit. E din Legea nr.
85/2014, prin darea în plată este îndestulată, total sau parţial, o creanţă născută anterior deschiderii
insolvenţei.
O primă problemă pe care această dare în plată o ridică este de compatibilitate a acestei
măsuri cu procedura colectivă şi concursuală a insolvenţei. În raporturile juridice bilaterale de drept
200
comun, darea în plată stinge o obligaţie a debitorului faţă de unul dintre creditorii săi fără a aduce
atingere drepturilor celorlalţi creditori, drepturi care, în absenţa unor executări silite concurente de
drept comun, nu se intersectează. În contextul insolvenţei, însă, darea în plată a unui bun din averea
debitorului către unul dintre creditorii săi în contul creanţei acestuia din urmă are semnificaţia unei
plăţi efectuate în timpul procedurii, fiind permisă, în conformitate cu prevederile art. 84 din Legea
nr. 85/2014, doar în limita autorizării de către judecătorul sindic, autorizare care, în contextul special
al reorganizării judiciare, se realizează prin confirmarea planului de reorganizare votat de către
creditori. Or, plata creanţelor născute anterior deschiderii procedurii în cadrul procedurii de
reorganizare judiciară are loc în conformitate cu programul de plată a creanţelor – parte obligatorie
şi integrantă a planului de reorganizare.
Legea nr. 85/2014 nu conţine nicio dispoziţie referitoare la procedura de dare în plată şi nicio
dispoziţie care să tranşeze conflictul între eventualii creditori care, în mod concurent, ar dori să
primească în plată acelaşi bun al debitorului. Dat fiind faptul că în procedura de reorganizare nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 85/2014 referitoare la ordinea de plată a creanţelor în
cazul falimentului, rezultă că singurele limite legale ale unei astfel de dări în plată sunt: ordinea
publică (art. 133 alin. 1 din Legea nr. 85/2014), existenţa acordului creditorului pentru darea în plată
(art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din Legea nr. 85/2014) şi, în ipoteza existenţei unei categorii
defavorizate de creanţe care a respins planul, asigurarea pentru categoria de creanţe disidente a unui
tratament corect şi echitabil (art. 139 alin. 2 din Legea nr. 85/2014) 180.
Desigur, ipotezele cele mai simple (şi raţionale) de aplicare a dării în plată la care se referă
art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din Legea nr. 85/2014 sunt următoarele:
- bunul propus a fi dat în plată este grevat de o cauză de preferinţă, iar beneficiarul dării în
plată este creditorul titular al creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă, care poate primi bunul
şi şi-a şi dat acordul în acest sens. În condiţiile în care art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din Legea nr.
85/2014 (spre deosebire de art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014) nu cuprinde vreo referire la
evaluarea bunului, apreciez că valoarea bunului care se va lua în calcul la darea în plată este cea din
raportul de evaluare întocmit odată cu întocmirea tabelului de creanţe. Darea în plată în aceste
condiţii va stinge complet valoarea creanţei garantate înscrise în tabelul definitiv al creanţelor, iar
în condiţiile în care bunul grevat nu este supus procedurii de valorificare de active la care se referă
art. 103 din Legea nr. 85/2014, creditorul garantat nu va fi îndreptăţit la accesorii pentru perioada
cuprinsă între momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi momentul dării în plată.
Pentru ipoteza în care darea în plată ar antrena costuri (e.g. darea în plată a unui bun imobil printr-
un act autentic, care ar implica suportarea costurilor autentificării actului de dare în plată), aceste

180
Tratamentul corect şi echitabil va fi analizat infra la pct. 5.11.2.
201
costuri suplimentare vor fi tranşate prin planul de reorganizare sau, în lipsa unor prevederi în acest
sens în planul de reorganizare, conform dreptului comun.
- bunul propus a fi dat în plată nu este grevat de o cauză de preferinţă, iar beneficiarul dării
în plată este, după caz: unul dintre creditorii din categoria cu rangul cel mai înalt în sensul art. 161
din Legea nr. 85/2014 / unul dintre creditorii din singura categorie de creanţe prevăzută în plan,
respectiv niciun alt creditor nu şi-a dat acordul pentru darea în plată. Şi în acest caz, este necesar ca
creditorul respectiv să poată dobândi bunul respectiv. Darea în plată în aceste condiţii stinge creanţa
creditorului beneficiar al dării în plată în limita valorii bunului respectiv stabilită prin raportul de
evaluare întocmit odată cu întocmirea tabelului de creanţe. Eventuala diferenţă de creanţă
neacoperită de valoarea bunului dat în plată va rămâne în tabelulul definitiv al creanţelor. Deşi Legea
nr. 85/2014 nu conţine nicio prevedere în acest sens, apreciez că eventuala diferenţă favorabilă
creditorului beneficiar al dării în plată va trebui plătită de acesta din urmă, deoarece prin planul de
reorganizare nu se pot plăti creditorilor sume superioare creanţelor înscrise în tabelul definitiv (art.
139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014).
Pe lângă situaţiile mai sus analizate, pot apărea însă (cel puţin) următoarele situaţii:
- propunerea de dare în plată a unui bun din averea debitorului către un creditor în condiţiile
în care mai mulţi creditori titulari ai unor creanţe din aceeaşi categorie şi-au manifestat, concurent,
intenţia de preluare a bunului respectiv în contul creanţelor lor. Apreciez că, în această situaţie,
propunătorul planului are deplina libertate de alegere a creditorului căruia îi va da în plată bunul
respectiv, câtă vreme dobândirea de către creditorul respectiv nu încalcă ordinea publică (e.g.
creditorul poate dobândi în mod valabil bunul), respectiv categoriei respective (dacă este o categorie
disidentă = categorie care votează împotriva planului) i se asigură un tratament corect şi echitabil.
Simplul fapt că unui anumit creditor i se plăteşte creanţa pe calea dării în plată, în timp ce celorlalţi
creditori din aceeaşi categorie li se plătesc creanţele pe calea distribuirii unor sume de bani sau în
alte modalităţi acceptate de Legea nr. 85/2014 nu constituie un motiv de contestare a legalităţii
planului de reorganizare. Mai mult, tratamentul corect şi echitabil se analizează prin raportare la o
categorie de creanţe şi un prin raportare la o anumită creanţă.
- propunerea de dare în plată a unui bun din averea debitorului către un creditor dintr-o
categorie de creanţe cu rang inferior în sensul art. 161 din Legea nr. 85/2014 în condiţiile în care
mai mulţi creditori titulari ai unor creanţe din alte categorii de creanţe cu rang superior în sensul art.
161 din Legea nr. 85/2014 şi-au manifestat, concurent, intenţia de preluare a bunului respectiv în
contul creanţelor lor. Din nou, propunătorul planului are deplina libertate de a prefera un anumit
creditor la darea în plată, câtă vreme dobândirea de către creditorul respectiv nu încalcă ordinea
publică, respectiv categoriilor din care fac parte creditorii care nu primesc bunul (dacă acestea sunt
categorii disidente) li se asigură un tratament corect şi echitabil. Antamând sumar chestiunea
tratamentului corect şi echitabil, apreciez că în măsura în care o categorie disidentă beneficiază de
202
un rang superior faţă de categoria în care se regăseşte creditorul care primeşte în plată bunul în
conformitate cu prevederile art. 161 din Legea nr. 85/2014, legalitatea dării în plată trebuie analizată
şi prin raportare la caracterul efectiv al plăţii către categoria disidentă a sumei pe care ar primi-o în
caz de faliment. Planul de reorganizare este, neîndoielnic, o proiecţie, dar gradul de probabilitate al
realizării unei plăţi propuse prin programul de plată al creanţelor trebuie verificat; darea în plată
stinge creanţa în contul căreia se efectuează, în limita valorii bunului dat în plată, cu un grad de
probabilitate de 100% (bunul face obiectul unui drept de proprietate al debitorului pur şi simplu,
costurile dării în plată sunt cunoscute), ergo şi gradul de probabilitate al realizării plăţii sumelor pe
care le-ar primi şi în cazul falimentului către creditorii din categoria disidentă de rang superior ar
trebui să fie tot de 100%. O atare verificare a probabilităţilor ar trebui să ţină cont, în opinia mea,
atât de probabilitatea deţinerii / realizării în viitor de către debitor a disponibilităţilor băneşti
necesare plăţii plăţii sumelor pe care le-ar primi şi în cazul falimentului către creditorii din categoria
disidentă de rang superior, cât şi de momentul la care s-ar efectua plăţile. Astfel, în opinia mea, o
dare în plată în condiţiile analizate în ipoteza de faţă ar trebui să fie cel mai devreme concomitentă,
dacă nu ulterioară plăţii către creditorii din categoria disidentă de rang superior a sumelor pe care
aceştia le-ar primi şi în cazul falimentului. Această opinie se sprijină, în principal pe dispoziţiile art.
150 alin. 1 din Legea nr. 85/2014: „Creditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul
reorganizării.”. În măsura în care s-ar admite păstrarea de către un creditor dintr-o categorie de rang
inferior în sensul art. 161 din Legea nr. 85/2014 a bunului primit pe calea dării în plată în contul
creanţei sale în condiţiile în care planul de reorganizare a eşuat iar creditorii dintr-o categorie
disidentă de rang superior nu şi-au primit sumelor pe care le-ar primi şi în cazul falimentului, măsura
dării în plată ar încălca, în opinia mea, ordinea publică.
- propunerea de dare în plată a unui bun din averea debitorului grevat de o cauză de preferinţă
către un creditor negarantat în condiţiile în care atât creditorul garantat cât şi cel negarantat şi-au
manifestat, concurent, intenţia de preluare a bunului respectiv în contul creanţelor lor. Pentru
identitate de raţiune, apreciez că toate argumentele expuse în analiza situaţiei de la liniuţa anterioară
sunt aplicabile şi prezentei situaţii.
Acordul creditorului beneficiar al dării în plată poate avea şi alte consecinţe juridice decât
eficacitatea măsurii de dare în plată propuse prin plan. Astfel, în măsura în care darea în plată este
propusă a avea loc în termen de maximum 30 de zile de la confirmarea planului de reorganizare, iar
creanţa în contul căreia operează este stinsă în totalitate, respectiv creditorul beneficiar îşi dă
acordul, creanţa respectivă nu poate fi considerată defavorizată (art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr.
85/2014). Simplul refuz al creditorului respectiv de a-şi da acordul la darea în plată va conduce nu
doar la ineficacitatea măsurii propuse prin plan, ci şi la considerarea creanţei respective ca fiind

203
defavorizată (prin ipoteză, nu va mai fi plătită în termenul de 30 de zile prevăzut mai sus
menţionat) 181.
Pornind de la datele aceleiaşi speţe, conform cărora creditorul beneficiar şi-a dat iniţial
acordul pentru darea în plată şi ulterior (din hotărâre nu rezultă dacă retragerea acordului a intervenit
înainte de votarea planului sau cel târziu la votarea planului) şi l-a retras, apare necesară analiza
acestui act unilateral al creditorului în favoarea căruia a fost propusă darea în plată.
Aşa cum am arătat mai sus, planul de reorganizare este un act juridic complex a cărui
eficacitate este condiţionată de confirmarea sa de către judecătorul sindic. Până la confirmarea sa de
către judecătorul sindic, creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate nu sunt
modificate în sensul celor prevăzute în plan (art. 140 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 interpretat per a
contrario). Acordul creditorului în favoarea căruia a fost propusă darea în plată este necesar cel
târziu la momentul votării planului, în caz contrar planul de reorganizare supus votului cuprinde la
data votului o măsură contrară cerinţei imperative cuprinse în art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din
Legea nr. 85/2014. Lăsând la o parte argumentele pro şi contra naturii contractuale a planului expuse
supra, acordul creditorului în favoarea căruia a fost propusă darea în plată şi propunerea de dare în
plată au, împreună, neîndoielnic valoarea unei convenţii bilaterale în sensul art. 1270 NCC,
convenţie a cărei eficacitate juridică este dublu condiţionată de votarea favorabilă a planului de
reorganizare şi de confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul sindic. Această dublă
condiţie este ulterioară şi exterioară acordului de voinţe realizat între propunătorul planului şi
creditorul în favoarea căruia a fost propusă darea în plată (fiind similară confirmării unei tranzacţii,
cel puţin în limita confirmării planului votat de către judecătorul sindic), astfel încât o retragere de
către creditor a acordului său ulterior votării planului de către adunarea creditorilor este, din punctul
meu de vedere, lipsită de efecte juridice, iar confirmarea de către judecătorul sindic a planului de
reorganizare permite participantului la procedură care pune planul în executare să impună
creditorului respectiv măsura dării în plată. Per a contrario, retragerea de către creditorul respectiv
a acordului său înainte de votul adunării creditorilor asupra planului este posibilă, întrucât darea în
plată prevăzută de art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din Legea nr. 85/2014 este permisă doar în cadrul
executării planului de reorganizare 182.

181
Decizia civilă nr. 96/A/24 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 7038/30/2015/a60:
„creditorul C____ P_______ arătând în mod explicit prin votul transmis că nu doreşte darea în plată şi că nu votează
planul şi, chiar dacă creanţa în discuţie nu mai poate fi considerată defavorizată, deoarece prin plan s-a propus stingerea
integrală, ea nu poate fi considerată achitată în 30 de zile, pentru a-i fi aplicabilă prezumţia de acceptare a planului.”,
disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5e7971dbe490092421000033, accesat la 6 ianuarie 2021. În aceeaşi decizie s-a
reţinut că noţiunea de „achitare” din cuprinsul art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr. 85/2014 nu include şi stingerea creanţei
prin dare în plată, considerent cu care nu pot fi de acord, deoarece plata în sensul art. 1469 NCC acoperă atât „achitarea”
creanţei înscrise în tabelul definitiv prin remiterea unei sume de bani cât şi stingerea creanţei respective pe calea dării
în plată a unui bun; apreciez distincţia operată de instanţa de apel artificială şi lipsită de fundament juridic.
182
În cazul unei retrageri intempestive a acordului (e.g. cu ocazia votului asupra planului), dacă şi în ce măsură o acţiune
în răspundere pentru culpa in contrahendo ar fi admisibilă reprezintă o chestiune extrem de interesantă, dar care excede
analizei din lucrarea de faţă; în primul rând ar trebui clarificat cadrul procesual al unei astfel de cereri şi instanţa
competentă să soluţioneze o astfel de cerere.
204
 O ultimă chestiune care trebuie analizată în acest context este aceea a părţilor acordului de
voinţe din cuprinsul dării în plată. Planul de reorganizare reprezintă un act juridic cu o puternică
aparenţă contractuală multilaterală, care însă poate produce efecte juridice şi faţă de alte persoane
decât propunătorul planului şi creditorii care votează în favoarea planului de reorganizare. În
contextul dării în plată, acordul la care se referă art. 133 alin. 5 lit. E teza a II-a din Legea nr. 85/2014
provine de la creditorul a cărui creanţă este stinsă, total sau parţial, prin darea în plată. Cu toate că
părţile raportului juridic bilateral obligaţional care a dat naştere creanţei care urmează a fi stinsă
(total sau parţial) prin darea în plată sunt debitorul şi creditorul în discuţie, voinţa celeilalte părţi a
dării în plată emană de la propunătorul planului, care poate fi atât debitorul, cât şi de la oricare dintre
ceilalţi participanţi la procedură îndreptăţiţi să propună planul de reorganizare. Fără a relua
argumentele expuse mai sus la pct. 2 şi particularizând analiza prin luarea în considerare doar a
situaţiilor în care propunătorul planului nu este debitorul, se pune problema semnificaţiei juridice a
refuzului debitorului de a da în plată bunul propus prin plan. În tăcerea Legii nr. 85/2014 cu privire
la această chestiune, apreciez că o eventuală opoziţie a debitorului la darea în plată cuprinsă într-un
plan de reorganizare votat de adunarea creditorilor şi confirmat de judecătorul sindic este lipsită de
efecte juridice, chiar şi în situaţia în care debitorului nu i s-a ridicat dreptul de administrare.
Argumentul principal în acest sens se regăseşte în dispoziţiile art. 140 alin. 1 tezele I şi II din Legea
nr. 85/2014: „Când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este
reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate
sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan...” Aceste prevederi legale imperative conferă
măsurilor din planul votat şi confirmat forţa juridică a unor dispoziţii din cuprinsul unei hotărâri
judecătoreşti, putând fi impuse debitorului „recalcitrant” 183.

5.6.3. Art. 133 alin. 5 lit. F din Legea nr. 85/2014

Dispoziţiile analizate permit propunerea unei lichidări parţiale sau totale a activului
debitorului în vederea executării planului, sumele de bani obţinute după vânzarea unor bunuri asupra
cărora poartă cauze de preferinţă, potrivit prevederilor Codului civil, urmând a fi distribuite,
obligatoriu, creditorilor titulari ai acelor cauze de preferinţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 159
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014.

183
În sens contrar, mutatis mutandis, decizia civilă nr. 375/A/21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în
dosarul nr. 1137/121/2017/a1: „Tribunalul a reţinut că, deşi nu este prevăzut expressis verbis în lege, în speţă poate
opera darea în plată şi în procedura simplificată a insolvenţei, dar numai prin hotărârea adunării creditorilor şi cu acceptul
debitoarei, reglementat în mod explicit în art. 1492 alin.1 teza I C.civil. Aşa cum rezultă din probele administrate, în
acest moment nu există o hotărâre a adunării creditorilor prin care să se admită o astfel de dare în plată, iar debitoarea a
refuzat această modalitate de stingere a obligaţiei de plată... Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, în raport de
disp.art.1492 al.1 teza I-a C.pr.civ., darea în plată poate opera cu acceptul debitoarei şi cu aprobare a adunării creditorilor
şi cu suportarea cheltuielilor datorate con form procedurii, respectiv prevederilor art.154 din Legea nr.85/2014.”,
disponibil la http://www.rolii.ro/hotarari/5c1da68ce49009b021000057, accesat la 6 ianuarie 2021.
205
 Terminologia folosită în acest caz de către legiuitor este, din fericire, clară, „lichidarea”
având semnificaţia consacrată de secţiunea a 7-a a Legii nr. 85/2014. Valorificarea activelor propuse
spre lichidare urmează a fi efectuată de către administratorul judiciar cu respectarea cerinţelor
impuse de art. 151-158 din Legea nr. 85/2014, sub supravegherea judecătorului sindic.
Creditorilor titulari ai cauzelor de preferinţă le vor fi distribuite, obligatoriu, sumele rezultate
din vânzarea bunurilor grevate de aceste cauze, după deducerea din aceste sume a cheltuielilor de
procedură reglementate de art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 şi a sumelor cuvenite creditorilor
beneficiari ai unor cauze de preferinţă născute în timpul procedurii de insolvenţă, conform art. 159
alin. 2 din Legea nr. 85/2014. Per a contrario, sumele rezultate din vânzarea bunurilor grevate de
cauzele de preferinţă nu pot fi utilizate pentru plata creanţelor curente negarantate născute în
perioadele de observaţie şi de reorganizare 184. Cât priveşte sumele cuvenite creditorilor beneficiari
ai unor cauze de preferinţă născute în timpul procedurii de insolvenţă nescadente la momentul
distribuirii, „considerăm că partea din suma ce s-ar cuveni acestor creditori ar trebui să fie în mod
corespunzător provizionată şi, în ipoteza în care s-ar trece la faliment, ar urma să fie plătită cu
prioritate, iar în ipoteza în care aceste sume se restituie de către debitor (restituire a finanţării) ar
trebui să fie plătite în continuare creditorului garantat (dacă acesta nu a fost plătit între timp) 185”.
Dispoziţiile art. 133 alin. 5 lit. F din Legea nr. 85/2014 reiau, în parte, prevederile art. 1129
(b) (2) (A) (ii), care trimit la dispoziţiile art. 363 (k) din US Code Title 11, Chapter 11 186. Şi
prevederile codului american al insolvenţei permit propunerea prin planul de reorganizare a vânzării
bunului grevat liber de sarcini, însă, spre deosebire de legea română, dispoziţiile referitoare la
vânzarea bunului grevat permit, la alegerea creditorului garantat, fie transferul automat al cauzei de
preferinţă asupra sumelor rezultate din vânzare, fie participarea creditorului titular al cauzei de
preferinţă la licitaţia organizată pentru vânzarea bunului cu creanţa sa şi compensarea creanţei cu
preţul vânzării. În practica judiciară americană s-a reţinut că finalitatea acestor dispoziţii este
evitarea vânzării bunului grevat de cauza de preferinţă la un preţ subevaluat (eventual către persoane
aflate sub control comun cu debitorul) 187.
Legea nr. 85/2014 nu conţine prevederi care să reglementeze o eventuală participare a
creditorului titular al cauzei de preferinţă la vânzarea la licitaţie a bunului grevat de garanţia sa, însă
nici nu interzic un asemenea demers. Art. 156 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 prevede posibilitatea

184
În acelaşi sens Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI.
Reorganizarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 626
185
Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 626-627
186
US Code Title 11, Chapter 11, disponibil la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/1129 şi
https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/363#k , accesate la 6 ianuarie 2021
187
Brian P. Hanley, Preserving the Secured Creditor's Bargain in Chapter 11 Cramdown Scenarios, 8 Brook. J. Corp.
Fin. & Com. L., 2014, disponibil la https://brooklynworks.brooklaw.edu/bjcfcl/vol8/iss2/7, accesat la 6 ianuarie 2021.
În acelaşi sens Booth, Charles D., The Cramdown on Secured Creditors: An Impetus Toward Settlement, The American
Bankruptcy Law Journal, Vol. 60, No. 1, p. 69, 1986, disponibil la https://ssrn.com/abstract=1532388, accesat la 6
ianuarie 2021
206
efectuării vânzării bunurilor inclusiv conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, iar art. 767
alin. 3 NCPC şi art. 843 alin. 5 NCPC prevăd în mod expres posibilitatea creditorilor de a participa
la procedura de vânzare la licitaţie, fără însă ca aceşti creditori să poată adjudeca bunul vândut la
licitaţie la o valoare mai mică de 75% din preţul de pornire a primei licitaţii 188. Cât priveşte
chestiunea subevaluării bunurilor, art. 62 din Legea nr. 85/2014 permite creditorului garantat
formularea de obiecţiuni împotriva raportului de evaluare întocmit conform art. 154-154 din acelaşi
act normativ. Formularea obiecţiunilor permite, astfel, creditorului garantat interesat să se opună
unei subevaluări a bunului obiect al cauzei de preferinţă, însă practica judiciară a demonstrat că
procedura de contestare a concluziilor raportului de evaluare este greoaie şi lentă.

5.6.4. Art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014

Măsura descrisă de aceste prevederi legale permite „modificarea sau stingerea cauzelor de
preferinţă, cu acordarea obligatorie în beneficiul creditorului titular a unei garanţii sau protecţii
echivalente, potrivit prevederilor art. 78 alin. (2) lit. c), până la acoperirea creanţei acestora, inclusiv
dobânzile stabilite conform contractelor sau conform planului de reorganizare, pe baza unui raport
de evaluare, cu parcurgerea procedurii prevăzute de art. 61”.
Niciun act normativ nu defineşte noţiunea de „modificare a cauzelor de preferinţă”, iar în
ceea ce priveşte stingerea acestora, art. 2428 NCC prevede că ipoteca imobiliară se stinge prin
radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a bunului, iar ipoteca mobiliară se stinge, iar
„ipoteca imobiliară se poate radia pentru una dintre următoarele cauze:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.”
Încercând transpunerea în planul procedurii insolvenţei a prevederilor mai sus redate din
NCC, pare evident faptul că legiuitorul român a avut în vedere în cuprinsul art. 133 alin. 5 lit. G din
Legea nr. 85/2005 alte situaţii decât cele prevăzute de NCC, respectiv a intenţionat să permită
propunătorului planului să procedeze la modificarea unilaterală a raportului juridic dintre debitor şi
creditorul titular al cauzei de preferinţă, în scopul asigurării reuşitei reorganizării judiciare. Pare la

188
Voi detalia deficienţele acestei proceduri în cadrul analizei situaţiei creanţelor garantate în cadrul procedurii de
faliment.
207
fel de evident că această modificare unilaterală nu se referă, în principal, la reducerea cuantumului
creanţei garantate, ci la modificarea, respectiv stingerea raportului juridic care a dat naştere dreptului
real accesoriu pe care creditorul îl are asupra bunului / bunurilor / universalităţii de bunuri din
patrimoniul debitorului grevate de cauza de preferinţă. Această concluzie se sprijină şi pe (unica)
soluţie de protecţie a drepturilor creditorului afectat prevăzută de art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr.
85/2014: acordarea obligatorie în beneficiul creditorului titular a unei garanţii sau protecţii
echivalente, potrivit prevederilor art. 78 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2014, adică „novaţia
obligaţiei de garanţie prin constituirea unei garanţii suplimentare, reale sau personale ori prin
substituirea obiectului garanţiei cu un alt obiect.”.
Chiar dacă legiuitorul a prevăzut novaţia reglementată de art. 78 alin. 2 lit. c din Legea nr.
85/2014 ca unică soluţie de protejare a drepturilor creditorului garantat, apreciez că modificarea şi,
a fortiori, stingerea cauzelor de preferinţă nu pot fi reduse la situaţia în care unui creditor garantat i
se desfiinţează, total sau parţial, cauza de preferinţă, deoarece modificarea raportului juridic care a
dat naştere dreptului real accesoriu poate îmbrăca şi alte forme.
O primă ipoteză de modificare a acestui raport juridic este schimbarea părţilor acestui raport
juridic, respectiv o novaţie (desigur, unilaterală, adică în doar în temeiul voinţei propunătorului
planului) prin schimbare de creditor. O astfel de ipoteză prezintă utilitate în situaţia în care, prin
planul de reorganizare, propunătorul ar urmări oferirea bunului obiect al cauzei de preferinţă pentru
garantarea unei finanţări noi. O atare schimbare ar avea ca efect stingerea cauzei de preferinţă iniţiale
şi constituirea unei noi cauze de preferinţă 189.
Ipoteza novaţiei prin schimbarea debitorului pare mai puţin interesantă, în condiţiile în care
creditorul îşi păstrează prerogativele conferite de cauza de preferinţă asupra bunului / bunurilor /
universalităţii de bunuri grevat/e în mâinile oricui ar trece acesta/ea. Cu toate acestea, o atare novaţie
prin schimbare de debitor ar putea interveni în situaţia în care, spre exemplu, prin plan se înfiinţează
o societate de tip special purpose vehicle şi bunul / bunurile / universalitatea de bunuri grevat/e ar
trece în patrimoniul acestei nou înfiinţate special purpose vehicle. Chiar dacă, teoretic, creditorului
garantat nu îi sunt afectate drepturile derivate din contractul care a dat naştere cauzei de preferinţă,
o atare operaţiune propusă prin plan reprezintă o modificare a cauzei de preferinţă în sensul art. 133
alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014. Desigur, în această situaţie nu se mai pune problema acordării
către creditorul titular al cauzei de preferinţă a unei protecţii corespunzătoare.
Pentru situaţia în care cauza de preferinţă poartă asupra unui bun individual determinat sau
asupra unor bunuri individual determinate, modificarea sau stingerea cauzei de preferinţă presupune
încetarea totală sau parţială a efectelor actului juridic care a dat naştere cauzei de preferinţă

189
În contextul art. 2428 alin. 1 NCC, dacă ipoteca respectivă poartă asupra unui bun imobil, executarea planului
confirmat va presupune radierea ipotecii iniţiale şi apoi înscrierea în CF a noii ipoteci, ambele operaţiuni în baza planului
confirmat şi a hotărârii definitive a judecătorului sindic de confirmare a planului de reorganizare.
208
respective faţă de bunul sau bunurile respective, ca urmare a manifestării unilaterale de voinţă a
propunătorului planului, desigur, în măsura votării planului de către adunarea creditorilor şi a
confirmării planului de către judecătorul sindic.
Apreciez că modificarea cauzei de preferinţă prin restrângerea ei la o parte din bunurile
individual determinate iniţial grevate este aplicabilă doar în cazul ipotecilor şi al gajurilor. Astfel, în
ceea ce priveşte ipoteca, conform art. 2350 NCC, aceasta poate fi constituită asupra bunurilor
individual determinate mobile sau imobile, corporale sau incorporale, determinate ori determinabile,
numărul bunurilor individual determinate aflate sub imperiul aceleiaşi ipoteci fiind indiferent, iar în
cazul gajului modificarea cauzei de preferinţă se materializează în revenirea bunurilor scoase de sub
imperiul cauzei de preferinţă în posesia debitorului (astfel cum rezultă din interpretarea per a
contrario a prevederilor art. 2481 NCC).
În mod similar, apreciez că restrângerea cauzei de preferinţă asupra unei cote-părţi indivize
din dreptul de proprietate asupra unui bun individual determinat este aplicabilă doar în cazul
ipotecilor, astfel cum rezultă din interpretarea mutatis mutandis a dispoziţiilor art. 2353 NCC, care
reglementează ipoteca unei cote-părţi indivize. NCC nu conţine vreo dispoziţie similară în ceea ce
priveşte gajurile, posesia unei cote-părţi dintr-un bun mobil fiind, de altfel, greu de imaginat.
Apreciez, însă, că modificarea unui privilegiu în sensul restrângerii sale doar asupra unor
bunuri individual determinate din suma de bunuri iniţial grevate sau în sensul restrângerii sale doar
asupra unei cote-părţi din bunul individual determinat iniţial grevat nu este posibilă, deoarece, aşa
cum prevede art. 2333 alin. 2 NCC, privilegiul este indivizibil.
În schimb, modificarea unei cauze de preferinţă în varianta sa cea mai energică, a stingerii,
este aplicabilă tuturor cauzelor de preferinţă, toate cauzele de preferinţă putând fi desfiinţate prin
scoaterea bunurilor individual determinate de sub imperiul lor.
Cât priveşte cauzele de preferinţă asupra universalităţilor de bunuri, apreciez că analiza
modificării şi a stingerii lor în condiţiile art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014 trebuie să
pornească de la distincţia dintre modificările pe care desfăşurarea activităţii debitorului în condiţiile
business as usual prevăzute prin plan le va aduce componenţei universalităţii de bunuri respective
şi, respectiv, restrângerea sau stingerea intenţionată a cauzei de preferinţă efectuată cu titlu de
măsură de redresare propusă prin planul de reorganizare. În măsura în care este incidentă prima
situaţie, nu avem de a face cu o modificare a cauzei de preferinţă, deoarece desfăşurarea activităţii
debitorului, chiar în noii parametri propuşi prin planul de reorganizare, dar în limitele obişnuite ale
unei astfel de activităţi nu are semnificaţia juridică a unei modificări a cauzei de preferinţă; în
condiţiile în care debitorul, fie sub conducerea administratorului special, fie sub conducerea
administratorului judiciar, este îndreptăţit să dispună în continuare de bunurile aflate în componenţa
universalităţii grevate de cauza de preferinţă, „cristalizarea” universalităţii nu intervine, iar
componenţa universalităţii de bunuri respective rămâne variabilă. În măsura în care planul de
209
reorganizare prevede, însă, cu titlu de măsură de redresare a debitorului, scoaterea fie a unor bunuri
individual determinate, fie unei categorii de bunuri, fie a întregii universalităţi de bunuri de sub
imperiul cauzei de preferinţă, prevederile art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014 sunt pe deplin
aplicabile, iar creditorul garantat afectat de această măsură este îndreptăţit la acordarea protecţiei
corespunzătoare prevăzute de art. 78 alin. 2 lit. c din Legea nr 85/2014.
Nu voi relua aici nici problematica pe care o antrenează acordarea protecţiei corespunzătoare
prevăzute de art. 78 alin. 2 lit. c din Legea nr 85/2014 şi nici cea a procedurii de evaluare prevăzute
de art. 61 din Legea nr. 85/2014, acestea fiind deja analizate supra la 4.2.
În schimb, apreciez că se impune analiza opţiunii legiuitorului de a limita modalitatea de
compensare a creditorului a cărui clauză de preferinţă este modificată sau stinsă la protecţia
prevăzută de art. 78 alin. 2 lit. c din Legea nr. 85/2014, cu excluderea celorlalte forme de protecţie
corespunzătoare la care se referă art. 78 din Legea nr. 85/2014: plăţile periodice pentru acoperirea
diminuării valorii obiectului garanţiei ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior,
respectiv plăţile periodice pentru satisfacerea dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor de orice fel şi,
respectiv, pentru reducerea capitalului creanţei sub cota de diminuare a valorii obiectului garanţiei
ori a valorii părţii garantate dintr-o creanţă cu rang inferior. Variantele prevăzute de lit. a şi b ale art.
78 din Legea nr. 85/2014 au ca finalitate compensarea creditorului garantat pentru eventualele
prejudicii pe care i le cauzează temporizarea realizării creanţei ca urmare a neridicării suspendării
acţiunilor judiciare sau extrajudiciare disponibile pentru realizarea creanţei sale. În ambele variante
pe care art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014 nu le reia, cauza de preferinţă nu suferă vreo altă
modificare decât cea care ar putea rezulta din deprecierea valorii bunului grevat de cauza de
preferinţă ca urmare a trecerii timpului şi/sau utilizării sale în condiţiile business as usual. Ipoteza
de la care porneşte art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014 este, însă, diferită: în această situaţie,
cauza de preferinţă însăşi este afectată, în principiu, ireversibil 190, motiv pentru care creditorul
garantat afectat trebuie să primească o protecţie corespunzătoare aptă să acopere modificarea
substanţei înseşi a cauzei sale de preferinţă.
În fine, compensaţia acordată creditorului afectat, fie sub forma unei garanţii personale, fie
sub forma unei garanţii reale asupra unui alt bun trebuie să acopere creanţa, inclusiv dobânzile
stabilite conform contractului din care rezultă sau conform planului de reorganizare. Desigur, este
vorba despre creanţa garantată în cuantumul prevăzut a fi plătit prin planul de reorganizare.
Aplicarea dispoziţiilor art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014 nu permite, deci, compensarea
creditorului afectat prin plata în bani a porţiunii de creanţă garantată / a creanţei garantate care ar
rămâne neacoperită de garanţia reală ca urmare a reducerii sau stingerii cauzei de preferinţă, ci

190
Apreciez că aplicarea dispoziţiilor art. 140 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2014 nu poate conduce, în principiu,
la „reînvierea” cauzelor de preferinţă modificate sau stinse ca efect al executării unui plan de reorganizare care conţinea
măsuri de natura celor prevăzute de art. 133 alin. 5 lit. G din Legea nr. 85/2014. Voi analiza pe larg această chestiune
infra la pct. 5.11.4.
210
impune acordarea unei protecţii corespunzătoare exclusiv într-una sau în mai multe dintre formele
prevăzută de art. 78 alin. 2 lit. c din Legea nr. 85/2014.

5.6.5. Art. 133 alin. 5 lit. H din Legea nr. 85/2014

Aceste dispoziţii legale permit propunerea „prelungirii datei scadenţei, precum şi a

modificării ratei dobânzii, a penalităţii sau a oricărei alte clauze din cuprinsul contractului ori a
celorlalte izvoare ale obligaţiilor sale;”. O atare propunere, reglementată prin dispoziţii de o maximă
generalitate, poate conduce la modificarea oricărui tip de creanţe, inclusiv a celor care beneficiază
de cauze de preferinţă.

5.6.6. Art. 133 alin. 51 din Legea nr. 85/2014

Potrivit acestor dispoziţii nou introduse prin OUG nr. 88/2018 şi menţinute prin Legea nr.
113/2020, „[c]reditorul bugetar poate aproba planul de reorganizare în care este propusă reducerea
creanţei bugetare negarantate, reducere fundamentată în cuprinsul planului, dacă sunt îndeplinite
anumite criterii. Chiar dacă, la o lectură literală a acestor dispoziţii, creditorul bugetar pare să poată
aproba doar un plan de reorganizare în care este propusă reducerea creanţei bugetare negarantate,
fără a putea să aprobe un plan de reorganizare prin care s-ar propune reducerea porţiunii garantate a
creanţei bugetare, apreciez că interpretarea corectă a acestor dispoziţii legale nu exclude aprobarea
de către creditorul bugetar a unui plan care ar propune reducerea porţiunii garantate a creanţei
bugetare. Pe de o parte, raţiunea acestui text nou introdus pare să fie facilitarea votului pozitiv al
creditorului bugetar asupra planului de reorganizare şi nu restricţionarea unui astfel de vot. Pe de
altă parte, atunci când creditorul bugetar deţine o creanţă garantată sau o porţiune din creanţa sa este
garantată, el este supus aceluiaşi regim juridic derogator care este aplicabil tuturor creditorilor
garantaţi, având toate drepturile şi obligaţiile pe care le au ceilalţi creditori titulari ai unor creanţe
care beneficiază de cauze de preferinţă.

5.7. Sumele propuse a fi plătite creditorilor (inclusiv celor garantaţi)

Pe lângă programul de plată a creanţelor, planul de reorganizare trebuie să conţină, conform

art. 133 alin. 4 lit. d din Legea nr. 85/2014, „ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor
categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în
caz de faliment; valoarea estimativă se va calcula în baza unui raport de evaluare, întocmit de un
evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61”. Din nou, opţiunea terminologică a legiuitorului
român nu este cea mai fericită, deoarece debitorul nu plăteşte creditorilor „despăgubiri”, ci plăteşte
211
creanţele acestora înscrise în tabelul definitiv al creanţelor, eventual modificate conform planului
propus, votat şi confirmat.
În ceea ce îi priveşte pe creditorii cu cauze de preferinţă, spre deosebire de evaluarea
prevăzută de art. 103 din Legea nr. 85/2014, prin care se stabileşte valoarea de piaţă a garanţiei,
evaluarea efectuată potrivit art. 133 alin. 4 lit. d din Legea nr. 85/2014 nu are ca obiect un bun, ci
valoarea unei plăţi, respectiv gradul de acoperire a creanţei în cazul falimentului debitorului.
În conformitate cu standardul SEV 104 191, „valoarea de piaţă” reprezintă suma estimată
pentru care un activ sau o datorie ar putea fi schimbat(ă) la data evaluării, între un cumpărător hotărât
şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie nepărtinitoare, după un marketing adecvat şi în care părţile
au acţionat fiecare în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.” În schimb, „valoarea de
lichidare” reprezintă „suma care ar fi obţinută când un activ sau grup de active se vinde în mod
individual. Valoarea de lichidare ar trebui să ia în considerare costurile necesare aducerii activelor
în starea de vandabilitate, precum şi costurile generate de cedarea lor. Valoarea de lichidare se poate
determina în două premise de evaluare diferite: a) vânzarea ordonată, în urma unei activităţi adecvate
de marketing, care este valoarea care s-ar putea realiza prin vânzarea unui grup de active în cadrul
procesului de lichidare, având la dispoziţie o perioadă de timp rezonabilă pentru a găsi un
cumpărător (sau cumpărători), vânzare în care vânzătorul este constrâns să vândă activele în starea
şi în locul în care se află acestea, respectiv (b) vânzarea forţată cu o perioadă limitată pentru
activitatea de marketing.”.
O primă problemă de ordin procedural pe care o ridică prevederile art. 133 alin. 4 lit. d din
Legea nr. 85/2014 este aceea a naturii cheltuielilor pe care le presupune evaluarea la care se referă
aceste dispoziţii legale. Dacă procedura de desemnare a evaluatorului este indiscutabil cea prevăzută
de art. 61 din Legea nr. 85/2014 192, este discutabil, în schimb, în ce măsură cheltuielile aferente

191
Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, Standardele de evaluare a bunurilor, Bucureşti, 2020,
disponibile la https://site2.anevar.ro/sites/default/files/page-
files/standarde_2020_dupa_cn_27_iulie_final_31.07.2020.pdf , accesat la 7 februarie 2021
192
În decizia civilă nr. 350/6 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr. 1793/107/2016/a5
s-a reţinut că: „În procedura prealabilă confirmării planului de reorganizare, indiferent de persoana iniţiatorului
depunerii planului, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 85/2014, era obligatorie determinarea valorii estimative a sumelor
pe care creditorii le-ar primi în faliment, comparativ cu despăgubirile prevăzute prin plan, în baza unui raport de
evaluare, întocmit de un evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61 din legea specială. Obligaţia, ce rezultă din
dispoziţiile art. 133 alin. 4 lit. d din legea specială, a fost impusă în scopul determinării conţinutului planului de
reorganizare, conţinut ce trebuie respectat de persoana care a propus planul. Chiar dacă numirea acestui evaluator nu
este la latitudinea debitoarei, fiind atributul practicianului în insolvenţă, nu se contestă în cauză că nu i s-a solicitat
administratorului judiciar, iniţial desemnat în procedură, iniţierea demersurilor pentru întocmirea unei evaluări în
condiţiile art. 61 din lege. Deşi s-au depus de către debitoare înscrisuri întocmite în procedura execuţională declanşată
de creditori, anterior intrării societăţii în insolvenţă, acte pe baza cărora a fost stabilită valoarea creanţelor de plată prin
reorganizare, aceste evaluări anterioare nu pot fi echivalente celor prevăzute ca şi o condiţie a întocmirii planului.”,
disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/59cb7103e4900978190000b3, accesat la 7 februarie 2021
În acelaşi sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în decizia civilă nr. 2048A/6 decembrie 2019 pronunţată în
dosarul nr. 304/98/2016/a42: „a fost necesară prelungirea termenului de depunere a planului de reorganizare a debitoarei
A______ H______ SRL pentru perioada 05.08.xxxxxxxxxxxxx19. Aceasta, deoarece se impunea convocarea
Comitetului creditorilor p_____ ca, în temeiul art.61 alin.(1) din legea nr.85/2014, să desemneze evaluatori ai bunurilor
aflate în averea debitoarei sus-menţionate, inclusiv ai imobilelor pretins evaluate de către expertul PFA Z_____ M____
212
acestei evaluări au natura unor cheltuieli de procedură. Propunerea unui plan este o opţiune şi nu o
obligaţie pentru vreunul dintre subiectele de drept cărora Legea nr. 85/2014 le recunoaşte calitatea
de a propune un plan de reorganizare. Mai mult, Legea nr. 85/2014 nu permite recuperarea, sub
forma cheltuielilor de procedură, a celoralte speze ale întocmirii unui plan de reorganizare. De lege
ferenda, apreciez că, în măsura în care legiuitorul va păstra această cerinţă, cheltuielile acestei
evaluări ar trebui să fie suportate de propunătorul planului, chestiune care ar elimina şi necesitatea
aprobării de către comitetul creditorilor a remuneraţiei evaluatorului 193.
O a doua chestiune, de ordin mai degrabă practic, este aceea a utilizării concluziilor
raportului de evaluare întocmit în condiţiile art. 103 din Legea nr. 85/2014 în scopul determinării
„valorii estimative ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment” la care se referă art. 133
alin. 4 lit. d din Legea nr. 85/2014. Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară 194, Legea nr. 85/2014
nu interzice un asemenea demers, dar într-o atare situaţie unicul raport de evaluare trebuie să conţină
atât valoarea de piaţă a activelor grevate de cauzele de preferinţă, cât şi sumele pe care le-ar primi
(toţi) creditorii în situaţia falimentului. Tot de lege ferenda, în acord cu o parte a doctrinei 195 apreciez
că, cel puţin în situaţia în care debitorul şi-a manifestat intenţia de reorganizare, din raţiuni de
celeritate, atunci când se impune întocmirea unui raport de evaluare pentru stabilirea valorii de piaţă
a garanţiilor, legea insolvenţei ar trebui să impună şi întocmirea unei evaluări a sumelor pe care
creditorii le-ar primi în caz de faliment, o atare dispoziţie tranşând şi problema suportării
cheltuielilor de evaluare aferente 196.

şi să stabilească nivelul remuneraţiilor acestor evaluatori.”, disponibilă la

http://rolii.ro/hotarari/5df1aaa8e49009940000005d, accesat la 7 februarie 2021
193
Nu este dificil de imaginat o situaţie în care unui debitor care i s-a ridicat dreptul de administrare i se cenzurează de
către comitetul creditorilor fondurile necesare pentru efectuarea unei astfel de evaluări, cu consecinţa imposibilităţii
practice pentru debitorul respectiv de a propune un plan de reorganizare.
194
În decizia civilă nr. 341/20 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. 513/1285/2019/a4, Curtea de Apel Cluj a reţinut
următoarele: „Curtea ia act de faptul că, în lipsa întocmirii unui raport de evaluare, în acord cu prev. art. 133 alin. 4 lit.
d din NLI, prin care să se certifice care este valoarea estimativă ce ar putea fi primită prin distribuire în caz de faliment,
valoare care este esenţială în analiza cerinţei tratamentului corect şi echitabil, planul propus de debitoare nu putea fi
confirmat . Este vorba despre o cerinţă imperativă, legiuitorul nefăcând vreo distincţie şi neinstituind nicio excepţie,
astfel încât nici debitoarea nu putea să o facă. Chiar dacă s-ar accepta că acest raport de evaluare este cel pe baza căruia
au fost evaluate bunurile debitoarei şi care a stat şi la baza întocmirii tabelului definitiv, curtea constată că cel depus la
dosar a vizat doar valoarea de piaţă a bunului, nu şi pe cea de lichidare, aşa încât concluzia instanţei îşi păstrează pe
deplin valabilitatea.”, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5f28bbc6e49009440c000042, accesat la 7 februarie 2021
195
Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 619: „credem că o soluţie utilă şi eficientă
este de a se solicita evaluatorului ca, odată cu evaluarea garanţiilor, să procedeze şi la efectuarea raportului de evaluare
estimativă a ecuaţiei reorganizare versus faliment”.
196
În decizia civilă nr. 90/21 mai 2020 pronunţată în dosarul nr. 2467/40/2018/a72, Curtea de Apel Suceava a reţinut că
„...din înscrisurile aflate la dosar nu rezultă faptul că administratorul judiciar i-ar fi solicitat evaluatorului desemnat
efectuarea ambelor tipuri de evaluări, adică atât cea de piaţă, cât şi cea estimativă. Aşadar, cum debitoarea se află în
perioada de observaţie, este irelevantă, în această etapă, valoarea estimativă a activelor ce ar putea fi primită în urma
distribuirilor în etapa falimentului, evaluare ce prezintă interes doar în situaţia propunerii unui plan de reorganizare. În
consecinţă, cum evaluatorul şi-a întocmit lucrarea cu respectarea standardelor de Evaluare a Bunurilor, ediţia 2018, SEV
104, aşa cum i s-a solicitat în momentul desemnării de către administratorul judiciar (neexistând probe contrare în acest
sens), în scopul înscrierii în tabelul definitiv de creanţe a creanţelor beneficiare a unor cauze de preferinţă, neexistând
motive de nelegalitate, apar ca nefiind pertinente criticile apelantului vizând presupusa lipsă de timp a evaluatorului în
stabilirea valorii estimative a activelor până la depunerea unui plan de reorganizare, precum şi încălcarea şanselor de a
213
 Indiferent dacă evaluarea la care se referă art. 133 alin. 4 lit. d din Legea nr. 85/2014 este
efectuată în cadrul raportului la care se referă art. 103 din Legea nr. 85/2014 sau în cadrul unei
lucrări ulterioare, întinderea acoperirii creanţelor beneficiare ale unor cauze de preferinţă poate fi
sensibil inferioară valorii garanţiei stabilite conform art. 103 din Legea nr. 85/2014 197, fapt care lasă
propunătorului planului un spaţiu destul de larg pentru măsuri de defavorizare a creditorilor
garantaţi.

5.8. Programul de plată a creanţelor

Art. 5 pct. 53 din Legea nr. 85/2014 defineşte „programul de plată a creanţelor” ca fiind
„graficul de achitare a acestora menţionat în planul de reorganizare care include:
a) cuantumul sumelor pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor, dar nu mai mult
decât sumele datorate conform tabelului definitiv de creanţe; în cazul creditorilor beneficiari ai unei
cauze de preferinţă sumele vor putea include şi dobânzile;
b) termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume;”
Aceste dispoziţii legale trebuie coroborate cu cele ale art. 140 alin. 3 din Legea nr. 85/2014,
care prevăd că „[s]umele provenite din activitatea curentă a debitorului sau din valorificarea
activelor negrevate de cauze de preferinţă vor fi prevăzute a se distribui pro rata pentru fiecare
creanţă prevăzută a se achita în timpul reorganizării, după deducerea sumelor prevăzute ca fiind
necesare plăţii creanţelor curente exigibile şi a celor necesare asigurării capitalului de lucru, dacă
este cazul. Programul de plată a creanţelor va prevedea plata acestor sume în trimestrul consecutiv
celui la care aceste sume devin disponibile.”. Per a contrario, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art.
133 alin. 5 lit. F din Legea nr. 85/2014, sumele rezultate din valorificarea bunurilor din averea
debitorului grevate de cauze de preferinţă urmează a fi distribuite creditorilor titulari ai acestor cauze
de preferinţă, cu respectarea dispoziţiilor art. 159 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.
Rezultă, deci, că în măsura în care planul de reorganizare nu prevede vânzarea bunurilor
grevate de cauze de preferinţă, iar sursa plăţilor efectuate de debitor pentru acoperirea creanţelor
cuprinse în programul de plată o reprezintă încasările din activitatea curentă a debitorului, creditorii
garantaţi vor fi plătiţi în conformitate cu dispoziţiile art. 140 alin. 3 din Legea nr. 85/2014: pro rata,

se redresa prin reorganizarea activităţii.”, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5f261b6ee490095808000029, accesat la

7 februarie 2021
197
Dacă nu şi din alte motive, doar pentru că, în practică, valoarea de lichidare a aceluiaşi bun se calculează la 75% din
valoarea sa de piaţă. Cu titlu de exemplu, în decizia civilă nr. 230/7 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr.
1481/121/2018/a5, Curtea de Apel Galaţi a reţinut că „Comparaţia avantajelor reorganizării în raport cu valoarea de
lichidare a societăţii în caz de faliment este prezentată în capitolul 3.2.3 din plan. De asemenea, vinderea bunurilor în
procedura de lichidare a fost analizată, menţionându-se că valoarea de lichidare a bunurilor este cea din rapoartele de
evaluare, specialistul opinând în sensul că s-ar putea ca anumite bunuri să fie valorificate chiar şi sub 40 % din valoarea
evaluată, confirmând astfel că toţi creditorii vor primi mai mult în caz de reorganizare decât în caz de faliment.”,
disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5fab511ce49009ec0a000031, accesat la 7 februarie 2021
214
după deducerea sumelor prevăzute ca fiind necesare plăţii creanţelor curente exigibile şi a celor
necesare asigurării capitalului de lucru, dacă este cazul, în trimestrul consecutiv celui în cursul căruia
aceste sume devin disponibile.
În doctrină, s-a apreciat că soluţia plăţilor pro rata „a venit să ofere un remediu situaţiilor,
mult discutate în practică, în care plăţile se făceau diferenţiat, adică anumite creanţe erau achitate în
primul trimestru al planului de reorganizare, altele în ultimul, fără a exista neapărat o justificare
economică de natură a argumenta un astfel de tratament. Situaţia devenea mai gravă în ipoteza în
care planul eşua ulterior, astfel încât creditorii care reuşiseră să încaseze erau favorizaţi, în
detrimentul celorlalţi, care nu puteau explica totuşi modalitatea în care beneficiaseră totuşi de un
tratament egal în cadrul categoriei de creanţă. 198”. Mă raliez fără rezerve acestei opinii, pe care
înţeleg să o dezvolt, în continuare, prin analiza caracterului normei cuprinse în art. 140 alin. 3 din
Legea nr. 85/2014.
O situaţie frecvent întâlnită în practică este aceea în care programul de plată a creanţelor
prevede efectuarea plăţii integrale a unor creanţe înainte de plata integrală a altor creanţe.
Sintagma „vor fi distribuite” pare să confere acestei norme caracter imperativ; interesul
protejat nu este unul public, ci al creditorilor eventual lezaţi prin plata cu prioritate a altor creditori,
prin urmare apreciez că discutăm despre o normă imperativă de ordine privată a cărei nerespectare
ar putea fi invocată doar de creditorii vătămaţi, nu şi de judecătorul sindic, din oficiu, cu ocazia
verificării efectuate conform art. 139 alin. 1 lit. D şi alin. 2 din Legea nr. 85/2014 : „fiecare categorie
defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan,
respectiv art. 139 alin. 1 lit. F din Legea nr. 85/2014: „planul respectă, din punct de vedere al
legalităţii şi viabilităţii, prevederile art. 133”. Un prim argument în acest sens rezidă în lipsa oricărei
trimiteri a dispoziţiilor art. 139 şi/sau art. 133 din Legea nr. 85/2014 la art. 140 alin. 3 din Legea nr.
85/2014. Un al doilea argument se regăseşte în art. 139 alin. 2 lit d din Legea nr. 85/2014, care
prevede că nu este încălcată regula tratamentului corect şi echitabil atunci când planul nu „prevede
acelaşi tratament pentru fiecare creanţă în cadrul unei categorii distincte ... în cazul în care
deţinătorul unei creanţe consimte la un tratament mai puţin favorabil pentru creanţa sa.”. În condiţiile
în care art. 140 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 impune plata pro rata a creanţelor înscrise în tabelul
definitiv în cadrul executării planului, iar planul nu respectă această cerinţă, avem de a face, în
realitate, cu „un tratament mai puţin favorabil” pentru o anumită/anumite creanţă/e. Lipsa oricărei
opoziţii a creditorului afectat de „tratamentul mai puţin favorabil”, manifestată (cumulativ) prin
votul favorabil asupra planului şi prin lipsa oricărei poziţii procesuale nefavorabile confirmării
planului valorează, în opinia mea, consimţământul creditorului/creditorilor vizat/i la „un tratament
mai puţin favorabil” şi nu permite judecătorului sindic să pronunţe o soluţie de respingere a cererii

Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
198

Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 610-611
215
de confirmare a planului 199. Corelativ, apreciez şi că un creditor care a votat împotriva planului de
reorganizare, în măsura în care creanţa sa este plătită „mai favorabil” decât pro rata, nu are interesul
impus de art. 33 NCPC pentru a invoca un astfel de viciu de legalitate din cuprinsul planului de
reorganizare.
Antamând chestiunea preluării în legea română a principiului absolute priority rule200, se
observă că legiuitorul român, prin instituirea regulii cuprinse în art. 140 alin. 3 din Legea nr.
85/2014, a înţeles să nu stabilească nicio ordine de prioritate la plată a creanţelor născute anterior
deschiderii procedurii în cadrul executării planului de reorganizare, cu excepţia plăţii creanţelor
garantate născute anterior deschiderii procedurii din sumele realizate din valorificarea bunurilor
grevate de cauzele de preferinţă. Astfel, art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 grupează creanţele
din programul de plată în cele maximum 5 categorii cunoscute, dar nu poate fi interpretat în sensul
că vreuna dintre acestea ar avea prioritate la plată în timpul executării planului.
Regula distribuirii pro rata cunoaşte însă şi o excepţie, prevăzută în mod expres de art. 140
alin. 2 din Legea nr. 85/2014: „dacă după confirmarea planului de reorganizare se vor recupera sume
suplimentare din acţiuni introduse în temeiul art. 117, acestea se vor distribui în modul prevăzut de
art. 163”, ambele din Legea nr. 85/2014. Această normă trebuie citită în conjuncţie cu cea cuprinsă
în prevederile aliniatului anterior al art. 140, care stabileşte că atunci „când sentinţa care confirmă
un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi
drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în
plan. În cazul intrării în faliment se va reveni la situaţia stabilită prin tabelul definitiv al tuturor
creanţelor împotriva debitorului prevăzut la art. 112 alin. (1), scăzându-se sumele achitate în timpul
planului de reorganizare.”. Prin urmare, confirmarea planului de reorganizare are ca efect
descărcarea debitorului de obligaţiile neprevăzute a fi achitate prin planul de reorganizare, însă
recuperarea unor sume de bani în urma anulării unor tranzacţii dintre cele prevăzute de art. 117 din
Legea nr. 85/2014 nu va profita acţionarilor / asociaţilor debitorului, ci va profita tot creditorilor.
Opţiunea legiuitorului pentru aplicarea principiului absolute priority rule la distribuirea acestor
sume, trimiţând la ordinea de prioritate reglementată de art. 163 raportat la art. 161 din Legea nr.
85/2014, pare lipsită de conscvenţă în condiţiile în care, conform art. 171 din acelaşi act normativ,
„sumele depuse potrivit dispoziţiilor art. 169 alin. (1) [, deci cele la plata cărora a fost obligat fostul
administrator statutar sau orice altă persoană care a cauzat în mod culpabil insolvenţa debitorului]

199
Fără a dezvolta aici acest argument (o voi face infra, la 5.11), apreciez că, dată fiind natura necontencioasă a
procedurii de confirmare a planului de reorganizare, orice creditor care este nemulţumit de soluţia de confirmare a
planului de reorganizare pronunţată de judecătorul sindic este îndreptăţit să formuleze apel împotriva hotărârii
respective, neputându-i-se opune în apel faptul că ar formula pretenţii noi, astfel cum rezultă din coroborarea
dispoziţiilor art. 534 alin. 4 NCPC cu cele ale art. 478 alin. 2 NCPC.
200
Vezi nota 53. Această regulă este pe deplin aplicabilă în cazul falimentului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.
163 din Legea nr. 85/2014.
216
vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate, în caz de reorganizare, plăţii creanţelor potrivit
programului de plăţi, completării fondurilor necesare continuării activităţii debitorului...”.
Lăsând la o parte chestiunea consecvenţei, formularea lapidară din cuprinsul art. 140 alin. 2
din Legea nr. 85/2014 necesită o serie de precizări.
Atât art. 140 alin. 1, cât şi art. 181 alin. 2 teza I din Legea nr. 85/2104 prevăd că, odată cu
confirmarea unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea
obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, pe parcursul
procedurii reorganizării judiciare. Prin urmare, distribuirile potrivit dispoziţiilor art. 140 alin. 2 din
Legea nr. 85/2014, în orice moment al reorganizării intervin, sting creanţele prevăzute în programul
de plată, în limita soldului rămas neachitat la data distribuirii, fără a putea fi repus în discuţie hair-
cut-ul.
În pofida trimiterii (doar) la art. 163, care la rândul său, trimite (doar) la art. 161, ambele din
Legea nr. 85/2014, apreciez că art. 140 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 nu şi-a propus să excludă
creanţele garantate de la beneficiul distribuirii acestor sume suplimentare. În acest context, calitatea
acestor creanţe de a fi garantate este lipsită de relevanţă, deoarece sumele astfel distribuite nu fac
obiectul vreunei cauze de preferinţă: din perspectiva distribuirii în discuţie, în condiţiile în care
sumele recuperate nu făceau parte la momentul deschiderii procedurii din averea debitorului, toate
toate creanţele sunt negarantate, astfel că distribuirea poate fi efectuată în favoarea tuturor creanţelor
din programul de plăţi conform art. 161 din Legea nr. 85/2014.
O chestiune pe care art. 140 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 nu o tranşează este aceea a
recuperării unui bun în urma admiterii unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 117 din Legea nr.
85/2014. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia „în cazul în care un bun se recuperează şi
ulterior se valorifică (prin ipoteză, un bun negrevat de garanţii), sumele astfel obţinute se plătesc
conform [art. 140 n.n.] alin. 2 – adică pari passu şi nu conform [art. 140 n.n.] alin. 3 – pro rata201”.
Din păcate, nu mă pot ralia acestei opinii. Pe de o parte, dispoziţiile art. 140 alin. 2 din Legea nr.
85/2014 au caracter de excepţie faţă de regula distribuirilor în reorganizarea judiciară şi, ca atare,
sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse la o situaţie care nu este prevăzută în ipoteza normei
din cuprinsul art. 140 alin. 2 din Legea nr. 85/2014. Pe de altă parte, admiterea unei acţiuni
întemeiate pe dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014 readuce în patrimoniul debitorului în
reorganizare judiciară un bun căruia debitorul îi poate da orice destinaţie, câtă vreme plăteşte
creanţele curente conform actelor din care acestea rezultă şi creanţele născute anterior deschiderii
procedurii conform programului de plată. Conceptual, între sumele de bani rezultate din activitatea
debitorului în reorganizare judiciară şi sumele de bani rezultate din vânzarea bunului recuperat nu

Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
201

Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 614
217
există nicio diferenţă de regim juridic, astfel că, în opinia mea, nu se justifică un tratament juridic
diferit al fondurilor respective.
Ceea ce doctrina nu a clarificat este situaţia bunului care, în urma admiterii unei acţiuni
întemeiate pe dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, se reîntoarce în patrimoniul debitorului
grevat de o cauză de preferinţă nedesfiinţată. Apreciez că, într-o atare situaţie, creditorul titular al
cauzei de preferinţă are o creanţă garantată născută în timpul procedurii, iar distribuirea sumelor
rezultate din vânzarea acestui bun în cadrul procedurii reorganizării judiciare va fi efectuată conform
art. 159 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, iar eventualele sume rămase după îndestularea
creditorului garantat şi a celorlalte creanţe curente vor fi distribuite creditorilor titulari ai creanţelor
din programul de plată pro rata conform art. 140 alin. 3 din Legea nr. 85/2014.
Doctrina 202 a mai identificat două excepţii de la regula cuprinsă în art. 140 alin. 3 din Legea
nr. 85/2014: sumele provenite din atragerea răspunderii administratorului special în condiţiile art.
84 din Legea nr. 85/2014 şi, respectiv, restructurarea unor contracte în afara planului de reorganizare
(atât contractele renegociate în condiţiile art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, cât şi cele la care se
referă art. 133 alin. 4 lit. H din Legea nr. 85/2014). Din nou, nu pot fi de acord cu această opinie:
sumele recuperate în urma admiterii unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 84 din Legea nr.
85/2014 sunt destinate să acopere prejudiciul adus averii debitorului şi se reîntorc în averea
debitorului; nefiind acoperite de ipoteza normei din cuprinsul art. 140 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,
vor fi distribuite conform art. 140 alin. 3 din Legea nr. 85/2014. Sumele datorate de debitor în
temeiul contractelor la care se referă art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 dau naştere unor creanţe
curente, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 140 alin. 2, ci cele ale alin. 3 din Legea nr.
85/2014, iar sumele datorate de debitor în temeiul contractelor la care se referă art. 133 alin. 4 lit. H
din Legea nr. 85/2014, în măsura în care sunt cuprinse în programul de plată a creanţelor, se supun
regulii stabilite de art. 140 alin. 3 din Legea nr. 85/2014.
În fine, în absenţa unei referiri exprese în cuprinsul art. 140 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 la
sumele recuperate în urma admiterii unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 169 din Legea nr.
85/2014 vor fi distribuite şi acestea conform regulii pro rata din cuprinsul art. 140 alin. 3 din Legea
nr. 85/2014.

5.9. Durata planului de reorganizare

În conformitate cu art. 133 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 „Executarea planului de reorganizare
nu va putea depăşi 3 ani, calculaţi de la data confirmării planului. Termenele de plată stabilite prin

Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
202

Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 614-615

218
contracte - inclusiv de credit sau de leasing - pot fi menţinute prin plan, chiar dacă depăşesc perioada
de 3 ani. Aceste termene pot fi şi prelungite, cu acordul expres al creditorilor, dacă iniţial erau mai
scurte de 3 ani. După realizarea tuturor obligaţiilor din plan şi închiderea procedurii de reorganizare,
aceste plăţi vor continua conform contractelor din care rezultă.”. Contractele la care se referă art.
133 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 au dat naştere, anterior deschiderii procedurii, unor
creanţe care au porţiuni (rate) nescadente la momentul deschiderii procedurii, iar scadenţele acestora
au fost fie menţinute, fie amânate prin plan pentru momente ulterioare închiderii procedurii de
reorganizare judiciară, fără ca aceste menţineri / amânări ale scadenţelor să aducă atingere duratei
de executare a planului de reorganizare. Menţinerea / amânarea scadenţei pentru un moment ulterior
închiderii procedurii de reorganizare judiciară se aplică în mod similar indiferent dacă creditorul în
cauză este unul garantat sau negarantat, motiv pentru care nu voi aprofunda analiza acestui element
al planului de reorganizare. Termenele de plată care pot fi prelungite, respectiv scadenţele care pot
fi amânate la care se referă art. 133 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 sunt termene care nu au
expirat, respectiv sunt scadenţe care nu s-au împlinit, în caz contrar aceste dispoziţii legale nefiind
aplicabile 203.
Potrivit art. 52 din Legea nr. 55/2020 „Pentru debitorul care şi-a întrerupt activitatea total
sau parţial ca efect al măsurilor adoptate de autorităţile publice competente potrivit legii, pentru
prevenirea răspândirii pandemiei de COVID-19, pe durata stării de urgenţă şi/sau de alertă, durata
iniţială de executare a planului de reorganizare, prevăzută de art. 133 alin. (3) din Legea nr. 85/2014
[…] poate fi de 4 ani, cu posibilitatea prelungirii, fără a depăşi o durată totală a derulării planului de
5 ani, şi a modificării, în mod corespunzător, dacă este cazul, în condiţiile art. 139 alin. (5) din Legea
nr. 85/2014 [...]”.
În conformitate cu art. 139 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 „Modificarea planului de
reorganizare, inclusiv prelungirea acestuia se poate face oricând pe parcursul procedurii de
reorganizare, fără a se putea depăşi o durată totală maximă a derulării planului de 4 ani de la
confirmarea iniţială...”. Potrivit art. 51 din Legea nr. 55/2020 „(1) În cazul debitorului aflat în
reorganizare judiciară la data intrării în vigoare a prezentei legi, durata executării planului de
reorganizare judiciară se prelungeşte cu două luni. (2) Debitorul aflat în reorganizare judiciară, care
şi-a întrerupt activitatea total ca efect al măsurilor adoptate de autorităţile publice competente

203
Aşa cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în decizia civilă nr. 837A/3 mai 2017 pronunţată în dosarul nr.
19602/3/2015 „...creanţa creditorului P.B.R. SA este scadentă din 2015, astfel că nu se mai pune problema respectării
vreunui termen de plată din contract, creditorul fiind îndreptăţit la restituirea întregii sume, încă din anul 2015. Faţă de
această împrejurare, este evident că reeşalonarea plăţii creanţei începând cu trimestrul al III-lea din cel de-al doilea an
al planului de reorganizare nu poate fi apreciată decât ca fiind în defavoarea acestui creditor. În niciun caz nu poate fi
primită interpretarea dispoziţiilor art. 133 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 în sensul că durata de rambursare a creditului
către intimata P.B.R. SA ar fi de 3 ani, textul de lege având în vedere, după cum menţionează în mod expres, termenele
de plată stabilite prin contracte, care pot fi menţinute sau chiar prelungite cu acordul expres al creditorului. Însă în cauză
termenele contractuale s-au împlinit încă din 2015, astfel că nu se pune problema menţinerii sau prelungirii acestora.”,
disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5976a342e490096810000088, accesat la 16 februarie 2021.
219
potrivit legii, pentru prevenirea răspândirii pandemiei de COVID-19, poate solicita judecătorului
sindic, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, suspendarea executării
planului pentru un termen care nu poate depăşi două luni...”.
Termenul de executare a planului de reorganizare este unul maximal, iar îndeplinirea de către
debitor a obligaţiilor asumate prin plan anterior expirării termenului prevăzut prin plan nu atrage
nici posibilitatea vreunei plăţi suplimentare în contul creanţelor reduse prin plan şi nicio
sancţiune 204.

5.10. Votarea planului de reorganizare

În Ghidul legislativ privind legea insolvenţei 205, UNCITRAL recomandă abordarea la nivel
naţional în cadrul dispoziţiilor legale referitoare la votarea planului de reorganizare cel puţin a
următoarelor chestiuni: dacă planul va fi votat atât de către creditori (toţi creditorii sau doar cei ale
căror creanţe sunt modificate prin plan) cât şi de către asociaţii/acţionarii debitorului; dacă pentru
votarea planului se constituie sau nu clase de creditori; tratamentul juridic al creditorilor care votează
împotriva planului. Totodată, ghidul enunţă şi o serie de principii care trebuie avute în vedere la
elaborarea dispoziţiilor legale care reglementează efectele juridice ale planului de reorganizare:
planul de reorganizare produce efecte juridice obligatorii faţă de un creditor (inclusiv un creditor
garantat) numai dacă creditorul respectiv a avut posibilitatea de a vota planul; creditorii garantaţi
votează planul într-o clasă separată de cea a creditorilor negarantaţi; în executarea planului, creditorii
din aceeaşi clasă trebuie să beneficieze de acelaşi tratament juridic; o clasă de creditori disidenţi
(care votează împotriva planului) trebuie să primească cel puţin cât ar primi în procedura de
lichidare.
Aceste principii se regăsesc şi în Directiva (UE) 2019/1023, care impune, în procedurile de
pre-insolvenţă, separarea creditorilor în cel puţin două clase: garantaţi şi negarantaţi (considerentul
44), votarea planului de restructurare cel puţin de către creditorii afectaţi (art. 9 pct. 2), tratamentul
identic al creditorilor din aceeaşi clasă (art. 10, pct. 2 lit. b), respectiv creditorii disidenţi primesc în

204
Curtea de Apel Timişoara a reţinut în decizia civilă nr. 264/A/10 aprilie 2017 pronunţată în dosarul nr. 2224/30/2016:
„Astfel, creditoarea susţine că instanţa de fond a admis eronat închiderea procedurii, la nici un an de la data aprobării
printr-o altă hotărâre judecătorească a unui plan de reorganizare pentru care se prevede o durată de executare de trei
ani, cu atât mai mult cu cât planul de reorganizare aprobat nu prevede decât achitarea unei cote falimentare de 10% din
creanţa AJFP Timiş… Susţinerea că s-a achitat creditoarei numai 10% din creanţă, deci în conformitate cu planul
aprobat, este o confirmare a faptului că debitoarea a respectat programul de plată. În aceste împrejurări, chiar dacă
creditoarea justifică un interes, acela de a tinde la recuperarea întregii creanţe, ..., scopul procedurii a fost atins, reinserţia
debitoarei s-a realizat, însă, în cadrul procedurii nu se poate reveni la creanţa deţinută şi recunoscută anterior planului
de reorganizare. În speţă, sunt relevante dispoziţiile art. 140 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 … În fine, perioada de timp
prevăzută în plan poate fi, conform legii, extinsă, dar, nimic nu împiedică debitoarea să realizeze obligaţiile asumate,
anterior acesteia.”, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/590b0c01e49009388f000040, accesat la 16 februarie 2021.
205
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf ,
p. 217-218, accesat la 16 februarie 2021
220
cadrul procedurii de restructurare cel puţin cât ar primi într-o procedură de lichidare (art. 10, pct. 2
lit. d).
Legiuitorul român a optat pentru următoarele soluţii în cuprinsul Legii nr. 85/2014: planul
de reorganizare este votat de către toţi creditorii, inclusiv cei ale căror creanţe nu sunt defavorizate,
însă acţionarii/asociaţii debitorului nu au drept de vot, respectiv, aşa cum rezultă din art. 138 alin. 5
din Legea nr. 85/2014 „Creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlaţi sau se află
sub control comun cu debitorul pot vota cu privire la planul de reorganizare, sub condiţia ca
programul de plăţi să nu le ofere nicio sumă sau să le ofere mai puţin decât ar primi în cazul
falimentului şi ca orice astfel de plăţi să le fie acordate potrivit ordinii de prioritate a creanţelor
subordonate prevăzute la art. 161 pct. 10 lit. a)” din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte clasele de creditori, art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 prevede că
„Următoarele creanţe se constituie în categorii distincte, care votează separat:
a) creanţele care beneficiază de drepturi de preferinţă;
b) creanţele salariale;
c) creanţele bugetare;
d) creanţele creditorilor indispensabili;
e) celelalte creanţe chirografare.”.
Reglementarea categoriilor mai sus arătate de către Legea nr. 85/2014 este maximală şi
exhaustivă; dintre cele cinci categorii, singura a cărei formare este lăsată la latitudinea
propunătorului planului este cea a creditorilor indispensabili, propunătorul planului putând doar să
activeze această opţiune sau, dimpotrivă, să nu constituie această categorie, fără însă a putea crea
vreo altă categorie 206, indiferent de intensitatea comunităţii de interese dintre anumiţi creditori 207.

5.10.1. Categoria (clasa) creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă

206
Aşa cum a reţinut Tribunalul Specializat Cluj în sentinţa civilă nr. 3601/3 octombrie 2012 pronunţată în dosarul nr.
1394/1285/2011, irevocabilă prin anularea ca netimbrat a recursului, „creanţele ai căror titulari au votat asupra planului
au fost divizate de administratorul judiciar în cuprinsul procesului verbal al şedinţei adunării creditorilor din 18 iulie
2012 (f.353-358 vol. III) în 5 categorii (creanţe garantate, creanţe salariale, creanţe bugetare, creanţe chirografare şi
„creanţe chirografare din timpul procedurii”), cu încălcarea dispoziţiilor art. 100, alin. 3 din Legea nr. 85/2006. Potrivit
dispoziţiilor acestei norme imperative, categoriile de creanţe care votează separat sunt : a) creanţele garantate; b)
creanţele salariale; c) creanţele bugetare; d) creanţele chirografare stabilite conform art. 96 alin. 1 şi celelalte creanţe
chirografare. Legea insolvenţei nu permite constituirea unei alte categorii de creanţe, cum ar fi aceea a „creanţelor
chirografare din timpul procedurii”. Soluţia este pe deplin valabilă şi sub imperiul Legii nr. 85/2014. Hotărârea este
disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/58a4ac7ee49009b0120004e4, accesat la 20 februarie 2021.
207
Noţiunea de comunitate de interese (commonality of interest) este folosită atât de UNCITRAL în Ghidul legislativ al
Legii model cât şi de Directiva (UE) 2019/1023 pentru formarea claselor de creditori în vederea votării planului de
reorganizare/restructurare. Noţiunea respectivă prezintă relevanţă atunci când propunătorului planului i se recunoaşte
prerogativa de a-i grupa pe creditori potrivit similarităţii creanţelor sau intereselor lor; legiuitorul român nu a preluat în
Legea nr. 85/2014 această abordare până în prezent, însă la transpunerea Directivei (UE) 2019/1023 ar putea opta pentru
o atare abordare în pre-insolvenţă.
221
 Ghidul legislativ UNCITRAL al Legii model privind insolvenţa 208 reţine două abordări
legislative în ceea ce priveşte participarea creditorilor garantaţi la procedura reorganizării. Potrivit
primei abordări, legislaţia insolvenţei nu impune participarea acestor creditori la procedura
reorganizării, nu permite reducerea creanţelor garantate pe calea planului şi le permite creditorilor
garantaţi valorificarea bunurilor grevate în scopul îndestulării creanţelor beneficiare ale cauzelor de
preferinţă. În această situaţie, nu este necesar ca acestor creditori să li se recunoască dreptul de vot
asupra planului de reorganizare. Potrivit celei de a doua abordări, creditorii garantaţi trebuie să
participe la procedura reorganizării, creanţele lor pot fi afectate (defavorizate) prin plan şi, corelativ,
trebuie să li se recunoască dreptul de a vota planul, alături de dreptul la o protecţie corespunzătoare
a creanţelor lor. Legiuitorul român a optat pentru cea de a doua abordare.
În continuare, ghidul distinge între legislaţiile care tratează fiecare creditor / creditorii care
deţin creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă asupra aceluiaşi bun/bunuri/universalitate de
bunuri drept o clasă în sine şi, respectiv, legislaţiile care grupează toţi creditorii garantaţi într-o
singură clasă. Deşi conform dreptului comun orice creditor care nu are o cauză de preferinţă asupra
unui bun grevat de o altă cauză de preferinţă aparţinând altui creditor va fi tratat ca un creditor
chirografar la distribuţiile rezultate din valorificarea bunului respectiv, legiuitorul român a optat
pentru gruparea tuturor creditorilor beneficiari de cauze de preferinţă într-o singură clasă pentru
votarea planului de reorganizare, stabilind totodată atât pentru această clasă cât şi pentru restul
claselor aceeaşi majoritate necesară de vot pentru considerarea planului ca fiind acceptat: majoritatea
absolută din valoarea creanţelor, conform art. 138 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.
În conformitate cu prevederile art. 49 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014, clasa (categoria)
creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă este compusă din creanţele înscrise în această
clasă (categorie) în tabelul definitiv al creanţelor împotriva averii debitorului. În consecinţă,
creditorii titulari ai unor cauze de preferinţă vor vota în această categorie doar în măsura în care
creanţele lor sunt acoperite de valoarea bunurilor grevate stabilită prin raportul întocmit în
conformitate cu prevederile art. 103 raportat la art. 61 din Legea nr. 85/2014, pentru diferenţa
negarantată votând în categoria creanţelor salariale, bugetare sau chirografare, după caz.

5.10.2. Adunarea creditorilor care votează planul de reorganizare.

Spre deosebire de o adunare a creditorilor ordinară, care se convoacă şi se desfăşoară în

conformitate cu dispoziţiile art. 47-49 din Legea nr. 85/2014, adunarea creditorilor care votează
planul de reorganizare prezintă anumite particularităţi care îi conferă caracter special.

208
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf ,
p. 220-221, accesat la 16 februarie 2021
222
 Legea nr. 85/2014 nu mai foloseşte în art. 137 alin. 1 noţiunea de convocare din cuprinsul
art. 47 alin. 1 al aceluiaşi act normativ, ci impune administratorului judiciar publicarea unui anunţ
în BPI, în termen de 5 zile de la depunerea planului, cu indicarea propunătorului, a datei când se va
vota cu privire la plan în adunarea creditorilor, precum şi a faptului că este permisă votarea prin
corespondenţă. De asemenea, legiuitorul a renunţat în cuprinsul art. 137 alin. 1 din Legea nr. 85/2014
la termenul regresiv de 5 zile calculat de la data adunării şi a adoptat, pentru stabilirea datei adunării
creditorilor, un termen de 20-30 de zile de la publicarea anunţului. În acelaşi sens, informarea
creditorilor asupra „ordinii de zi” (i.e. planul de reorganizare) se realizează atât prin depunerea unei
copii a planului la grefa tribunalului şi la registrul în care este înregistrat debitorul, cât şi prin
transmiterea unei copii a planului de reorganizare debitorului, prin administratorul special,
administratorului judiciar şi comitetului creditorilor, în funcţie de persoana/grupul de persoane care
propune planul, „în format electronic, scanat prin grija administratorului judiciar, prin e-mail sau
prin postare pe site-ul acestuia”.
Legea nr. 85/2014 prezumă în cuprinsul art. 137 alin. 4 că „[d]in momentul publicării, toate
părţile interesate vor fi socotite că au cunoştinţă de plan şi de data de exprimare a votului. În toate
cazurile, debitorul va asigura posibilitatea consultării planului la sediul său, pe cheltuiala
solicitantului.”. Din coroborarea prevederilor art. 137 alin. 4 cu cele ale art. 138 alin. 4 din Legea
nr. 85/2014 apreciez că prezumţia legală arătată este una irefragabilă. Astfel, spre deosebire de
adunările „ordinare” ale creditorilor, ale căror şedinţe, conform art. 49 alin. 1 din Legea nr. 85/2014,
„au loc în prezenţa titularilor de creanţe însumând cel puţin 30% din valoarea totală a creanţelor cu
drept de vot asupra averii debitorului, iar deciziile adunării creditorilor se adoptă cu votul favorabil
manifestat expres al titularilor majorităţii, prin valoare, a creanţelor prezente cu drept de vot”, fiind
„consideraţi prezenţi şi creditorii care au votat valabil prin corespondenţă.”, şedinţa adunării
creditorilor care votează planul de reorganizare are loc în mod valabil indiferent de procentul de
creditori prezenţi sau consideraţi prezenţi, niciunul dintre creditori neputând invoca nelegala
convocare sau nelegala sa informare în ceea ce priveşte chestiunile supuse dezbaterii, în măsura în
care administratorul judiciar şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura publicitatea planului de
reorganizare cu respectarea prevederilor art. 137 din Legea nr. 85/2014. În acelaşi sens, şedinţei în
discuţie i se aplică atât prevederile art. 49 alin. 1 penultima teză din Legea nr 85/2014, „Votul
condiţionat este considerat vot negativ”, dar şi cele ale art. 138 alin. 4 din acelaşi act normativ: „Un
plan va fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat
de o majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.” Per a contrario, neexercitarea
de către un creditor a dreptului său de vot (nici în cadrul şedinţei adunării creditorilor, nici prin
corespondenţă) are, în acest context, semnificaţia juridică a unui vot negativ, dacă, desigur,
creditorului respectiv nu îi sunt aplicabile prevederile art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr. 85/2014:
„vor fi considerate creanţe nedefavorizate şi vor fi considerate că au acceptat planul creanţele ce se
223
vor achita integral în termen de 30 de zile de la confirmarea planului ori în conformitate cu
contractele de credit sau de leasing din care rezultă”.
Cât priveşte desfăşurarea şedinţei acestei adunări a creditorilor, în conformitate cu
prevederile art. 47 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 administratorul judiciar o va prezida şi îi va asigura
secretariatul. Caracterul „special” al adunării creditorilor, mai sus analizat, se păstrează doar în
măsura în care singurul punct de pe ordinea de zi îl reprezintă votarea planului de reorganizare.
Legea nr. 85/2014 nu interzice dezbaterea în aceeaşi adunare a creditorilor şi a altor chestiuni de
competenţa acestui organ al procedurii insolvenţei, însă regulile aplicabile convocării şi desfăşurării
şedinţei adunării creditorilor pentru aceste chestiuni vor fi exclusiv cele prevăzute de art. 47 şi art.
48 din Legea nr. 85/2014.

5.10.3. O creanţă, un vot

Aşa cum am arătat supra, potrivit art. 138 alin. 2 şi alin. 3 din Legea nr. 85/2014, „[f]iecare
creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl exercită în categoria de creanţe
din care face parte creanţa respectivă. Următoarele creanţe se constituie în categorii distincte, care
votează separat:
a) creanţele care beneficiază de drepturi de preferinţă;
b) creanţele salariale;
c) creanţele bugetare;
d) creanţele creditorilor indispensabili;
e) celelalte creanţe chirografare.”
Coroborând dispoziţiile art. 138 alin. 3 cu cele ale art. 49 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014,
rezultă că apartenenţa unei creanţe la una dintre categoriile (clasele) mai sus arătate „... se va
determina prin raportare la: ... b) ulterior publicării în BPI a tabelului definitiv şi până la confirmarea
unui plan de reorganizare sau, în cazul neconfirmării planului, până la publicarea tabelului definitiv
consolidat, astfel cum reiese din cuprinsul tabelului definitiv;”. Prin urmare, în măsura în care un
creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă este înscris în tabelul definitiv atât în categoria
creanţelor creanţelor garantate, cât şi într-o altă categorie / în alte categorii, creditorul respectiv va
vota în toate categoriile în care se regăsesc porţiunile creanţei sale 209.

209
Practica judiciară este constantă în acest sens. Cu titlu de exemplu, menţionez decizia civilă nr. 403/A/17 iunie 2016
pronunţată în dosarul nr. 221/1259/2015/a5, în considerentele căreia Curtea de Apel Piteşti a reţinut că „În categoria
creanţelor bugetare şi cea a creanţelor garantate, votul a fost exercitat de către creditoarea D____ Ploieşti – AJFP Argeş,
prin corespondenţă, în baza procesului-verbal nr. xxxxxx/12.11.2015 al Comisiei de analiză a planurilor de reorganizare
constituită la nivelul AJFP Argeş... Prin urmare, având în vedere dubla calitatea a creditoarei D____ Ploieşti – AJFP
Argeş Curtea reţine că planul a fost votat de către categoria creditorilor bugetari şi a creditorilor garantaţi.”, disponibilă
la http://www.rolii.ro/hotarari/5895ea2ae49009542e0022de, accesat la 19 februarie 2021.
224
 Pe lângă situaţia analizată în aliniatul anterior, care nu constituie o veritabilă excepţie,
deoarece fiecare porţiune de creanţă înscrisă într-o categorie diferită are regimul juridic propriu
categoriei respective, respectiv ceea ce conferă dreptul de vot este creanţa, nu identitatea
creditorului, regula „fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot” cunoaşte o excepţie veritabilă:
votul creditorului afiliat.
Art. 138 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 prevede că „[c]reditorii care, direct sau indirect,
controlează, sunt controlaţi sau se află sub control comun cu debitorul pot vota cu privire la planul
de reorganizare, sub condiţia ca programul de plăţi să nu le ofere nicio sumă sau să le ofere mai
puţin decât ar primi în cazul falimentului şi ca orice astfel de plăţi să le fie acordate potrivit ordinii
de prioritate a creanţelor subordonate prevăzute la art. 161 pct. 10 lit. a)”. Noţiunea de control este
definită de art. 5 pct. 9 din Legea nr. 85/2014.
Dacă condiţiile alternative „ca programul de plăţi să nu le ofere nicio sumă sau să le ofere
mai puţin decât ar primi în cazul falimentului” nu necesită explicaţii suplimentare, condiţia
adiţională cumulativă „şi ca orice astfel de plăţi să le fie acordate potrivit ordinii de prioritate a
creanţelor subordonate prevăzute de art. 161 pct. 10 lit. a)” este susceptibilă să genereze dificultăţi
de aplicare în cazul în care un creditor afiliat este titular al unei creanţe care beneficiază de o cauză
de preferinţă iar bunul grevat de garanţia sa este propus a fi valorificat în cadrul procedurii de
reorganizare judiciară. Un atare scenariu generează două opţiuni pentru propunătorul planului de
reorganizare: în situaţia în care votul acestui creditor este necesar pentru adoptarea planului, în
programul de plată a creanţelor va propune fie neacordarea vreunei plăţi către acest creditor 210, fie
plata unei sume de bani mai mici decât cea corespunzătoare în faliment, dar potrivit ordinii de
prioritate a creanţelor subordonate prevăzute de art. 161 pct. 10 lit. a) din Legea nr. 85/2014 211; în
situaţia în care votul acestui creditor nu este necesar pentru adoptarea planului, propunătorul planului
va putea propune plata creanţei garantate cu respectarea art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, dar

210
În acest sens, decizia civilă nr. 1/5 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 4555/62/2015/a1:
„Numitul E.M. Ovidiu are 100% din părţile sociale şi este creditor majoritar cu 75,11% din totalul masei credale astfel
că el controlează direct activitatea debitoarei... În ceea ce priveşte cererea de confirmare a planului de reorganizare
modificat nr. 30/29.09.2016, depus la Tribunalul Braşov la data de 03.10.2016, se reţine că, prin acesta, creditorul E.M.
Ovidiu nu încasează nimic din creanţa cu care s-a înscris la masa credală, pe tot parcursul reorganizării. Prin urmare, în
cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 138 alin. 5 din lege, care permite creditorilor în cauză să voteze planul de
reorganizare, astfel că în mod eronat judecătorul sindic a exclus votul acestui creditor de la calculul voturilor legal
exprimate şi respectiv, de la tabelul creanţelor care au votat pentru reorganizare. Luând în considerare votul valabil
exprimat de către acesta, Curtea apreciază că sunt îndeplinite condiţiile art. 139 din Legea nr. 85/2014 în sensul că planul
de reorganizare poate fi confirmat.”, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5893549ae49009602e0003f3, accesat la
21 februarie 2021.
211
În acest sens, decizia civilă nr. 274/3 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr.
3900/85/2017/a3: „În speţă, doar creanţa chirografară a creditorului Mc G____ B______ a fost considerată ca având un
caracter subordonat, fără a-i fi asigurate plăţi, plata creanţei garantate nefiind prevăzută prin plan ca realizându-se
conform ordinii de prioritate prevăzută la art. 161 pct. 10 lit. a, ci într-un procent de 30 %. În condiţiile în care , în
contextul arătat, creditorul Mc G____ B______ nu putea vota planul de reorganizare, raportat la modul de votare al
creditorilor din celelalte categorii , curtea constată că nu erau îndeplinite cerinţele confirmării planului potrivit art. 139
din legea specială.”, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5d4395cbe49009ec1e00002e, accesat la 19 februarie
2021.
225
creditorul respectiv nu va putea exprima votul său asupra planului. În ambele situaţii, însă, întinderea
creanţei creditorului afiliat va fi cuprinsă în valoarea totală a creanţelor din categoria
corespunzătoare luată în calcul la verificarea voturilor exprimate în adunarea creditorilor asupra
planului de reorganizare.
Referitor la izvorul creanţei creditorului afiliat, în practica judiciară s-a reţinut că acesta este
indiferent, iar trimiterea din cuprinsul art. 138 alin. 5 la art. 161 pct. 10 lit. a) din Legea nr. 85/2014
are ca obiect strict indicarea ordinii de prioritate, condiţia analizată mai sus aplicându-se tuturor
creanţelor subordonate şi nu doar celor la care se referă art. 161 pct. 10 lit. a) din Legea nr.
85/2014 212.
Desigur, cerinţa ca prin plan să se prevadă plata creanţei creditorului afiliat potrivit ordinii
de prioritate a creanţelor subordonate prevăzute de art. 161 pct. 10 lit. a) din Legea nr. 85/2014
vizează exclusiv creanţa acestui creditor născută anterior deschiderii procedurii. Astfel cum rezultă
din dispoziţiile art. 202 din Legea nr. 85/2014, în măsura în care un creditor afiliat încheie „un
contract de împrumut cu alt membru al grupului după data deschiderii procedurii insolvenţei în
vederea susţinerii activităţii debitorului, respectiv în perioada de observaţie sau în vederea susţinerii
planului de reorganizare, cu acordul comitetului creditorilor”, „membrul grupului care a acordat
împrumutul va deţine împotriva averii împrumutatului o creanţă având ordinea de prioritate stabilită
de art. 161 pct. 4” din Legea nr. 85/2014 213.
În ceea ce priveşte sancţiunea pentru luarea în considerare a unui vot exprimat de un creditor
afiliat fără respectarea condiţiilor impuse de art. 138 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, în practica
judiciară s-a reţinut că, în măsura în care voturile valabil exprimate, cu excluderea votului
creditorului afiliat, îndeplinesc celelalte condiţii impuse de art. 139 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, în
special cea referitoare la pragul de 30% din valoarea totală a creanţelor împotriva averii debitorului,
planul se consideră acceptat 214. Mă raliez fără rezerve acestei opinii. Aşa cum rezultă din prevederile

212
În acest sens decizia civilă nr. 274/3 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr.
3900/85/2017/a3: „Astfel, o particularitate, iar nu o excepţie de la regula ierarhizării creanţelor în funcţie de izvorul lor,
este dată de condiţia impusă de lege asociaţilor cu măcar 40% din capital, pentru ca aceştia să poată vota planul de
reorganizare, respectiv plata creanţei să se realizeze în programul de plăţi conform ordinii de prioritate a creanţelor
subordonate , art. 161 pct. 10 lit. a). De asemenea, textul se referă la toate creanţele asociaţilor, nu doar la cele izvorâte
din împrumuturi”, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5d4395cbe49009ec1e00002e, accesat la 19 februarie 2021.
213
În acelaşi sens Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI.
Reorganizarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 641-642
214
În acest sens, decizia civilă nr. 1876/A/12 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
4040/3/2018/a77: „...dacă [cel] puţin 30% din totalul valoric al masei credale a acceptat planul . Această din urmă
condiţie se referă la totalitatea voturilor exprimate de cele 4 categorii de creanţe şi nu primeşte o interpretare restrictivă
referindu-se doar la categoria creditorilor chirografari, o atare interpretare nefiind dedusă din dispoziţiile legale ale art.
139. Astfel, chiar şi prin excluderea votului creditorilor afiliaţi ( dacă ar fi fost verificată interdicţia stipulată de art. 138
alin. 5 din lege), planul trebuie considerat votat corespunzător condiţiilor imperative şi cumulative prevăzute de art. 139
litera C din Legea [nr.] 85/2014. O atare interpretare se desprinde din modul de aşezare a textelor de lege ( 139 fiind
redactat ulterior art. 138 şi venind să stabilească condiţiile cumulative necesare adoptării planului de reorganizare), din
analiza gramaticală şi sistematică a acestora. Curtea apreciază, [...] că […], planul trebuie considerat votat corespunzător
art. 139 litera C, chiar şi printr-o potenţială excludere a votului creditorilor afiliaţi.”, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5dd74cc1e49009001e000089, accesat la 19 februarie 2021.
226
art. 48 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, nulităţii reglementate de aceste dispoziţii legale îi sunt
aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia nulităţilor: caracterul parţial şi justificarea unei
vătămări; în condiţiile în care după eliminarea votului creditorului afiliat voturile favorabile rămase
sunt suficiente pentru considerarea planului ca fiind adoptat, titularul cererii de anulare a hotărârii
adunării creditorilor care a votat planul de reorganizare nu mai poate justifica vreo vătămare a
drepturilor şi/sau a intereselor sale.
O altă situaţie derogatorie este cea a creanţelor nedefavorizate, acestea fiind prezumate,
conform art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr. 85/2014, că au acceptat planul. Instituirea unei atare
prezumţii este reprezintă o practică legislativă uzuală, aşa cum rezultă din Ghidul legislativ
UNCITRAL privind legea insolvenţei 215. În practica judiciară s-a reţinut caracterul absolut al acestei
prezumţii, cu consecinţa lipsei efectelor juridice ale unui vot împotriva adoptării planului de
reorganizare exprimat de către un creditor titular al unei creanţe nedefavorizate 216. A fortiori,
neexprimarea de către un creditor nedefavorizat a votului său asupra planului de reorganizare va fi
interpretată drept vot pozitiv în temeiul art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr. 85/2014.
În acelaşi sens, în situaţia în care un creditor este titularul mai multor creanţe cu drept de vot,
dintre care unele defavorizate şi altele nedefavorizate, s-a reţinut că votul negativ al unui creditor
exprimat asupra planului de reorganizare în ambele categorii în care sunt înscrise creanţele sale va
fi scindat prin aplicarea prezumţiei analizate, iar votul creditorului respectiv va fi contabilizat pozitiv
în categoria de creanţe nedefavorizată 217. Practica judiciară a înregistrat însă şi opinia contrară,

215
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf ,
p. 219-220, accesat la 20 februarie 2021
216
În acest sens, cu titlu de exemplu, Curtea de Apel Timişoara a reţinut în decizia civilă nr. 698/A/25 octombrie 2017
pronunţată în dosarul nr. 5882/30/2016/a3 că „Întrucât, Planul de reorganizare prevede achitarea creanţei garantate a
Băncii în termen de 30 de zile de la confirmare, în mod întemeiat administratorul judiciar a aplicat prezumţia -iuris [et
de jure n.n.] prevăzută de art. 139 alin (1) lit. E din Legea nr. 85/2014 şi a contabilizat votul ca fiind unul pozitiv. În
ceea ce priveşte caracterul prezumţiei, acesta se desprinde din raţiunea normei, neexistând nici un temei pentru creditorul
care urmează să îşi încaseze integral creanţa sa (raportat la grupa în care a fost înscrisă respectiva creanţă, în mod
definitiv, în tabel) într-un termen superior oricărui termen în care s-ar putea proceda la o lichidare a bunurilor debitoarei,
să voteze, totuşi, pentru faliment; aceasta, cu atât mai mult, cu cât scopul legii nu îl constituie doar acoperirea creanţelor
debitoarei, ci şi salvarea acesteia, ori de câte ori este posibil.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5a178f52e490095008000056, accesat la 20 februarie 2021.
În acelaşi sens, Curtea de Apel Oradea a reţinut în decizia civilă nr. 341/C/20 decembrie 2018 pronunţată în
dosarul nr. 3367/111/C/2016/a4: „... corect a apreciat judecătorul sindic că, întrucât creditoarei Bank L____ R______
SA , urmează a i se achita, în cursul reorganizării, întreaga creanţă, în conformitate cu contractele de credit din care
rezultă , acesta se consideră că a accept at planul prin efectul legii, indiferent de votul exprimat/neexprimat.”, disponibilă
la http://www.rolii.ro/hotarari/5c1c55a7e490090c1e000038, accesat la 20 februarie 2021.
217
Curtea de Apel Timişoara a reţinut în decizia civilă nr. 698/A/25 octombrie 2017 pronunţată în dosarul nr.
5882/30/2016/a3: „în procedura de aprobare a planului, creditorii beneficiază de un vot distinct în fiecare categorie de
creanţe; această concluzie rezultă fără echivoc atât din interpretarea logico-gramaticală a normei, cât şi din interpretarea
teleologică şi sistematică a acesteia, de vreme ce alin. 3 al art. 138 prevede în mod expres faptul că votul exprimat în
fiecare categorie de creanţe se contabilizează distinct; prin urmare, în procedura de aprobare a planului, principiul „ o
creanţă, un vot” trebuie interpretat în sensul că fiecare creanţă beneficiază de un vot în categoria din care face parte. Aşa
fiind, chiar dacă B__-GSG SA a votat negativ cu toată creanţa sa, votul său a fost contabilizat distinct în fiecare categorie
de creanţe în care figurează înregistrată la masa credală a debitoarei, respectiv, în categoria creanţelor garantate şi în
categoria creanţelor chirografare”, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5a178f52e490095008000056, accesat la
20 februarie 2021.
227
potrivit căreia votul unui creditor nu poate fi scindat prin aplicarea prezumţiei instituite de art. 139
alin. 1 lit. E din Legea nr. 85/2014, deoarece o atare aplicare ar goli de conţinut dreptul de vot 218.
În ceea ce mă priveşte, mă raliez fără rezerve opiniei potrivit căreia votul unui creditor poate
fi scindat în funcţie de creanţele pe care le deţine, iar pentru creanţele nedefavorizate sensul votului
acestui creditor este cel pozitiv, conferit obligatoriu de dispoziţiile art. 139 alin. 1 lit. E din Legea
nr. 85/2014. Dispoziţiile art. 138 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 se referă la creanţe şi nu la creditori,
iar legea insolvenţei recunoaşte unui creditor atâtea drepturi de vot câte creanţe are înscrise în tabelul
definitiv în categoriile diferite instituite prin art. 138 din Legea nr. 85/2014. A impune unui creditor
titular al mai multor creanţe exprimarea unui vot unic ar reprezenta, în mod egal, o golire de conţinut
a dreptului de vot, facil de ocolit prin eventuale cesiuni de creanţe fictive; pe de altă parte, prezumţia
reglementată de art. 139 alin. 1 lit. E din Legea nr. 85/2014 operează tot prin raportare la creanţe şi
nu la creditori, iar lipsirea ei de efecte în situaţia unui creditor titular al mai multor creanţe (eventual
dobândite prin cesiuni de creanţe, reale sau fictive) ar submina semnificativ şansele de reuşită ale
unui plan de reorganizare nevotat de către creditorul respectiv.
Cât priveşte procesul de vot, art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 prevede că „[l]a începutul
şedinţei de vot, administratorul judiciar va informa creditorii prezenţi despre voturile valabile
primite în scris.”. Legea nr. 85/2014 nu stabileşte nicio regulă pentru voturile exprimate în scris care
sosesc după începutul şedinţei de vot; pentru identitate de raţiune, apreciez că administratorul
judiciar le va face cunoscute creditorilor care participă personal sau prin reprezentanţi la şedinţă de
îndată ce le primeşte. În practica judiciară s-a reţinut că nestabilirea de către administratorul judiciar
a unui moment ad quem în ceea ce priveşte transmiterea de către creditori a voturilor lor le permite
acestora din urmă să îşi exprime voturile cel târziu până la închiderea şedinţei de vot. În niciun caz
dispoziţiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 nu pot fi interpretate în sensul că momentul stabilit
de administratorul judiciar pentru începerea şedinţei de vot reprezintă termenul până la care
creditorii îşi pot exprima în scris voturile în mod valabil 219.

218
În decizia civilă nr. 380/20 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. 1303/84/2016/a14, Curtea de Apel Cluj a reţinut: „...
prezumţia instituită de acest text legal nefiind aplicabilă în cazul din speţă, în care acelaşi creditor este înscris în două
categorii de creanţe şi şi-a exprimat votul negativ asupra planului. Corect relevă apelanta că a admite contrariul înseamnă
a încălca principiul libertăţii de exprimare şi, totodată, a goli de conţinut dreptul de vot. Practic, în acest caz ar însemna
că legea suprimă efectele actului contrar prin care titularul dreptului se manifestă, situaţie în care nu se mai poate susţine
că dreptul de vot mai are conţinut. Un creditor nu poate fi „silit” să accepte un plan de reorganizare, indiferent de
conţinutul său, iar „scindarea” votului exprimat de către un creditor, care doar printr-o ficţiune a legiuitorului apare ca
fiind înscris în două categorii, deoarece nu se poate spune că interesul său legat de procedura în derulare nu este unic,
nu poate fi acceptată, nici chiar în contextul prev. art. 139 lit. E din lege.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5d3baf96e49009b408000047, accesat la 20 februarie 2019.
219
În acest sens, Curtea de Apel Cluj a reţinut în decizia civilă nr. 172/21 martie 2019 pronunţată în dosarul nr.
811/1285/2016/a28 că „momentul exprimării voturilor creditorilor prezenţi asupra chestiunilor aflate pe ordinea de zi
acceptată nu poate să coincidă cu data fixată pentru începerea şedinţei. Aşa cum a relevat judecătorul sindic, în absenţa
reperului temporal din cuprinsul convocatorului pentru exprimarea votului prin corespondenţă, singurul moment limită
care poate fi avut în vedere pentru exercitarea acestui tip de vot este momentul la care se încheie votarea pentru fiecare
chestiune aflată pe ordinea de zi şi supusă dezbaterii pentru creditorii prezenţi. Prevederile art. 138 alin.1 din Legea nr.
85/2014 ( care statuează în sensul că la începutul şedinţei de vot, administratorul judiciar va informa creditorii prezenţi
despre voturile valabile primite în scris) nu stabilesc un termen limită în ceea ce priveşte exprimarea valabilă a voturilor
228
 În fine, astfel cum prevăd art. 138 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, „[d]acă au fost propuse mai
multe planuri de reorganizare, atunci votarea acestora se va face în aceeaşi şedinţă a adunării
creditorilor, în ordinea decisă prin votul creditorilor.” Nimic nu împiedică creditorii să voteze
favorabil mai mult de un plan de reorganizare, însă, aşa cum rezultă din prevederile art. 139 alin. 3
din Legea nr. 85/2014, „[d]oar un singur plan de reorganizare va fi confirmat”.
În condiţiile în care adunarea creditorilor la care se referă art. 136-138 din Legea nr. 85/2014
are o „ordine de zi” determinată de lege, apreciez că dispoziţiile art. 48 alin. 2 din Legea nr. 85/2014
nu sunt aplicabile acestei adunări; pe de o parte, „adăugarea” oricărei alte chestiuni la ordinea de zi
va avea drept consecinţă desfăşurarea concomitentă a unei adunări „ordinare”, căreia i se aplică
regulile generale cuprinse în dispoziţiile art. 47-49 din Legea nr. 85/2014, iar pe de altă parte la
şedinţa adunării „speciale” sunt prezumaţi că participă titularii tuturor creanţelor înscrise în tabelul
definitiv. Mai mult, toate planurile de reorganizare propuse sunt supuse aceleiaşi publicităţi
prealabile şi sunt supuse dezbaterii în aceeaşi şedinţă a adunării „speciale”, astfel încât nu se poate
considera că vreun plan de reorganizare nu se află „pe ordinea de zi” a adunării speciale.
Cât priveşte dispoziţiile art. 48 alin. 3-5 din Legea nr. 85/2014, acestea se aplică şi adunării
„speciale”, cu derogările instituite prin prevederile art. 136 alin. 1 teza finală şi art. 137 alin. 3 din
Legea nr. 85/2014, votarea prin corespondenţă asupra planului de reorganizare fiind întotdeauna
permisă, respectiv creditorii cu titluri de valoare la purtător trebuind să depună originalele la
administratorul judiciar cu cel puţin 5 zile înainte de data fixată pentru exprimarea votului, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a vota.

5.10.4. Hotărârea adunării creditorilor asupra planului/planurilor de reorganizare

Dacă adunarea creditorilor care votează planul de reorganizare este o adunare „specială”, cu
reguli derogatorii cuprinse în art. 136-138 din Legea nr. 85/2014, acest act normativ nu cuprinde
însă reguli speciale în ceea ce priveşte forma hotărârii adoptate de această adunare a creditorilor.
Potrivit art. 48 alin. 6 din acelaşi act normativ, „[d]eliberările şi hotărârile adunării creditorilor vor
fi cuprinse într-un proces-verbal, care va fi semnat de preşedintele şedinţei, membrii comitetului
creditorilor, precum şi de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, după caz. Procesul-
verbal va fi depus, prin grija administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, la dosarul cauzei şi
trimis spre publicare în BPI, în termen de două zile lucrătoare de la data adunării creditorilor.”.

prin corespondenţă. Aşa cum corect a subliniat judecătorul sindic, această prevedere instituie doar obligaţia
administratorului judiciar de a informa creditorii prezenţi despre voturile valabile primite în scris, la începutul şedinţei,
cu scopul de a aduce la cunoştinţa creditorilor prezenţi sensul voturilor deja exprimate de către ceilalţi creditori. În
consecinţă, este corectă dezlegarea primei instanţe care a reţinut că exprimarea prin email de către creditoarele B. B.
KFT şi N. SRL a voturilor lor după momentul stabilit prin convocator pentru începerea şedinţei, 25 mai 2018, ora 12:00
nu atrage nici nulitatea acestor manifestări de voinţă şi nici ineficacitatea lor.”, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5cc2670fe49009e40e00002b, accesat la 20 februarie 2021.
229
 În practica judiciară, s-au conturat două opinii cu privire la cenzura judiciară a legalităţii
hotărârii adunării creditorilor asupra planului de reorganizare. Potrivit opiniei majoritare, toate
aspectele de legalitate ale convocării şi defăşurării şedinţei şi, respectiv, ale contabilizării voturilor
creditorilor pot şi trebuie să fie invocate doar pe calea cererii de anulare a hotărârii adunării
creditorilor reglementate de art. 48 alin. 7-8 din Legea nr. 85/2014 220. Conform opiniei minoritare221,
dimpotrivă, judecătorul sindic poate şi trebuie să verifice legalitatea hotărârii adunării creditorilor
prin care aceştia au decis asupra planului de reorganizare. În ceea ce mă priveşte, apreciez că opinia
majoritară este preferabilă; un prim argument rezidă în chiar dispoziţiile art. 138 alin. 1 şi 2 din
Legea nr. 85/2014, care condiţionează confirmarea planului strict de votarea sa de către numărul
minim de categorii de creanţe şi de ponderea creanţelor care au votat favorabil planul, de viabilitatea
planului, respectiv de acordarea tratamentului corect şi echitabil categoriilor de creanţe defavorizate
care au respins planul, nu şi de legalitatea convocării şi desfăşurării şedinţei adunării creditorilor.
Un al doilea argument este de ordin procedural: procedura atacării hotărârii adunării creditorilor este
una contencioasă, deschisă doar creditorilor care au votat „împotriva luării hotărârii respective şi au

220
În sensul opiniei majoritare, decizia civilă nr. 679/14 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul
nr. 2263/122/2014/a7: „În mod corect judecătorul sindic a reţinut în speţă incidenţa art. 47 alin. 8 din Legea nr. 85/2014
şi cele ale art. 45 alin. 2 din aceeaşi lege. Într-adevăr hotărârea adunării creditorilor poate fi contestată pentru motive de
legalitate, însă trebuie totodată realizată o distincţie între contestaţia împotriva hotărârii adunării creditorilor în condiţiile
art. 48 alin. 7 şi confirmarea planului de către judecător ul sindic în condiţiile art. 138-139 din Legea nr. 85/2014. Astfel,
în primul caz , creditorul poate contesta hotărârea pentru motive de nelegalitate , în schimb aspectele prevăzute de art.
139 se vor invoca în şedinţa pentru confirmarea planului de reorganizare. Hotărârea adunării creditorilor poate fi
contestată potrivit doar pentru nelegalitatea determinată de nerespectarea dispoziţiilor legale privind convocarea
adunării, cvorumul de prezenţă şi cel de vot, adoptarea hotărârii cu încălcarea unor norme imperative, etc. , nefiind
permis a contesta aceste hotărâri pentru a pune în discuţie oportunitatea adoptării unor măsuri precum cea a reducerii
creanţelor sau viabilitatea planului de reorganizare, care se pot analiza doar la confirmarea planului.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/58a04a53e49009483f00212e, accesat la 21 februarie 2021.
221
În sensul opiniei minoritare, decizia civilă nr. 2001/A/25 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în
dosarul nr. 18043/3/2017/a2: „ În ce priveşte dreptul judecătorului-sindic de a analiza în procedura de confirmare a unui
plan de reorganizare legalitatea Hotărârii Adunării creditorilor prin care s-a votat aprobarea planului, se observă că legea
permite un termen de cel mult 15 zile pentru confirmarea planului, termen care se calculează de la depunerea la dosarul
de insolvenţă a procesului-verbal al adunării creditorilor, conform art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014... În acelaşi
timp, potrivit art. 48 alin. (8), termenul de contestare a hotărârii este de 5 zile de la data publicării în BPI a procesului-
verbal al adunării creditorilor... se reţine că excluderea controlului de legalitate a hotărârii adunării creditorilor pe motiv
că hotărârea nu a fost atacată în procedura prevăzută de art. 48 din Legea insolvenţei, soluţie propusă de apelanta-
debitoare şi susţinută de practicianul în insolvenţă, este de natură a aduce atingere principiului accesului la justiţie ...
Aceasta întrucât, dat fiind termenul de 15 zile prevăzut de art. 139 ... posibilitatea de cenzurare a hotărârii adunării
creditorilor într-o procedură distinctă şi situată cu necesitate anterior termenului fixat pentru confirmare este exclusă,
nefiind posibilă respectarea termenelor minime de înştiinţare a părţilor litigante. În plus, posibilul contestator al hotărârii
adunării creditorilor are la dispoziţie 5 zile pentru a-şi decide conduita, conform art. 48 alin. (8), nefiind exclus ca decizia
acestuia în sensul contestării să fie luată în chiar ziua fixată pentru confirmarea planului (şi, eventual, soluţia de
confirmare/infirmare a planului să se pronunţe fără a se cunoaşte formularea contestaţiei, expediate prin servicii de
curierat). Prin urmare, trebuie acceptat că necontestarea hotărârii adunării creditorilor de aprobare a planului în
procedura prevăzută de art. 48 din Legea insolvenţei nu prezumă absolut legalitatea hotărârii, judecătorul-sindic fiind
obligat să verifice voturile exprimate, de altfel fără această verificare neputându-se stabili dacă planul a fost votat de
numărul minim de categorii de creanţe şi fără a se aduce atingere pragului raportat la valoarea masei credale (30% din
totalul creanţelor, conform art. 139). Fără îndoială, în situaţia în care, nerespectând termenul de 15 zile prevăzut de art.
139, judecătorul-sindic s-ar fi pronunţat, anterior confirmării planului, cu privire la legalitatea hotărârii adunării
creditorilor, soluţia s-ar opune cu autoritate de lucru judecat în analiza cererii de confirmare a planului, însă în prezenta
cauză nu s-a efectuat o astfel de analiză; neformularea contestaţiei şi ca atare neînvestirea judecătorului-sindic nu
echivalează respingerii contestaţiei, pentru că posibilitatea creditorilor de a ataca o hotărâre a adunării creditorilor nu se
confundă cu dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească şi care, nefiind contestată, intră în autoritatea lucrului judecat.”,
disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5e475bf8e490094421000082, accesat la 12 februarie 2021.
230
făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării”, respectiv „creditorilor care au lipsit
motivat de la şedinţa adunării creditorilor sau ale căror voturi nu au fost consemnate în procesul-
verbal întocmit”, respectiv este supusă unui termen de decădere de 5 zile de la data publicării în BPI
a procesului verbal; procedura confirmării planului de reorganizare este necontencioasă, iar Legea
nr. 85/2014 nu prevede o anumită cerere prin care un creditor, indiferent dacă a votat în favoarea
planului sau împotriva acestuia, poate solicita judecătorului sindic să nu confirme planul de
reorganizare votat de adunarea creditorilor. Diferenţele de ordin procedural sunt şi mai evidente în
faza procesuală a apelului: sentinţa pronunţată de judecătorul sindic asupra cererii de anulare a
hotărârii adunării creditorilor poate fi atacată doar pentru motive exprimate în cuprinsul cererii sau
al apărărilor deduse judecăţii de primă instanţă a judecătorului sindic, conform art. 478 alin. 2
NCPC, însă prin apelul exercitat împotriva sentinţei judecătorului sindic de confirmare/infirmare a
planului de reorganizare, oricare dintre participanţii la procedură cărora Legea nr. 85/2014 le
recunoaşte calitatea procesuală necesară poate invoca orice motiv de nelegalitate sau de
netemeinicie, conform art. 534 alin. 4 NCPC. În fine, verificarea de către judecătorul sindic a
îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 138 alin. 4 şi art. 139 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2014
porneşte (tocmai) de la premisa unei adunări a creditorilor desfăşurate cu respectarea dispoziţiilor
legale şi a unei hotărâri legal adoptate de adunarea respectivă; confirmarea planului nu poate
(re)pune în discuţie aceste aspecte ale procedurii.
Spre deosebire de contestaţia împotriva măsurilor administratorului judiciar / lichidatorului
judiciar reglementată de art. 59 alin. 5-6 din Legea nr. 85/2014 şi de cererea de anulare a hotărârii
adunării acţionarilor / asociaţilor reglementată de art. 132-133 din Legea nr. 31/1990, cererea de
anulare a hotărârii adunării creditorilor nu beneficiază de o reglementare a suspendării efectelor
hotărârii adunării creditorilor. În practica judiciară s-a reţinut că o cerere de suspendare a efectelor
hotărârii adunării creditorilor pe calea ordonanţei preşedinţiale este inadmisibilă 222, remediul
procedural fiind cel prevăzut de art. 49 alin. 3 din Legea nr. 85/2014: „În cazul în care, ulterior
adoptării hotărârii adunării creditorilor, se constată, prin hotărâre definitivă, că votul a fost viciat
prin introducerea sau eliminarea unei creanţe pentru care titularul acesteia solicitase înscrierea în
tabelul de creanţe şi dacă votul astfel viciat ar fi putut conduce la adoptarea unei alte hotărâri,
adunarea creditorilor se reconvoacă cu aceeaşi ordine de zi. În cazul în care noua hotărâre a adunării
creditorilor este diferită faţă de cea iniţială, judecătorul-sindic poate decide desfiinţarea în tot ori în

222
În acest sens, sentinţa civilă nr. 276/26 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. 58/1285/2015/a4,
definitivă prin respingerea apelului: „În situaţia în care se constată că hotărârea adunării creditorilor este nelegală,
remediul pus la dispoziţie de legea specială (art. 49 alin.3) este reconvocarea adunării generale cu aceeaşi ordine de zi,
iar în situaţia în care noua hotărâre este diferită de cea iniţială, judecătorul sindic poate decide desfiinţarea în tot sau în
parte a actelor sau operaţiunilor (efecte – n.n.s) încheiate în temeiul hotărârii iniţiale. Aşadar, constatând că legea
specială, aplicabilă cu prioritate, are dispoziţii acoperitoare pentru situaţia reclamată de creditori, apelul la o măsură
prevăzută de dreptul comun procesual (ordonanţa preşedinţială – art. 996 şi următ.) este inadmisibilă, excepţie invocată
de administratorul judiciar fiind, deci, întemeiată.”, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/589ba3a6e490096c1600164c,
accesat la 28 februarie 2021.
231
parte a actelor sau operaţiunilor încheiate în temeiul hotărârii iniţiale.” Dat fiind faptul că hotărârea
de confirmare a planului de reorganizare nu reprezintă un act sau o operaţiune încheiat/ă în temeiul
hotărârii iniţiale, această hotărâre judecătorească va putea fi desfiinţată doar prin exercitarea căilor
de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de lege 223. Nimic nu împiedică însă creditorul care invocă
nelegalitatea hotărârii adunării creditorilor să solicite judecătorului sindic suspendarea judecării
cererii de confirmare a planului de reorganizare sau suspendarea executării hotărârii de confirmare
a planului de reorganizare în apel.
În acelaşi context, practica judiciară a reţinut şi că votarea de către creditori a unui plan de
reorganizare înainte de afişarea tabelului definitiv este nelegală 224.
Concluzionând, aşa cum am arătat supra, hotărârea adunării creditorilor de adoptare a
planului de reorganizare reprezintă un act juridic de dreptul insolvenţei cu caracter multilateral care
condiţionează confirmarea planului de reorganizare de către judecătorul sindic.

5.10.5. Sensul votului creditorilor garantaţi în practică

Votul oricărui creditor reprezintă, din punct de vedere juridic, exprimarea liberă a voinţei
sale asupra planului de reorganizare. Prin întrebările adresate creditorilor bancari, am încercat să
identific elementele care determină sensul acestui vot, pornind de la situaţia lor particulară, în care
la momentul exprimării votului aceşti creditori au constituite deja provizioane (unele deloc
neglijabile 225) pe care intrarea debitorului în faliment le-ar debloca, respectiv plata creanţelor lor va
fi eşalonată, într-o majoritate covârşitoare a situaţiilor.
Cel puţin la nivel declarativ, toţi respondenţii au arătat că votul lor pozitiv nu este
fundamentat pe intenţia de deblocare mai rapidă a provizionului, ci, din nou, pe viabilitatea afacerii
debitorului, de data aceasta astfel cum ea rezultă din planul de reorganizare 226. Unul dintre

223
Din păcate, art. 509 NCPC nu pare să conţină vreun caz de revizuire a cărui incidenţă ar putea fi reţinută în situaţia
de faţă.
224
În acest sens, decizia civilă nr. 813/4 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
4667/100/2014/a4 „... prin raportare la succesiunea etapelor procedurii, depunerea de către debitor şi votarea unui plan
de reorganizare de către creditori este cu totul prematură în acest moment procedural, anterior soluţionării contestaţiilor
la tabelul preliminar şi afişării tabelului definitiv.Aşa cum în mod corect a reţinut judecătorul sindic, având în vedere
faptul că tabelul definitiv a fost întocmit în baza unei hotărâri anulate ulterior, şi în raport de considerentele instanţei de
control judiciar din cuprinsul Deciziei nr. 51/19.01.2016, se impune ca toată procedura întocmită în baza acestui tabel
definitiv nelegal şi neprocedural întocmit să fie desfiinţată, urmând a fi reluată după soluţionarea contestaţiilor la tabelul
preliminar.”, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/589b6e0ee490095c2f000ade, accesat la 28 februarie 2021.
225
Întrebarea relevantă din chestionar referitoare la provizioane este: „După deschiderea procedurii de insolvenţă a
respectivului client societate comercială, provizionaţi o sumă egală cu creditul neachitat + dobânda remuneratorie ?
Faptul că creditul este garantat are vreo influenţă asupra sumei provizionate ?”
Toate răspunsurile creditorilor respondenţi au fost în sensul constituirii de provizioane, urmărind recomandările
Băncii Central Europene şi standardele IFRS 9, conform propriilor metodologii, cu luarea în calcul a valorii estimate de
recuperare a creanţei, inclusiv din valorificarea garanţiei.
226
Întrebarea corespunzătoare din chestionar este: „Atunci când se pune problema să votaţi asupra unui plan de
reorganizare judiciară, care sunt criteriile care determină votul dumneavoastră ? Preferaţi o rată de recuperare mai
232
respondenţi a subliniat caracterul nerealist al majorităţii planurilor de reorganizare asupra cărora i s-
a cerut exprimarea votului, apreciind că acest element se află în strânsă legătură cu numărul redus
de reorganizări reuşite. În ansamblu, însă, toţi creditorii respondenţi şi-au manifestat disponibilitatea
de a suporta, după perioada de observaţie, şi plata eşalonată a creanţelor lor, fapt care, în opinia mea,
constituie o perspectivă pozitivă asupra reorganizării judiciare.

5.11. Confirmarea planului de reorganizare

Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei 227 menţionează confirmarea

judiciară a unui plan de reorganizare doar ca una dintre soluţiile legislative disponibile pentru ca
planul de reorganizare să producă efecte juridice. Aceste soluţii pot fi grupate, în principal, în funcţie
de caracterul ex-ante sau, dimpotrivă, ex-post al controlului judiciar. Opţiunea legiuitorului român
pentru confirmarea judiciară, ca soluţie de control ex-ante în toate situaţiile, este în mod evident una
formalistă, dar în concordanţă cu caracterul judiciar pronunţat al procedurii reorganizării judiciare.
Soluţiile de control ex-post prezintă avantajul producerii mai rapide a efectelor planului de
reorganizare, însă, în măsura în care exerciţiul dreptului de a contesta planul de reorganizare sau
efectele sale nu este limitat în timp, aduc atingere certitudinii situaţiei juridice (şi, implicit
economice) a debitorului în reorganizare. Desigur, există şi soluţii intermediare, care supun
confirmării doar acele planuri de reorganizare care afectează drepturile anumitor categorii de creanţe
sau prin care planul este impus unor creditori disidenţi (cram-down sau cross-class cram-down).
Legiuitorul european a adoptat această din urmă soluţie în Directiva (UE) 2019/1023, impunând
Statelor Membre să reglementeze o confirmare judiciară sau administrativă (cu un control judiciar
ulterior obligatoriu) cel puţin în situaţiile în care are loc o cross-class cram-down şi în cazurile în
care are loc o pierdere de cel puţin 25% din forţa de muncă (considerentul 48).

5.11.1. Cross-class cram-down

Într-o situaţie ideală, planul de reorganizare este votat de toate creanţele, din toate categoriile,
deoarece, prin definiţie, propunătorul planului previzionează plăţi în favoarea creditorilor la un nivel
de îndestulare superior celui pe care creditorii l-ar putea obţine în procedura falimentului. În practică,
însă, obţinerea unui vot unanim al creditorilor asupra planului de reorganizare este o raritate, iar
Legea nr. 85/2014 urmăreşte obţinerea unui echilibru între salvarea întreprinderii debitorului şi

ridicată a creditului şi, eventual a dobânzilor, potenţial mai lentă, sau, dimpotrivă, intrarea debitorului în faliment şi
valorificarea garanţiei pornind de la valoarea de lichidare ? Eventuala deblocare a provizionului constituit constituie un
argument în favoarea falimentului (lichidării garanţiei) ?”
227
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf ,
p. 226-229, accesat la 21 februarie 2021
233
îndestularea în măsura maxim posibilă a creanţelor creditorilor. În acest scop, art. 138 alin. 4 din
Legea nr. 85/2014 permite impunerea planului de reorganizare creditorilor care votează împotriva
planului prin instituirea votului majoritar, în cadrul fiecărei categorii (clase) de creanţe: „Un plan va
fi socotit acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o
majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.”.
În continuare, dispoziţiile art. 139 alin. 1 lit. A-C din Legea nr. 85/2014 merg şi mai departe,
permiţând impunerea planului de reorganizare inclusiv unor categorii întregi de creanţe care votează
împotriva planului prin stabilirea unui dublu prag minim, atât de categorii acceptante, cât şi de
creanţe acceptante = cross-class cram-down, căruia i se adaugă condiţia ca (cel puţin) una dintre
categoriile defavorizate să accepte planul:
„A. în cazul în care sunt 5 categorii, planul se consideră acceptat dacă cel puţin 3 dintre
categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele prevăzute la art. 138 alin. (3),
acceptă planul cu condiţia ca minimum una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi ca cel
puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul;
B. în cazul în care sunt trei categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care cel puţin
două categorii votează planul, cu condiţia ca una dintre categoriile defavorizate să accepte planul şi
ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte planul;
C. în cazul în care sunt două sau patru categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care
dacă este votat de cel puţin jumătate din numărul de categorii, cu condiţia ca una dintre categoriile
defavorizate să accepte planul şi ca cel puţin 30% din totalul valoric al masei credale să accepte
planul;”.
Suplimentar, Legea nr. 85/2014 impune prin art. 139 alin. 1 lit. D ca „fiecare categorie
defavorizată de creanţe care a respins planul [să fie] supusă unui tratament corect şi echitabil prin
plan”, respectiv impune prin art. 139 alin. 1 lit. F ca planul să respecte, „din punct de vedere al
legalităţii şi viabilităţii, prevederile art. 133”.
Chiar dacă pragul de 30% din totalul valoric al masei credale pare extrem de redus, el
reprezintă o evoluţie faţă de absenţa oricărui prag similar în dispoziţiile Legii nr. 85/2006. În
doctrină, s-a arătat că sub imperiul Legii nr. 85/2006 „au existat multe cazuri în care planuri de
reorganizare erau aprobate şi confirmate prin manifestarea de voinţă derizorie a creditorilor, din
perspectiva ponderii acestora în totalul masei credale”, „[t]ocmai de aceea a devenit necesară
dublarea criteriului majorităţii categoriilor cu cel al deţinerii unui procent de 30% din totalul masei
credale. Acest procent a fost considerat ca fiind suficient pentru a crea un echilibru între (i) atingerea
necesarului de „prag semnificativ” din totalul masei credale şi (ii) evitarea îngreunării excesive a
votării unui plan de reorganizare, prin introducerea unui procent prea ridicat. 228”.

Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
228

Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 642
234
 Prin comparaţie, art. 1129 (b) (1) din US Code Title 11, Chapter 11 229 nu stabileşte nici vreo
majoritate a numărului de clase acceptante şi nici vreun procent minim de creanţe acceptante din
totalul masei credale, impunând doar condiţia ca planul să fie acceptat de cel puţin o categorie (clasă)
de creanţe defavorizată, alături de condiţia asigurării prin plan a unui tratament corect şi echitabil al
creanţelor defavorizate.

5.11.2. Tratamentul corect şi echitabil. Viabilitatea planului de reorganizare

Aşa cum am arătat mai sus, art. 139 alin. 1 lit. D din Legea nr. 85/2014 impune, cu titlu de
condiţie pentru confirmarea planului de reorganizare, ca „fiecare categorie defavorizată de creanţe
care a respins planul [să fie] supusă unui tratament corect şi echitabil prin plan”. Având în vedere
că această condiţie, cu toate subcondiţiile sale, este una prevăzută de lege, precum şi faptul că potrivit
art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 „[a]tribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul
judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi
cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”, respectiv [a]tribuţiile manageriale
aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului,
dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea”, apreciez că singura concluzie
posibilă în ceea ce priveşte natura juridică a controlului efectuat de către judecătorul sindic în ceea
ce priveşte acordarea către creditorii disidenţi titulari ai creanţelor aflate în categoriile defavorizate
de creanţe a unui tratament corect şi echitabil este că acest control este unul de legalitate şi nu unul
de oportunitate.
Tratamentul corect şi echitabil, deşi aplicabil doar categoriilor de creanţe defavorizate care
au respins planul, presupune şi o analiză a modalităţii de îndestulare a celorlalte categorii de creanţe.
Astfel, potrivit art. 139 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014, nicio categorie sau nicio creanţă
aparţinând unei categorii nu trebuie să primească mai mult decât valoarea totală a creanţei sale.
Desigur, în ceea ce priveşte creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă, valoarea totală a
creanţei include, în măsura în care au fost prevăzute a fi plătite în reorganizare, şi accesoriile creanţei
principale, conform art. 133 alin. 2 teza finală coroborat cu art. 103 din Legea nr. 85/2014.
De asemenea, potrivit art. 139 alin. 2 lit. d din Legea nr. 85/2014, planul trebuie să prevadă
acelaşi tratament pentru fiecare creanţă în cadrul unei categorii distincte, cu excepţia rangului diferit
al celor beneficiare ale unor cauze de preferinţă, precum şi în cazul în care deţinătorul unei creanţe
consimte la un tratament mai puţin favorabil pentru creanţa sa.
Am arătat supra la pct. 5.4 de ce consimţământul unui creditor pentru aplicarea, în ceea ce
îl/o priveşte, a unui tratament mai puţin favorabil pentru creanţa sa nu reprezintă o defavorizare.

229
Disponibil la https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/1129 , accesat la 21 februarie 2021:
235
 Cât priveşte tratamentul diferit al creditorilor titulari ai creanţelor care beneficiază de cauze
de preferinţă cu ranguri diferite, aşa cum s-a reţinut în doctrină, „este evident că procentul de
îndestulare în categorie se împarte nu pro rata, ci pari passu, în sensul că beneficiarul unei ipoteci
de rang subsecvent se îndestulează numai în măsura îndestulării integrale a creditorului cu rang
prioritar. 230”.
Art. 139 alin. 2 lit. d din Legea nr. 85/2014 reglementează expressis verbis doar situaţia în
care mai multe creanţe ale căror cauze de preferinţă poartă asupra aceluiaşi bun şi, respectiv, situaţia
consimţământului unui creditor la aplicarea, în ceea ce îl/o priveşte, a unui tratament mai puţin
favorabil, însă dispoziţiile sale nu pot fi interpretate în sensul că planul trebuie să prevadă acelaşi
grad de îndestulare pentru fiecare creanţă care beneficiază de o cauză de preferinţă. Categoria
creanţelor garantate, deşi grupează toţi creditorii titulari ai cauzelor de preferinţă, este, în realitate,
o categorie în care, în funcţie de bunul / bunurile / universalitatea de bunuri în discuţie, fiecare
creditor este, după caz, garantat sau negarantat. Să presupunem că în categoria creditorilor garantaţi
creditorul CG1 este titularul unui drept de ipotecă asupra bunului B1 şi creditorul CG2 este titularul
unui drept de ipotecă asupra bunului B2, respectiv că prin raportul de evaluare s-a stabilit că, în caz
de faliment, creanţa garantată a creditorului CG1 ar fi îndestulată în proporţie de 60%, iar creanţa
garantată a creditorului CG2 ar fi plătită în proporţie de 80%. În această ipoteză, un plan de
reorganizare care ar propune creditorului CG1 plăţi care să îndestuleze creanţa sa în proporţie de
70%, respectiv ar propune creditorului CG2 plăţi care să îndestuleze creanţa sa în proporţie de 90%,
asigură un tratament corect şi echitabil din perspectiva art. 139 alin. 2 lit. d din Legea nr. 85/2014,
deoarece creditorul CG2 nu deţine vreo cauză de preferinţă asupra bunului B1, respectiv creditorul
CG1 nu are vreo cauză de preferinţă asupra bunului B2.
Dacă regulile prevăzute de art. 139 alin. 2 lit. b şi d din Legea nr. 85/2014, mai sus analizate,
dau expresie mai degrabă caracterului egalitar al procedurii de reorganizare judiciară, regulile
instituite de art. 139 alin. 2 lit. a şi c din Legea nr. 85/2014 reflectă atributul „echitabilităţii”
tratamentului aplicat creanţelor deţinute de creditorii disidenţi. Fără îndoială, defavorizarea are ca
efect privarea acestora de un bun în sensul art. 1 al Primului Protocol Adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiat la Paris la 20 martie 1952. Prin
urmare, dat fiind faptul că nu are loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică şi nu se urmăreşte
plata amenzilor sau a impozitelor, singura excepţie care poate justifica o atare privare este dreptul
statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor.
Defavorizarea reprezintă o propunere avansată prin planul de reorganizare şi votată de către o
majoritate suficientă a categoriilor de creanţe prevăzută de lege (cross-class) şi de un procent
suficient din valoarea totală a creanţelor care se impune (cram-down) ulterior creditorilor disidenţi

Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
230

Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 643.
236
prin confirmarea judiciară a planului = cross-class cram-down. Dacă „forţarea” creditorilor să
participe la procedura de reorganizare reprezintă o măsură prevăzută de lege, atunci confirmarea
judiciară a planului de reorganizare reprezintă garanţia de ordin procedural conferită de legiuitor
creditorilor disidenţi pentru a-i asigura că defavorizarea urmăreşte un scop legitim şi că măsura
defavorizării, prevăzută de lege, este proporţională cu scopul urmărit.
Verificarea de către judecătorul sindic a caracterului legitim al scopului urmărit presupune
nu doar simpla enunţare a principiului cuprins în art. 4.2 din Legea nr. 85/2014: „acordarea unei
şanse debitorilor de redresare eficientă şi efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de
prevenire a insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară”, ci verificarea in concreto că
prin accesarea procedurii de reorganizare judiciară se urmăreşte salvarea unui debitor viabil 231. În
acest scop, depăşind limitele controlului de legalitate 232, potrivit art. 139 alin. 1 teza a II-a din Legea
nr. 85/2014 „[j]udecătorul-sindic poate să ceară unui specialist să îşi exprime o opinie privind
posibilitatea de realizare a planului, înainte de confirmarea lui”. Chiar dacă atât solicitarea unei astfel
de opinii, cât şi însuşirea ei rămân opţionale pentru judecătorul sindic, verificarea viabilităţii planului
de reorganizare, fie conform propriei aprecieri a judecătorului sindic, fie prin solicitarea unei opinii
a unui specialist, rămâne o cerinţă sine qua non pentru confirmarea unui plan de reorganizare votat
favorabil dar care cunoaşte şi voturi contrare.
Subsecvent, verificarea caracterului proporţional al defavorizării cu scopul urmărit este şi
aceasta particularizată de Legea nr. 85/2014 prin testul cuprins în art. 139 alin. 2 lit. a şi c din Legea
nr. 85/2014:
„a) niciuna dintre categoriile care resping planul şi nicio creanţă care respinge planul nu
primesc mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului;
c) în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul, nicio categorie de creanţe cu rang
inferior categoriei defavorizate neacceptante, astfel cum rezultă din ierarhia prevăzută la art. 138
alin. (3), nu primeşte mai mult decât ar primi în cazul falimentului;”.
Regula de la litera (a) impune un prag minim al proporţionalităţii defavorizării: acordarea
către fiecare creanţă disidentă şi către fiecare categorie de creanţe disidente cel puţin a sumelor de
bani pe care aceasta le-ar primi în cazul falimentului. Dacă creanţa disidentă / categoria de creanţe
disidentă ar primi mai puţin decât ar primi în cazul falimentului, creditorul / creditorii titular/i s-ar
găsi în situaţia unei privări de un bun fără nicio justificare; salvarea debitorului nu ar avea niciun
sens, falimentul său fiind preferabil, deoarece creanţele ar fi îndestulate într-un grad mai ridicat în
faliment decât în reorganizarea judiciară.

Vezi nota 164, supra

231
232
În acelaşi sens, Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI.
Reorganizarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 644
237
 În ceea ce priveşte regula de la litera (c), spre deosebire de US Code Title 11, Chapter 11 233,
Legea nr. 85/2014 a atenuat regula cunoscută sub denumirea de absolute priority principle (APR),
potrivit căreia, în cazul în care o categorie de creanţe defavorizate respinge planul nicio categorie de
creanţe de rang inferior conform ierarhiei prevăzute de art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 (creanţe
garantate > creanţe salariale > creanţe bugetare > creanţele creditorilor indispensabili > celelalte
creanţe chirografare) nu primeşte nimic. Conform Legii nr. 85/2014, categoriile de creanţe de rang
inferior conform ierarhiei prevăzute de art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 categoriei disidente
defavorizate nu trebuie să primească mai mult decât în cazul falimentului.
Consecinţa acestei atenuări are un impact major asupra plăţilor în cadrul procedurii de
reorganizare; cu titlu de exemplu, dacă, conform simulării plăţilor în faliment, un creditor garantat
ar beneficia de o îndestulare a creanţei sale care beneficiază de o cauză de preferinţă de 50%, dar
creditorii titulari ai creanţelor salariale ar beneficia de o acoperire a creanţelor lor de 100%, un plan
de reorganizare care propune o reducere a creanţei garantate (prin ipoteză disidentă) la 60% şi
menţinerea îndestulării creditorilor salariali la 100% respectă condiţia tratamentului corect şi
echitabil 234.

233
Conform art. 1129 paragraful (2) (b) (B) (ii) din US Code Title 11, Chapter 11: “the holder of any claim or interest
that is junior to the claims of such class will not receive or retain under the plan on account of such junior claim or
interest any property” („titularul unei creanţe de rang inferior unei astfel de clase [defavorizată, care a respins planul,
s.m. FIM] nu primeşte nimic în contul acestei creanţe...”, traducerea mea, FIM). Dispoziţiile citate şi traduse se referă
doar la creditorii negarantaţi, însă valoarea lor de principiu este recunoscută de literatura juridică americană (e.g. Brian
P. Hanley, Preserving the Secured Creditor's Bargain in Chapter 11 Cramdown Scenarios, 8 Brook. J. Corp. Fin. &
Com. L. (2014), disponibilă la https://brooklynworks.brooklaw.edu/bjcfcl/vol8/iss2/7, accesat la 28 februarie 2021;
Charles D. Booth, The Cramdown on Secured Creditors: An Impetus Toward Settlement, disponibilă la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1532388, accesat la 28 februarie 2021). În ceea ce îi priveşte pe
creditorii titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă, legiuitorul american mai prevede în art. 1129
(b) (A) (i), (ii) şi (iii) din Chapter 11 of the United States Bankruptcy Code o condiţie suplimentară (cu trei sub-condiţii)
pentru a se putea reţine că prin planul de reorganizare li s-a asigurat un tratament corect şi echitabil: menţinerea cauzelor
de preferinţă asupra bunului obiect al garanţiei, indiferent dacă bunul rămâne în patrimoniul debitorului sau trece în
patrimoniul unui terţ, în limita creanţei prevăzute a fi plătită conform programului de plăţi; plata către creditorul garantat
a creanţei sale cel puţin în limita valorii garanţiei; în cazul valorificării obiectului garanţiei, fie instituirea unei cauze de
preferinţă identice asupra sumelor rezultate în urma valorificării, fie acordarea către creditorul garantat a unei protecţii
corespunzătoare incontestabile. Această condiţie suplimentară, cu toate cele trei sub-condiţii ale sale, se regăseşte în
Legea nr. 85/2014 în cuprinsul art. 133 alin. 5 lit. F şi G, respectiv în cuprinsul art. 139 alin. 2 lit. a din Legea nr. 85/2014.
234
Această interpretare a dispoziţiilor art. 139 alin. 2 lit. a şi c din Legea nr. 85/2014 a fost validată şi de practica
judiciară.
Cu titlu de exemplu, decizia civilă nr. 414A/1 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul
nr. 617/98/2017/a1: „...art. 139 alin. 2 din Legea nr.85/2014, care reglementează tratamentul corect şi echitabil, nu
cuprinde prevederi legale care să impună obţinerea de către un creditor a unui procent de creanţă mai mare decât un alt
creditor situat într-o categorie de creanţe inferioară, ci doar ca nicio categorie de creanţă care respinge planul să nu
primească mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului, ca nicio categorie de creanţă să nu primească mai mult decât
valoarea totală a creanţei sale, ca nicio categorie de creanţe cu rang inferior unei creanţe defavorizate neacceptante să
nu primească mai mult decât în cazul falimentului, respectiv ca planul să prevadă acelaşi tratament pentru fiecare creanţă
în cadrul unor categorii distincte, toate aceste condiţii fiind îndeplinite de planul de reorganizare în discuţie.”, disponibilă
la http://www.rolii.ro/hotarari/5ab07535e490092c120000b9, accesat la 28 februarie 2021.
În acelaşi sens, sentinţa civilă nr. 526/27 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr.
589/1285/2017, definitivă prin anularea apelului: „În ceea ce priveşte tratamentul echitabil, judecătorul sindic reţine că
niciuna dintre categoriile care au respins planul (garantate, 70% în cadrul planului faţă de 66% în cazul falimentului,
bugetare, 0% în cadrul planului, 0% în cazul falimentului) şi nicio creanţă care respinge planul nu primesc / primeşte
mai puţin decât ar fi primit în cazul falimentului; nicio categorie sau nicio creanţă aparţinând unei categorii nu primeşte
mai mult decât valoarea totală a creanţei sale; în cazul în care o categorie defavorizată respinge planul (creanţe garantate,
creanţe bugetare), nicio categorie de creanţe cu rang inferior categoriei defavorizate neacceptante, astfel cum rezultă din
238
 Concluzionând, astfel cum am arătat supra la pct. 2, confirmarea de către judecătorul sindic
a planului de reorganizare votat de adunarea creditorilor reprezintă mai mult decât o simplă
constatare judiciară a unei tranzacţii în sensul art. 2278 NCC, deoarece judecătorul sindic verifică
nu doar legalitatea planului de reorganizare şi respectarea celorlalte condiţii prevăzute de art. 136-
138 din Legea nr. 85/2014, ci şi viabilitatea planului de reorganizare.

5.11.3. Hotărârea de confirmare a planului de reorganizare. Efecte juridice

Aşa cum am antamat supra la pct. 5.10.4., procedura de confirmare a planului de reorganizare
este una necontencioasă. În conformitate cu art. 139 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, „[j]udecătorul-
sindic fixează termenul pentru confirmarea planului în cel mult 15 zile de la depunerea la tribunal
de către administratorul judiciar a procesului-verbal al adunării creditorilor prin care acesta a fost
aprobat.”. În măsura în care depunerea procesului-verbal constatator al hotărârii adunării creditorilor
de aprobare a planului de reorganizare poate fi asimilată unei cereri în justiţie, judecătorul sindic
este sesizat cu solicitarea de acordare a unei autorizări în sensul art. 527 NCPC: aceea de a se pune
în executare planul de reorganizare.
Spre deosebire de art. 1128 (b) din US Code Title 11, Chapter 11, Legea nr. 85/2014 nu
prevede posibilitatea vreunui participant la procedură de a formula obiecţiuni cu privire la solicitarea
de confirmare a planului de reorganizare. Cu toate acestea, nicio dispoziţie procedurală din cuprinsul
Legii nr. 85/2014 nu interzice participanţilor la procedură invocarea, în scris sau oral în cadrul
şedinţei de judecată în cursul căreia este pusă în discuţie solicitarea de confirmare a planului de
reorganizare, a argumentelor lor legate de (ne)viabilitatea planului de reorganizare şi/sau de
(ne)încălcarea prevederilor legale referitoare la tratamentul corect şi echitabil impus de art. 139 alin.
2 din Legea nr. 85/2014. Invocarea unor astfel de argumente nu poate fi calificată drept o chestiune
contencioasă care să conducă, însă, la respingerea solicitării de confirmare a planului de reorganizare
în sensul art. 531 NCPC; din perspectiva art. 342 din Legea nr. 85/2014, compatibilitatea
dispoziţiilor art. 527-537 NCPC cu procedura insolvenţei este limitată.
Fiind vorba despre o procedură necontencioasă, apelul împotriva hotărârii de
confirmare/infirmare a planului de reorganizare poate fi exercitat de orice participant la procedură
interesat, conform art. 534 alin. 4 NCPC, însă cu respectarea termenului special prevăzut de art. 43
alin. 2 din Legea nr. 85/2014: 7 zile de la comunicarea hotărârii prin publicare în BPI.
Aşa cum am arătat mai sus, în practica judiciară s-a reţinut în mod constant că criticile
referitoare la neîndeplinirea condiţiilor impuse de Legea nr. 85/2014 pentru confirmarea planului

ierarhia prevăzută la art. 138 alin. (3), nu primeşte mai mult decât ar primi în cazul falimentului (creanţele salariale
primesc 100%, ca şi în cazul falimentului, creanţele bugetare şi cele chirografare primesc 0%, ca şi în cazul
falimentului)”, publicată în BPI nr. 12213/19 iunie 2019.
239
pot fi invocate doar printr-o poziţie procesuală exprimată cu ocazia confirmării planului, nu şi în
cadrul unei cereri de anulare a hotărârii adunării creditorilor de votare a planului de reorganizare; a
fortiori, doar criticile arătate pot fi invocate pe calea apelului împotriva hotărârii de confirmare /
infirmare a planului de reorganizare 235.
Prin sentinţa prevăzută de art. 139 din Legea nr. 85/2014 va fi confirmat un singur plan de
reorganizare, alin. 3 şi alin. 4 al art. 139 din Legea nr. 85/2014 prevăzând expres că „[d]oar un singur
plan de reorganizare va fi confirmat”, respectiv că [c]onfirmarea unui plan de reorganizare împiedică
confirmarea oricărui alt plan.” Pentru ipoteza puţin probabilă în care adunarea creditorilor adoptă
mai mult de un plan de reorganizare, Legea nr. 85/2014 nu prevede niciun criteriu care să impună
judecătorului sindic alegerea unui anumit plan; apreciez că, în conformitate cu principiul cuprins în
art. 4 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 „maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare
a creanţelor”, judecătorul sindic este ţinut să confirme acel plan de reorganizare care propune o
îndestulare mai însemnată a creditorilor.

5.11.4. Efectele juridice ale confirmării planului de reorganizare

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 140 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, „(1) Când sentinţa
care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea debitorului este reorganizată în mod
corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi interesate sunt modificate
astfel cum este prevăzut în plan. În cazul intrării în faliment se va reveni la situaţia stabilită prin
tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva debitorului prevăzut la art. 112 alin. (1), scăzându-
se sumele achitate în timpul planului de reorganizare.”.
Din nou, legiuitorul român nu excelează prin precizia terminologiei juridice folosite; o
hotărâre judecătorească nu „intră în vigoare” niciodată, în schimb ea produce efecte juridice din
momentul în care devine executorie. Fiind o hotărâre pronunţată de judecătorul sindic, hotărârea de
confirmare a planului de reorganizare este executorie de la pronunţarea ei, conform art. 46 alin. 1
din Legea nr. 85/2014. Spre deosebire de hotărârea de infirmare a planului de reorganizare şi (în

235
În acest sens, decizia civilă nr. 1165/30 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
3176/122/2014: „În final, Curtea apreciază ca nefondat motivul invocat de către apelanta contestatoare referitor la
nelegalitatea votului, faţă de faptul că aceasta are calitatea de creditor având o creanţă defavorizată şi că a primit în
cadrul planului un tratament discriminatoriu faţă de un alt creditor din aceeaşi categorie, respectiv nerespectarea disp.
art. 139 alin. 1 lit. C şi E din Legea nr. 85/2014... Curtea constată din expunerea argumentelor de fapt şi de drept faptul
că apelanta contestatoare susţine în realitate nerespectarea unor dispoziţii legale care privesc confirmarea planului de
reorganizare şi nu nelegalitatea Hotărârii Adunării Creditorilor din data de 15.10.2015. În acest sens sunt chiar
dispoziţiile legale invocate de către apelanta contestatoare, respectiv art. 139 din Legea nr. 85/2014, a cărui denumire
marginală este „confirmarea planului”. Nu există astfel identitate între îndeplinirea condiţiilor legale pentru adoptarea
unei hotărâri a adunării creditorilor (al cărui scop este consemnarea voturilor creditorilor) şi îndeplinirea condiţiilor
pentru ca planul de reorganizare să fie confirmat. Cu alte cuvinte, motivele invocate privind existenţa unui tratament
discriminatoriu între creanţe pot fi analizate cu ocazia punerii în discuţie a confirmării planului, reţinându-se în acest
sens faptul că o astfel de cerere a şi făcut obiectul dosarului nr. XXXXXXXXXXX14 al Tribunalului G______.”,
disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/58a0607de490091036000aa0, accesat la 28 februarie 2021.

240
mod necesar) de trecere a debitorului în faliment, a cărei executare poate fi suspendată de instanţa
de apel, hotărârea de confirmare a planului de reorganizare nu figurează în lista exhaustivă cuprinsă
în art. 43 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, ergo executarea ei nu poate fi suspendată de instanţa de apel.
Concluzionând, efectele juridice ale sentinţei pronunţate de judecătorul sindic prin care este
confirmat un plan de reorganizare se produc de la momentul pronunţării sale.
Reorganizarea activităţii debitorului „în mod corespunzător” are ca efect, în ceea ce îi
priveşte pe creditori (inclusiv pe cei garantaţi) modificarea drepturilor lor în conformitate cu
prevederile planului de reorganizare: reducerea creanţelor, modificarea garanţiilor, reeşalonarea
plăţilor, după caz.
Astfel, potrivit art. 180 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, „[l]a data confirmării unui plan de
reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte
de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, pe parcursul procedurii reorganizării judiciare. În
cazul trecerii la faliment, dispoziţiile art. 140 alin. (1) devin aplicabile.” 236
Modificarea drepturilor creditorilor şi descărcarea corelativă a debitorului de obligaţii în
limita reducerii creanţelor este însă provizorie şi condiţionată de reuşita executării planului de
reorganizare; în cazul intrării debitorului în faliment, se va reveni la situaţia stabilită prin tabelul
definitiv al tuturor creanţelor împotriva debitorului prevăzut la art. 112 alin. (1) din Legea nr.
85/3014, scăzându-se sumele achitate în timpul planului de reorganizare.
Revenirea la situaţia din tabelul definitiv al creanţelor mai sus arătată nu operează, însă, decât
în ceea ce priveşte operaţiunea de reducere a întinderii creanţelor („reversarea hair-cut-ului 237”),
deci doar în ceea ce priveşte valoarea nominală a creanţelor. În ceea ce îi priveşte pe creditorii
garantaţi, eventualele măsuri de realizare a planului deja executate care se încadrează în situaţiile
prevăzute de art. 133 alin. 5 lit. E, F, G din Legea nr. 85/2014 şi care au avut ca efect lichidarea sau
înstrăinarea în alte modalităţi a bunurilor ce formau obiectul garanţiilor nu sunt „reversate” şi nici
nu pot fi „reversate”. Spre exemplu, dacă planul prevedea reducerea unei creanţe garantate la 60%
din valoarea sa înscrisă în tabelul definitiv şi modificarea cauzei de preferinţă prin acordarea unei
garanţii echivalente (dar care acoperea doar valoarea redusă la 60% a creanţei garantate),
„reversarea” prevăzută de art. 140 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 nu „reînvie” vechea
garanţie, deoarece actele juridice valabil încheiate în executarea planului de reorganizare nu sunt
afectate de revenirea la situaţia creanţelor din tabelul definitiv. În lipsa unei soluţii pentru această
problemă în cuprinsul Legii nr. 85/2014, apreciez că singura soluţie posibilă este înscrierea

236
Nu am analizat aici şi descărcarea de obligaţii a debitorului comerciant persoană fizică, deoarece acesta nu poate
beneficia de procedura de reorganizare judiciară. De asemenea, în condiţiile în care excepţiile de la regula descărcării
de obligaţii prevăzute de art. 181 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 sunt incidente doar în ceea ce îl priveşte pe debitorul
persoană fizică, am apreciat că analiza lor în acest context nu este oportună.
237
Legea nr. 85/2006 nu prevedea un astfel de efect al intrării debitorului în faliment. Pentru raţiunile adoptării acestei
soluţii legislative, Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI.
Reorganizarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 646
241
diferenţei neacoperite de garanţie mai sus arătate în favoarea creditorului titular în categoria
creanţelor chirografare corespunzătoare.
Trecând peste chestiunea terminologiei, evidenţiată supra, soluţia aleasă de legiuitor în ceea
ce priveşte creanţele a căror întindere a fost redusă prin planul de reorganizare, revenirea la situaţia
din tabelul definitiv, necesită anumite precizări din perspectiva compatibilităţii sale cu câteva dintre
cele mai „stabile” instituţii ale NCPC: autoritatea de lucru judecat şi, respectiv reformarea /
retractarea hotărârilor judecătoreşti.
Am arătat mai sus că procedura de soluţionare a cererii de confirmare a planului de
reorganizare este o procedură necontencioasă, astfel încât, în conformitate cu art. 535 NCPC,
hotărârea judecătorului sindic de confirmare a planului de reorganizare 238 nu se bucură de autoritate
de lucru judecat. Cu toate acestea, în contextul aplicării art. 535 NCPC, raportat la art. 430 NCPC,
caracteristica hotărârii de confirmare a planului de reorganizare de a nu reprezenta res judicata ar
permite, cel mult, formularea unei noi cereri cu acelaşi obiect (confirmarea unui al doilea plan de
reorganizare) fără ca titularului celei de a doua cereri să i se poată opune, cu titlu de autoritate de
lucru judecat, cele stabilite de judecătorul sindic prin hotărârea de confirmare a primului plan de
reorganizare 239. Or, hotărârea judecătorului sindic de trecere a debitorului în faliment 240, cu efectul
său de revenire a creanţelor reduse la situaţia anterioară, din tabelul definitiv, nu repune în discuţie
planul de reorganizare (eşuat). Trebuie subliniat, în acest context, că nici reducerea creanţelor prin
planul de reorganizare confirmat, nici revenirea creanţelor reduse la întinderea pe care o aveau
înainte de confirmarea planului de reorganizare nu sunt măsuri lăsate la aprecierea judecătorului
sindic, ci efecte juridice determinate pe care legea le asociază celor două hotărâri. , ci efectul pe
care Legea nr. 85/2014 îl asociază confirmării planului.
În acelaşi sens, sentinţa judecătorului sindic de trecere a debitorului în procedura falimentului
nu reprezintă o hotărâre pronunţată într-o cale de atac (de retractare) împotriva hotărârii
judecătorului sindic de confirmare a planului de reorganizare. Fiecare dintre cele două hotărâri
arătate în cuprinsul prezentului aliniat sunt supuse doar căii de atac (de reformare) a apelului, fără
ca Legea nr. 85/2014 sau NCPC să prevadă vreo cale de atac de retractare în ceea ce le priveşte.
Concluzionând, apreciez că soluţia aleasă de legiuitor, de a conferi hotărârii de trecere a
debitorului în faliment efectul juridic de inversare ex lege a efectului juridic al hotărârii de
confirmare a planului constând în descărcarea debitorului de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe
care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, nu poate fi compatibilizată cu

238
Am pornit de la ipoteza unei sentinţe de confirmare a planului de reorganizare neatacate cu apel. Situaţia rămâne
aceeaşi şi dacă sentinţa respectivă este atacată cu apel; nici decizia pronunţată în apel în procedura necontencioasă nu
se bucură de autoritate de lucru judecat.
239
Bineînţeles, Legea nr. 85/2014 nu permite formularea unei a doua / treia / etc. cereri de confirmare a unui al doilea /
treilea / etc. plan de reorganizare în cadrul aceleiaşi proceduri a insolvenţei
240
La rândul său o hotărâre pronunţată într-o procedură necontencioasă
242
instituţiile autorităţii de lucru judecat şi reformării / retractării hotărârii judecătoreşti din procesul
civil guvernat de NCPC.
În raporturile lor cu ceilalţi co-obligaţi, în conformitate cu prevederile art. 140 alin. 4 şi art.
149 din Legea nr. 85/2014, creditorii conservă acţiunile lor pentru întreaga valoare a creanţelor,
împotriva codebitorilor şi a fideiusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului.
În literatura de specialitate s-a afirmat că „(i) urmăririle împotriva garanţilor / fideiusorilor
continuă”; (ii) corelativ şi logic, nici cursul prescripţiei nu este întrerupt faţă de aceştia. 241” Sunt de
acord fără rezerve cu susţinerea (i), însă nu pot fi de acord cu afirmaţia (ii). În conformitate cu
prevederile art. 2537 pct. 2 NCC „[p]rescripţia se întrerupe: ... 2. prin ... înscrierea creanţei la masa
credală în cadrul procedurii insolvenţei.”, iar potrivit art. 2543 NCC „[î]ntreruperea prescripţiei
împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.”.
Potrivit art. 79 din Legea nr. 85/2014 „[d]eschiderea procedurii suspendă orice termene de
prescripţie a acţiunilor prevăzute la art. 75 alin. (1)”. Art. 75 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 se referă
exclusiv la acţiunile şi executările silite împotriva averii debitorului, fără a reglementa în niciun fel
acţiunile împotriva codebitorilor şi fideiusorilor. În absenţa oricărei alte dispoziţii referitoare la
prescripţia acţiunilor împotriva codebitorilor şi fideiusorilor în cuprinsul Legii nr. 85/2014,
prescripţiei acestor acţiuni le sunt aplicabile dispoziţiile NCC, conform art. 342 din Legea nr.
85/2014, perfect compatibile în această privinţă cu Legea nr. 85/2014. În consecinţă, în conformitate
cu art. 2537 alin. 2 şi art. 2543 NCC, termenul de prescripţie al dreptului creditorului de a se îndrepta
împotriva codebitorilor şi/sau fideiusorilor debitorului insolvent / în reorganizare / în faliment este
întrerupt de deschiderea procedurii insolvenţei şi un nou termen nu începe să curgă decât la
închiderea procedurii.
În fine, în conformitate cu prevederile art. 140 alin. 6 şi 7 din Legea nr. 85/2014,
„[r]emuneraţiile persoanelor angajate în temeiul art. 57 alin. (2), art. 61 şi 63, precum şi alte
cheltuieli de procedură vor fi achitate la momentul prevăzut, după caz, de lege, cu excepţia cazurilor
în care părţile interesate ar accepta, în scris, alte termene de plată. Planul trebuie să precizeze în
programul de plăţi cum va fi asigurată această plată. Plata va putea fi făcută trimestrial pe bază de
acte legale.”. Fără a insista asupra preciziei terminologice a noţiunii de „acte legale”, apreciez că
legiuitorul a avut în vedere în acest context documentarea tuturor plăţilor şi efectuarea lor pe baza
unor înscrisuri apte să probeze obligaţii civile.

5.12. Executarea planului de reorganizare

Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
241

Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 646
243
 În Ghidul legislativ privind legea insolvenţei, UNCITTRAL reţine că opţiunile legislative
pentru punerea în executare a planului de reorganizare pot fi grupate în două categorii. O primă
categorie de sisteme legislative este aceea în care procedura de insolvenţă se încheie odată cu
confirmarea planului (în special dacă debitorul îşi păstrează dreptul de administrare), caz în care
supervizarea judiciară sau administrativă a operaţiunilor de implementare nu este necesară. Cea de
a doua categorie de sisteme legislative recunoaşte necesitatea acordării unei perioade de timp
necesare implementării planului, sub supravegherea unei persoane independente sau sub
supravegherea creditorilor, totul sub control judiciar 242.
Aşa cum rezultă fără echivoc din dispoziţiile art. 141 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, legiuitorul
român a optat pentru o implementare a planului de către administratorul special, sub supravegherea
administratorului judiciar şi sub controlul de legalitate al judecătorului sindic, mai puţin în situaţia
în care dreptul de administrare a fost ridicat în condiţiile art. 85 alin. 5 din Legea nr. 85/2014, caz în
care planul este implementat de către administratorul judiciar, sub controlul judecătorului sindic.
Potrivit art. 140 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 85/2014, „[a]cţionarii, asociaţii şi membrii cu răspundere
limitată nu au dreptul de a interveni în conducerea activităţii ori în administrarea averii debitorului,
cu excepţia şi în limita cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege şi în planul de reorganizare.”,
iar „[d]ebitorul va fi obligat să îndeplinească, fără întârziere, schimbările de structură prevăzute în
plan.”
De asemenea, potrivit art. 144 din Legea nr. 85/2014, „[d]ebitorul, prin administratorul
special, sau, după caz, administratorul judiciar va trebui să prezinte trimestrial rapoarte comitetului
creditorilor asupra situaţiei financiare a averii debitorului. Ulterior aprobării de către comitetul
creditorilor, rapoartele vor fi înregistrate la grefa tribunalului, iar debitorul sau, după caz,
administratorul judiciar va notifica aceasta tuturor creditorilor, în vederea consultării rapoartelor.
Administratorul judiciar va prezenta şi situaţia cheltuielilor efectuate pentru bunul mers al activităţii,
în vederea recuperării acestora, care va fi avizată de comitetul creditorilor. În termen de 5 zile de la
aprobarea rapoartelor, comitetul creditorilor va putea convoca adunarea creditorilor pentru a
prezenta măsurile luate de debitor şi/sau de administratorul judiciar, efectele acestora, precum şi să
propună motivat alte măsuri.”.

5.13. Creanţele curente. Accesoriile acestora. Creanţele curente garantate

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014, „[c]reanţele născute
după data deschiderii procedurii, în perioada de observaţie sau în procedura reorganizării judiciare

242
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf ,
p. 231, accesat la 28 februarie 2021

244
vor fi plătite conform documentelor din care rezultă, nefiind necesară înscrierea la masa credală.”.
Potrivit art. 140 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 „ [s]umele provenite din activitatea curentă a
debitorului sau din valorificarea activelor negrevate de cauze de preferinţă vor fi prevăzute a se
distribui pro rata pentru fiecare creanţă prevăzută a se achita în timpul reorganizării, după deducerea
sumelor prevăzute ca fiind necesare plăţii creanţelor curente exigibile şi a celor necesare asigurării
capitalului de lucru, dacă este cazul. Programul de plată a creanţelor va prevedea plata acestor sume
în trimestrul consecutiv celui la care aceste sume devin disponibile.”. În fine, potrivit art. 175 alin.
1 din Legea nr. 85/2014 „[o] procedură de reorganizare prin continuarea activităţii sau de lichidare
pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în baza unui raport al administratorului judiciar care
constată îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum şi plata
creanţelor curente scadente, dată la care devin scadente şi impozitele aferente eventualelor reduceri
de creanţe în măsura în care sunt datorate.”.
Din coroborarea prevederilor legale mai sus citate rezultă fără echivoc, în primul rând, că în
procedura de reorganizare judiciară plata creanţelor curente se efectuează cu prioritate faţă de plata
creanţelor născute anterior deschiderii procedurii, cuprinse în programul de plată. În al doilea rând,
plata creanţelor curente trebuie efectuată imediat ce acestea devin exigibile, iar în al treilea rând
neplata creanţelor curente împiedică închiderea procedurii de reorganizare judiciară şi poate
conduce la eşuarea planului de reorganizare şi la trecerea debitorului în faliment.
În situaţia în care creanţele curente sunt nelichide sau sunt contestate, respectiv nu sunt plătite
conform regulii mai sus arătate, potrivit art. 75, alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2014, „[n]u sunt supuse
suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau
cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel
de acţiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observaţie şi de reorganizare, o cerere de
plată, transmisă cu confirmare de primire, ce va fi analizată de către administratorul judiciar într-un
termen de 15 zile de la data primirii, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în
mod corespunzător, fără ca aceste creanţe să fie înscrise în tabelul de creanţe. Împotriva măsurii
dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestaţie cu respectarea art. 59 alin.
(5)-(7).”, respectiv „[t]itularul unei creanţe curente, certe, lichide şi exigibile ce a fost recunoscută
de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunţe în termen de 15
zile de la data primirii cererii de plată sau recunoscută de judecătorul-sindic potrivit alin. (3), în
cazul în care cuantumul creanţei depăşeşte valoarea-prag, poate solicita pe parcursul duratei
perioadei de observaţie deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanţe nu sunt
achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau
omitere a pronunţării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanţei de judecată. Prevederile art. 143
alin. (2) şi (3) se vor aplica în mod corespunzător.”.

245
 În conformitate cu prevederile art. 143 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 85/2014: „[d]acă debitorul
nu se conformează planului sau se acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii de
insolvenţă, oricare dintre creditori sau administratorul judiciar poate solicita oricând judecătorului-
sindic să dispună intrarea în faliment a debitorului. Cererea se judecă de urgenţă şi cu precădere, în
termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia la dosarul cauzei. Cererea va fi respinsă de către
judecătorul-sindic în situaţia în care creanţa nu este datorată, este achitată sau debitorul încheie o
convenţie de plată cu acest creditor. Înregistrarea cererii prevăzute la alin. (1) nu suspendă
continuarea activităţii debitorului până când judecătorul-sindic nu hotărăşte asupra ei, prin încheiere.
Titularul unei creanţe curente, certă, lichidă şi exigibilă mai veche de 60 de zile şi un cuantum peste
valoarea-prag, poate solicita, oricând în timpul planului de reorganizare sau după îndeplinirea
obligaţiilor de plată asumate în plan, trecerea la faliment. Cererea se judecă de urgenţă şi cu
precădere, în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia la dosarul cauzei. Cererea sa va fi
respinsă de către judecătorul-sindic în situaţia în care creanţa nu este datorată, este achitată sau
debitoarea încheie o convenţie de plată cu acest creditor.”.
În acest context, se impune o menţiune: încheierea unei convenţii de plată între debitor şi
creditorul titular al creanţei curente având ca obiect eşalonarea plăţii creanţei curente este pe deplin
valabilă, deoarece interdicţia eşalonării plăţii creanţelor curente operează, aşa cum a reţinut şi ÎCCJ
în decizia HP nr. 5/2019 243 doar în ceea ce priveşte eşalonarea ca măsură dispusă prin planul de
reorganizare. Aşa cum s-a arătat şi în doctrină 244, între debitor şi creditorii titulari ai creanţelor
curente, relaţiile se desfăşoară conform principiului business as usual, ceea ce le permite încheierea
unor convenţii de eşalonare a plăţii creanţelor curente.
Cât priveşte accesoriile creanţelor curente, spre deosebire de accesoriile creanţelor garantate
înscrise în tabelul definitiv al creanţelor, art. 80 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 prevede, cu titlu de
excepţie, că „în cazul în care se confirmă un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori
penalităţile de orice fel sau cheltuielile accesorii la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii
procedurii generale se achită în conformitate cu actele din care rezultă şi cu prevederile programului
de plăţi. În cazul în care planul eşuează, acestea se datorează până la data deschiderii procedurii
falimentului.”. Rezultă, deci, că în măsura în care actele juridice care au dat naştere creanţelor
curente impun debitorului plata unor accesorii ale acestor creanţe, regimul lor juridic îl urmează pe
cel al creanţelor curente, indiferent dacă acestea beneficiază de cauze de preferinţă sau nu, conform
principiului accesorium sequitur principale, curgerea lor fiind limitată în timp doar de trecerea
debitorului în faliment, argument validat şi de practica judiciară majoritară 245.

243
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 237 din 27 martie 2019.
244
Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 647
245
În sensul practicii judiciare majoritare, decizia civilă nr. 404/20 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău
în dosarul nr. 993/103/2014/a23*: „dispoziţiile art. 41 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabilesc regula generală conform
căreia nu se calculează accesorii la creanţele născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei... În ce priveşte
246
 Cât priveşte cauzele de preferinţă constituite în perioada de reorganizare, art. 149 din Legea
nr. 85/2014 prevede că „[g]aranţiile reale ... constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin
planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora
potrivit planului de reorganizare”. Astfel cum rezultă din norma redată în cuprinsul acestui aliniat,
constituirea de cauze de preferinţă pe durata procedurii de reorganizare trebuie să aibă ca finalitate
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare.
În măsura în care constituirea unei cauze de preferinţă a fost prevăzută în plan, ca măsură de
reorganizare a debitorului, punerea ei în executare nu necesită nicio aprobare sau confirmare
suplimentară.

dispoziţiile alineatului 3 al art. 41 din acelaşi act normativ, acestea nu reprezintă o excepţie de la regula instituită de
alineatul 1, reglementând situaţia accesoriilor la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale, în
situaţia în care se confirmă un plan de reorganizare, acestea achitându-se în conformitate cu actele din care rezultă şi cu
prevederile programului de plăţi, indiferent de existenţa sau nu a unei granaţii în favoarea creditorului, legiuitorul
nefăcând nici un fel de distincţie în acest sens ... Reţine aşadar instanţa că pentru accesoriile cuprinse în programul de
plăţi se aplică regulile de drept comun în materie de accesorii în procedura insolvenţei...”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5df2fbc0e49009741600002d, accesat la 28 februarie 2021.
În sensul contrar, al practicii judiciare minoritare, decizia civilă nr. 171/17 februarie 2020 pronunţată de Curtea
de Apel Timişoara în dosarul nr. 2560/115/2018: „Accesoriile contestate în cauză vizează un debit născut după data
deschiderii procedurii generale a insolvenţei... Curtea constată că în acord cu dispoziţiile art. 41 alin. 1-4 din Legea nr.
85/2006, „ (1) Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea
fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii. (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), creanţele
garantate se înscriu în tabelul definitiv până la valoarea garanţiei stabilită prin evaluare, dispusă de administratorul
j_______ sau de lichidator. În cazul în care valorificarea activelor asupra cărora poartă garanţia se va face la un preţ mai
mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau definitiv consolidat, diferenţa favorabilă va reveni tot creditorului
garantat, chiar dacă o parte din creanţa sa fusese înscrisă drept creanţă chirografară, până la acoperirea creanţei principale
şi a accesoriilor ce se vor calcula. (3) În cazul în care se confirmă un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori
penalităţile de orice fel sau cheltuielile accesorii la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se
achită în conformitate cu actele din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. În cazul în care planul eşuează,
prevederile alin. (1) şi (2) se aplică corespunzător pentru calculul accesoriilor cuprinse în programul de plăţi, la data
intrării în faliment. (4) Nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu
va putea fi adăugată creanţelor născute ulterior datei deschiderii atât a procedurii simplificate, cât şi a celei generale, în
cazul în care nici un plan de reorganizare nu este confirmat. ” Din analiza prevederilor art. 41 din Legea 85/2006, anterior
enuntate, rezulta ca acestea cuprind consecinţa deschiderii procedurii insolvenţei, respectiv interdicţia calculării
accesoriilor - indiferent de natura sau izvorul acestora - ulterior acestei date. Alineatele 2 şi 3 ale articolului menţionat
stabilesc expres excepţiile de la regula enunţată şi care vizează, dupa cum am mentionat anterior, creanţele garantate
ale căror întindere nu poate depăşi valoarea bunului supus garanţiei şi creanţele reprezentând accesorii născute ulterior
deschiderii procedurii pentru care planul de reorganizare confirmat stipulează expres această posibilitate în programul
de plăţi. Alineatul 3 teza 2 al articolului 41 din Legea nr. 85/2006 stipulează, de asemenea, expres că în cazul în care
planul eşuează, prevederile aplicabile sunt cele inserate în alineatele 1 şi 2 din articolul menţionat. Aşadar, rezultă că
pentru a se putea calcula dobânzi, majorări sau penalităţi de orice fel, ulterior momentului deschiderii procedurii
împotriva societăţii debitoare, este necesară confirmarea unui plan de reorganizare, iar în programul de plăţi prevăzut în
acest plan, trebuie să fie cuprinse accesoriile aferente creanţelor născute ulterior deschiderii procedurii... Analizând
punctul 7.2 din planul de reorganizare aprobat de judecătorul sindic, Curtea constată că în Planul de reorganizare şi
programul de plăţi nu s-a prevăzut calculul şi alocarea accesoriilor şi, mai mult decât atât, acest plan a eşuat - judecătorul
sindic dispunând prin sentinţă intrarea reclamantei în faliment - ceea ce face aplicabile speţei prevederile art. 41 alin. 1
şi 2 din Legea nr. 85/2006. Văzând prevederile art. 41 alin 3 din Legea nr. 85/2006, incidente în speţa de faţă, Curtea
constată că dobânzile, majorările ori penalităţile de orice fel sau cheltuielile accesorii la obligaţiile născute ulterior datei
deschiderii procedurii generale se achită în conformitate cu actele din care rezultă, însă numai în măsura în care in cadrul
programului de plăţi există prevederi în acest sens. Mai mult, in ipoteza în care planul eşuează, cum este, de altfel cazul
de faţă, prevederile alin. (1) şi (2) al art. 41 din acelaşi act normativ se aplică corespunzător pentru calculul accesoriilor
cuprinse în programul de plăţi, la data intrării în faliment, iar cum creanţa creditorului contestator nu este garantată,
calculul accesoriilor este inadmisibil, astfel cum este prevăzut de alin. 1 al menţionatului text.”, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5e61ba08e490099c16000035, accesat la 28 februarie 2021.
247
 Dimpotrivă, dacă constituirea unei cauze de preferinţă este iniţiată în derularea activităţii
debitorului în perioada de reorganizare, apreciez că sunt incidente prevederile art. 150 alin. 2 din
Legea nr. 85/2014, care trimit la prevederile art. 87 alin. 1 şi alin. 2 din Legea nr. 85/2014.
Constituirea unor cauze de preferinţă în perioada de reorganizare reprezintă o operaţiune care excede
desfăşurării activităţii debitorului conform principiului business as usual, astfel încât va putea fi
efectuată doar cu respectarea cerinţelor impuse de art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014: va fi
autorizată „în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar; acesta va convoca
o şedinţă a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului
special, în termen de maximum 5 zile de la data primirii acesteia.” Dacă constituirea cauzei de
preferinţă „este recomandată de către administratorul judiciar, iar propunerea este aprobată de către
comitetul creditorilor, aceasta va fi îndeplinită obligatoriu de administratorul special. În cazul în care
activitatea este condusă de către administratorul judiciar, operaţiunea va fi efectuată de către acesta
cu aprobarea comitetului creditorilor, fără a fi necesară cererea administratorului special.”.
Valorificarea acestor cauze de preferinţă nu poate avea loc însă printr-o eventuală executare
silită a bunurilor grevate ale debitorului pe durata procedurii de reorganizare; aşa cum rezultă din
dispoziţiile art. 143 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, mai sus citate, singura posibilitate pe care o are
un creditor curent de a-şi realiza creanţa împotriva averii debitorului este aceea de a formula cerere
de plată, iar în cazul neplăţii, de a formula o cerere de trecere a debitorului în faliment, unde, în
cadrul lichidării, creanţa sa va fi plătită în conformitate cu prevederile art. 159 din Legea nr. 85/2014.

5.14. Actele şi operaţiunile efectuate de debitor în perioada de reorganizare

Prin analogie cu perioada de observaţie, art. 150 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 prevede că
actele efectuate de debitor în perioada de reorganizare „exceptându-le pe cele făcute cu respectarea
dispoziţiilor art. 87 alin. (1) şi (2) şi pe cele permise de planul de reorganizare, sunt prezumate ca
fiind în frauda creditorilor şi vor fi anulate, cu excepţia cazului în care cocontractantul dovedeşte
buna sa credinţă la momentul încheierii actului.”.
Dând expresie principiului „nemo liberalis, nisi liberatus 246”, art. 150 alin. 2 din Legea nr.
85/2014 prevede că „[a]ctele cu titlu gratuit, efectuate între data confirmării planului de reorganizare
şi intrarea în faliment, sunt nule.”.
În fine, în contextul eşuării planului de reorganizare, în conformitate cu prevederile art. 150
alin. 1 şi alin. 4 „[c]reditorii nu sunt obligaţi să restituie sumele încasate în cursul reorganizării”,
respectiv „creanţele băneşti asupra averii debitorului se consideră scadente la data deschiderii

246
În acelaşi sens Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI.
Reorganizarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 650

248
procedurii de faliment. Această prevedere nu este aplicabilă în privinţa contractelor financiare
calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a
unui acord de compensare bilaterală.”.

5.15. Durata planului de reorganizare. Modificarea planului de reorganizare

Potrivit art. 133 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, [e]xecutarea planului de reorganizare nu va
putea depăşi 3 ani, calculaţi de la data confirmării planului.”. Cu toate acestea, aşa cum prevede art.
139 alin. 5 din Legea nr. 85/2014 „[m]odificarea planului de reorganizare, inclusiv prelungirea
acestuia se poate face oricând pe parcursul procedurii de reorganizare, fără a se putea depăşi o durată
totală maximă a derulării planului de 4 ani de la confirmarea iniţială. Modificarea poate fi propusă
de către oricare dintre cei care au vocaţia de a propune un plan, indiferent dacă au propus sau nu
planul. Votarea modificării de către adunarea creditorilor se va face cu creanţele rămase în sold, la
data votului, în aceleaşi condiţii ca şi la votarea planului de reorganizare. Modificarea planului va
trebui să fie confirmată de judecătorul-sindic.”.
În contextul pandemiei actuale, în art. 51 şi art. 52 din Legea nr. 55/2020 s-a prevăzut că „în
cazul debitorului aflat în reorganizare judiciară la data intrării în vigoare a ... legi[i], durata executării
planului de reorganizare judiciară se prelungeşte cu două luni.”, respectiv că „[d]ebitorul aflat în
reorganizare judiciară, care şi-a întrerupt activitatea total ca efect al măsurilor adoptate de autorităţile
publice competente potrivit legii, pentru prevenirea răspândirii pandemiei de COVID-19, poate
solicita judecătorului sindic, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi,
suspendarea executării planului pentru un termen care nu poate depăşi două luni.”... [î]n cazul
debitorului aflat în reorganizare judiciară la data intrării în vigoare a ... legi[i], care şi-a întrerupt
activitatea total sau parţial ca efect al măsurilor adoptate de autorităţile publice competente potrivit
legii, pentru prevenirea răspândirii pandemiei de COVID-19, perioada de executare a planului de
reorganizare se poate prelungi fără a depăşi o durată totală a derulării sale de 5 ani, şi se poate
modifica, în mod corespunzător, dacă este cazul, în condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (5) din Legea
nr. 85/2014...”. „Pentru debitorul care şi-a întrerupt activitatea total sau parţial ca efect al măsurilor
adoptate de autorităţile publice competente potrivit legii, pentru prevenirea răspândirii pandemiei de
COVID-19, pe durata stării de urgenţă şi/sau de alertă, durata iniţială de executare a planului de
reorganizare, prevăzută de art. 133 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 ... poate fi de 4 ani, cu posibilitatea
prelungirii, fără a depăşi o durată totală a derulării planului de 5 ani, şi a modificării, în mod
corespunzător, dacă este cazul, în condiţiile art. 139 alin. (5) din Legea nr. 85/2014...”.
Dat fiind faptul că procedura de modificare a planului de reorganizare urmează procedura de
votare şi de confirmare a planului iniţial, toate cele expuse supra la pct. 4 şi 5 sunt aplicabile şi
acestei proceduri, motiv pentru care nu le voi relua, brevitatis causa.
249
 Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară, modificarea planului este posibilă doar dacă planul
iniţial a fost confirmat; infirmarea unui plan de reorganizare atrage, concomitent, deschiderea
procedurii falimentului, făcând imposibilă modificarea planului iniţial infirmat 247.

5.16. Închiderea procedurii de reorganizare

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 175 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, mai sus citate,
procedura de reorganizare se închide „prin sentinţă, în baza unui raport al administratorului judiciar
care constată îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată asumate prin planul confirmat, precum şi plata
creanţelor curente scadente”. Deşi nu este o „măsură” a administratorului judiciar în sensul art. 59
alin. 5 din Legea nr. 85/2014, în doctrină 248 s-a afirmat că propunerea de închidere a procedurii
bazată pe această constatare a administratorului judiciar poate fi contestată în conformitate cu
procedura reglementată de art. 59 alin. 5-7 din Legea nr. 85/2014. În absenţa în cuprinsul
dispoziţiilor art. 175 din Legea nr. 85/2014 a unei prevederi similare celei de la art. 167 alin. 1 teza
finală, mă raliez acestei opinii; ad absurdum, dacă creditorilor nu li s-ar recunoaşte dreptul de a
contesta propunerea de închidere a procedurii, singura alternativă pe care ar avea-o la dispoziţie ar
fi formularea unei cereri de deschidere a procedurii falimentului, ceea ce contravine principiului
cuprins în prevederile art. 4 pct. 2 din Legea nr. 85/2014: „acordarea unei şanse debitorilor de
redresare eficientă şi efectivă a afacerii, ... prin procedura de reorganizare judiciară”. Utilitatea unei
astfel de contestaţii este pe deplin justificată în situaţia în care un creditor este, la momentul
formulării propunerii de închidere a procedurii de reorganizare titularul unei creanţe curente
neachitate cu o întindere inferioară valorii prag necesare pentru a solicita deschiderea procedurii
falimentului 249.
Astfel cum am antamat această chestiune supra la pct. 5.11.4, prin închiderea procedurii de
reorganizare, descărcarea provizorie a debitorului de obligaţii în conformitate cu prevederile art. 140
alin. 1 din Legea nr. 85/2014 devine definitivă, iar debitorul se bucură de reinserţia în circuitul
comercial eliberat de datorii.

247
În acest sens, decizia civilă nr. 153/1 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 580/95/2015/a3:
„Este irelevant faptul că noul plan sau planul infirmat, modificat ulterior, a fost votat de toate categoriile de creanţe,
respectiv de majoritatea creditorilor, atâta timp cât, prin hotărârea judecătorească, se dispusese trecerea de la etapa în
care se putea propune un plan , la etapa falimentului... În cauză nu a existat nici plan acceptat, nici confirmat, astfel încât
hotărârea judecătorului sindic a fost legală. Faptul că, după infirmarea planului, au fost întocmite alte variante, până ce
toţi creditori au votat în favoarea planului , este irelevant, cât timp se depăşise etapa propunerii planului, aşa cum s-a
expus pe larg anterior. Situaţia aceasta nu poate fi apreciată nici ca o excepţie de la regulă , nici ca o situaţie
nereglementată de Legea nr. 85/2014 . Propunerea altor planuri de reorganizare sau modificarea planului iniţial, după
infirmarea acestuia de către instanţă, este o situaţie de nelegalitate, prin care se încalcă dispoziţiile Legii 85/2014 şi
etapele expres prevăzute de aceasta dar şi dispoziţiile art. 430 C . p.c, în încercarea de eludare a dispoziţiilor art. 145 din
Legea 85/2014.”, publicată în BPI nr. 5531/20 martie 2017.
248
Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 652.
249
Simona-Maria Miloş, Ştefan Dumitru, Andreea Deli-Diaconescu, Otilia Doina Milu, XI. Reorganizarea, în coord.
Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 652
250
 Din punct de vedere fiscal, descărcarea debitorului de obligaţii în conformitate cu prevederile
art. 140 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 reprezintă un venit impozabil în sensul art. 19 alin. 1 din Codul
fiscal, respectiv al art. 2 alin. 2 lit. a din OMFP nr. 1802/2014. De lege lata, exigibilitatea obligaţiei
fiscale respective se determină prin raportare la momentul confirmării planului de reorganizare, fapt
care, pentru debitorul în reorganizare, are consecinţa naşterii unei creanţe fiscale curente cu o valoare
deseori semnificativă, a cărei neplată la scadenţă îi va atrage, inevitabil, falimentul. Este de prisos
să adaug că, în situaţia ajungerii debitorului în faliment, obligaţiile de care debitorul a fost descărcat
„renasc” în patrimoniul acestuia, eliminând venitul supus impozitării realizat de debitor la momentul
confirmării planului de reorganizare
Pentru a se evita acest efect al descărcării provizorii de obligaţii, care contravine raţiunii
înseşi a reorganizării, de lege ferenda s-ar impune stabilirea exigibilităţii obligaţiei fiscale derivate
din descărcarea debitorului de obligaţii la momentul rămânerii sale definitive, respectiv la momentul
închiderii (cu succes) a procedurii reorganizării 250.

250
Pentru o analiză detaliată a acestei probleme, Radu Bufan, Nicoleta Farcane, Consecinţele fiscale nebănuite ale
reducerii unor creanţe prin planul de reorganizare, Phoenix, revista de insolvenţă, nr. 59 (ianuarie-martie 2017),
disponibilă la https://www.unpir.ro/documents/phoenix/pdf/revista59.pdf, accesat la 29 ianuarie 2022
251
 CAPITOLUL VI - CREANŢELE CARE BENEFICIAZĂ DE CAUZE DE PREFERINŢĂ
ÎN PERIOADA FALIMENTULUI

6.1. Falimentul şi lichidarea

Sensul noţiunii de „faliment” a cunoscut o evoluţie semnificativă în dreptul român în ultimii

150 de ani 251. Dacă sub imperiul Codului comercial din 1887 comerciantul care înceta plăţile pentru
datoriile sale comerciale era, conform art. 695, în stare de faliment, scopul Legii nr. 64/1995 (în
forma în vigoare la 19 iulie 2006, înainte de abrogarea ei), a fost, conform art. 2, instituirea unei
proceduri pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, fie prin reorganizarea activităţii
acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment.
Natura procedurală a falimentului a fost reafirmată şi în cuprinsul art. 3 pct. 23 din Legea nr.
85/2006, care prevede că falimentul este „procedura de insolvenţă concursuală, colectivă şi egalitară
care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind
urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.”, iar în prezent art. 5 pct. 45
din Legea nr. 85/2014 reia verbatim prevederile anterior citate ale art. 3 pct. 23 din Legea nr.
85/2006.
Regulamentul (UE) 2015/848 se referă doar în considerentul 7 la „falimente” (eng.
„bankruptcies”, fr. „faillites), fără a defini însă această noţiune. În schimb, actul normativ european
foloseşte termenul de „lichidare” în art. 1, statuând că regulamentul „se aplică procedurilor colective
publice ... care se întemeiază pe legislaţia privind insolvenţa şi în cadrul cărora, în scopul ...
lichidării:...”. Mai departe, art. 2 pct. 5 (iv) din Regulamentul (UE) 2015/848, defineşte practicianul
în insolvenţă este persoana sau organismul „a cărui funcţie, inclusiv provizorie, este de a: ... lichida
activele” indisponibilizate ale debitorului.
Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei 252, în glosarul din cadrul capitolului
introductiv, la pct. 2, lit. w, defineşte lichidarea drept „demersul de a vinde şi de a dispune de active
în vederea distribuirii rezultatului către creditori în conformitate cu dreptul insolvenţei 253”. În acelaşi
context, Ghidul legislativ UNCITRAL defineşte demersul de a „dispune” la care se referă lichidarea

251
Un istoric succint al noţiunii de faliment se regăseşte în Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi
lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 671-672
252
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf
253
„(w) “Liquidation”: proceedings to sell and dispose of assets for distribution to creditors in accordance with the
insolvency law” (t.m. F.-I.M.), textul este disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 5, accesat la 7 iulie 2021
252
drept „orice mijloc prin care se transferă sau se renunţă la un activ sau la un drept asupra unui activ,
în tot sau în parte 254”.
Acelaşi ghid 255 remarcă similarităţile pronunţate între legislaţiile naţionale în ceea ce
priveşte parcursul procedurii de lichidare: faptul că este o procedură reglementată de lege şi faptul
că o autoritate publică (de regulă o instanţă de judecată prin intermediul unei persoane desemnate în
acst scop) preia controlul bunurilor din averea debitorului, în vederea finalizării activităţii
comerciale a acestuia şi a transformării activelor nelichide în lichidităţi, în vederea distribuirii
sumelor de bani astfel obţinute proporţional către creditori, respectiv faptul că în urma parcurgerii
acestei proceduri debitorul, dacă este o persoană juridică, dispare ca entitate legală, iar dacă este o
persoană fizică, este descărcat de datoriile rămase neachitate.
În legislaţia americană, care a inspirat cel mai pronunţat Legea nr. 85/2014, art. 704 (1) (a)
din Chapter 7 al US Code, Title 11 prevede că „administratorul (the trustee) va recupera şi va lichida
toate bunurile aflate în proprietatea debitorului, cu celeritatea maximă compatibilă de respectarea
intereselor participanţilor la procedură interesaţi. 256”
Prin urmare, se poate concluziona că dacă lichidarea este acea sumă de măsuri prin care
bunurile din averea debitorului sunt transformate în bani, falimentul este procedura care
reglementează etapele în care debitorul insolvent este supus măsurilor de lichidare şi, respectiv,
rezultatul lichidării este distribuit creditorilor, cu respectarea ordinii de prioritate impuse de lege; la
finalul procedurii debitorul persoană juridică este radiat din registrul în care este înscris, cu
consecinţa dispariţiei sale ca subiect de drept, respectiv debitorul persoană fizică este descărcat de
obligaţiile pe care le avea înainte de intrarea în faliment, sub rezerva de a nu fi găsit vinovat de
bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii, el va fi descărcat
de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii (art. 181 alin. 1 din
Legea nr. 85/2014).
Noţiunea de „lichidare” nu este, însă, specifică doar falimentului. Cu titlu de exemplu, art.
227 din Legea nr. 31/1990 reglementează cazurile de dizolvare a societăţii (comerciale 257), care sunt
urmate de lichidarea acesteia.

254
„(n) “Disposal”: every means of transferring or parting with an asset or an interest in an asset, whether in whole or
in part” (t.m. F.-I.M.), textul este disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 5, accesat la 7 iulie 2021
255
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p.
31
256
„(a)The trustee shall:
(1)collect and reduce to money the property of the estate for which such trustee serves, and close such estate as
expeditiously as is compatible with the best interests of parties in interest;” (t.m. F.-I.M.), disponibil la
https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/704 , accesat la 7 iulie 2021
257
Chiar dacă NCC a operat o veritabilă damnatio memoriae a termenului „comercial”, brevitatis causa nu voi utiliza
sintagma „societate reglementată de Legea nr. 31/1990” ci termenul „societate” cu indicarea între paranteze a naturii
comerciale a acesteia, pentru a o deosebi de celelalte tipuri de societăţi, aşa cum am arătat în partea introductivă a
lucrării.
253
 Din punct de vedere economic, aşa cum reţin şi autorii Ghidului legislativ UNCITRAL
privind legea insolvenţei 258, falimentul are drept scop „curăţarea” mediului economic de afacerile
necompetitive, insolvenţa fiind, astfel, un test al viabilităţii acestora.
Pentru creditori, în general, atât garantaţi cât şi negarantaţi, insolvenţa reprezintă o
modalitate legală de coordonare 259 în vederea obţinerii unui rezultat superior valoric celui care ar fi
generat de o serie de executări silite individuale. Această perspectivă nu este, însă, completă260.
Insolvenţa reprezintă, în egală măsură, o nouă ordine de drept, care prioritizează creanţele, prin
efectul legii, în detrimentul ordinii de drept contractuale. Acest din urmă aspect dobândeşte
vizibilitate maximă în faliment, când activele debitorului sunt, de regulă, insuficiente pentru a
acoperi toate creanţele împotriva averii sale. Prioritizarea creanţelor în faliment exprimă opinia
legiuitorului în ceea ce priveşte importanţa acoperirii acestora. Dacă în procedura de reorganizare
judiciară principiul priorităţii absolute (APR) este puternic atenuat 261, acest principiu este, însă, pe
deplin aplicabil în procedura de faliment; astfel cum prevede în mod expres art. 163 din Legea nr.
85/2014 titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după deplina
îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute la art.
161 din Legea nr. 85/2014.
În acest sens, autorii Ghidului legislativ UNCITRAL privind legea insolvenţei au arătat că
dispoziţiile legale în materia falimentului se bucură de „puterea de a disciplina, care este un element
esenţial al unei relaţii sustenabile între creditori şi debitor. Demersurile de lichidare care se bucură
de un caracter ordonat şi efectiv rezolvă problemele între creditori prin desfăşurarea unei proceduri
colective care urmăreşte să evite acele acţiuni individuale care ar putea fi privite de fiecare ditnre
creditori ca fiind optimă pentru sine însuşi şi care ar conduce la îndestularea mai redusă a tuturor
creditorilor. O procedură colectivă urmăreşte să asigure creditorilor un tratament echitabil, tratând
la fel creditorii aflaţi în situaţii similare şi maximizând averea debitorului în beneficiul tuturor
creditorilor. Acest scop se atinge prin impunerea unei suspendări a acţiunilor individuale ale
creditorilor împotriva averii debitorului şi prin desemnarea unei persoane independente a cărei
sarcină principală este aceea de a maximiza valoarea activelor debitorului în vederea distriburii către
creditori.

258
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p.
31
259
Alan Schwartz, A Contract Theory Approach to Business Bankruptcy, Yale Law Journal, Vol. 107, 1998, disponibil
la https://digitalcommons.law.yale.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2075&context=fss_papers, accesat la 3 iunie 2021.
Autorul propune o soluţie contractuală de coordonare a creditorilor pentru situaţia insolvenţei debitorului, soluţie care
ar evita procedura judiciară „statală” a insolvenţei.
260
Pentru o critică a teoriei lui Alan Schwartz, care adaugă necesităţii coordonării creditorilor, ca element sine qua non,
necesitatea adoptării unor politici de redistribuire a activului debitorului, fie prin instrumente legislative, fie de altă
natură (e.g. contractuale), Lynn M. LoPucki, A Reply to Alan Schwartz's 'a Contract Theory Approach to Business
Bankruptcy', Yale Law Journal, Vol. 109, No. 2, 1999, disponibil la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=168008, accesat la 3 iunie 2021.
261
Vezi supra 5.11.2
254
 Un mecanism ordonat şi predictibil de acoperire colectivă a creanţelor poate, de asemenea,
asigura creditorilor un grad mai ridicat de predictibilitate la momentul luării deciziilor lor de a credita
afacerea debitorului şi, în general, poate profita tuturor participanţilor la circuitul economic prin
facilitarea creditului şi dezvoltarea pieţelor financiare... procedurile de insolvenţă eficiente dau
siguranţă creditorilor că, atunci când procedurile de recuperare a creanţelor eşuează, vor avea la
dispoziţie un demers definitiv care poate fi folosit împotriva unui debitor recalcitrant în a plăti un
anumit creditor. 262”.

6.2. Caracteristicile juridice ale falimentului

În doctrină s-a arătat că falimentul are următoarele caractere juridice: „colectiv şi concursual
(falimentul urmăreşte satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor), egalitar (procedura vizează
satisfacerea tuturor creditorilor în acelaşi timp şi proporţional cu mărimea creanţelor deţinute în
aceeaşi categorie), general (se referă la urmărirea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul debitorului
falit, atât cele existente la data declarării falimentului, cât şi cele ieşite în mod fraudulos şi readuse
în patrimoniu), profesional (întrucât se aplică numai profesioniştilor), judiciar (deoarece întreaga
procedură se desfăşoară sub controlul direct şi imediat al tribunalului prin judecătorul-sindic),
executoriu (scopul urmărit este satisfacerea creditorilor prin intermediul forţei coercitive a
statului) 263”. În acelaşi sens, falimentul este o procedură unitară, în cadrul căreia se aplică aceleaşi
reguli procedurale, pentru toţi creditorii, indiferent dacă este vorba despre procedura generală sau
cea simplificată. Fără îndoială, caracteristicile anterior enunţate se regăsesc în procedura
falimentului, aşa cum este ea reglementată în Legea nr. 85/2014; se pune însă problema: sunt toate
aceste caracteristici de esenţa acestei proceduri sau, dimpotrivă, unele dintre acestea ţin doar de
natura procedurii falimentului, aşa cum a fost aceasta reglementată de legiuitorul român ? Întrebarea
prezintă relevanţă, aşa cum voi arăta în continuare, mai ales în ceea ce îi priveşte pe creditorii
garantaţi.

262
“Orderly and effective liquidation proceedings address the inter-creditor problem by setting in motion a collective
proceeding that seeks to avoid those actions which, while viewed by individual creditors as being in their own best self
interest, essentially lead to the loss of value for all creditors. A collective proceeding is designed to provide equitable
treatment to creditors, by treating similarly situated creditors in the same way, and to maximize the value of the debtor’s
assets for the benefit of all creditors. This is normally achieved by the imposition of a stay on the ability of creditors to
enforce their individual rights against the debtor and the appointment of an independent person whose primary duty is
to maximize the value of the debtor’s assets for distribution to creditors. An orderly and relatively predictable mechanism
for the enforcement of the collective rights of creditors can also provide creditors with an element of predictability at
the time they make their lending decisions and can more generally promote the interest of all participants in the economy
by facilitating the provision of credit and the development of financial markets... effective insolvency proceedings will
ensure that where debt enforcement mechanisms fail, creditors will have an avenue of final recourse that can operate as
an effective incentive to a recalcitrant debtor to pay a particular creditor.” (t.m. F.-I.M.), textul este disponibil la
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 31, accesat la 7
iulie 2021
263
Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 673-674
255
 Pentru creditorii titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă, deschiderea
procedurii falimentului marchează momentul de la care menţinerea suspendării executărilor silite
individuale nu mai poate fi justificată în temeiul art. 78 alin. 1 lit. A.a din Legea nr. 85/2014; niciun
participant la procedură nu se mai poate prevala de caracterul necesar al bunului grevat pentru reuşita
vreunui plan de reorganizare. Dacă obiectul garanţiei nu face parte dintr-un subansamblu funcţional
a cărui valoare să scadă prin desprinderea şi vânzarea lui separată (art. 78 alin. 1 lit. A.b din Legea
nr. 85/2014), creditorul titular al creanţei care beneficiază de cauza de preferinţă nu mai are niciun
motiv să participe alături de ceilalţi creditori la procedura colectivă şi concursuală. A fortiori,
creditorul garantat nu are niciun interes nici să suporte cheltuielile de procedură care se vor acumula
în perioada de faliment.
Pornind de la aceste considerente, legislaţiile insolvenţei din Marea Britanie şi din Cipru
recunosc dreptul creditorului garantat titular al unei garanţii reale asupra unui bun individual
determinat (fixed charge) / asupra unor bunuri individual determinate (fixed charge) / asupra unei
universalităţi de bunuri „cristalizate” (floating charge crystallized into a fixed charge) dreptul de a
numi un receiver pentru a valorifica bunul / bunurile grevate şi a distribui sumele de bani astfel
rezultate, în afara oricărei proceduri colective de lichidare. În mod similar, în legislaţia olandeză,
după expirarea perioadei de suspendare de drept, creditorii garantaţi pot trece la executarea silită
indirectă a bunurilor grevate din averea debitorului.
Pornind de la aceste elemente de drept comparat, se poate afirma că caracterul colectiv şi
concursual al procedurii falimentului în dimensiunea participării obligatorii a creditorilor garantaţi
la această procedură reprezintă o opţiune a legiuitorului român care ţine de natura procedurii
falimentului, dar nu este de esenţa acestei proceduri.
Cât priveşte caracterul egalitar al procedurii falimentului, în ceea ce îi priveşte pe creditorii
negarantaţi, art. 162 din Legea nr. 85/2014 prevede neechivoc că „sumele de distribuit între creditori
în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin
tabelul definitiv consolidat.”. În ceea ce îi priveşte pe creditorii garantaţi, art. 159 alin. 3 din Legea
nr. 85/2014 prevede că „un creditor beneficiar al unei cauze de preferinţă este îndreptăţit să participe
la orice distribuire de sumă făcută înaintea vânzării bunului grevat de o cauză de preferinţă în
favoarea sa. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi
îndreptăţit să le primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului grevat de o cauză de
preferinţă, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult
decât ar fi primit dacă bunul grevat de o cauză de preferinţă în favoarea sa ar fi fost vândut anterior
distribuirii 264” Deşi în practică creditorii garantaţi sunt înscrişi în tabelul definitiv consolidat într-o
singură categorie, în realitate rangul de prioritate al fiecăruia dintre creditorii garantaţi trebuie

264
Modalitatea în care art. 159 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 este aplicat în practica judiciară va fi analizat în detaliu
infra la pct. 6.10.4.
256
analizat prin raportare la fiecare bun grevat: creditorii având cauze de preferinţă asupra bunului A
sunt chirografari în relaţia lor cu creditorii având cauze de preferinţă asupra bunului B şi viceversa.
Concluzionând, caracterul egalitar al procedurii falimentului este de esenţa acestei proceduri.
Referitor la caracterele: general, judiciar şi executoriu, aşa cum am arătat mai sus, anumite
legi ale insolvenţei de common law 265 şi legea olandeză a insolvenţei permit scoaterea bunurilor
grevate de cauzele de preferinţă din procedura falimentului şi valorificarea lor în cadrul unei
proceduri extrajudiciare, consensuale, fapt care le conferă atributul de caracteristici de natura şi nu
de esenţa procedurii falimentului.

6.3. Falimentul în procedura generală şi în procedura simplificată.

În conformitate cu prevederile art. 145 din Legea nr. 85/2014, „(1) Judecătorul-sindic va
decide, prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 71, intrarea în faliment în
următoarele cazuri:
A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare;
c) niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de
reorganizare, potrivit dispoziţiilor art. 132, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost
acceptat şi confirmat;
B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare
ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate
prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce
pierderi averii sale;
D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea
debitorului în faliment, potrivit art. 92 alin. (5) sau art. 97 alin. (5);
E. în cazurile prevăzute la art. 75 alin. (4) [la solicitarea titularului unei creanţe curente, certe,
lichide şi exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta
a omis să se pronunţe în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată sau recunoscută de
judecătorul-sindic potrivit alin. (3), în perioada de observaţie, în cazul în care cuantumul creanţei
depăşeşte valoarea-prag, dacă această creanţă nu este achitată în termen de 60 de zile de la data luării
măsurii administratorului judiciar de admitere sau omitere a pronunţării asupra cererii de plată ori a
hotărârii instanţei de judecată] şi art. 143 alin. (3) [la solicitarea titularului unei creanţe curente,
certe, lichide şi exigibile mai veche de 60 de zile şi un cuantum peste valoarea-prag, oricând în

Pentru o opinie diferită Rizwaan Jameel Mokal, What Liquidation Does For Secured Creditors, And What It Does
265

For You, disponibilă la http://ssrn.com/abstract=1029461, accesat la 7 iulie 2021.

257
timpul planului de reorganizare sau după îndeplinirea obligaţiilor de plată asumate în plan, cu
excepţia situaţiei în care creanţa nu este datorată, este achitată sau debitorul încheie o convenţie de
plată cu acest creditor].”
Aşa cum s-a reţinut în doctrină, „în funcţie de situaţia concretă a debitorului, vom putea vorbi
despre:
- faliment în procedură simplificată fără perioadă de observaţie;
- faliment în procedură simplificată cu perioadă de observaţie;
- faliment în procedură generală neurmată de acceptarea sau confirmarea unui plan de
reorganizare
- faliment ca urmare a eşuării planului de reorganizare
- faliment ca urmare a neplăţii în termen de 60 de zile a unei creanţe curente, certe, lichide
şi exigibile, verificate de administratorul judiciar şi necontestate sau, în ipoteza
contestării, ca efect al respingerii acesteia de către judecătorul sindic. Această situaţie
devine incidentă atât în situaţia în care debitorul se află în procedura de observaţie – art.
75 alin. (4), cât şi în situaţia unui plan de reorganizare confirmat – art. 143 alin. (3). 266”
În condiţiile în care, din perspectiva creditorilor care beneficiază de cauze de preferinţă, tipul
falimentului (în procedură generală sau în procedură simplificată) este indiferent, nu voi insista
asupra diferenţelor dintre tipurile de falimente mai sus enumerate.
În schimb, se impune sublinierea caracterului ireversibil al deschiderii procedurii
falimentului.
Analizând legislaţiile diverselor state în materia insolvenţei, autorii Ghidului legislativ
UNCITRAL privind legea insolvenţei 267 au observat că majoritatea sistemelor de drept permit
conversia procedurilor de insolvenţă, însă doar într-un singur sens: reorganizare  lichidare. O atare
conversie este justificată, de regulă, de imposibilitatea debitorului fie de a-şi îndeplini obligaţiile
asumate prin planul de reorganizare, fie de a plăti creanţele curente. Din această perspectivă,
conversia reorganizării judiciare în faliment reprezintă un remediu la îndemâna tuturor
participanţilor la procedură îndreptăţiţi să solicite trecerea debitorului în cadrul procedurii de
lichidare, i.e., în dreptul român, procedura falimentului.
Legiuitorul român a urmat şi el această tendinţă, neprevăzând în Legea nr. 85/2014 vreo
posibilitate de se accesa, după caz, pentru prima dată sau din nou, procedura reorganizării judiciare
odată ce procedura falimentului, în oricare dintre formele sale mai sus menţionate, a fost deschisă 268.

266
Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 675-676
267
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p.
18
268
În schimb, în cazul dizolvării voluntare efectuate în condiţiile Legii nr. 31/1990, art. 231 din acest act normativ
prevede că „(1) În caz de dizolvare a societăţii prin hotărâre a asociaţilor, aceştia vor putea reveni, cu majoritatea cerută
pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.”.
258
 Din perspectiva creditorilor garantaţi, sensul unic al conversiei procedurilor de insolvenţă
prezintă relevanţă în contextul în care relevanţa bunului grevat pentru o eventuală reorganizare
dispare, iar dreptul debitorului de administrare a propriei averi încetează de drept ca urmare a
deschiderii procedurii falimentului.

6.4. Efectele deschiderii procedurii falimentului asupra creanţelor garantate

Fiind una dintre procedurile de insolvenţă reglementate de Legea nr. 85/2014, acest act
normativ asociază procedurii falimentului toate efectele generale specifice procedurilor de
insolvenţă: suspendarea acţiunilor judiciare, extrajudiciare şi a executărilor silite (art. 75 din Legea
nr. 85/2014), suspendarea curgerii termenelor de prescripţie a acţiunilor reglementate de art. 75 din
Legea nr. 85/2014 (art. 79 din Legea nr. 85/2014), încetarea curgerii accesoriilor creanţelor născute
anterior deschiderii procedurii, cu excepţia situaţiilor prevăzute de art. 103 din Legea nr. 85/2014
(art. 80 din Legea nr. 85/2014), interdicţia efectuării de către debitor a vreunor acte, operaţiuni sau
plăţi (art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014), posibilitatea anulării actelor frauduloase (art. 117 şi urm.
din Legea nr. 85/2014), posibilitatea denunţării sau a menţinerii unor contracte (art. 123 din Legea
nr. 85/2014) 269.
Desigur, în măsura în care procedura de insolvenţă se deschide de la început sub forma
falimentului în procedura simplificată, fără perioadă de observaţie, toate aceste efecte se produc la
momentul deschiderii acestei proceduri. Pentru toate celelalte situaţii, în care judecătorul sindic
dispune iniţial deschiderea procedurii generale a insolvenţei şi, ulterior, trecerea debitorului în
faliment, fie în procedura generală, fie în procedura simplificată, efectele arătate în aliniatul anterior
se produc la momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei.
În literatura juridică s-a mai reţinut şi distincţia între efecte imediate şi mediate ale
deschiderii procedurii falimentului. „Pot fi considerate efecte imediate... notificarea deschiderii
falimentului, menţiuni privitoare la procedură în corespondenţa debitorului, obligaţia de a comunica
acte şi informaţii, obligaţia de publicitate faţă de terţi a deschiderii procedurii, dizolvarea societăţii,
ridicarea dreptului de administrare, desemnarea sau, după caz, confirmarea lichidatorului judiciar.
Constituie efecte cu caracter mediat ale procedurii falimentului: declararea creanţelor născute după
data deschiderii procedurii insolvenţei, scadenţa anticipată a tuturor obligaţiilor debitorului,
verificarea creanţelor înregistrate, întocmirea tabelului suplimentar al creanţelor, contestaţiile
privind creanţele creditorilor, întocmirea şi afişarea tabelului definitiv consolidat. 270”

269
În doctrină s-au mai reţinut următoarele efecte generale ale deschiderii unei proceduri de insolvenţă: suspendarea de
la tranzacţionare a valorilor mobiliare de pe piaţa reglementată pe care acestea se tranzacţionează, compensarea
creanţelor. În acest sens Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan,
Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 683.
270
Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 683
259
 Fără a insista asupra criteriilor care fundamentează distincţia mai sus arătată, între efectele
deschiderii procedurii falimentului mai sus enumerate se regăsesc şi cele care prezintă relevanţă
pentru situaţia creditorilor garantaţi, care vor fi analizate în cele ce urmează.

6.4.1. Dizolvarea societăţii debitoare. Ridicarea dreptului de administrare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 145 alin. 2 lit. a din Legea nr. 85/2014, „[p]rin hotărârea
prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea debitorului
persoană juridică şi va dispune: a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;...”.
Dizolvarea ca o consecinţă a falimentului societăţii (comerciale) este prevăzută atât de Lega
nr. 85/2014, cât şi de Legea nr. 31/1990, în art. 227 alin. 1, lit. f. Potrivit unei opinii doctrinare271,
Legea nr. 85/2006 pur şi simplu a preluat dispoziţiile cu valoare de principiu privind dizolvarea din
cuprinsul Legii nr. 31/1990 (argumentul îşi păstrează valabilitatea şi sub imperiul Legii nr. 85/2014).
Potrivit unei alte opinii din literatura de specialitate, „dizolvarea dispusă de către judecătorul-sindic
la data deschiderii procedurii de faliment a debitorului este esenţial diferită de dizolvarea-sancţiune
pe care o dispune instanţa de judecată, învestită în condiţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990 272”.
Dezvoltând opiniile anterior arătate, apreciez că dispoziţiile art. 227 alin. 1 lit. f din Legea nr.
31/1990 au o dublă natură juridică: pe de o parte reglementează, la nivel de principiu, un caz de
dizolvare ope legis a societăţii (comerciale), iar pe de altă parte trimit la norma specială: art. 145
alin. 2 din Legea nr. 85/2014, care impun judecătorului sindic să „pronunţe” dizolvarea. Trecând
peste imprecizia terminologică, „pronunţarea” dizolvării reprezintă o simplă constatare a intervenirii
de jure a acestui efect al deschiderii procedurii falimentului.
Nici Legea nr. 31/1990, nici Legea nr. 85/2014 nu definesc noţiunea de dizolvare. În
literatura juridică s-a reţinut că „Procesul de încetare a existenţei societăţii comerciale cuprinde mai
multe operaţiuni care trebuie îndeplinite, în condiţiile legii. Dizolvarea societăţii priveşte acele
operaţiuni care declanşează acest proces şi asigură premisele lichidării patrimoniului social 273”. Mai
degrabă decât o etapă a lichidării, dizolvarea pare să reprezinte o schimbare a regimului juridic al
societăţii (comerciale). Astfel, art. 233 din Legea nr. 31/1990 prevede că „(1) Din momentul
dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni...
(4) Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea
acesteia.”, respectiv art. 85 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 prevede că „De la data intrării în faliment,
debitorul va putea desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării.”

271
Ion Turcu, Tratat de insolvenţă, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 488.
272
Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 683
273
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Universul juridic, 2007,
p. 276
260
 În mod tradiţional 274, s-a considerat că dizolvarea afectează capacitatea civilă a societăţii
(comerciale), însă sancţiunea prevăzută de Legea nr. 31/1990 pentru încheierea de către debitorul
dizolvat a unor acte juridice care depăşesc noile limite ale capacităţii sale civile nu este aceea a
nulităţii, ci aceea a răspunderii personale şi solidare a lichidatorilor pentru operaţiunile întreprinse,
conform art. 255 alin. 3 din acest act normativ.
Art. 85 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 prevede că „de la data intrării în faliment, debitorul va
putea desfăşura doar activităţile ce sunt necesare derulării operaţiunilor lichidării”. Privită în
corelaţie cu norma cuprinsă în art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, care sancţionează cu nulitatea
absolută operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenţei (cu
excepţia cazurilor prevăzute la art. 87, a celor autorizate de judecătorul-sindic sau avizate de către
administratorul judiciar), norma cuprinsă în art. 85 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 pare să sancţioneze
cu nulitatea absolută orice operaţiune care excedează celor necesare lichidării. Pentru a completa
tabloul, se impune şi menţiunea că deschiderea procedurii falimentului ridică dreptul debitorului de
administrare, astfel încât toate operaţiunile la care se referă art. 85 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 sunt
efectuate de către lichidatorul judiciar. În acelaşi context, dispoziţiile art. 123 alin. 1 şi alin. 2 din
Legea nr. 85/2014 prevăd că „(1) Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii
procedurii... (2) Dacă solicită executarea contractului ... lichidatorul judiciar precizează trimestrial,
în cadrul rapoartelor de activitate, dacă debitorul dispune de fondurile băneşti necesare achitării
contravalorii bunurilor sau prestaţiilor furnizate de cocontractant.”.
Jurisprudenţa înregistrează opinii divergente în ceea ce priveşte posibilitatea continuării de
către debitor a activităţii sale după deschiderea procedurii falimentului 275. Una dintre puţinele opinii
doctrinare exprimate în acest sens este în sensul că „atâta timp cât există aprobarea adunării
creditorilor, activitatea debitoarei poate continua până la valorificarea acestora, ca o măsură de
conservare a activelor, de împiedicare a degradării, de maximizare a averii şi de eficientizare a
demersurilor de lichidare. 276”.
În ceea ce mă priveşte, mă raliez, cu rezerve, opiniei potrivit căreia activitatea debitorului
poate continua şi după deschiderea procedurii falimentului. În primul rând, apreciez că dispoziţiile
art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 nu sunt aplicabile actelor şi operaţiunilor efectuate după
deschiderea procedurii falimentului, deoarece scopul dispoziţiilor respective este acela de a îl

274
„Aşadar, după dizolvare, capacitatea civilă a societăţii comerciale se restrânge la operaţiunile lichidării”, Ion Turcu,
Tratat de insolvenţă, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 489. În acelaşi sens, „Trebuie arătat că dizolvarea nu are nicio
consecinţă asupra personalităţii juridice a societăţii. Prin dizolvare, societatea nu se desfiinţează, ci ea îşi continuă
existenţa juridică, însă numai pentru operaţiunile de lichidare.”, Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a
VII-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Universul juridic, 2007, p. 283
275
Adrian Ştefan Clopotari, Jurisprudenţă inedită CITR (5). Activitatea debitoarei poate continua după deschiderea
procedurii de faliment?, disponibil la https://www.juridice.ro/413219/jurisprudenta-inedita-citr-5-activitatea-
debitoarei-poate-continua-dupa-deschiderea-procedurii-de-faliment.html, accesat la 14 iulie 2021.
276
Adrian Ştefan Clopotari, Jurisprudenţă inedită CITR (5). Activitatea debitoarei poate continua după deschiderea
procedurii de faliment?, disponibil la https://www.juridice.ro/413219/jurisprudenta-inedita-citr-5-activitatea-
debitoarei-poate-continua-dupa-deschiderea-procedurii-de-faliment.html, accesat la 14 iulie 2021.
261
împiedica pe debitorul căruia nu i s-a ridicat dreptul de administrare să încheie acte şi să deruleze
operaţiuni care ar fi prejudiciabile pentru masa credală. În faliment, actele juridice şi operaţiunile
debitorului sunt efectuate în numele acestuia de către lichidatorul judiciar, astfel încât ipoteza care
justifică reglementarea din cuprinsul art. 84 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 nu este prezentă.
În al doilea rând, în absenţa în cuprinsul Legii nr. 85/2015 a unor norme derogatorii de la
regulile din Legea nr. 31/1990, dizolvarea debitorului în contextul procedurii insolvenţei nu poate
avea efecte juridice diferite de dizolvarea reglementată de Legea societăţilor (comerciale). Dacă
Legea nr. 31/1990 nu sancţionează cu nulitatea actele juridice încheiate în afara scopului lichidării,
ci cu acordarea de despăgubiri, nici Legea nr. 85/2014 nu o poate face în absenţa unei norme
derogatorii de la regula din Legea nr. 31/1990.
În fine, practica judiciară a arătat neechivoc faptul că lichidarea averii unui debitor în
faliment poate impune operaţiuni noi (demersuri de (re)autorizare, continuarea unei activităţi pentru
a nu se pierde resurse, autorizaţii, licenţe etc.), a căror neefectuare ar conduce la scăderea valorii
activelor de lichidat. Tot practica judiciară a evidenţiat situaţii în care, până la vânzarea unor active,
acestea au fost închiriate şi au produs venituri care au acoperit creanţe curente sau din care s-au
efectuat distribuiri către creditorii înscrişi în tabelele de creanţe.
Prin urmare, în principiu, sunt de acord că activitatea debitorului poate continua după
deschiderea procedurii falimentului, în scopul unei lichidări desfăşurate sub imperativul maximizării
averii debitorului, sancţiunea depăşirii acestor limite constând în obligarea titularului dreptului de
administrare – lichidatorul judiciar – la plata de daune pentru eventualele pagube cauzate în
condiţiile art. 60 alin. 2-3 din Legea nr. 85/2014 277.
Rezervele mele vizează, însă, efectele juridice pe care le produce o hotărâre a adunării
creditorilor prin care se decide continuarea activităţii debitorului. Fără îndoială, decizia de a se
continua activitatea are o dimensiune de oportunitate care nu poate fi ignorată, astfel încât, din
perspectiva art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, adunarea creditorilor se bucură de prerogativa de
a hotărî în acest sens. O atare decizie este însă supusă şi rigorilor legale mai sus analizate (art. 85
alin. 7 din Legea nr. 85/2014), rigori ale căror efecte nu le va suporta adunarea creditorilor, ci
lichidatorul judiciar. Cu titlu de exemplu, adunarea creditorilor, cu votul majorităţii, ar putea decide
ca un utilaj din averea debitorului asupra căruia poartă o ipotecă să nu fie valorificat pentru o

277
În încheierea fn/28 mai 2015 pronunţată în dosarul nr. 5627/1285/2009, definitivă prin neatacarea ei cu cerere de
reexaminare (referită în Adrian Ştefan Clopotari, Jurisprudenţă inedită CITR (5). Activitatea debitoarei poate continua
după deschiderea procedurii de faliment?, disponibil la https://www.juridice.ro/413219/jurisprudenta-inedita-citr-5-
activitatea-debitoarei-poate-continua-dupa-deschiderea-procedurii-de-faliment.html , accesat la 14 iulie 2021),
Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că „menţinerea contractului de muncă al d-nei M.V. nu a fost o măsură dispusă în
conformitate cu interesele procedurii, că având în vedere faptul că debitoarea a intrat în lichidare în data de 2 iunie 2011,
chiar luând în consideraţie hotărârea de a continua activitatea debitoarei pe o perioadă determinată, în ciuda faptului că
judecătorul sindic a dispus dizolvarea debitoarei, hotărârea de menţine a contractului dnei Mureşan Victorie constituie
o măsură neconformă cu dispoziţiile Legii nr.85/2006, că avea obligaţia să supună aprobării creditorilor menţinerea
acestui contract, în condiţiile în care din 2012 şi până în prezent debitoarea nu desfăşoară nici un fel de activitate, şi din
acest motiv impunându-se aplicarea sancţiunii amenzii judiciare.”
262
perioadă de timp şi să continue să fie folosit în procesul de producţie, pentru a asigura fondurile
necesare plăţii creanţelor chirografare. O astfel de hotărâre a adunării creditorilor ar afecta în mod
cert drepturile creditorului garantat, care, pe de o parte, şi-ar vedea temporizată realizarea creanţei
sale, care beneficiază de cauza de preferinţă, iar pe de altă parte bunul care face obiectul garanţiei
sale ar suferi o depreciere ca urmare a uzurii.
Într-o atare situaţie, se poate pune în mod legitim întrebarea dacă un creditor garantat care
urmăreşte să obţină vânzarea cât mai rapidă a bunului care formează obiectul garanţiei sale este
obligat să atace şi hotărârea adunării creditorilor cu o cerere de anulare întemeiată pe dispoziţiile art.
48 alin. 7 din Legea nr. 85/2014, şi măsura lichidatorului judiciar, în condiţiile art. 59 alin. 5 din
Legea nr. 85/2014 sau dacă, dimpotrivă, este suficient să formuleze contestaţia împotriva măsurii
lichidatorului judiciar de a continua activitatea debitorului prin utilizarea bunului grevat de cauza de
preferinţă. În opinia mea, în condiţiile în care art. 85 alin. 7 din Legea nr. 85/2014 restrânge actele
şi operaţiunile pe care debitorul le poate efectua la cele necesare lichidării, demersul lichidatorului
de a continua activitatea de producţie prin utilizarea utilajului asupra căruia poartă garanţia
creditorului contestator este lipsit de atributul legalităţii, iar existenţa unei hotărâri a adunării
creditorilor în acest sens nu poate conferi caracter legal demersului respectiv al lichidatorului
judiciar.
Situaţia ar fi diferită, însă, dacă creditorii ar vota în condiţiile art. 154 alin. 2 din Legea nr.
85/2014 un regulament de valorificare conform căruia vânzarea bunurilor debitorului ar urma să
aibă loc în bloc, iar blocul respectiv ar include şi utilajul asupra căruia poartă garanţia. În această
situaţie, temporizarea vânzării bunului grevat până la vânzarea în bloc are o justificare legală şi
regulamentară (conform dispoziţiei legale arătate în cuprinsul prezentului aliniat regulamentul de
vânzare este aprobat printr-o hotărâre a adunării creditorilor), astfel încât măsura lichidatorului este,
în principiu, la adăpost de critica creditorului garantat.
Rămânând în acelaşi context al existenţei unei hotărâri (valide) a adunării creditorilor de
aprobare a unui regulament de vânzare în bloc a bunurilor din averea debitoarei, se pune şi întrebarea
dacă creditorul garantat se poate opune unei măsuri a lichidatorului judiciar de continuare a
activităţii de producţie a debitorului până la momentul vânzării în bloc, (cel puţin) pentru
considerentul scăderii valorii obiectului garanţiei ca urmare a uzurii sale. Opinia mea este că atâta
timp cât continuarea activităţii de producţie conduce la maximizarea averii debitorului şi, respectiv,
nu depăşeşte durata necesară realizării vânzării în bloc a bunurilor din averea debitorului, o atare
critică a măsurii lichidatorului judiciar este neîntemeiată. În schimb, creditorul garantat este
îndreptăţit să fie despăgubit pentru scăderea valorii bunului asupra căruia poartă cauza de preferinţă
cauzată de deprecierea sa prin utilizarea până la vânzarea în bloc. În acest sens, apreciez că pot fi
reţinute ca fiind incidente, prin analogie (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet), dispoziţiile
art. 78 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2014: acordarea unei protecţii corespunzătoare pentru situaţia
263
diminuării valorii obiectului garanţiei sub forma prevăzută de art. 78 alin. 2 lit. a din Legea nr.
85/2014: efectuarea de plăţi periodice în favoarea creditorului pentru acoperirea diminuării valorii
obiectului garanţiei.
Pe tot parcursul lucrării am analizat separat situaţia cauzelor de preferinţă care poartă asupra
universalităţilor de bunuri, având în vedere starea lor „fluidă”, „necristalizată”. Aşa cum am arătat
supra, dizolvarea debitorului şi ridicarea dreptului de administrare, punând capăt dreptului
debitorului şi/sau dreptului administratorului judiciar de a aduce modificări componenţei
universalităţii de bunuri grevate, au ca efect tocmai „cristalizarea” universalităţii de bunuri asupra
căreia poartă cauza de preferinţă, respectiv definitivarea componenţei acesteia. De la momentul
deschiderii procedurii falimentului, universalitatea de bunuri grevată devine o simplă colecţie de
bunuri individual determinate, fiecare dintre acestea fiind grevate de cauza de preferinţă respectivă.
Prin urmare, toate argumentele mai sus expuse referitoare efectele deschiderii procedurii de faliment
asupra situaţiei juridice a unui creditor beneficiar al unei cauze de preferinţă purtând asupra unui
bun individual determinat sunt pe deplin aplicabile, mutatis mutandis, şi situaţiei juridice a unui
creditor a cărui garanţie poartă asupra unei universalităţi de bunuri, „cristalizate” ca urmare a
deschiderii procedurii falimentului.
Soluţia jurisprudenţială română a recunoaşterii prerogativei lichidatorului judiciar de a
continua, temporar, activitatea debitorului este consacrată legislativ în dreptul american în art. 721
din Chapter 7 al US Code Title 11: „Instanţa poate autoriza lichidatorul să continue activitatea
debitorului pentru o perioadă de timp limitată, dacă o asemenea continuare a activităţii este în
interesul averii debitorului şi este în concordanţă cu desfăşurarea normală a procedurii de lichidare
a averii debitorului. 278”. Din perspectivă comparatistă, reglementarea americană pare să asigure
creditorilor (inclusiv celor garantaţi) garanţii procesuale superioare, deoarece orice iniţiativă a
lichidatorului de a continua activitatea debitorului este supusă cenzurii instanţei, care este chemată
să aprecieze nu doar asupra efectului unei atare iniţiative de maximizare a averii debitorului, ci şi
asupra interferenţei demersului de continuare a activităţii debitorului cu cursul normal al lichidării.

6.4.2. Scadenţa anticipată a creanţelor băneşti asupra averii debitorului. Contractele în

derulare la momentul deschiderii procedurii falimentului

În conformitate cu prevederile art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, „[c]reanţele băneşti
asupra averii debitorului se consideră scadente la data deschiderii procedurii de faliment. 279”.

278
„The court may authorize the trustee to operate the business of the debtor for a limited period, if such operation is in
the best interest of the estate and consistent with the orderly liquidation of the estate.” (t.m. F.-I.M), disponibil la
https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/721, accesat la 14 iulie 2021.
279
Nu am citat şi teza a II-a a art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, „Această prevedere nu este aplicabilă în privinţa
contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau
264
 Raţiunea acestor dispoziţii legale a fost sintetizată elocvent în doctrina mai veche: „... este şi
echitabil şi logic, pentru că declararea în faliment are drept scop lichidarea bunurilor falitului şi
achitarea creditorilor. Deci nu se poate concepe o lichidare în interesul creditorilor, decât dacă toţi
creditorii pot să concure şi pentru ca ei să concure, este nevoie de o ficţiune juridică: creanţele
împotriva falitului se socotesc ca şi ajunse la scadenţă. 280”
Art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/014 reia prevederile art. 1417 alin. 1 teza I NCC 281, însă
restrânge semnificativ sfera lor de aplicare.
Astfel, art. 1417 alin. 1 teza I NCC sancţionează cu decăderea debitorului din termenul de
plată atât ajungerea debitorului în stare de insolvabilitate, cât şi ajungerea acestuia în stare de
insolvenţă, în oricare dintre procedurile reglementate cu acest titlu de Legea nr. 85/2014.
Art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 înlătură în întregime aplicabilitatea prevederilor art.
1417 NCC (doar) în ceea ce priveşte contractele în derulare, iar art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014
prevede expres că (doar) creanţele băneşti asupra averii debitorului se consideră scadente (şi doar)
la momentul deschiderii procedurii falimentului.
În consecinţă, apreciez că, în contextul coliziunii dintre normele NCC şi cele ale Legii nr.
85/2014 mai sus redate, art. 342 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 tranşează acest „conflict” după cum
urmează, în funcţie de trei criterii: izvorul creanţei (contract în derulare (CD) sau nu (NCD),
caracterul lichid (L) / nelichid (NL) al creanţei şi, respectiv, în funcţie de momentul procedural
aplicabil: deschiderea procedurii generale a insolvenţei, urmată sau nu de procedura reorganizării
judiciare (PG + PRJ) şi, respectiv, deschiderea procedurii falimentului, în forma generală sau în
forma simplificată (PF G/S):
- (PG + PRJ, CD + L/NL) deschiderea procedurii generale a insolvenţei sau a procedurii de
reorganizare nu atrage decăderea debitorului din beneficiul termenului în cazul creanţelor, lichide
sau nelichide, rezultate din contractele aflate în derulare la oricare dintre următoarele două momente:
deschiderea procedurii generale a insolvenţei, respectiv deschiderea procedurii de reorganizare.
- (PG + PRJ, NCD + L) pentru obligaţiile lichide care nu îşi au izvorul în contracte aflate în
derulare la vreunul dintre cele două momente mai sus arătate, art. 1417 NCC este aplicabil, astfel
încât creanţele băneşti care corespund acestor obligaţii, indiferent de izvorul lor (contractual,

a unui acord de compensare bilaterală.”, deoarece, de regulă, creanţele rezultate din aceste contracte nu beneficiază de
cauze de preferinţă.
280
I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, Bucureşti, E. Al. Th. Doicescu, 1929, apud Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu
Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014,
p. 692-693.
281
Dispoziţiile art. 1417 alin. 1 teza I NCC au următorul conţinut: „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă
se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii...”. Termenul „insolvenţă
declarată în condiţiile legii” nu excelează prin acurateţe; nici Legea nr. 85/2014, nici vreun alt act normativ nu cunoaşte
noţiunea de „insolvenţă declarată”; insolvenţa, ca procedură, este deschisă prin pronunţarea hotărârii judecătorului sindic
de deschidere a acestei proceduri, nefiind necesară declararea ei de către vreun participant la procedura insolvenţei.
Termenul „declarată” are conotaţia unui act unilateral al debitorului, însă, cu excepţia naşterii dreptului creditorilor de
a formula opoziţia reglementată de art. 71 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, efectele procedurii insolvenţei sunt identice,
indiferent dacă procedura insolvenţei este deschisă la cererea debitorului sau la cererea unui creditor.
265
extracontractual), nescadente la momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei, devin
scadente ca urmare a pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii generale a insolvenţei (a
fortiori ele vor fi scadente la momentul deschiderii procedurii reorganizării judiciare).
- (PF G/S, CD/NCD + L) creanţele băneşti asupra averii debitorului, indiferent dacă îşi au
originea sau nu în contracte în derulare la momentul deschiderii procedurii (generale sau
simplificate) a falimentului, devin scadente la momentul pronunţării hotărârii de intrare a debitorului
în faliment.
- (PF G/S, CD + NL) creanţele nelichide împotriva averii debitorului care îşi au izvorul în
contracte în derulare rămân supuse dispoziţiilor art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, atât
cocontractantul debitorului, cât şi lichidatorul judiciar având posibilitatea denunţării contractelor din
care acestea rezultă.
Concluzia mai sus redată se întemeiază, în principal, pe excluderea parţială expresă a
aplicabilităţii dispoziţiilor art. 1417 NCC în procedura insolvenţei doar în ceea ce priveşte drepturile
de creanţă rezultate din contractele în derulare la care se referă art. 123 din Legea nr. 85/2014. Pentru
creanţele care nu rezultă din asemenea contracte, se pune problema compatibilităţii dispoziţiilor art.
1417 NCC cu cele ale Legii nr. 85/2014. Date fiind referinţa expresă din cuprinsul art. 1417 NCC
la „insolvenţa” debitorului şi, respectiv, faptul că, potrivit art. 3 alin. 1, NCC este aplicabil şi
raporturilor dintre profesionişti, apreciez că dispoziţiile art. 1417 NCC sunt compatibile cu cele ale
procedurii insolvenţei şi, în consecinţă, sunt aplicabile în cadrul procedurii insolvenţei în măsura în
care Legea nr. 85/2014 nu derogă de la dispoziţiile art. 1417 NCC. Or, art. 123 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 restrânge sfera sa de derogare doar la creanţele care îşi au izvorul în contractele în derulare,
ergo pentru creanţele cu termen care nu rezultă din astfel de contracte, aplicarea dispoziţiilor art.
1417 NCC are drept consecinţă decăderea debitorului faţă de care s-a deschis o procedură de
insolvenţă din beneficiul termenului.
Trebuie menţionat şi faptul că art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 nu distinge între
creanţele născute anterior deschiderii procedurii generale a insolvenţei, nescadente la acel moment,
şi creanţele născute în timpul procedurii generale a insolvenţei şi/sau creanţele născute în perioada
de reorganizare judiciară, nescadente la momentul deschiderii procedurii falimentului; toate aceste
creanţe, în măsura în care ele sunt creanţe băneşti, sunt considerate scadente la momentul deschiderii
procedurii falimentului 282. În consecinţă, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus, apreciez că ficţiunea juridică mai sus analizată este aplicabilă tuturor
creanţelor băneşti împotriva averii debitorului, indiferent de momentul naşterii lor.

282
Cu titlu izolat, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut în decizia civilă nr. 27/21 ianuarie 2020 pronunţată în dosarul nr.
6939/105/2014/a18 că „Din interpretarea în ansamblul său a prevederilor art.150 din Legea nr. 85/2014 rezultă că textul
de lege invocat se referă la creanţele născute în intervalul cuprins între data confirmării planului de reorganizare şi
intrarea în faliment.” Hotărârea este disponibilă la rolii.ro/hotarari/5e4367abe49009980a000034, accesată la 19 iulie
2021. Apreciez că concluzia instanţei nu poate fi susţinută, în condiţiile în care norma legală nu distinge între creanţe în
funcţie de momentul naşterii lor.
266
 Creditorii titulari ai unor creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă se situează, de
regulă, fie în rândul creditorilor ale căror creanţe îşi au izvorul în contracte, fie în rândul titularilor
de creanţe fiscale.
Atât dispoziţiile art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, cât şi cele ale art. 1417 NCC sunt
inaplicabile creanţelor fiscale, astfel încât creanţelor fiscale (bugetare sau garantate) nescadente le
sunt aplicabile doar dispoziţiile art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.
Cât priveşte creanţele garantate care îşi au originea în contracte, acestea sunt întotdeauna
lichide, astfel cum impune art. 103 din Legea nr. 85/2014. Dacă scadenţa unei astfel de creanţe
(eventual declarată anticipat de către creditor) a intervenit anterior deschiderii procedurii generale a
insolvenţei, dispoziţiile art. 123 alin. 1 şi cele ale art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 nu sunt
incidente, contractul nemaifiind în derulare în sensul art. 123 alin. 1 din Legea nr. 85/2014. Dacă, în
schimb, nu a intervenit declararea scadenţei anticipate, iar contractul care a dat naştere creanţei
beneficiare a cauzei de preferinţă nu a fost executat în totalitate de către debitor până la momentul
deschiderii procedurii generale a insolvenţei sau până la momentul deschiderii procedurii
reorganizării judiciare, la momentul deschiderii procedurii falimentului întreaga porţiune nescadentă
a creanţei garantate va deveni scadentă în temeiul art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.
Separat, art. 123 din Legea nr. 85/2014 reglementează în alin. 11-12 situaţia particulară a
contractelor de leasing în derulare, reluând, pentru situaţia rezilierii acestora, regulile enunţate de
art. 105 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 283 în ceea ce priveşte înscrierea în tabele a creanţelor rezultate
din aceste contracte şi stabilind suplimentar condiţiile în care aceste contracte încetează ca urmare a
denunţării lor. Spre deosebire de art. 105 alin. 3, care se referă explicit la contracte de leasing
reziliate înainte de deschiderea procedurii, art. 123 alin. 11 din Legea nr. 85/2014 nu prevede în mod
expres momentul la care intervine rezilierea la care se referă, însă interpretarea sistematică a
dispoziţiilor art. 123 alin. 11, a dispoziţiilor art. 159 alin. 3 şi a dispoziţiilor art. 161 pct. 8 din Legea
nr. 85/2014 conduce la concluzia că este vorba tot despre contracte de leasing reziliate înainte de
deschiderea procedurii insolvenţei (procedura generală a insoolvenţei sau procedura falimentului în
forma simplificată). Astfel, art. 123 alin. 11 din Legea nr. 85/2014 prevede că, „în cazul rezilierii
contractelor de leasing financiar de către finanţator, acesta va putea opta pentru una dintre
următoarele variante:
a) transferul proprietăţii asupra bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, către
debitor, caz în care finanţatorul dobândeşte o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal
cu cel al operaţiunii de leasing, şi este înregistrat la masa credală, conform ordinii de prioritate
prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 3, cu contravaloarea ratelor şi accesoriilor restante facturate şi
neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă restul sumelor datorate, în temeiul

283
Vezi supra pct. 4.8.
267
contractului de leasing, fără a se putea depăşi valoarea de piaţă a bunurilor, stabilită de un evaluator
independent, potrivit prevederilor art. 61;
b) recuperarea bunurilor ce fac obiectul material al contractului de leasing, iar finanţatorul
va fi înregistrat la masa credală potrivit prevederilor art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri care
să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferinţă, cu contravaloarea
ratelor şi accesoriilor restante facturate şi neplătite la data deschiderii procedurii, la care se adaugă
restul sumelor datorate în temeiul contractului de leasing minus valoarea de piaţă a bunurilor
recuperate, stabilită de un evaluator independent, potrivit prevederilor art. 61.”.
Ordinea de prioritate prevăzută de art. 159 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 85/2014 este cea
aferentă creanţelor garantate născute anterior deschiderii procedurii, iar ordinea de prioritate
prevăzută de art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014 este cea aferentă creanţelor chirografare
reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de
produse, prestări de servicii. Atât art. 159 alin. 1 pct. 3, cât şi art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014
au în vedere creanţe născute anterior deschiderii procedurii şi nu creanţe născute ulterior acestui
moment (la acestea se referă art. 159 alin. 1 pct. 2 şi art. 161 pct. 4 din Legea nr. 85/2014), astfel
încât interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale analizate în aliniatul anterior conduce la
concluzia că art. 123 alin. 11 din Legea nr. 85/2014 se referă la contracte de leasing reziliate anterior
deschiderii procedurii.
În ceea ce priveşte contractele de leasing în derulare menţinute după data deschiderii
procedurii insolvenţei (procedura generală a insolvenţei sau procedura falimentului în forma
simplificată) în condiţiile art. 123 alin. 12 raportat la alin. 1 din Legea nr. 85/2014, art. 105 alin. 4
din Legea nr. 85/2014 prevede că „creanţele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanţe, fiind
plătite la scadenţă”. În cazul deschiderii procedurii falimentului în forma generală (fie la expirarea
perioadei de observaţie, fie după eşuarea unei proceduri de reorganizare judiciară) creanţele izvorâte
din aceste contracte care nu erau scadente la data deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi ale
căror scadenţe erau neîmplinite la momentul deschiderii procedurii falimentului în forma generală
vor deveni scadente la acest din urmă moment, conform art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014. Spre
deosebire de contractele cu alt obiect menţinute de administratorul judiciar / lichidatorul judiciar,
menţinerea contractelor de leasing după deschiderea oricărei proceduri de insolvenţă necesită
acordul expres al creditorului finanţator, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 123 alin. 12 din Legea
nr. 85/2014.
Legea nr. 85/2014 nu cuprinde, însă, nicio prevedere referitoare la scadenţele creanţelor care
îşi au izvorul în contracte (de leasing sau având alt obiect) menţinute de lichidatorul judiciar după
data deschiderii procedurii falimentului (în forma generală sau în forma simplificată). Dispoziţiile
art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 nu pot fi aplicate în această situaţie, deoarece menţinerea fără
modificări a unui contract în care părţile au convenit executarea de către debitor a obligaţiilor sale
268
la un moment ulterior deschiderii procedurii falimentului (în forma generală sau în forma
simplificată) are ca efect tocmai menţinerea scadenţei respective. Mai mult, în ipoteza menţinerii
unui contract în derulare în perioada falimentului, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. 2 din
Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar trebuie să precizeze „trimestrial, în cadrul rapoartelor de
activitate, dacă debitorul dispune de fondurile băneşti necesare achitării contravalorii bunurilor sau
prestaţiilor furnizate de cocontractant”. În consecinţă, apreciez că creanţele împotriva debitorului
rezultând dintr-un contract în derulare menţinut în perioada falimentului îşi vor păstra valabilitatea.
Practica judiciară este constantă în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 123 prin
coroborare cu cele ale art. 150 alin. 4 din Legea nr. 85/2014. În condiţiile în care art. 150 alin. 4 din
Legea nr. 85/2014 nu reglementează scadenţa anticipată a creanţelor decât ca o consecinţă a
deschiderii procedurii falimentului, momentul naşterii creanţei şi modul de valorificare a acesteia
rămân să fie guvernate de art. 123 şi de celelalte norme din cuprinsul Legii nr. 85/2014. Astfel,
obligaţia debitorului de a plăti creditorului o sumă de bani cu titlu de despăgubiri în conformitate cu
prevederile art. 123 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, ca urmare a denunţării unui contract menţinut
după data deschiderii procedurii generale a insolvenţei, corespunde unei creanţe născute după data
deschiderii procedurii 284. În acelaşi sens, s-a reţinut că deschiderea procedurii simplificate a
falimentului, şi nemenţinerea unui contract după data deschiderii acestei proceduri atrag
considerarea ca scadente la momentul deschiderii procedurii a tuturor obligaţiilor asumate de debitor
în temeiul unui contract cu executare succesivă, creanţa aferentă trebuind a fi înscrisă în tabelul
preliminar şi nu considerată creanţă curentă 285.

284
În considerentele sentinţei civile nr. 114/18 februarie 2021 pronunţate în dosarul nr. 1686/108/2020/a1, nedefinitivă,
Tribunalul Arad a reţinut că „în ipoteza în care un contract de leasing financiar nu era reziliat la data deschiderii
procedurii insolvenţei, cum este şi cazul în speţă, contractul nu mai poate fi reziliat ulterior de către finanţator pentru
motivul neplăţii ratelor anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, ci poate fi doar denunţat într-una din modalităţile
arătate... Notificarea expediată de finanţator nr. _____/07.12.2020, prin care se consideră contractul reziliat pentru
neexecutarea obligaţiilor restante (f.57 dosar conexat), nu poate fi interpretată decât o denunţare a contractului de leasing
financiar ... Efectele în caz de denunţare sunt cele menţionate la art. 123 alin. 4 din lege, care dau dreptul la o acţiune în
despăgubire ce poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului şi care va fi soluţionată de către
judecătorul-sindic, textul legal stabilind, de asemenea, că drepturile în favoarea cocontractantului în urma exercitării
acţiunii în despăgubiri se vor plăti acestuia potrivit art. 161 pct. 4, pe baza hotărârii în temeiul căreia i-au fost
recunoscute, rămasă definitivă. Ca urmare, raportat la aceste dispoziţii legale, rezultă că, în ipoteza denunţării
contractului de leasing financiar, finanţatorul nu îşi poate valorifica dreptul de creanţă ce rezultă din denunţarea
contractului pe calea contestaţiei la tabelul preliminar al creanţelor, ci pe calea unei acţiuni în despăgubiri adresată direct
judecătorului-sindic, urmând ca drepturile stabilite în favoarea sa să se plătească potrivit prevederilor art. 161 pct. 4, pe
baza hotărârii în temeiul căreia i-au fost recunoscute, rămasă definitivă, creanţa astfel obţinută fiind una curentă”
Hotărârea este disponibilă la rolii.ro/hotarari/60a721ace49009601b000064, accesată la 19 iulie 2021.
285
În considerentele sentinţei civile nr. 1035/26 noiembrie 2020 pronunţate în dosarul nr. 11/30/2020/a2, definitivă prin
neapelare, Tribunalul Timiş a reţinut că „... fiind deschisă direct procedura simplificată, activităţile debitoarei se
subsumează scopului de lichidare şi radiere a acesteia, astfel că măsura de menţinere a unui contract nu se justifică.
Conform art. 105 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, în cadrul contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii
procedurii şi menţinut, în condiţiile art. 123 alin. (12), creanţele curente nu vor fi înscrise în tabelul de creanţe, fiind
plătite la scadenţă. Dispoziţiile art. 105 alin. 4 invocate de intimatul – lichidator judiciar nu sunt, în opinia instanţei,
aplicabile, pentru că cele două condiţii impuse de legiuitor trebuie întrunite cumulativ, ori contractul de leasing încheiat
între părţi nu este un contract menţinut, cum s-a arătat anterior, ci unul denunţat de drept, prin neexprimarea în termenul
legal, de către lichidatorul judiciar a intenţiei de menţinere. Pe de alta parte, potrivit disp. art. 150 alin. 4 teza I din Legea
nr. 85/2014, creanţele băneşti asupra averii debitorului se consideră scadente la data deschiderii procedurii de faliment
(contractul de leasing încheiat între părţi, nefăcând parte dintre excepţiile arătate în teza a II-a). În consecinţă, întreaga
269
 6.5. Creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă în tabelul suplimentar / tabelul definitiv
consolidat

Dacă deschiderea procedurii de faliment intervine după parcurgerea unei alte proceduri de
insolvenţă (perioada de observaţie din cadrul procedurii generale a insolvenţei, procedura
reorganizării judiciare), în conformitate cu art. 146 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, „lichidatorul
judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de
debitor/administratorul judiciar, prevăzută la art. 145 alin. (2) lit. e), ale căror creanţe s-au născut
după deschiderea procedurii, debitorului şi registrului unde debitorul este înmatriculat, pentru
efectuarea menţiunii. Dispoziţiile art. 99 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.”. Dacă
debitorul intră în faliment prin procedura simplificată, în conformitate cu art. 147 din Legea nr.
85/2014 „lichidatorul judiciar va trimite o notificare privind intrarea în procedura falimentului şi, în
cazul debitorului persoană juridică, ridicarea dreptului de administrare şi dizolvarea acestuia, tuturor
creditorilor notificaţi potrivit prevederilor art. 99, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau,
după caz, registrului societăţilor agricole ori registrului asociaţiilor şi fundaţiilor în care debitorul
este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii. În cazul în care este justificată majorarea, în sensul
art. 100 alin. (2), a termenelor de publicare a tabelului preliminar de creanţe, prevăzut la art. 100
alin. (1) lit. c), şi de definitivare a tabelului de creanţe, prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. d), noile
termene astfel fixate vor fi notificate creditorilor. În cazul în care, până la aprobarea propunerii
administratorului judiciar prevăzute la art. 92 alin. (4), debitorul aflat în faliment prin procedură
simplificată şi-a continuat activitatea, lichidatorul judiciar va notifica, în termen de 5 zile de la data
intrării în faliment, creditorii deţinând creanţe asupra debitorului, având prioritate potrivit
prevederilor art. 161 pct. 4, născute în perioada de observaţie, solicitându-le să înscrie, în termen de
10 zile de la primirea notificării, cereri de admitere a creanţelor însoţite de documente justificative.
Notificarea va cuprinde şi termenele de publicare a tabelului preliminar de creanţe, prevăzut la art.
100 alin. (1) lit. c), şi de definitivare a tabelului de creanţe, prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. d), aşa
cum au fost cuprinse şi în notificarea prevăzută la alin. (1) sau, după caz, la art. 99 alin. (1).
Dispoziţiile art. 99 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.”
Prevederile legale mai sus citate reglementează obligaţiile lichidatorului judiciar de a efectua
procedura de notificare a creditorilor debitorului în faliment în vederea declarării de către aceştia a
creanţelor lor născute ulterior deschiderii procedurii generale a insolvenţei.

creanţă invocata de contestatoare era scadenta la data deschiderii procedurii simplificate de insolvenţă faţă de debitoare,
ea trebuind înscrisă în tabelul preliminar de creanţe, iar nu considerată o creanţă curentă.” Hotărârea este disponibilă la
rolii.ro/hotarari/5fe1600ce490095404000035, accesată la 19 iulie 2021.
270
 Subsecvent, creditorii vor formula cereri de admitere a creanţelor lor născute după data
deschiderii procedurii generale a insolvenţei cu respectarea termenului reglementat de art. 146 alin.
2 lit. a din Legea nr. 85/2014, iar lichidatorul judiciar va efectua verificarea legitimităţii, valorii
exacte şi a priorităţii fiecărei creanţe astfel declarate în termenul stabilit de judecătorul sindic în
conformitate cu prevederile art. 146 alin. 2 lit. b din Legea nr. 85/2014, întocmind tabelul
suplimentar al creanţelor împotriva averii debitorului pe care îl va publica în BPI înăuntrul aceluiaşi
termen.
În conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. 3-4 şi 6 din Legea nr. 85/2014 „Vor fi supuse
verificării toate creanţele asupra averii debitorului, inclusiv cele bugetare, născute după data
deschiderii procedurii sau, după caz, al căror cuantum a fost modificat faţă de tabelul definitiv de
creanţe sau faţă de programul de plată din planul de reorganizare, ca urmare a plăţilor făcute după
deschiderea procedurii. Creanţele admise în tabelul definitiv de creanţe nu vor mai fi supuse
verificării; toţi creditorii vor putea să formuleze contestaţii cu privire la tabelul suplimentar...
Titularilor de creanţe născute după deschiderea procedurii, care nu depun cerere de admitere a
creanţelor în termenul prevăzut la alin. (2) lit. a), li se aplică, în mod corespunzător, prevederile art.
114.”.
Ansamblul dispoziţiilor legale mai sus citate redă o procedură aproape identică cu cea a
declarării, verificării şi înscrierii creanţelor în tabelul preliminar. Principalele diferenţe rezidă în
neverificarea creanţelor deja admise în tabelul definitiv şi în prerogativa tuturor creditorilor de a
formula contestaţii cu privire la tabelul suplimentar.
În ceea ce priveşte prima diferenţă, art. 5 pct. 70 din Legea nr. 85/2014 prevede că „tabelul
suplimentar cuprinde toate creanţele născute după data deschiderii procedurii generale şi până la
data începerii procedurii falimentului, acceptate de către lichidatorul judiciar în urma verificării
acestora. În tabel vor fi menţionate atât suma solicitată de către creditor, cât şi suma acceptată şi
rangul de preferinţă;”. În condiţiile în care, pe de o parte, creanţele născute anterior deschiderii
procedurii generale a insolvenţei au fost deja verificate de către administratorul judiciar şi, eventual,
şi de către judecătorul sindic, cu ocazia soluţionării contestaţiilor formulate în conformitate cu art.
111 din Legea nr. 85/2014, iar pe de altă parte ele nu vor fi înscrise în tabelul suplimentar,
neverificarea lor cu ocazia întocmirii tabelului suplimentar dă expresie principiului securităţii
raporturilor juridice civile.
Cât priveşte formularea de contestaţii împotriva tabelului suplimentar, aşa cum s-a reţinut în
doctrină 286, utilizarea de către legiuitor a sintagmei „toţi creditorii” nu are semnificaţia restrângerii
sferei persoanelor cu calitate procesuală activă doar la creditori. Dispoziţiile art. 146 alin. 4-5 din
Legea nr. 85/2014, deşi nu conţin vreo trimitere la prevederile art. 111 din Legea nr. 85/2014, nu

286
Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 694.
271
reglementează vreo procedură distinctă de contestare a tabelului suplimentar, însă trimit la art. 112
din Legea nr. 85/2014 pentru soluţionarea contestaţiilor respective. În consecinţă, în pofida
redactării deficitare a art. 146 alin. 4-5 din Legea nr. 85/2014, interpretarea sistematică a prevederilor
art. 146 alin. 4-5 din Legea nr. 85/2014 impune coroborarea lor cu cele ale art. 111 şi art. 112 din
acelaşi act normativ. Or, dacă potrivit art. 111 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 „debitorul, creditorii şi
orice altă parte interesată” pot formula contestaţii împotriva tabelului preliminar, a fortiori ei vor
putea formula contestaţii şi împotriva tabelului suplimentar. Dată fiind modalitatea în care
legiuitorul a ales să reglementeze contestaţiile împotriva tabelului suplimentar – prin trimitere la
dispoziţiile corespunzătoare referitoare la contestarea tabelului preliminar - pare plauzibilă ipoteza
că prin utilizarea sintagmei „toţi creditorii”, legiuitorul a urmărit doar să sublinieze faptul că atât
creditorii deja înscrişi în tabelul definitiv, cât şi cei care formulează cereri de înscriere în tabelul
suplimentar au calitatea procesuală activă necesară pentru formularea contestaţiilor împotriva
tabelului suplimentar şi nu doar ultimii dintre aceştia; legiuitorul nu a urmărit să elimine debitorul
şi orice altă parte interesată din categoria subiecţilor de drept cu calitate procesuală activă în acest
sens. De altfel, această interpretare este îmbrăţişată şi de practica judiciară 287.
În fine, după soluţionarea contestaţiilor împotriva tabelului suplimentar, lichidatorul judiciar
va întocmi şi publica în BPI tabelul definitiv consolidat. Conform art. 5 pct. 68 din Legea nr. 85/2014
tabelul definitiv consolidat de creanţe cuprinde totalitatea creanţelor care figurează ca admise în
tabelul definitiv de creanţe şi cele din tabelul suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în
urma soluţionării contestaţiilor la tabelul suplimentar. În situaţia în care s-a dispus intrarea în
faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, tabelul definitiv consolidat va cuprinde:
totalitatea creanţelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe, cele din tabelul
suplimentar necontestate, cele rezultate în urma soluţionării contestaţiilor la tabelul suplimentar, din
care se vor deduce sumele achitate pe parcursul derulării planului de reorganizare. Această definiţie
este reluată, sintetic, şi în cuprinsul art. 146 alin. 5 din Legea nr. 85/2014.
Toate prevederile legale mai sus analizate au caracter general, în sensul că sunt aplicabile
tuturor creditorilor, indiferent dacă creanţele acestora beneficiază sau nu de cauze de preferinţă.
Pentru creditorii garantaţi, întocmirea tabelului suplimentar ridică, în practica judiciară, câteva
probleme particulare: cea a înscrierii în tabelul suplimentar a creanţelor care beneficiază de cauze
de preferinţă născute după deschiderea procedurii generale a insolvenţei, cea a evaluării garanţiilor,
cea a accesoriilor creanţelor garantate născute după deschiderea procedurii generale a insolvenţei şi,
distinct, problema conexă a accesoriilor creanţelor născute înainte de deschiderea procedurii

287
Cu titlu de exemplu, sentinţa civilă nr. 992/12 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.
7658/99/2014/a46, definitivă prin respingerea apelului prin decizia civilă nr. 842/16 noiembrie 2018 pronunţată de
Curtea de Apel Iaşi în acelaşi dosar, disponibilă la https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-13r0nxmg/,
accesată la 20 iulie 2021. Contestaţia debitorului a fost respinsă pe fond, ca neîntemeiată, fără ca vreuna dintre cele două
instanţe să reţină că debitorul nu ar avea calitatea procesuală necesară pentru a formula o contestaţie împotriva înscrierii
creanţelor salariale în tabelul suplimentar.
272
generale a insolvenţei, acumulate între momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi cel
a trecerii debitorului în faliment.

6.5.1. Înscrierea în tabelul suplimentar a creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă

născute după deschiderea procedurii generale a insolvenţei

Dispoziţiile art. 146 alin. 2 lit. a şi b şi alin. 3 din Legea nr. 85/2014 impun creditorilor titulari
ai creanţelor născute ulterior deschiderii procedurii să formuleze cereri de admitere a acestor creanţe
în tabelul suplimentar fără a distinge după cum creanţele respective sunt sau nu garantate.
Art. 149 din Legea nr. 85/2014 prevede că „[g]aranţiile reale ... constituite pentru
îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare rămân valabile în favoarea creditorilor
pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare.”.
Din nou, cadrul legislativ instituit prin dispoziţiile Legii nr. 85/2014 este (prea) sumar,
deoarece, pe de o parte, art. 146 nu conţine vreo normă de trimitere la dispoziţiile art. 103 pentru a
reglementa modalitatea de înscriere în tabelul suplimentar a creanţelor garantate, iar pe de altă parte
art. 149 nu acoperă eventualele cauze de preferinţă constituite în perioada de observaţie la care se
referă art. 87 alin. 4.
În absenţa unor norme în acest sens, apreciez că singurul remediu al lacunei de reglementare
îl constituie principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet 288.
Aşa cum antamam în aliniatele anterioare, garanţiile constituite ulterior deschiderii
procedurii pot fi, după caz, cauze de preferinţă constituite în condiţiile art. 87 alin. 4 din Legea nr.
85/2014 pentru garantarea finanţărilor noi, fie cauze de preferinţă constituite în temeiul planului de
reorganizare.
Pentru primele, legiuitorul nu a simţit nevoia să edicteze o regulă similară celei cuprinse în
art. 149 din Legea nr. 85/2014, astfel încât la deschiderea procedurii falimentului nu se pune
problema „rămânerii lor valabile”. Art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 nu se rezumă însă la a
prevedea posibilitatea constituirii de garanţii asupra bunurilor libere de sarcini din averea debitorului
şi, respectiv, posibilitatea de a constitui noi garanţii asupra bunurilor deja grevate, cu acordul
creditorilor titulari ai cauzelor de preferinţă constituite anterior deschiderii procedurii, ci conţine şi
soluţia procedurală a creării unei priorităţi la restituirea finanţărilor noi, în condiţiile art. 159 alin.
(1) pct. 2 din Legea nr. 85/2014, prin diminuarea regimului de îndestulare al creditorilor beneficiari
ai cauzelor de preferinţă, proporţional, prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor

288
Aplicarea în cazul creanţelor garantate născute ulterior deschiderii procedurii a dispoziţiilor art. 103 din Legea nr.
85/2014 prin analogie este problematică, deoarece art. 103 din Legea nr. 85/2014 este o normă care derogă de la regula
instituită prin art. 80 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, iar potrivit art. 10 NCC „Legile care derogă de la o dispoziţie generală,
care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de lege.”
273
care formează obiectul acestor cauze de preferinţă; în cazul inexistenţei sau al insuficienţei bunurilor
care să fie grevate de cauze de preferinţă în favoarea creditorilor ce acordă finanţare în perioada de
observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente, pentru partea negarantată a creanţei, aceştia
vor beneficia de prioritate potrivit prevederilor art. 161 pct. 2 din Legea nr. 85/2014.
Pentru primele două soluţii prevăzute de art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, înscrierea
creanţelor reprezentând finanţări noi în tabelul suplimentar nu ridică probleme deosebite: creditorii
titulari ai creanţelor respective vor fi înscrişi în categoria creanţelor care beneficiază de cauze de
preferinţă, cu rangurile corespunzătoare ipotecilor lor.
Pentru cea de a treia soluţie, însă, problema principală o reprezintă natura juridică a priorităţii
la distribuire în condiţiile art. 159 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2014; prioritatea nu reprezintă o
cauză de preferinţă în sensul art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014, nefiind un privilegiu 289, o ipotecă,
un gaj sau un act asimilat acestora în sensul NCC. Aşa cum art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014
prevede explicit, dreptul în discuţie al creditorului finanţator este doar acela de a fi plătit cu prioritate
faţă de creditorii negarantaţi, însă alături de ceilalţi creditori garantaţi. Prin urmare, interpretând
strict dispoziţiile art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014, creditorul finanţator aflat în această situaţie
nu ar trebui să fie înscris în tabelul suplimentar în categoria creanţelor garantate.
Cu toate acestea, Legea nr. 85/2014 nu cunoaşte o categorie distinctă a creditorilor
finanţatori, astfel încât singura opţiune viabilă rămâne înscrierea în tabele a creditorului finanţator
alături de creditorii titulari de creanţe care beneficiază de cauze de preferinţă şi, dacă este cazul,
alături de creditorii negarantaţi care beneficiază de ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 pct. 2
din Legea nr. 85/2014. Un atare demers al lichidatorului judiciar poate presupune mai mult decât
înscrierea creditorului finanţator în tabelul suplimentar; dat fiind faptul că prioritatea reglementată
de art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 diminuează gradul de îndestulare a creditorilor garantaţi

289
Curtea de Apel Cluj a apreciat că preferinţa conferită de art. 87 alin. 4 creditorilor finanţatori are natura juridică a
unui privilegiu în decizia civilă nr. 506/26 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
929/1285/2016/a25, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5fc1bbf6e490092809000041, accesată la 21 iulie 2021:
„Judecătorul sindic a reţinut din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, că
finanţările acordate debitorului în perioada de observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente, fără aprobarea
adunării creditorilor, cum este şi cazul împrumuturilor de care s-a prevalat intimata, nu vor beneficia de prioritate la
restituire, potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2. Împrejurarea
că astfel de împrumuturi nu vor beneficia de prioritate la restituire nu înseamnă că acestea ar fi lovite de nulitate absolută,
o astfel de concluzie neputând fi desprinsă din prevederile art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, invocate de către
contestatoare. Aserţiunile apelantei nu pot fi validate iar statuările judecătorului sindic apar ca fiind corecte întrucât
textul legal evocat dispune expres cu privire la dobândirea unui privilegiu în condiţiile respectării exigenţelor impuse de
text fără a indica o sancţiune expresă pentru ipoteza ignorării condiţiilor impuse , astfel că, sancţiunea este pierderea
privilegiului şi nu nulitatea.”.
În ce mă priveşte, nu pot fi de acord cu această calificare juridică, deoarece, conform art. 2333 NCC, privilegiul
conferă titularului său dreptul de a fi plătit cu prioritate inclusiv faţă de creditorii ipotecari şi este indivizibil; prioritatea
reglementată de art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 conferă creditorului finanţator dreptul de a fi plătit odată cu
creditorii ipotecari, prin diminuarea gradului de îndestulare a a acestora din urmă, iar în ipoteza în care bunurile grevate
de garanţiile reale nu sunt suficiente pentru plata creanţei creditorului finanţator, acesta va beneficia de prioritate faţă de
creditorii negarantaţi, porţiunea neacoperită din creanţa sa beneficiind de ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 pct.
2 din Legea nr. 85/2014. În concluzie, prioritatea la care se referă art. 87 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 nu conferă
titularului său nici întâietate în faţa creditorilor ipotecari şi este divizibilă, motiv pentru care nu poate fi calificată drept
privilegiu în sensul art. 2333 NCC.
274
titulari de creanţe născute înainte de deschiderea procedurii generale a insolvenţei, înscrierea
priorităţii creditorului finanţator va trebui să se reflecte în tabelul definitiv consolidat, în grupa
creanţelor garantate născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei.
Pentru garanţiile constituite pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de
reorganizare, dat fiind faptul că în tabelul suplimentar se înscriu doar creanţe născute ulterior
deschiderii procedurii, orice eventuale garanţii constituite în temeiul planului de reorganizare în
favoarea unor creanţe născute anterior deschiderii procedurii rămân în afara analizei din cuprinsul
prezentului subpunct. Ceea ce interesează aici sunt creanţele născute în perioada de reorganizare
(creanţe curente) pentru a căror executare prin planul de reorganizare s-au constituit cauze de
preferinţă. În situaţia eşuării planului de reorganizare, aceste creanţe curente garantate nu sunt
supuse revenirii la situaţia anterioară confirmării planului de reorganizare (ele nici nu existau
anterior acestui moment), astfel încât dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2014 apar oarecum
superflue.

6.5.2. Evaluarea garanţiilor aferente creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă

născute după data deschiderii procedurii generale a insolvenţei

Art. 146 din Legea nr. 85/2014 nu cuprinde nicio trimitere la art. 103 din Legea nr. 85/2014,
însă, aplicând acelaşi principiu ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, apreciez că creanţele
garantate născute ulterior deschiderii procedurii, indiferent că momentul naşterii lor se plasează în
perioada de observaţie sau în perioada reorganizării judiciare, se înscriu în tabelul preliminar potrivit
regulii din cuprinsul art. 103 din Legea nr. 85/2014: „până la valoarea de piaţă a garanţiei stabilită
prin evaluare, dispusă de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, efectuată de un
evaluator desemnat potrivit prevederilor art. 61. În cazul în care valorificarea activelor asupra cărora
poartă cauza de preferinţă se va face la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau
în tabelul definitiv consolidat, diferenţa favorabilă va reveni tot creditorului garantat, chiar dacă o
parte din creanţa sa fusese înscrisă drept creanţă chirografară, până la acoperirea creanţei principale
şi a accesoriilor ce se vor calcula conform actelor din care rezulta creanţa, până la data valorificării
bunului. Această prevedere se aplică şi în cazul eşuării planului de reorganizare şi vânzării bunului
în procedura de faliment.”.
Cât priveşte evaluarea la care se referă art. 103 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă art. 146
din Legea nr. 85/2014 nu face referire la vreun atare demers, art. 154 alin. 3 din Legea nr. 85/2014
impune evaluarea bunurilor din averea debitorului „atât în bloc, cât şi individual. Evaluarea în bloc
are în vedere fie evaluarea totalităţii bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor
funcţionale.”. În acest context, apreciez că rezultatele evaluării efectuate conform art. 154 alin. 3 din

275
Legea nr. 85/2014 vor putea fi utilizate la înscrierea creanţelor garantate născute ulterior deschiderii
procedurii în tabelul suplimentar.

6.5.3. Accesoriile creanţelor garantate născute după data deschiderii procedurii generale a
insolvenţei

Dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 85/2014 par să se refere exclusiv la înscrierea creanţelor
garantate născute anterior deschiderii oricărei proceduri de insolvenţă în tabelul definitiv şi,
respectiv, la calculul şi plata accesoriilor acestor creanţe în situaţia valorificării obiectului garanţiei
la o valoare superioară întinderii acestor creanţe în tabelul definitiv / definitiv consolidat.
Dispoziţiile art. 80 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 se referă, din nou, exclusiv la încetarea
curgerii accesoriilor creanţelor născute anterior deschiderii procedurii.
Dispoziţiile art. 80 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, în schimb, prevăd că „în cazul în care se
confirmă un plan de reorganizare, dobânzile, majorările ori penalităţile de orice fel sau cheltuielile
accesorii la obligaţiile născute ulterior datei deschiderii procedurii generale se achită în conformitate
cu actele din care rezultă şi cu prevederile programului de plăţi. În cazul în care planul eşuează,
acestea se datorează până la data deschiderii procedurii falimentului.”
Art. 80 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 nu prevede, însă, soarta accesoriilor creanţelor garantate
născute după data deschiderii procedurii în cazul în care nu se confirmă un plan de reorganizare.
Dată fiind limitarea ipotezei normei din cuprinsul art. 80 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, „în cazul în
care se confirmă un plan de reorganizare...”, apreciez că efectele acestei norme nu pot fi extinse şi
pentru situaţia în care în cadrul procedurii insolvenţei nu există un plan de reorganizare confirmat.
La prima vedere, în condiţiile în care art. 80 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 nu distinge între
creanţe garantate şi creanţe negarantate, aplicând din nou principiul ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus, regula aplicabilă accesoriilor creanţelor garantate născute după data
deschiderii procedurii ar fi cea prevăzută de dispoziţiile citate în aliniatul anterior. Cu toate acestea,
aplicarea dispoziţiilor art. 80 alin. 2 teza finală din Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte creanţele
garantate născute după data deschiderii procedurii ar conduce la un tratament discriminatoriu în
comparaţie cu creanţele garantate născute înainte de deschiderea procedurii; în situaţia valorificării
bunului obiect al garanţiei la o valoare superioară sumei cu care creditorul garantat este înscris în
tabelul definitiv / definitiv consolidat, pentru creanţele garantate născute anterior deschiderii
procedurii accesoriile ar curge până la data valorificării, pe când pentru creanţele garantate născute
ulterior deschiderii procedurii curgerea accesoriilor ar înceta la data deschiderii procedurii
falimentului. Este greu de crezut că legiuitorul a intenţionat să creeze o atare diferenţă de regim
juridic între creditorii garantaţi titulari de creanţe născute anterior deschiderii procedurii şi creditorii
garantaţi titulari de creanţe născute ulterior deschiderii procedurii, cu atât mai mult cu cât cauzele
276
de preferinţă constituite după momentul deschiderii procedurii sunt supuse unui control strict: de
oportunitate din partea creditorilor şi de legalitate din partea judecătorului sindic.
În consecinţă, apreciez că, pentru identitate de raţiune, creanţele garantate născute ulterior
deschiderii procedurii conferă şi ele creditorilor titulari prerogativa de a calcula accesorii până la
data valorificării bunului asupra căruia poartă garanţia şi, în situaţia în care suma rezultată din
valorificare este superioară întinderii creanţei garantate născute după data deschiderii procedurii
înscrise în tabelul suplimentar / tabelul definitiv consolidat, dreptul de a primi accesoriile până la
limita diferenţei dintre cele două sume.

6.5.4. Accesoriile creanţelor garantate născute anterior deschiderii procedurii nu se înscriu

în tabelul suplimentar

Art. 103 raportat la art. 103 din Legea nr. 85/2014 prevede că creditorul garantat este
îndreptăţit, „în cazul în care valorificarea activelor asupra cărora poartă cauza de preferinţă se va
face la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv sau în tabelul definitiv consolidat”
să primească diferenţa favorabilă, chiar dacă o parte din creanţa sa fusese înscrisă drept creanţă
chirografară, până la acoperirea creanţei principale şi a accesoriilor ce se vor calcula conform actelor
din care rezultă creanţa, până la data valorificării bunului. „Această prevedere se aplică şi în cazul
eşuării planului de reorganizare şi vânzării bunului în procedura de faliment.”.
În doctrină 290 s-a susţinut că obligaţia debitorului de a plăti accesoriile creanţelor garantate
este o obligaţie supusă condiţiei suspensive a valorificării bunului obiect al garanţiei la o valoare
superioară sumei înscrise în tabelul definitiv / definitiv consolidat. Apreciez că situaţia acestor
accesorii nu poate fi explicată prin intermediul instituţiei juridice a condiţiei suspensive, astfel cum
aceasta este reglementată de art. 1400 NCC. Izvorul obligaţiei debitorului de a plăti accesoriile
creanţei garantate este actul sau faptul juridic care a dat naştere obligaţiei principale şi, respectiv,
obligaţiei accesorii; valorificarea bunului obiect al garanţiei reprezintă un fapt extrinsec actului sau
faptului juridic care a dat naştere obligaţiilor principală şi accesorie şi nu poate fi asimilat
evenimentului viitor şi nesigur la care se referă art. 1399 NCC. A fortiori, în cazul obligaţiilor
contractuale, valorificarea bunului obiect al garanţiei la o valoare superioară sumei cu care creditorul
garantat este înscris în tabelul definitiv / definitiv consolidat nu este niciodată înscrisă cu titlu de
condiţie suspensivă în contract.

290
Adrian Ştefan Clopotari, Jurisprudenţă inedită CITR (16): creditorul garantat are dreptul să fie înscris cu dobânzi
în tabelul suplimentar?, disponibil la https://www.juridice.ro/460884/jurisprudenta-inedita-citr-16-creditorul-garantat-
are-dreptul-sa-fie-inscris-cu-dobanzi-in-tabelul-suplimentar.html, accesat la 21 iulie 2021
277
 În acest context, apreciez că art. 80 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o cauză legală de
ineficacitate (parţială 291) a actului juridic sau, după caz, a efectelor legale ale faptului juridic care
conferă creditorului dreptul de a primi accesoriile creanţei declarate şi înscrise în tabelul definitiv /
definitiv consolidat, iar art. 103 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o excepţie de la regula instituită
prin art. 80 din Legea nr. 85/2014 care permite creditorului garantat să primească accesoriile
cuvenite; ipoteza normei juridice cuprinse în art. 103 din Legea nr. 85/2014 impune întrunirea a
două condiţii: natura garantată a creanţei şi, respectiv, valorificarea bunului obiect al garanţiei la o
valoare superioară sumei cu care creditorul garantat este înscris în tabelul definitiv / definitiv
consolidat.
Creditorul garantat, în momentul formulării cererii sale de admitere a creanţei în tabelul
preliminar, are deplina libertate de a solicita sau nu şi creanţa accesorie; în ipoteza (puţin probabilă)
în care nu solicită şi înscrierea creanţei accesorii, dispoziţiile art. 103 raportate la cele art. 80, ambele
din Legea nr. 85/2014, nu se vor aplica. În ipoteza (mult mai probabilă) în care creditorul garantat a
solicitat înscrierea în tabelul preliminar cu o creanţă compusă din principal şi accesorii, creanţa sa
va fi înscrisă în limita principalului şi a accesoriilor acumulate până la momentul deschiderii
procedurii, iar plata accesoriilor care se acumulează ulterior momentului deschiderii procedurii
generale a insolvenţei / a falimentului în forma simplificată este condiţionată de vânzarea bunului
grevat de cauza de preferinţă la o valoare mai mare decât cea stabilită prin raportul de evaluare,
conform art. 103 din Legea nr. 85/2014.
În mod indubitabil, creanţa accesorie este o creanţă născută anterior deschiderii procedurii
insolvenţei, astfel încât o cerere de admitere a creanţei accesorii în tabelul suplimentar în limitele
acumulate între momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi momentul deschiderii
procedurii falimentului este neîntemeiată 292.

291
Interpretând dispoziţiile art. 140 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 în mod extensiv şi utilizând argumentul a fortiori,
creditorul garantat este îndreptăţit să perceapă penalităţi de întârziere de la codebitorii care nu se află în insolvenţă sau
de la fidejusori.
292
În sens contrar, decizia civilă nr. 7530/R/13 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, citată de
Adrian Ştefan Clopotari în Jurisprudenţă inedită CITR (16): creditorul garantat are dreptul să fie înscris cu dobânzi în
tabelul suplimentar?, disponibil la https://www.juridice.ro/460884/jurisprudenta-inedita-citr-16-creditorul-garantat-
are-dreptul-sa-fie-inscris-cu-dobanzi-in-tabelul-suplimentar.html, accesat la 21 iulie 2021. Insolvenţa respectivă a fost
deschisă sub imperiul Legii nr. 85/2006, însă dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 85/2006 cuprind norme similare celor din
art. 80 alin. 1 şi art. 103 din Legea nr. 85/2014. În hotărârea respectivă, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/58983422e49009482b000c37, instanţa de recurs a reţinut că „...împrejurarea că sumele cu care
creditorul A____ G_______ a solicitat să fie înscris în tabelul suplimentar izvorâsc dintr-o creanţă născută anterior
deschiderii procedurii nu fac inadmisibilă cererea de înscriere în tabelul suplimentar. Cu toate că izvorul creanţei este o
creanţă bancară născută anterior procedurii, sumele în discuţie nu sunt anterioare procedurii, fiind născute în perioada
cuprinsă între data deschiderii procedurii şi data intrării în faliment – ipoteză vizată de art. 3 pct. 18 din Legea nr.
85/2005, care arată că tabelul suplimentar cuprinde toate creanţele născute după data deschiderii procedurii generale şi
până la data începerii procedurii falimentului, acceptate de către l_________ în urma verificării acestora.”. Apreciez
considerentele instanţei eronate; faptul că accesoriile se acumulează odată cu trecerea timpului, inclusiv după momentul
deschiderii procedurii generale a insolvenţei, nu le conferă acestora natura juridică a unor creanţe născute după
deschiderea procedurii.
278
 Concluzionând, accesoriile unei creanţe garantate născute anterior deschiderii care s-au
acumulat între momentul deschiderii procedurii generale a insolvenţei şi cel al deschiderii procedurii
falimentului nu trebuie solicitate de către creditorul garantat printr-o cerere de admitere a creanţei
în tabelul suplimentar şi nu se înscriu în tabelul suplimentar / tabelul definitiv consolidat 293.

6.5.5. Prioritatea creanţelor înscrise în tabelul suplimentar de creanţe

În doctrină 294 s-a reţinut existenţa a două orientări în ceea ce priveşte tratamentul creanţelor
născute după data deschiderii procedurii: conform naturii lor şi, respectiv, conform rolului lor în
procedură. Legea nr. 85/2014 utilizează ambele abordări în cuprinsul art. 159 şi art. 161.
În ceea ce priveşte creanţele care beneficiază de cauze de preferinţă, art. 159 alin. 1 din Legea
nr. 85/2104 conferă prioritatea maximă cheltuielilor de procedură, utilizând criteriul rolului lor în
procedură şi făcând abstracţie de natura lor, de regulă negarantată. Subsecvent, art. 159 alin. 1 pct.
2 şi 3 din Legea nr. 85/2014 stabilesc prioritatea la distribuire a creanţelor născute ulterior
deschiderii procedurii, indiferent de natura lor (salarială, bugetară, contractuală etc.), în faţa
creanţelor născute înainte de deschiderea procedurii, din nou, indiferent de natura lor (salarială,
bugetară, contractuală etc.). Rolul lor în procedură este, în principiu, indiferent, cu excepţia

293
În acest sens, decizia civilă nr. 141/31 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, citată de Adrian Ştefan
Clopotari în Jurisprudenţă inedită CITR (16): creditorul garantat are dreptul să fie înscris cu dobânzi în tabelul
suplimentar?, disponibil la https://www.juridice.ro/460884/jurisprudenta-inedita-citr-16-creditorul-garantat-are-
dreptul-sa-fie-inscris-cu-dobanzi-in-tabelul-suplimentar.html, accesat la 21 iulie 2021: „Creanţa asupra căreia
creditoarea contestatoare solicită calcularea şi înscrierea valorii dobânzii acumulate, este una născută înainte de
deschiderea procedurii insolvenţei, înscrisă ca atare în tabelul preliminar( 84.671,63 Euro). Potrivit art.41 alin.1 din
Legea nr.85/2006 nicio dobândă, majorare ori penalitate de orice fel, cheltuială numită generic accesorii, nu va putea fi
adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii. Interdicţia vizând fără vreo limită momentul ulterior
deschiderii procedurii insolvenţei, urmează că regula instituită de textul de lege menţionat se aplică oricărei încercări de
calculare de accesorii după acest moment până la închiderea procedurii, inclusiv, deci momentului la care potrivit legii
se întocmeşte tabelul suplimentar de creanţe, odată cu intrarea în faliment a societăţii debitoare, cazul în speţă. Textul
art.41 alin.2 din lege invocat de apelanta contestatoare în susţinerea cererii sale de calculare şi adăugare a sumei
reprezentând dobânda acumulată în perioada de observaţie, nu reprezintă o excepţie de la regula instituită de art.41 alin.1
menţionat, ci are în vedere modalitatea în care se înscriu în tabelul definitiv ( iar nu în tabelul suplimentar de creanţe)
creanţele garantate, respectiv până la valoarea garanţiei stabilită prin evaluare precum şi modalitatea prin care creanţele
garantate vor putea fi calculate şi achitate la valoarea garanţiei astfel stabilite, respectiv doar în măsura în care bunurile
aduse în garanţie se vor valorifica la un preţ mai mare decât suma înscrisă în tabelul definitiv. Aceste dispoziţii, aşa după
cum se poate observa, privesc calcularea şi achitarea creanţelor garantate la momentul vânzării bunului garantat, pe baza
unui calcul în raport de preţul vânzării bunului iar nu a cuantumului creanţei înscrisă în tabelul suplimentar de creanţe
aşa după cum se pretinde de către creditoarea apelantă. Nici trimiterea făcută de apelantă la prevederile art.123 din Legea
nr.85/2006 privind distribuirea sumelor obţinute din valorificarea bunurilor nu este relevantă în ce priveşte obiectul
contestaţiei acesteia, plata cu prioritate a creanţelor garantate în care se găseşte creanţa acesteia şi ordinea de prioritate
instituită neputând fi împiedicate. Plata efectivă a capitalului şi a dobânzilor a căror înscriere se solicită se va realiza în
funcţie de suma efectiv obţinută din valorificarea garanţiei în sensul că dacă garanţia a fost valorificată la un preţ mai
mare decât cel evaluat de lichidator, suplimentul obţinut revine tot creditorului garantat, în vederea recuperării întregii
creanţe principale şi a accesoriilor, chiar dacă pentru suma ce excede evaluării, creanţa fusese trecută chirografară, cum
în mod întemeiat a reţinut judecătorul sindic...Aşa după cum s-a arătat, în situaţia valorificării bunurilor din averea
debitoarei grevate de ipoteca contestatoarei apelante, sumele vor fi distribuite creanţei acesteia cuprinzând tot capitolul,
dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, în conformitate cu clauzele contractului de credit încheiat între părţi,
gradul de acoperire al creanţei astfel constituită fiind în funcţie de suma obţinută din vânzarea garanţiei.”
294
Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2014, p. 746-748
279
finanţărilor acordate debitorului în perioada de observaţie, în vederea desfăşurării activităţilor
curente, cu aprobarea adunării creditorilor, finanţări care beneficiază de prioritate la restituire,
potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2 din
Legea nr. 85/2014.

6.6. Măsurile premergătoare lichidării. Lichidarea

În conformitate cu dispoziţiile art. 151-153 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar preia
gestiunea averii debitorului, devenind depozitarul judiciar al acesteia, fie de la administratorul
special, fie de la administratorul judiciar. De asemenea, sigilează marea majoritate a bunurilor,
spaţiilor şi actelor debitorului, dacă este necesar, şi întocmeşte inventarul tuturor bunurilor
identificate ale debitorului.
Ulterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 154-158 din Legea nr. 85/2014, lichidatorul
judiciar efectuează demersurile de lichidare a bunurilor din averea debitorului sub controlul
judecătorului-sindic.
Având în vedere faptul că dispoziţiile art. 151-158 din Legea nr. 85/2014 nu fac nicio
distincţie între titularii creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă şi creditorii negarantaţi, nu
voi insista suplimentar asupra acestei etape a procedurii falimentului.
Din perspectiva creditorilor garantaţi, prevederile legale mai sus analizate care sunt cele mai
susceptibile să le afecteze drepturile se regăsesc în cuprinsul art. 156 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,
care prevăd că „[î]n cazul vânzării bunurilor prin licitaţie publică, aceasta se va putea efectua şi
potrivit Codului de procedură civilă. În cazul în care adunarea creditorilor nu aprobă un regulament
de vânzare, potrivit art. 154 alin. (2), sau în ipoteza în care, deşi a fost aprobat un regulament de
vânzare, bunurile nu au fost valorificate într-un termen rezonabil, la cererea lichidatorului judiciar,
aprobată de judecătorul-sindic, vânzarea bunurilor se va efectua prin licitaţie publică, potrivit
Codului de procedură civilă.”. Aşa cum s-a reţinut în doctrină 295, vânzarea la licitaţie publică
conform NCPC poate conduce încălcarea principiului maximizării averii debitorului în condiţiile în
care, conform art. 769 NCPC, la cea de a treia licitaţie, care porneşte de la 50% din preţul iniţial
prevăzut în publicaţii sau anunţuri, bunurile vor fi vândute la cel mai mare preţ oferit, chiar şi atunci
când la licitaţie s-a prezentat un singur ofertant. În mod similar, în literatura juridică 296 s-a arătat că,
în materia vânzării la licitaţie publică a bunurilor mobile, art. 771 NCPC nu impune creditorului
adjudecatar care participă la licitaţie, dacă există alţi creditori care au un drept de preferinţă, să

295
Şt. Dumitru, Lichidarea bunurilor din averea debitorului în lumina noilor reglementări legale, Phoenix, aprilie-iunie
2007, apud Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 726-727.
296
Mihaela Sărăcuţ, Flavius-Iancu Moţu, XII. Falimentul şi lichidarea, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de
insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 726-731.
280
depună până la concurenţa preţului de adjudecare şi suma necesară pentru plata creanţelor lor, în
măsura în care acestea nu sunt acoperite prin diferenţa de preţ 297. Ambele critici aduse opţiunii
legiuitorului de a permite vânzarea la licitaţie publică conform NCPC pornesc de la premisa conform
căreia dispoziţiile art. 156 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 derogă de la regula generală din cuprinsul
art. 342 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 conform căreia dispoziţiile Legii nr. 85/2014 se completează
cu cele ale NCPC doar în măsura compatibilităţii lor.

6.7. Distribuirea sumelor realizate în urma valorificării bunurilor asupra cărora poartă
cauzele de preferinţă

Din perspectiva creditorilor, distribuirea sumelor realizate în urma lichidării reprezintă, fără
îndoială, demersul cel mai important al întregii proceduri a insolvenţei şi, totodată, miza participării
lor la această procedură judiciară.
Din punct de vedere terminologic, Legea nr. 85/2014 foloseşte noţiunea de „distribuire” doar
în contextul falimentului şi doar pentru sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor din
averea debitorului. Cu titlu de excepţie, în cuprinsul art. 75 alin. 7 (şi alin. 8) din Legea nr. 85/2014,
legiuitorul a prevăzut că „[s]umele de bani existente în contul debitorului la data deschiderii
procedurii şi asupra cărora este constituită o ipotecă mobiliară, precum şi garanţiile în numerar (cash
colateral) vor fi distribuite la simpla cerere a creditorului de către administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar creditorului titular al ipotecii mobiliare, pentru acoperirea creanţelor
exigibile ale acestuia, în termen de 5 zile de la cererea creditorului.”. Apreciez că este vorba despre
o simplă eroare terminologică: în realitate este vorba despre plata unor creanţe din disponibilităţi ale
debitorului şi nu din sume realizate prin demersurile de lichidare.
Per a contrario, plăţile efectuate în cadrul procedurii reorganizării judiciare nu reprezintă
distribuiri în sensul Legii nr. 85/2014, ci, (oricât de tautologic ar suna), ele reprezintă plăţi ale
debitorului efectuate din veniturile sale, în cadrul controlat al acestei proceduri de insolvenţă 298.
Sublinierea faptului că plăţile sunt efectuate de către debitor se impune, deoarece distribuirile se
efectuează de către lichidatorul judiciar. Singura excepţie în acest sens reţinută în doctrină 299 constă

297
În sentinţa civilă nr. 1385/6 martie 2018, Tribunalul Bucureşti a reţinut că „Deşi se invocă de către contestator
dispoziţiile din C.pr.civ., Capitolul despre executare silită, fără a se indica un text, dispoziţiile Codului de procedură
civilă în materia adjudecării la vânzările prin licitaţie publică a bunurilor mobile (art.770 C.pr.civ.) nu conţin nicio
prevedere care să impună adjudecatarului bunului să depună sumele necesare plăţii cheltuielilor făcute în interesul
comun al creditorilor. Aşa fiind, în măsura în care un creditor are o creanţă cu rang util, o va putea depune pentru a
adjudeca bunurile mobile supuse valorificării în procedura insolvenţei, fără a achita cheltuielile de procedură care,
potrivit art.159 alin.1 pct.1 din L egea nr .85/2014 se plătesc cu prioritate în caz de faliment.” Hotărârea este disponibilă
la http://rolii.ro/hotarari/5aa34b4ce49009c421000037, accesat la 29 iulie 2021.
298
În acelaşi sens, Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă,
Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 740.
299
Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2014, p. 740
281
în situaţia în care, în executarea planului de reorganizare, un bun grevat de o cauză de preferinţă este
valorificat la o valoare superioară celei a creanţei garantate înscrise în tabelul definitiv. Diferenţa
favorabilă revine tot creditorului garantat, însă nu cu titlu de plată, ci cu titlu de distribuire.
În doctrină s-a mai subliniat şi faptul că „ ...planul de distribuire se referă la modul în care
se distribuie sumele rămase în sold, după achitarea cheltuielilor lichidării, între creditorii cuprinşi în
tabelul definitiv ajustat [actualizat conform noului text al art. 160 alin. (3)], în timp ce plata
retribuţiei/onorariului şi a cheltuielilor trebuie să fie doar cuprinsă în raportul întocmit de către
lichidatorul judiciar cu ocazia distribuţiei... “no retribution without distribution” 300”
Acoperirea pasivului debitorului / recuperarea creanţelor împotriva averii debitorului
reprezintă deopotrivă scopul Legii nr. 85/2014, conform art. 2 cât şi un principiu al acestui act
normativ, potrivit art. 4 pct. 1. În consecinţă, faptul că distribuirea către creditori a sumelor obţinute
în urma lichidării este reglementată prin norme supletive 301 poate părea suprinzător. Cu toate
acestea, nimic nu împiedică un creditor să renunţe la poziţia sa prioritară, care i-ar permite să se
îndestuleze pe deplin înainte ca orice sume de bani să fie plătite creditorilor cu o ordine de prioritate
inferioară, şi să le permită şi acestora să participe la distribuire.
În acelaşi sens, atât doctrina americană 302, cât şi Ghidul legislativ UNCITRAL privind legea
insolvenţei 303 menţionează posibilitatea încheierii unor contracte care să conţină „clauze de
subordonare 304” prin care mai mulţi creditori pot să convină asupra ordinii îndestulării lor în cazul
falimentului debitorului lor. Aceleaşi surse menţionează, în anumite legislaţii (e.g. cea americană)
posibilitatea instanţei de judecată de a interveni în ordinea de prioritate legală, rezultatul fiind o
„subordonare echitabilă 305” judiciară.
Regulamentul (UE) 2015/848, în art. 7 alin. 2 lit. i, prevede doar că legea statului membru
pe al cărui teritoriu este deschisă procedura determină normele care reglementează distribuirea
încasărilor rezultate din vânzarea bunurilor, rangul creanţelor şi drepturile creditorilor care au
obţinut o satisfacere parţială după deschiderea procedurii insolvenţei în temeiul unui drept real sau
ca efect al unei compensări.
Aşa cum am arătat la pct. 2.2. potrivit art. 2326 NCC „Egalitatea creditorilor” „(1) Preţul
bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de

300
Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2014, p. 740
301
În acelaşi sens, Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă,
Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 739.
302
Alan Schwartz, A Contract Theory Approach to Business Bankruptcy, Yale Law Journal, Vol. 107, 1998, disponibil
la https://digitalcommons.law.yale.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2075&context=fss_papers, accesat la 22 iulie 2021,
Lucian Arye Bebchuk şi Jesse M. Fried, The Uneasy Case for the Priority of Secured Claims in Bankruptcy, Yale Law
Journal, Vol. 105, 1996, disponibil la https://digitalcommons.law.yale.edu/ylj/vol105/iss4/1, accesat la 22 iulie 2021.
303
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p.
268-269, accesat la 22 iulie 2021.
304
“subordination clauses” (t.m. F.-I.M.).
305
“equitable subordination” (t.m. F.-I.M.).
282
cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor.”.
Lăsând la o parte sintagma mai puţin fericită „preţul bunurilor”, art. 2326 NCC prevede că creditorii
pot deroga de la regula împărţirii proporţionale (pro rata) inclusiv prin convenţii, ceea ce denotă în
mod neechivoc că, cel puţin conform dreptului comun, convenţiile de subordonare sunt permise.
Însuşindu-mi pe deplin opinia doctrinară în sensul că normele din cuprinsul Legii nr. 85/2014
care reglementează distribuirea sunt supletive, am totuşi rezerve în ceea ce priveşte posibilitatea
invocării cu succes a unor convenţii sau clauze de subordonare în cadrul procedurii insolvenţei. Ca
orice contract, şi o convenţie de subordonare produce efecte juridice doar inter partes şi nu poate
aduce atingere drepturilor / nu poate impune obligaţii terţilor. Dat fiind caracterul colectiv şi
concursual al procedurii falimentului, o astfel de convenţie de subordonare ar putea aduce atingere
drepturilor celorlalţi creditori, caz în care ea nu le-ar putea fi impusă creditorilor care nu sunt părţi
ale convenţiei de subordonare. În schimb, în ipoteza în care toţi creditorii ar fi părţi ale convenţiei
de subordonare respective, sau aceasta nu ar afecta drepturile creditorilor nesemnatari, creditorii
părţi ale convenţiei de subordonare respective ar putea, convenţional, să participe la distribuiri
conform convenţiei, derogând de la regulile cuprinse în art. 159-168 din Legea nr. 85/2014. De
altfel, şi art. 510 (a) din Chapter 5 al US Code, Title 11 prevede că „o convenţie de subordonare
poate fi invocată într-o cauză guvernată de prevederile prezentului titlu în aceeaşi măsură în care o
atare convenţie poate fi invocată într-o cauză în care nu este aplicabil dreptul insolvenţei. 306”
Cât priveşte posibilitatea instanţei de a „rearanja în mod echitabil” ordinea de prioritate a
creanţelor în faliment, Legea nr. 85/2014 nici nu permite intervenţii judiciare în echitate sau
oportunitate, în general, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 45 alin. 2 din acest act normativ, şi
nici nu conţine vreo dispoziţie expresă care să confere judecătorului sindic o atare prerogativă.

6.8. Principiile distribuirii

În Ghidul legislativ privind legea insolvenţei, UNCITRAL reţine că „în situaţia în care există
mai multe categorii diferite de creanţe cu priorităţi diferite, fiecare categorie de creanţe cu o anumită
ordine de prioritate trebuie să fie plătită în întregime înainte ca următoarea categorie să fie plătită.
Atunci când se ajunge ca într-o categorie de creanţe fondurile să fie insuficiente pentru plata tuturor
creditorilor, aceştia vor împărţi fondurile respective pro rata. 307”.

306
“A subordination agreement is enforceable in a case under this title to the same extent that such agreement is
enforceable under applicable nonbankruptcy law.” (t.m. F.-I.M), disponibil la
https://www.law.cornell.edu/uscode/text/11/510, accesat la 22 iulie 2021.
307
“Where there are a number of different categories of claims with different priorities, each level of priority will
generally be paid in full before the next level is paid. Once a level of priority is reached where there are insufficient
funds to pay all the creditors in full, the creditors of that priority share pro rata.” (t.m. F.-I.M.) disponibil la
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf , p. 274, accesat la
23 iulie 2021.
283
 Dispoziţiile Legii nr. 85/2014 reflectă fidel aceste principii. Art. 162 prevede că „[s]umele
de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată
pentru fiecare creanţă, prin tabelul definitiv consolidat”. (pari passu + pro rata), iar art. 163
stabileşte că „(1) Titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume numai după
deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară, potrivit ordinii prevăzute
la art. 161. (2) În cazul insuficienţei sumelor necesare acoperirii valorii integrale a creanţelor cu
acelaşi rang de prioritate, titularii acestora vor primi o cotă falimentară, reprezentând suma
proporţională cu procentul pe care creanţa lor îl deţine în categoria creanţelor respective.” (absolute
priority rule).

6.9. Instrumentele juridice ale distribuirii

În conformitate cu prevederile art. 160 din Legea nr. 85/2014, “[l]a fiecare 3 luni, calculate
de la data începerii lichidării, lichidatorul judiciar va prezenta comitetului creditorilor un raport
asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, precum şi un plan de distribuire
între creditori, dacă este cazul... Raportul va prevedea şi plata onorariului său şi a celorlalte cheltuieli
prevăzute la art. 159 alin. (1) pct. 1 sau art. 161 pct. 1, după caz. Raportul asupra fondurilor obţinute
din lichidare şi din încasarea de creanţe va cuprinde, cel puţin, următoarele:
a) soldul aflat în contul de lichidare după ultima distribuire;
b) încasările efectuate de către lichidatorul judiciar din valorificarea fiecărui bun şi din
recuperarea creanţelor;
c) cuantumul dobânzilor sau al altor venituri de care beneficiază averea debitorului ca urmare
a păstrării în conturi bancare a sumelor nedistribuite sau prin administrarea bunurilor existente în
averea debitorului;
d) totalul sumelor aflate în contul de lichidare.
Planul de distribuire între creditori cuprinde în mod obligatoriu următoarele date referitoare
la fiecare creditor pentru care se face distribuirea:
a) actualizările aduse tabelului definitiv de creanţe;
b) sumele distribuite deja;
c) sumele rămase după ajustarea tabelului definitiv şi distribuirile efectuate deja;
d) sumele ce fac obiectul distribuirii;
e) sume rămase de plată după efectuarea distribuirii.”
Din cuprinsul art. 160 din Legea nr. 85/2014 rezultă că „instrumentarul” juridic aflat la
dispoziţia lichidatorului judiciar pentru efectuarea distribuirii se compune din: tabelul definitiv /
definitiv consolidat, raportul asupra fondurilor şi planul de distribuire.

284
 Tabelul definitiv / definitiv consolidat poate avea o componenţă diversă, însă pentru studiul
de faţă prezintă relevanţă doar acele ipoteze în care sunt înscrise doar creanţe care beneficiază de
cauze de preferinţă şi cea în care sunt înscrise atât creanţe garantate cât şi creanţe negarantate 308.
Chiar şi în ultima situaţie, nu voi analiza distribuirile efectuată în conformitate cu art. 161 din Legea
nr. 85/2014 decât în limita în care prezintă relevanţă din perspectiva creditorilor garantaţi; porţiunile
negarantate ale creanţelor acestor creditori rămân, astfel, în afara limitelor prezentului studiu.

6.10. Cauze de preferinţă, priorităţi, superpriorităţi

În Ghidul legislativ privind legea insolvenţei 309 UNCITRAL reţine că „atunci când creanţa
garantată este îndestulată direct din sumele obţinute din valorificarea bunului grevat, creditorul
garantat, spre deosebire de cei negarantaţi, în general nu contribuie (direct sau indirect) la costurile
generale ale procedurii de insolvenţă, decât dacă în legea insolvenţei există prevederi precum cele
de mai sus [prevederi care rezervă o anumită porţiune din sumele de bani obţinute din lichidarea
averii debitorului, n.n.]. Cu toate acestea, creditorului garantat i se poate solicita să contribuie la
costurile direct legate de drepturile sale. Dacă lichidatorul judiciar a cheltuit sume de bani pentru
menţinerea valorii bunului grevat, este rezonabil ca acesta să şi le recupereze din suma care, altfel,
ar fi plătită cu prioritate creditorului garantat din fondurile obţinute din vânzarea bunului asupra
căruia poartă cauza de preferinţă. O altă excepţie de la regula priorităţii maxime a creditorilor
garantaţi poate fi stabilirea priorităţii restituirii finanţărilor acordate debitorului după deschiderea
procedurii insolvenţei, caz în care efectele oricărei priorităţi acordate unei astfel de finanţări faţă de
creanţele garantate ar trebui să fie cunoscute la momentul acordării finanţării respective, mai ales
dacă a fost aprobată de creditorii garantaţi.”
Astfel cum se va arăta în continuare, Legea nr. 85/2014 urmează îndeaproape recomandările
UNCITRAL, stabilind în favoarea cheltuielilor procedurii ordinea de prioritate maximă la
recuperare, urmate de creanţelor garantate născute după data deschiderii procedurii şi, în final, de
creanţele garantate născute înainte de deschiderea procedurii insolvenţei.

308
Ipoteza unui faliment în care tabelul definitiv / definitiv consolidat nu cuprinde creanţe garantate excede studiului.
309
„Where the secured claim is satisfied directly from the net realization proceeds of the asset concerned, the secured
creditor, unlike unsecured creditors, will generally not contribute (either directly or indirectly) to the general costs of
the insolvency proceeding, unless there are provisions such as noted above. However, the secured creditor still may be
required to contribute to other costs directly related to its interests. If the insolvency representative has expended
resources in maintaining the value of the encumbered asset, it may be reasonable to recover those expenses as
administrative expenses from the amount that would otherwise be paid in priority to the secured creditor from the
proceeds of the sale of the asset. A further exception to the first priorityrule may also relate to priorities provided in
respect of post-commencement finance, where the effect on the interests of secured creditors of any priority granted
should be clear at the time the finance is obtained, in particular since it may have been approved by the secured
creditors.” (t.m. F.-I.M.). Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 270.
285
 Din punct de vedere terminologic, doctrina şi (mai puţin) jurisprudenţa română utilizează în
general termenul „superprioritate”, calchiind termenul super-priority din doctrina americană, pentru
a desemna prioritatea superioară a creanţelor reprezentate de finanţările la care se referă art. 87 alin.
4 din Legea nr. 85/2014. În realitate, aşa cum a reţinut şi o parte a doctrinei 310, „superprioritatea”
aparţine cheltuielilor de procedură, finanţările fiindu-le subordonate.

6.10.1. Art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014

Art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 prevede expres că „(1) Fondurile obţinute din
vânzarea bunurilor şi drepturilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de cauze
de preferinţă, vor fi distribuite în următoarea ordine:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv
cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi cheltuielile
avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanţele furnizorilor de utilităţi născute
ulterior deschiderii procedurii, în condiţiile art. 77, remuneraţiile datorate la data distribuirii
persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61
şi 63, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului;
Practic, aceste cheltuieli se achită cu prioritate maximă în cadrul procedurii falimentului din
valorificarea bunurilor grevate de cauze de preferinţă. Ele îşi păstrează aceeaşi prioritate şi în
contextul distribuirilor efectuate din sumele obţinute din valorificarea bunurilor libere de sarcini,
conform art. 161 pct. 1 din Legea nr. 85/2014.
Aşa cum s-a reţinut şi în doctrină 311, aplicarea în practică a dispoziţiilor art. 159 alin. 1 pct.
1 din Legea nr. 85/2014 presupune delimitarea cheltuielilor de procedură aferente unui bun grevat
de o cauză de preferinţă, atât de cheltuielile de procedură aferente celorlalte asemenea bunuri, cât şi
de cheltuielile de procedură care nu au fost efectuate în legătură cu bunurile grevate de cauze de
preferinţă şi care sunt comune întregii proceduri 312.

310
Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2014, p. 747.
311
Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2014, p. 740.
312
Cu titlu de exemplu, în decizia civilă nr. 71/17 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. 4334/85/2017/a2, Curtea de
Apel Alba-Iulia a reţinut următoarele: „... pentru perioada de faliment s-a depus Raportul de fonduri 1 asupra fondurilor
obţinute din vânzări de bunuri pentru perioada 01.12.2018 – 30.09.2019, în care s-au totalizat încasările şi cheltuielile
de procedură pentru care s-au făcut plăţi. În plus, s-a menţionat expres că din soldul disponibil, de 637.798,3 lei, urmează
a se efectua plăţi cunoscute şi neachitate în sumă totală de 117.829,05 lei, din care _____ lei TVA de plată, la care se
adaugă cheltuielile cu anunţurile publicitare pentru vânzarea de bunuri, cota de 2% conform art. 39 alin. 7 din Legea nr.
85/2014, servicii contabile, restituire creditare societate către lichidatorul judiciar pentru cheltuielile de procedură şi
onorariul administratorului şi al lichidatorului judiciar pentru perioada noiembrie 2018 – septembrie 2019 – 32.546,03
lei în total. În Anexa la Planul de distribuire nr. 1 s-a prezentat calculul cheltuielilor de procedură ce sunt suportate de
creditorii garantaţi şi creditorii negarantaţi, din totalul valorii bunurilor conform raportului de evaluare, de 549.018 lei,
valoarea bunurilor afectate garanţiei contestatoarei D. L. R. IFN SA fiind de 523.785 lei, cu o pondere a acesteia de
95,40%. Pe lângă aceste bunuri, în procedură au existat bunuri afectate garanţiei creditoarei B. SRL, precum şi bunuri
286
 Formularea textului dispoziţiilor art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 nu este lipsită
de ambiguităţi. Practica judiciară rezultată din aplicarea dispoziţiilor art. 159 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 este bogată şi relevă, în primul rând, dificultatea determinării cu precizie a cheltuielilor la
care se referă pct. 1.
În opinia mea, se impune o distincţie între spezele care au legătură cu bunul grevat de cauza
de preferinţă, care se vor plăti în totalitate din suma obţinută din valorificarea acestui bun, şi
cheltuielile comune la care creditorul garantat este ţinut să participe pro rata, în raport cu valoarea
tuturor bunurilor din averea debitorului. În prima categorie intră taxele, timbrele şi orice alte
cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi
administrarea acestor bunuri, precum şi cheltuielile avansate de creditor în cadrul procedurii de
executare silită. Cea de a doua categorie este reprezentată de creanţele furnizorilor de utilităţi născute
ulterior deschiderii procedurii, în condiţiile art. 77 şi de remuneraţiile datorate la data distribuirii
persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61
şi 63 313. Argumentul principal care susţine această distincţie se desprinde din interpretarea
sistematică a prevederilor art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014: taxele, timbrele, cheltuielile
aferente conservării şi administrării, cheltuielile avansate de creditorul garantat în cadrul procedurii
de executare silită sunt, toate, aferente bunurilor respective. În condiţiile în care art. 77 din Legea
nr. 85/2014 nu distinge, creanţele furnizorilor de utilităţi născute ulterior deschiderii procedurii sunt
prezumate că profită întregii afaceri a debitorului şi nu doar bunurilor grevate de cauzele de
preferinţă, iar în ceea ce priveşte remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor la care se
referă partea finală a art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, norma juridică prevede expres că
acestea sunt angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61
şi 63 din acelaşi act normativ. Tocmai de aceea, primele se impun a fi suportate integral din sumele
obţinute din valorificarea bunurilor grevate de cauze de preferinţă, pe când celelalte trebuie suportate
pro rata, prin raportare la valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului. În practica judiciară,
însă, pot fi identificate atât soluţii în favoarea punctului de vedere mai sus arătat 314, cât şi soluţii

neafectate vreunei garanţii. Au existat încasări din restituiri de TVA. Au fost totalizate cheltuielile de la deschiderea
procedurii până la data vânzării utilajelor ce constituiau garanţie pentru creanţa creditoarei D.L.R. IFN, cheltuielile
cunoscute şi neachitate până la aceeaşi dată, inclusiv partea din onorariul fix suportat de aceasta pro rata şi partea din
onorariul variabil. În final a rezultat suma de 451.449,93 lei, de distribuit în contul creanţei garantate a creditorului -
contestator D.L.R. IFN SA, după scăderea din preţul obţinut din vânzarea bunurilor ce au făcut obiectul garanţiei sale,
de 637.554,10 lei, a cheltuielilor de procedură suportate de acest creditor, în valoare de 141.542,62 lei, şi a părţii din
onorariul pe care îl suportă acesta, în valoare de 44.561,55 lei.” Hotărârea este disponibilă la
rolii.ro/hotarari/605fe26ee490094408000031, accesată la 23 iulie 2021.
313
Pentru opinia potrivit căreia doar remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în interesul comun
al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61 şi 63 din Legea nr. 85/2014 beneficiază de distribuiri pro rata,
vezi Radu Bufan, XIII. Distribuirea în insolvenţă, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed.
Hamangiu, 2014, p. 748.
314
Prin decizia civilă nr. 643/27 mai 2021 pronunţată în dosarul nr. 120/62/2017/a5, Curtea de Apel Braşov a reţinut că:
„În privinţa distribuirii sumei de 24.347,39 lei reprezentând chiria achitată pentru depozitarea şi conservarea bunurilor
garantate şi valorificate, susţinerile apelantei creditoare privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 159 pct.1 din Legea
85/2014 nu sunt întemeiate. În noţiunea de cheltuieli de conservare si administrare, în sensul art. 159 pct.1 din Legea
287
(mai numeroase) în sensul că toate spezele enumerate în cuprinsul art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea
nr. 85/2014 beneficiază de distribuiri pro rata din sumele rezultate din valorificarea bunurilor
grevate de garanţii, prin raportare la valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului 315. In extremis,
în jurisprudenţă s-a reţinut că cheltuielile aferente vânzării bunurilor grevate de sarcini trebuie
suportate pro rata chiar şi în situaţia în care acelaşi creditor este titularul tuturor cauzelor de
preferinţă asupra tuturor bunurilor din averea debitorului 316.
Prin decizia nr. 12/8 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. 42/1/2019 317, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a statuat cu forţă
obligatorie pentru toate instanţele de judecată, că „[s]umele reprezentând impozite locale datorate
pentru bunuri valorificate în procedură, grevate de o cauză de preferinţă în favoarea unui creditor

85/2014 se încadrează acele cheltuieli efectuate cu întreţinerea bunului şi menţinerea lui, tocmai în ideea conservării,
respectiv împiedicării degradării acestuia, în perioada premergătoare vânzării, pentru a obţine o valorificare optimă a
acestuia. În mod corect a reţinut judecătorul sindic că prevederile art. 159 pct.1 din legea 85/2014 permit distribuirea,
cu prioritate, din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor garantate, a cheltuielilor necesare pentru conservarea
bunurilor, or, chiria datorată pentru închirierea spaţiului în care au fost depozitate bunurile garantate constituie o
cheltuială necesară pentru protejarea acestor bunuri în vederea unei bune valorificări. Scopul încheierii contractului de
închiriere nr.7/5.01.2018 a fost acela de a depozita, în siguranţă, bunurile garantate în favoarea creditoarei, astfel cum
rezultă din prevederile art.II.2 din contract, fiind evidentă legătura dintre suma născută în baza contractului de închiriere
şi bunurile mobile valorificate. Chiar dacă chiria are caracterul unei creanţe curente, acest aspect nu înlătură distribuirea
sumei cu prioritate atâta timp cât se constituie într-o cheltuială necesară pentru conservarea bunurilor şi care se suportă
înainte de acoperirea creanţei creditorului garantat.”, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/60b2f3a8e49009a80e00002d,
accesată la 24 iulie 2021.
315
Contrar opiniei mele, prin decizia civilă nr. 146/26 aprilie 2018, Curtea de Apel Galaţia a reţinut următoarele:
„Referitor la plata cheltuielilor de pază se va reţ ine că B__-GSG SA având î n vedere lipsa disponibilităţilor din
procedură ş i necesitate a asigurării serviciilor de pază a avansat suma de 25.422 lei . Aceasta sumă nu a fost inclusă în
calculul pro rata î n ceea ce priveşte plăţile deja efectuate, suma de 25.422 lei fiind trecută la datorii de procedură (fiind
restituită integral creditorului B__) ş i ulterior aplicându-se procentul aferent fiecărui creditor. Imputarea plăţilor
efectuate pentru perioada 23.02.xxxxxxxxxxxxx17 a avut loc potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr.
85/2014 ... Textul reglementează faptul că remuneraţiile practicianului în insolvenţă şi a persoanelor angajate de a cesta
se vor suporta pro rata, î n raport de valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului, nu doar în raport de bunul înstrăinat
grevat . În cazul de faţă , astfel cum s-a reţinut mai sus creditoarea B__-GSG SA a avansat suma de 25.422 lei. Aceasta
sumă nu a fost inclusă în calculul pro rata în ceea ce priveşte plăţile deja efectuate, suma de 25.422 lei fiind trecută la
datorii de procedură (fiind restituită integral creditorului B__) şi ulterior aplicându-se procentul aferent fiecărui
creditor.”, disponibilă la rolii.ro/hotarari/5aebcaf4e49009ec23000045, accesată la 24 iulie 2021. Mecanismul de plată
validat de instanţă este deosebit de interesant: într-o primă etapă cheltuielile de pază avansate de creditorul garantat au
fost restituite integral acestuia, pentru ca ulterior acelaşi creditor să le suporte pro rata. Mult mai tranşantă, Curtea de
Apel Piteşti a reţinut în decizia civilă nr. 515/A/11 septembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. 432/1259/2015/a11 că:
„Consideră apelanta că judecătorul sindic nu a avut în vedere cele două categorii de cheltuieli, una care cuprinde
cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea
acestor bunuri şi, a doua categorie, ce cuprinde remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate, în
interesul comun al tuturor creditorilor şi numai cu privire la cea de-a doua categorie de creanţe, se vor suporta pro rata,
în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorilor. Critica apelantei este nefondată, întrucât textul nu scindează
categoriile de cheltuieli în unele care vor fi suportate pro rata şi altele nu, fiind înşiruite aceleaşi cheltuieli le care sunt
suportate pro rata. De altfel nu există niciun raţionament pentru a considera că numai remuneraţiile datorate la data
distribuirii persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor ar trebui suportate pro rata.”, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5bb21735e49009341c00004a, accesat la 24 iulie 2021.
316
În acest sens, decizia civilă nr. 18/15 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.
703/110/2019/a7: „Observând dispoziţiile art. 159 al. 1 din Legea nr. 85/2014 curtea constată că judecătorul sindic a
făcut o corectă interpretare a acestora, în condiţiile în care cheltuielile aferente vânzării bunurilor grevate de sarcini în
favoarea creditorului se suportă pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului. Criticile apelantei
bazate pe faptul că toate bunurile aflate în patrimoniul debitoarei se află în garanţia contestatoarei nu pot fi primite, în
condiţiile în care textul legal invocat nu conţine nici o distincţie, în acest sens, a acestui mod de imputaţie a cheltuielilor
de procedură asupra fondurilor obţinute din vânzarea bunurilor grevate de cauze de preferinţă.”, disponibilă la
rolii.ro/hotarari/6038646de490093c0f00002c, accesată la 24 iulie 2021.
317
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 586/17 iulie 2019
288
(sau "de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel", în
terminologia Legii nr. 85/2006), devenite scadente după data intrării în faliment a debitorului, nu
beneficiază de ordinea de prioritate la plată instituită prin art. 121 alin. (1) pct. 1 din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 159
alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă,
cu modificările şi completările ulterioare.”, punând capăt unei bogate practici divergente în această
materie. În acelaşi sens şi pentru considerente similare, instanţele au decis că nici ajustarea de TVA
nu poate fi privită drept cheltuieli efectuate în scopul valorificării bunurilor în procedură 318.
Din punctul de vedere al momentului naşterii lor, toate datoriile la care se referă art. 159 alin.
1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 reprezintă creanţe curente. Cu toate acestea, aşa cum a reţinut şi ÎCCJ
în decizia RIL nr. 12/8 aprilie 2019, elementul esenţial pentru calificarea lor drept cheltuieli de
procedură aferente bunului grevat este finalitatea lor: aceste speze vor fi plătite cu prioritate în
condiţiile art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 doar dacă efectuarea lor a profitat conservării,
administrării sau valorificării bunului grevat, respectiv a profitat întregii proceduri, caz în care se
suportă pro rata 319. În caz contrar, creanţele curente nu beneficiază de prioritatea reglementată de
art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 şi urmează să fie plătite în conformitate cu art. 159 alin.
1 pct. 2 sau cu art. 161, ambele din Legea nr. 85/2014, după caz.
În pofida divergenţelor în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 159 alin. 1 pct. 1
din Legea nr. 85/2014, jurisprudenţa este unitară în ceea ce priveşte suportarea pro rata de către

318
În acest sens, decizia civilă nr. 1774/A/30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
18517/3/2017/a5, disponibilă la rolii.ro/hotarari/5e421312e49009041e000097, accesată la 23 iulie 2021, decizia civilă
nr. 758/A/24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 18517/3/2017/a3, disponibilă la
rolii.ro/hotarari/5d76fd7be49009740e000040, accesată la 23 iulie 2021.
319
În acest sens, decizia civilă nr. 249/A-C/29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.
407/1259/2016/a8: „Debitoarea datorează apelantului contestator suma de 10.000 lei, creanţă născută în cursul
procedurii de insolvenţă, reprezentând onorariu pentru asistenţă juridică, reprezentare şi redactare acte ... activitatea
apelantului, în legătură cu care s-a născut creanţa în discuţie în speţă, a fost realizată în beneficiul averii debitoarei, ceea
ce serveşte interesului comun al tuturor creditorilor înscrişi la masa credală, de vreme ce, potrivit art. 2 din Legea nr.
85/2014, scopul legii menţionate este acoperirea pasivului debitorului, iar creanţele creditorilor, care alcătuiesc pasivul
menţionat, se plătesc din averea debitorului. Apelantul contestator a fost desemnat să lucreze pentru debitoare în
aplicarea art. 63 raportat la art. 61 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 ... Toate aceste aspecte de fapt şi de drept, raportate la
dispoziţiile art. 159 alin. 1 pct. 1 sus citat, impun cu evidenţă concluzia că suma solicitată de apelantul contestator se
încadrează în sintagma „remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în
interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile (…) art. 61 şi 63” şi se va suporta pro rata, în raport cu valoarea
tuturor bunurilor din averea debitorului indiferent că fondurile de distribuit sunt obţinute din vânzarea bunurilor şi
drepturilor din averea debitorului, grevate în favoarea altor creditori de cauze de preferinţă, şi înainte de a fi distribuite
sume în favoarea creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă.”, disponibilă la
rolii.ro/hotarari/5f013120e490091c0f00005c, accesată la 24 iulie 2021.
În acelaşi sens, mai explicit, Curtea de Apel Tg. Mureş a reţinut în decizia civilă nr. 316/A/16 noiembrie 2020
pronunţată în dosarul nr. 73/1371/2018/a3 că: „Apelanta consideră că prevederile art. 102 alin. 6 din Legea nr. 85/2014
... înlătură de aplicare dispoziţiile art. 159 din Legea nr. 85/2014, creanţele curente impunându-se a fi achitate cu
prioritate chiar în cazul distribuirii unor sume rezultând din creanţe garantate. Raportat la caracterul special al textului
art. 159 din Legea nr. 85/2014 Curtea nu poate reţine aceste susţineri ale apelantei, în cadrul distribuirilor efectuate
conform art. 159 din Legea nr. 85/2014 fiind obligatorie respectarea ordinii de prioritate impuse de textul menţionat,
nici o dispoziţie normativă neprevăzând plata creanţelor curente peste această ordine. Se mai reţine că art. 161 din Legea
nr. 85/2014 dedicat stabilirii ordinii în care se plătesc creanţele în cazul falimentului, prevede la pct. 4 categoria
creanţelor rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii”. Hotărârea este disponibilă la
rolii.ro/hotarari/601f56c5e49009701c00002f, accesată la 24 iulie 2021.
289
creditorii garantaţi a onorariilor practicienilor în insolvenţă acumulate până la momentul distribuirii
efectuate din sumele rezultate din valorificarea bunurilor grevate de cauzele de preferinţă 320. Cât
priveşte valoarea la care se raportează procentul care revine în sarcina creditorului garantat, în
jurisprudenţă 321 s-a reţinut că acesta se raportează la valoarea de evaluare şi nu la valoarea de
vânzare. Apreciez că această soluţie are o justificare practică evidentă, însă nu este la adăpost de
critică. Indiscutabil, la momentul valorificării fiecărui bun din averea debitorului (grevat sau nu de
o cauză de preferinţă), în afară de ultimul, lichidatorul judiciar nu poate cunoaşte valorile care se
vor obţine cu ocazia valorificărilor subsecvente, însă acest fapt nu împiedică, la finalul
valorificărilor, regularizarea sumelor de distribuit între creditori. Tot în practica judiciară s-a reţinut
şi o ipoteză particulară a regulii analizate în prezentul aliniat: situaţia în care bunul grevat este
singurul bun din averea debitorului 322. Din punct de vedere matematic, în condiţiile în care bunul
grevat formează toată averea debitorului, procentul din cheltuielile de procedură care revine spre
suportare creditorului garantat este de 100%; cu toate acestea, în practica judiciară s-au înregistrat
şi se înregistrează relativ frecvent contestaţii formulate de creditorii care beneficiază de cauze de
preferinţă, care apreciază inechitabilă suportarea în această situaţie a totalităţii cheltuielilor de
procedură. Pe lângă argumentul matematic mai sus arătat, în această situaţie este pe deplin aplicabil
şi argumentul conform căruia toate cheltuielile generate de procedura insolvenţei se suportă din
averea debitorului, conform art. 39 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, iar fondul de lichidare la care se
referă art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014 poate fi utilizat doar atunci când în averea debitorului nu
există disponibilităţi 323.

320
E.g. decizia civilă nr. 194/22 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr. 2733/107/2015/a20,
disponibilă la rolii.ro/hotarari/60a9b58ee49009501b000052, accesată la 24 iulie 2021. În acelaşi sens, Curtea de Apel
Piteşti a reţinut în decizia civilă nr. 101/A-C/24 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. 1488/90/2015/a8: „dreptul[...]
creditorului garantat [este de a] [...] suporta onorariului practicianului în insolvenţă doar „pro rata”, proporţie care
trebuie determinată în raport de valoarea estimată a tuturor bunurilor mobile sau imobile ale debitorului, fie că au fost
valorificate anterior valorificării bunului afectat unui drept de preferinţă, fie că urmează a fi valorificate ulterior.”
Hotărârea este disponibilă la rolii.ro/hotarari/5e7971cfe490091c13000052, accesată la 24 iulie 2021.
321
În decizia civilă nr. 319/A/9 decembrie 2020 pronunţată în dosarul nr. 316/91/2018/a2, Curtea de Apel Galaţi a reţinut
că: „Avand în vedere că în averea debitoarei se regăseşte un alt bun care trebuie să fie valorificat, urmează ca potrivit
art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 suma de 500 de lei şi cheltuielile de procedură în sumă de 199,83 lei urmează
a fi suportate pro rata raportat la valoarea de evaluare a fiecărui bun . Instanţa va avea în vedere raportarea procentului
calculat pro rata la valoarea de evaluare a bunurilor iar nu preţul obţinut din vanzare, deoarece în prezent la calculul
procentului nu se cunoaşte cu ce sumă vor fi vândute pe viitor bunul rămas în averea debitoarei, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5fdac835e490092c0f000038, accesată la 24 iulie 2021.
322
Pentru uşurinţa argumentării, voi porni de la ipoteza în care în averea debitorului se regăseşte un singur bun, iar
acesta este afectat de o cauză de preferinţă a unui singur creditor, fără a mai exista alte bunuri. Argumentul este valabil
şi pentru situaţia în care în averea debitorului se găsesc mai multe bunuri, toate grevate de cauze de preferinţă, în favoarea
unuia sau mai multor creditori, mutatis mutandis.
323
În acest sens, decizia civilă nr. 368/7 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
14/1285/2018/a4: „legiuitorul român a permis constituirea unor astfel de rezerve pentru a asigura continuarea procedurii
de insolvenţă derulată, distribuirea tuturor sumelor obţinute din valorificarea bunurilor debitoarei nefiind permisă până
la momentul finalizării procedurii chiar dacă dispoziţiile art. 159 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2014, au rolul de a
proteja drepturile creditorilor garantaţi, susţinerile contrare fiind nefondate. Nu este lipsit de importanţă faptul că dacă
sumele previzionate iniţial nu vor fi folosite în totalitate pe parcursul derulării procedurii de faliment, acestea vor fi
distribuite ulterior creditorilor prin intermediul unui nou Plan de distribuire care va fi supus analizei creditorilor. Nu în
ultimul rând se impune observaţia potrivit căreia dispoziţiile art. 159 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2014 trebuie
coroborate cu prevederile întregii Legi a insolvenţei (spre exemplu, art.39 din acelaşi act normativ) astfel că instanţa de
290
 O altă chestiune care a generat o practică judiciară bogată este aceea a provizionării din
sumele rezultate din valorificarea bunurilor grevate de garanţii a unor sume de bani pentru
cheltuielile viitoare ale procedurii de faliment. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 165 pct. 4
din Legea nr. 85/2014, „[c]u ocazia distribuirilor parţiale, următoarele sume vor fi provizionate: ...
4. rezervele destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului, inclusiv cele generate de
litigiile în curs.”. Art. 165 din Legea nr. 85/2014 nu face nicio distincţie între distribuirea sumelor
rezultate din valorificarea bunurilor grevate de garanţii şi a sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor libere de sarcini, astfel încât, în conformitate cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus, lichidatorul judiciar este îndreptăţit să provizioneze sume de bani pentru
cheltuielile viitoare ale averii debitorului, inclusiv pentru litigiile în curs. Această interpretare este
susţinută şi de coroborarea dispoziţiilor art. 164 pct. 4 cu cele ale art. 39 alin. 1, ambele din Legea
nr. 85/2014, care prevăd că „(1) Toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege,
inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor de procedură efectuate de
administratorul judiciar şi/sau de lichidatorul judiciar, vor fi suportate din averea debitorului.”.
Astfel, sumele de bani rezultate din lichidarea averii debitorului trebuie să acopere, cu prioritate,
cheltuielile aferente procedurii, nefiind posibilă distribuirea sumelor de bani rezultate către creditori
(garantaţi sau negarantaţi) şi lăsarea cheltuielilor de procedură neachitate sau acoperirea acestor
cheltuieli din fondul de lichidare reglementat de art. 39 alin. 4 din Legea nr. 85/2014. Faptul că art.
160 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 prevede că „(1) La fiecare 3 luni, calculate de la data începerii
lichidării, lichidatorul judiciar va prezenta comitetului creditorilor un raport asupra fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe, precum şi un plan de distribuire între creditori,
dacă este cazul...” nu poate conduce la o concluzie diferită; distribuirile parţiale nu pot avea ca efect,
în ansamblul lor, primirea de către creditori a unor sume de bani superioare celor cuvenite în
detrimentul cheltuielilor de procedură 324.

control j_______ va valida statuările judecătorului sindic care a dat prevalenţă principiului caracterului colectiv al
procedurii faţă de protecţia drepturilor creditorilor garantaţi şi a stabilit că distribuirea sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor care fac obiectul garanţiei unui creditor, exclusiv acelui creditor, este condiţionată de existenţa în patrimoniul
debitoarei şi a altor bunuri valorificabile sau a unor sume de bani din care să poată fi achitate celelalte cheltuieli ale
procedurii şi creanţele prevăzute de art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, ipoteză neîntrunită în speţă.” Hotărârea este
disponibilă la rolii.ro/hotarari/5f601a7de49009cc1f00002e, accesată la 24 iulie 2021.
În acelaşi sens decizia civilă nr. 67/6 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, disponibilă la
rolii.ro/hotarari/5a84f8bbe49009740b00004e, accesată la 24 iulie 2021.
324
În acest sens, decizia civilă nr. 198/A/4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.
296/115/2015/a4: „În mod neîntemeiat prin hotărârea apelată prima instanţă a admis în parte contestaţia formulată de
contestatoarea K___ ROMÂNIA SRL şi a dispus refacerea Planului de distribuţie distribuţie parţială între creditori, în
ceea ce priveşte provizionul în suma de 24.954,60 lei , reţinută conform disp. art. 165 pct. 4 din Legea nr. 85/2014, în
sensul reevaluării cuantumului acestei sume şi al respectării ordinii de prioritate prev. de art. 159 din Legea nr. 85/2014
cu privire la sumele totale de distribuit. ... Suma de 24,954,60 lei ce a fost provizionată pentru acoperirea cheltuielilor
viitoare de procedură, este necesară, având în vedere cheltuielile care urmează a fi făcute pentru buna întreţinere şi
administrare a acestor bunuri mobile rămase a fi valorificate din patrimoniul debitoarei... Lichidatorul j_______ a
provizionat sumele necesare atât pentru onorariu, cât şi pentru cheltuielile de conservare a bunurilor mobile aflate în
patrimoniul debitoarei, potrivit art. art. 159 alin. (1) punctul 1 din Legea nr. 85/2014.”. Hotărârea este disponibilă la
rolii.ro/hotarari/5cafef46e49009980a000034, accesată la 24 iulie 2021.
291
 Argumentele principale în sensul că provizionarea cheltuielilor viitoare din sumele obţinute
din valorificarea bunului grevat contravine dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 se întemeiază, pe de o
parte, pe limitarea pe care art. 159 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2014 o aduce cheltuielilor la
suportarea cărora poate fi ţinut creditorul garantat, iar pe de altă parte pe interpretarea conform căreia
o distribuire efectuată în conformitate cu art. 159 din Legea nr. 85/2014 este întotdeauna exhausivă
şi nu parţială, cum prevede art. 165 din Legea nr. 85/2014. Apreciez că niciunul dintre cele două
argumente nu rezistă analizei. Cât priveşte primul argument, provizionarea reprezintă un demers cu
caracter temporar, sumele nedistribuite conform art. 159 din Legea nr. 85/2014 urmând a fi utilizate
în absenţa altor disponibilităţi în averea debitorului; în cazul în care sumele nedistribuite nu vor fi
necesare până la finalul procedurii falimentului, ele vor fi distribuite tot creditorului garantat. Dacă
utilizarea lor este justificată şi în averea debitorului nu există alte surse, sunt aplicabile prevederile
art. 39 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, mai sus citate. În ceea ce priveşte al doilea argument, apreciez
că noţiunea de distribuire parţială din cuprinsul art. 165 din Legea nr. 85/2014 priveşte toată averea
debitorului şi nu doar distribuirea sumelor rezultate din vânzarea bunului respectiv grevat de cauza
de preferinţă. În situaţia de excepţie în care bunul grevat de garanţie este unicul bun din averea
debitorului, într-adevăr distribuirea nu este parţială, însă atunci nu se justifică nici provizionarea de
sume pentru continuarea procedurii.

6.10.2. Art. 159 alin. 1 pct. 2 şi 3 din Legea nr. 85/2014

Aşa cum am antamat, Legea nr. 85/2014 conferă creanţelor creditorilor beneficiari ai unei
cauze de preferinţă născute în timpul procedurii de insolvenţă (capital, dobânzi, precum şi alte
accesorii, după caz) ordinea de prioritate imediat următoare cheltuielilor de procedură, iar creanţelor
creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi
penalităţile de orice fel, inclusiv cheltuielile, precum şi cele corespunzătoare art. 105 alin. (3) şi art.
123 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 85/2014 (creanţele provenind din contracte de leasing, reziliate
înainte sau după data deschiderii procedurii insolvenţei, garantate cu o ipotecă legală asupra
bunurilor ce au făcut obiectul contractului de leasing şi transferate debitorului, având rang egal cu
cel al operaţiunii de leasing iniţiale) vor fi plătite ultimele din sumele rezultate din bunurile grevate
de cauze de preferinţă.

În sens contrar, în decizia civilă nr. 67/6 februarie 2018 Curtea de Apel Cluj a reţinut că „provizionarea
cheltuielilor viitoare ale procedurii estre incompatibilă cu caracterul şi atributele unui dreptul real accesoriu, astfel că
provizioanele nu pot fi constituite din fondurile obţinute din lichidarea bunurilor grevate. Valoarea garantată nu se
poate diminua în scopul asigurării cheltuielilor viitoare ale procedurii. Dispoziţiile art. 165 pct. 4 din Legea 85/2014 nu
sunt aplicabile şi drept urmare, din sumele obţinute urmare a valorificării bunului asupra căruia s-a constituit garanţia
reală, nu era posibilă constituirea unor rezerve destinate să acopere cheltuielile viitoare ale averii debitorului.” Hotărârea
este disponibilă la rolii.ro/hotarari/5a84f8bbe49009740b00004e, accesată la 24 iulie 2021.
292
 UNCITRAL notează în Ghidul legislativ privind legea insolvenţei 325 că „anumite legi
naţionale ale insolvenţei prevăd că finanţărilor noi le poate fi acordată o prioritate la restituire
superioară celei a creditorilor garantaţi (denumită şi priming lien). În statele unde acest tip de
prioritate este permisă de lege, instanţele judecătoreşti recunosc riscul suportat de creditorii garantaţi
şi autorizează acordarea acestui tip de prioritate ca ultimă soluţie. Acordarea unei astfel de priorităţi
poate fi supusă unor anumite condiţii, precum notificarea creditorilor garantaţi şi acordarea către
aceştia a posibilităţii de a-şi exprima poziţia asupra acordării acestui tip de prioritate, dovada faptului
că debitorul nu poate obţine finanţare fără acordarea unei atare priorităţi şi acordarea unei protecţii
faţă de diminuarea valorii economice a bunurilor grevate ...”.
Cu titlu de regulă generală, cauzele de preferinţă de care pot beneficia creanţele născute
ulterior deschiderii procedurii sunt identice cu cele de care beneficiază creanţele (garantate) născute
anterior deschiderii procedurii: privilegii, ipoteci, drepturi asimilate ipotecii, potrivit art. 2.347 NCC,
şi/sau drepturi de gaj asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent dacă acesta este debitor
principal sau terţ garant faţă de persoanele beneficiare ale cauzelor de preferinţă.
Cu titlu de excepţie, în ceea ce priveşte finanţările acordate debitorului în perioada de
observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente, cu aprobarea adunării creditorilor, aşa cum
am arătat anterior, legiuitorul român a optat pentru o combinaţie a cauzelor de preferinţă cu o
prioritate legală, acordându-le ordinea de prioritate la distribuire prevăzută de art. 159 alin. 1 pct. 2
sau, după caz, de art. 161 pct. 2 din Legea nr. 85/2014. Urmând recomandările UNCITRAL,
legiuitorul român a adoptat prioritatea arătată ca soluţie de ultimă instanţă, după cum se va arăta în
continuare.
Desigur, ordinea de prioritate contează doar atunci când două sau mai multe creanţe garantate
vin în concurs la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea aceluiaşi bun grevat.
În principiu, un atare conflict între creanţele la care se referă art. 159 alin. 1 pct. 2 şi cele la
care se referă art. 159 alin. 1 pct. 3, ambele din Legea nr. 85/2014, nu ar trebui să existe.
În măsura în care două sau mai multe cauze de preferinţă sunt constituite asupra aceluiaşi
bun / aceloraşi bunuri individual determinate / aceleiaşi universalităţi de bunuri (toate) anterior
deschiderii procedurii, conflictul între aceste cauze de preferinţă este guvernat fie de regulile de
prioritate legale (e.g. art. 2342 NCC, care tranşează concursul între privilegii şi ipoteci”), fie de

325
„Where the secured claim is satisfied directly from the net realization proceeds of the asset concerned, the secured
creditor, unlike unsecured creditors, will generally not contribute (either directly or indirectly) to the general costs of
the insolvency proceeding, unless there are provisions such as noted above. However, the secured creditor still may be
required to contribute to other costs directly related to its interests. If the insolvency representative has expended
resources in maintaining the value of the encumbered asset, it may be reasonable to recover those expenses as
administrative expenses from the amount that would otherwise be paid in priority to the secured creditor from the
proceeds of the sale of the asset. A further exception to the first priorityrule may also relate to priorities provided in
respect of post-commencement finance, where the effect on the interests of secured creditors of any priority granted
should be clear at the time the finance is obtained, in particular since it may have been approved by the secured
creditors.” (t.m. F.-I.M.). Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p. 270.
293
rangurile diferite ale cauzelor de preferinţă (art. 2420-2427 NCC) 326. Pentru identitate de raţiune,
aceleaşi reguli sunt aplicabile şi cauzelor de preferinţă născute (toate) ulterior deschiderii procedurii.
Constituirea unor cauze de preferinţă asupra unui bun / unor bunuri individual determinate /
unei universalităţi de bunuri după deschiderea procedurii, pentru garantarea altor creanţe decât
finanţările la care se referă art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, nu pare să fie posibilă altfel decât
prin intermediul unui plan de reorganizare.
În perioada de observaţie, finanţările acordate debitorului pot avea ca destinaţie doar
continuarea activităţii curente. Constituirea unor cauze de preferinţă pentru a garanta restituirea lor
depăşeşte limitele business as usual şi este lovită de nulitate conform art. 84 alin. 1 din Legea nr.
85/2014; în măsura în care depăşesc business as usual şi sunt aprobate de către adunarea creditorilor,
finanţările beneficiază de (super)prioritatea reglementată de art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014.
Aşa cum s-a reţinut în practica judiciară 327, finanţările acordate debitorului în perioada de observaţie
pentru continuarea activităţii curente fără aprobarea adunării creditorilor nu sunt, per se, lovite de
nulitate, dar nu vor beneficia de (super)prioritatea mai sus arătată.
Pentru creanţele bugetare născute în perioada de observaţie sau în perioada reorganizării
judiciare (şi, a fortiori în perioada falimentului), art. 213 alin. 21 din Legea nr. 207/2015 prevede că
„nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidenţa legislaţiei privind insolvenţa”.
Situaţia cauzelor de preferinţă constituite „pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate prin
planul de reorganizare” comportă două ipoteze. Potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2014 acestea
„rămân valabile în favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de
reorganizare.”. La momentul constituirii lor în contextul executării planului de reorganizare, aceste
cauze de preferinţă au fost fie votate de creditorii garantaţi ale căror creanţe s-au născut anterior

326
Practica judiciară este unanimă în acest sens. Cu titlu de exemplu, decizia civilă nr. 368/7 septembrie 2020 pronunţată
de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 14/1285/2018/a4: „Curtea observă faptul că apelanta deţine un drept de preferinţă
de rang 2 asupra imobilului înstrăinat şi care a aparţinut debitoarei iar garanţia acesteia este afectată de o condiţie
suspensivă. Astfel, doar în situaţia în care restul de distribuit ar fi superior valorii creanţei creditorului de rang I, atunci
apelanta, care deţine o garanţie de rang II, ar putea fi îndrituită la distribuire, ipoteză neîntrunită în speţă. Aşa fiind,
Curtea apreciază că în mod corect judecătorul sindic a validat propunerea de distribuire inclusă în Raportul asupra
fondurilor şi Planul de distribuire nr. 3 şi reţinând că imobilul a fost valorificat la un preţ (1.176.136,59 lei) superior
valorii creanţei garantate înscrise în tabelul definitiv (765.600 lei) în condiţiile art.103 teza I din Legea nr.85/2014, după
deducerea cheltuielilor procedurii (206.215,84 lei), potrivit art. 159 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 85/2014, diferenţa (
169.694,58 lei ) a revenit creditorului beneficiar al unei garanţii de rangul I, având în vedere că o parte din creanţa sa
fusese înscrisă drept creanţă chirografară ( 269.026,10 lei ), susţinerile contrare fiind nefondate.”
327
În acest sens, decizia civilă nr. 506/26 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
929/1285/2016/a25: „Judecătorul sindic a reţinut din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 87 alin. 4 din Legea
nr. 85/2014, că finanţările acordate debitorului în perioada de observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente,
fără aprobarea adunării creditorilor, cum este şi cazul împrumuturilor de care s-a prevalat intimata, nu vor beneficia de
prioritate la restituire, potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2.
Împrejurarea că astfel de împrumuturi nu vor beneficia de prioritate la restituire nu înseamnă că acestea ar fi lovite de
nulitate absolută, o astfel de concluzie neputând fi desprinsă din prevederile art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014,
invocate de către contestatoare. Aserţiunile apelantei nu pot fi validate iar statuările judecătorului sindic apar ca fiind
corecte întrucât textul legal evocat dispune expres cu privire la dobândirea unui privilegiu în condiţiile respectării
exigenţelor impuse de text fără a indica o sancţiune expresă pentru ipoteza ignorării condiţiilor impuse , astfel că,
sancţiunea este pierderea privilegiului şi nu nulitatea”. Hotărârea este disponibilă la
rolii.ro/hotarari/5fc1bbf6e490092809000041, accesat la 25 iulie 2021.
294
deschiderii procedurii, fie le-au fost impuse prin planul de reorganizare confirmat de judecătorul
sindic după verificarea tratamentului corect şi echitabil, cu acordarea unei eventuale protecţii
corespunzătoare. În funcţie de conţinutul planului de reorganizare confirmat, cauza de preferinţă
constituită în temeiul planului poate avea rang superior sau rang inferior garanţiei aferente creanţei
născute anterior deschiderii procedurii.
În măsura în care rangul cauzei de preferinţă constituite prin planul de reorganizare aferente
creanţei post-commencement este superior rangului garanţiei creanţei pre-commencement, indiferent
dacă se aplică dispoziţiile art. 2420 alin. 1 NCC sau cele ale art. 159 alin. 1 pct. 2 din Legea nr.
85/2014, rezultatul este acelaşi: distribuirea va fi efectuată cu prioritate în favoarea creditorului
titular al creanţei garantate post-commencement, eventuala atingere adusă drepturilor creditorului
garantat pre-commencement trebuind să fi fost deja compensată prin efectul protecţiei
corespunzătoare acordate conform planului de reorgnizare confirmat.
Invers, dacă creditorul finanţator consimte la constituirea în favoarea sa prin planul de
reorganizare a unei garanţii cu un rang inferior celui al creanţei garantate pre-commencement,
apreciez că în speţă are loc o derogare consensuală de la norma supletivă cuprinsă în art. 159 alin. 1
pct. 2 şi 3 din Legea nr. 85/3014, iar distribuirea va fi efectuată cu prioritate în favoarea creditorului
garantat pre-commencement.
Singurul „conflict” care poate apărea între creanţele garantate născute anterior şi ulterior
deschiderii procedurii pare să fie cel care implică finanţările acordate debitorului în perioada de
observaţie în vederea desfăşurării activităţilor curente, cu aprobarea adunării creditorilor, conform
art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2015, finanţări care sunt prioritare la restituire, potrivit prevederilor
art. 159 alin. (1) pct. 2 sau, după caz, potrivit prevederilor art. 161 pct. 2, toate din Legea nr. 85/2014.
Chiar în situaţia acordării unor astfel de finanţări, conflictul de cauze de preferinţă este ultima
soluţie. Conform art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, „aceste finanţări se vor garanta, în principal,
prin afectarea unor bunuri sau drepturi care nu formează obiectul unor cauze de preferinţă”. Această
ipoteză nu duce la vreun „conflict” între garanţii.
„În subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau drepturi disponibile, cu acordul creditorilor
beneficiari ai respectivelor cauze de preferinţă” bunurile deja grevate vor fi afectate de cauza de
preferinţă constituită pentru a garanta restituirea finanţării din perioada de observaţie. În această
ipoteză, pentru identitate de raţiune, sunt valabile argumentele expuse mai sus referitoare la
conflictul între garanţiile constituite prin planul de reorganizare şi cele constituite anterior
deschiderii procedurii.
Abia în ipoteza în care acordul creditorilor pre-commencement nu va fi obţinut, finanţarea
va beneficia de prioritate la restituire conform art. 159 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2014
„diminuând regimul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor de preferinţă, proporţional,
prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de
295
preferinţă”. Din nou, legiuitorul nu pare să fi depus toate eforturile pentru a redacta cu claritate textul
acestei norme juridice. În condiţiile în care prioritatea reglementată de art. 87 alin. 4 din Legea nr.
85/2014 beneficiază de ordinea conferită de art. 159 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, ea poate să
intre în conflict „pe orizontală”, doar cu cauze de preferinţă care beneficiază de aceeaşi ordine de
prioritate; aşa cum arătat mai sus, singurele astfel de cauze sunt cele care pot fi constituite printr-un
plan de reorganizare, prin definiţie posterior din punct de vedere temporal. Planul de reorganizare
nu poate ignora existenţa priorităţii finanţării din perioada de observaţie, astfel că o cauză de
preferinţă constituită în temeiul planului de reorganizare va avea, în mod necesar, prioritatea
(inferioară sau superioară) faţă de prioritatea finanţării din perioada de observaţie stabilită prin
planul de reorganizare confirmat. „Pe verticală”, prioritatea reglementată de art. 87 alin. 4 din Legea
nr. 85/2014, care trimite la art. 159 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/3014 conferă creditorului finanţator
prerogativa de a fi plătit integral (principal şi accesorii, dacă este cazul) înainte ca creditorilor
garantaţi pre-commencement să li se facă vreo distribuire. Diminuarea regimului de îndestulare la
care se referă art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, proporţională cu valoarea fiecărui bun grevat de
o cauză de preferinţă anterioară deschiderii procedurii, poate ajunge, in extremis, până la
neefectuarea vreunei distribuiri către creditori garantaţi pre-commencement, dacă epuizează toate
sumele realizate din valorificarea bunurilor grevate de garanţiile acestora din urmă.
În fine, în situaţia (fericită) în care „după plata sumelor prevăzute la [art. 159] alin. (1) rezultă
o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului judiciar, în contul averii
debitorului”, astfel cum prevede art. 159 alin. 2 teza finală din Legea nr. 85/2014, pentru a fi
distribuită creditorilor negarantaţi, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014.

6.10.3. Când banii nu ajung pentru acoperirea creanţelor prevăzute de art. 159 alin. 1 din
Legea nr. 85/2014

Urmând logica redactării art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, în practică pot apărea
următoarele situaţii:
- sumele obţinute din valorificarea bunurilor grevate de cauzele de preferinţă nu acoperă nici
măcar cheltuielile de procedură / acoperă doar cheltuielile de procedură. Eventualul rest neacoperit
al cheltuielilor de procedură va beneficia de ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 pct. 1 din
Legea nr. 85/2014. Creanţele garantate, indiferent de momentul naşterii lor, vor primi tratamentul
arătat mai jos.
- sumele obţinute din valorificarea bunurilor grevate de cauzele de preferinţă acoperă
cheltuielile de procedură şi, parţial, creanţele garantate născute ulterior deschiderii procedurii. Restul
neacoperit al creanţelor garantate născute ulterior deschiderii procedurii va beneficia fie de
prioritatea prevăzută de art. 161 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, dacă provine dintr-o finanţare la care
296
se referă art. 87 alin. 4 din Legea nr. 85/2014, fie de prioritatea prevăzută de art. 161 pct. 4 din Legea
nr. 85/2014, dacă provine din activitatea debitorului desfăşurată după deschiderea procedurii.
Creanţele garantate născute anterior deschiderii procedurii vor avea soarta prevăzută de art. 159 alin.
2 din Legea nr. 85/2014.
- sumele obţinute din valorificarea bunurilor grevate de cauzele de preferinţă acoperă
cheltuielile de procedură, creanţele garantate născute ulterior deschiderii procedurii şi parţial
creanţele garantate născute anterior deschiderii procedurii. Pentru restul neacoperit al creanţelor
garantate născute anterior deschiderii procedurii, „creditorii vor avea, [...] creanţe chirografare sau
bugetare, după caz, care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit
naturii lor, prevăzute la art. 161, şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 80.”, respectiv nu vor beneficia de
accesorii.

6.10.4. Când au loc distribuiri înainte de distribuirea sumelor rezultate din valorificarea
bunului grevat de cauza de preferinţă

În conformitate cu dispoziţiile art. 159 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, [u]n creditor beneficiar
al unei cauze de preferinţă este îndreptăţit să participe la orice distribuire de sumă făcută înaintea
vânzării bunului grevat de o cauză de preferinţă în favoarea sa. Sumele primite din acest fel de
distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le primească ulterior din preţul
obţinut prin vânzarea bunului grevat de o cauză de preferinţă, dacă aceasta este necesară pentru a
împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul grevat de o cauză
de preferinţă în favoarea sa ar fi fost vândut anterior distribuirii.”
În absenţa unei detalieri din partea legiuitorului în ceea ce priveşte ordinea de prioritate a
creanţei garantate în aplicarea acestor dispoziţii, apreciez că creanţa creditorului garantat în discuţie
va fi tratată la distribuirile efectuate din sumele obţinute din valorificarea bunurilor libere de sarcini
în conformitate cu dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 85/2014. Argumentul principal în sprijinul
acestei concluzii se bazează pe dispoziţiile art. 162 din Legea nr. 85/2014: „Sumele de distribuit
între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare
creanţă, prin tabelul definitiv consolidat.”. În condiţiile în care regulile instituite prin art. 159 din
Legea nr. 85/2014 un sunt aplicabile unei distribuiri efectuate din sumele obţinute din valorificarea
bunurilor libere de sarcini, creanţa creditorului garantat va fi asimilată creanţelor cu aceeaşi natură
şi cu acelaşi moment al naşterii sale, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014: născută anterior
deschiderii procedurii sau ulterior, salarială, bugetară, chirografară etc 328.

328
În acelaşi sens Adrian Ştefan Clopotari, Andra Buţiu Dreptul creditorului garantat de a participa la orice distribuire
de sume realizată înainte de vânzarea garanţiei sale: art. 159 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, disponibil la
https://www.juridice.ro/402604/dreptul-creditorului-garantat-de-a-participa-la-orice-distribuire-de-sume-realizata-
inainte-de-vanzarea-garantiei-sale-art-159-alin-3-din-legea-nr-852014-2.html , accesat la 25 iulie 2021.
297
 Legiuitorul nu a făcut însă nicio distincţie între distribuirile efectuate din fonduri obţinute
din valorificarea bunurilor libere de sarcini şi cele efectuate din fonduri obţinute din valorificarea
bunurilor grevate de sarcini în favoarea altor creditori. În consecinţă, se pune în mod legitim
întrebarea dacă un creditor garantat este îndreptăţit să participe la distribuirea sumelor rezultate din
valorificarea bunului grevat de garanţia altui creditor garantat.
Răspunsul doctrinei 329 şi al practicii judiciare 330 a fost constant negativ. În opinia mea,
argumentul principal este unul întemeiat pe interpretarea logică a normei juridice în discuţie. În
pofida faptului că Legea nr. 85/2014 se referă la o „grupă” a creditorilor care beneficiază de cauze
de preferinţă, în realitate fiecare creditor garantat are calitatea de creditor chirografar raportat la
cauzele de preferinţă ale celorlalţi creditori. Prin urmare, dispoziţiile art. 159 alin. 3 din Legea nr.
85/2014 nu îi sunt aplicabile unui creditor garantat atunci când are loc o distribuire efectuată din
sumele obţinute din valorificarea garanţiei altui creditor. Practica judiciară a adăugat acestui
argument şi altele, de natură teleologică (finalitatea cauzei de preferinţă, care ar fi nesocotită dacă o
atare participare la distribuire ar fi permisă, securitatea circuitului civil ar fi ameninţată etc.).

6.11. Distribuirile parţiale

În acord cu recomandările UNCITRAL din Ghidul legislativ privind legea insolvenţei 331,
Legea nr. 85/2014 impune lichidatorului judiciar prin dispoziţiile art. 160, art. 165 şi art. 166 atât să
efectueze distribuiri parţiale, de regulă odată la 3 luni, cât şi să provizioneze sume de bani,
proporţionale, pentru creditorii ale căror creanţe sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a
realizat încă, pentru proprietarii de titluri la ordin sau la purtător şi care au originalele titlurilor, dar
nu le-au prezentat, pentru creanţele admise provizoriu şi pentru rezervele destinate să acopere

329
Adrian Ştefan Clopotari, Andra Buţiu op. cit., loc. cit.
330
E.g. decizia civilă nr. 296/18 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. 4887/121/2017/a6,
disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5fdd75f0e49009440a000038, accesat la 25 iulie 2021, respectiv decizia civilă nr.
2143/7 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. 1064/1285/2012/a3, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/589b42dde49009c82c000271, accesat la 25 iulie 2021. În această a doua hotărâre
(pronunţată în baza Legii nr. 85/2006; considerentele îşi păstrează pe deplin relevanţa, art. 159 alin. 3 din Legea nr.
85/2014 sunt similare celor din art. 121 alin. 3 din Legea nr. 85/2006), instanţa de control judiciar a reţinut că
„Prevederile art. 121 alin 3. nu au menirea de a înlătura dreptul de preferinţă al creditorului garantat asupra bunului
afectat garanţei sale. Garanţia reală reprezintă o prerogativă suplimentară faţă de dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari. În această situaţie, raţiunea instituirii alin. 3 al art. 121 este de a confirma dreptul creditorului garantat de
a se îndestula si din gajul general asigurat de lege tuturor creditorilor (prin participarea cu întreaga creanţă la distribuirile
pe art. 123), independent de existenţa unei garanţii suplimentare. În consecinţă, în virtutea acestui drept de gaj general
de care beneficiază toti creditorii, creditorul garantat are dreptul de a participa cu întreaga creanţă la orice distribuire de
sume obţinute din valorificări de bunuri negrevate de sarcini conform art. 123. Deşi creditorii beneficiari ai unor cauze
de preferinţă asupra bunurilor din patrimoniul debitoarei sunt înscrişi, potrivit Legii nr. 85/2006, in aceeaşi categorie
(categoria creditorilor garantaţi), aceştia nu vin in concurs la momentul distribuirii sumelor obţinute din valorificarea
bunului grevat doar în favoarea unuia dintre ei. Caracterul garantat al unui creditor se raportează strict la bunul grevat
în favoarea lui. Faţă de celelalte bunuri garantate din patrimoniul debitoarei, acesta deţine calitatea de creditor
chirografar.”
331
Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p.
276, accesat la 28 iulie 2021
298
cheltuielile viitoare ale averii debitorului, inclusiv cele generate de litigiile în curs. „Pentru creditorii
deţinând creanţe înscrise în tabelul consolidat definitiv de creanţe, cărora li s-au alocat sume numai
parţial sau creanţe sub condiţie suspensivă şi care au luat parte la distribuire, sumele cuvenite vor fi
păstrate la bancă, într-un cont special de depozit, până ce situaţia lor va fi lămurită.”
În condiţiile în care creanţele garantate sunt supuse unei condiţii suspensive care nu s-a
împlinit încă sau sunt admise provizoriu la masa credală, prevederile art. 165 şi art. 166 din Legea
nr. 85/2014 sunt pe deplin aplicabile.
Am analizat mai sus chestiunea provizionării pro rata din sumele obţinute din valorificarea
bunurilor grevate de garanţii a rezervelor destinate să acopere cheltuielile de procedură viitoare. În
practica judiciară s-a ridicat problema naturii parţiale a unei distribuiri care are ca obiect sumele de
bani obţinute din vânzarea unui bun grevat de o cauză de preferinţă, dat fiind faptul că întreaga sumă
rezultată din valorificarea respectivă urma să revină creditorului titular al cauzei de preferinţă 332.
Apreciez că sensul noţiuni de „distribuire parţială” pe care legiuitorul a avut-o în vedere la redactarea
art. 165 din Legea nr. 85/2014 trebuie stabilit prin raportare la întreaga avere a debitorului şi nu prin
raportare strict la bunul obiect al garanţiei. Un prim argument în acest sens poate fi desprins din
interpretarea topografică a dispoziţiilor art. 159 şi art. 165 din Legea nr. 85/2014. Art. 159 şi,
respectiv, art. 161 din Legea nr. 85/2014 reglementează distribuirile către creditorii garantaţi,
respectiv creditorii negarantaţi, iar art. 162-166 din Legea nr. 85/2014 reprezintă un corp de
dispoziţii comune, aplicabile atât distribuirilor către creditorii garantaţi, cât şi către creditorii
negarantaţi. Un alt argument rezultă din caracterul general al dispoziţiilor art. 165 din Legea nr.
85/2014, care nu distinge între creanţele garantate şi negarantate.
Concluzionând, apreciez că orice distribuire efectuată din sumele obţinute din valorificarea
unui bun care formează garanţia unui creditor constituie o distribuire parţială căreia îi sunt aplicabile
prevederile art. 165 din Legea nr. 85/3015, în afara situaţiei de excepţie în care bunul grevat

332
În decizia civilă nr. 643/27 mai 2021 pronunţată în dosarul nr. 120/62/2017/a5, Curtea de Apel Braşov a reţinut că:
„Din dispoziţiile legale citate [art. 165 din Legea nr. 85/2014, s.m. F.-I.M] rezultă regimul special al distribuirilor
realizate din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de
ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel conform art. 159 alin. 1 din Legea nr.
85/2014, care a impus o reglementare distinctă de regulile generale instituite de art. 161 din Legea nr. 85/2014, pentru
asigurarea plăţii cu prioritate a creanţelor garantate. Totodată, pentru această situaţie se prevede că, dacă sumele realizate
din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe, creditorii vor avea, pentru
diferenţă, creanţe chirografare sau bugetare, după caz, iar o eventuală diferenţă în plus va fi depusă, prin grija
lichidatorului judiciar, în contul averii debitorului. Prin urmare, în cazul fondurilor obţinute din bunuri afectate de garaţii
nu există premisele unei distribuiri parţiale avute în vedere de dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 85/2014 deoarece orice
alte plăţi, în afara celor a căror prioritate este în mod expres şi limitativ recunoscută prin lege, ar diminua suma alocată
creditorului garantat, transformându-i diferenţa rămasă în creanţă chirografară, ceea ce contravine rolului garanţiilor şi
demersului de asigurare a priorităţii plăţii creanţelor garantate. În concluzie, Curtea constată că nu există posibilitatea
de provizionare a unor sume conform art. 165 pct. 4 din Legea nr. 85/2014 cu ocazia distribuirii fondurilor obţinute din
vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale
mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, conform art. 159 alin. 1 din Legea nr. 85/2014.” Hotărârea este disponibilă
la rolii.ro/hotarari/60b2f3a8e49009a80e00002d, accesată la 28 iulie 2021.
299
reprezintă singurul bun din averea debitorului, caz în care problema provizionării unor sume de bani
pentru cheltuielile viitoare ale averii debitorului nu prezintă nicio relevanţă.

6.12. Un caz special: distribuirile între membrii unui grup de societăţi

Aşa cum s-a arătat în doctrină 333, capitolul II al Legii nr. 85/2014 reprezintă o premieră
românească în materia legislaţiilor europene ale insolvenţei, aspect care pare să constituie şi o
explicaţie a caracterului lor mai degrabă rudimentar.
Deşi titlul capitolului II al Legii nr. 85/2014 este „[d]ispoziţii speciale privind procedura
insolvenţei grupului de societăţi”, normele din acest capitol cuprind reguli speciale, derogatorii de
la cele din capitolul I, aplicabile insolvenţei societăţilor care fac parte dintr-un grup şi nu grupului
însuşi. În realitate, Legea nr. 85/2014 nu instituie vreo procedură de insolvenţă aplicabilă unui grup
de societăţi, astfel cum acesta este definit de art. 5 pct. 35, ci stabileşte câteva reguli de coordonare
a procedurilor de insolvenţă (individuale) ale societăţilor din grup aflate în stare de insolvenţă.
Principalul argument în sensul acestei concluzii se regăseşte în dispoziţiile art. 185 alin. 1 din Legea
nr. 85/2014: „În cazul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva unor membri ai grupului de
societăţi ...”. Astfel cum rezultă neechivoc din dispoziţiile citate, în cazul în care doar unele dintre
societăţile care compun grupul se află în stare de insolvenţă, Legea nr. 85/2014 nu impune
deschiderea procedurii insolvenţei faţă de toate societăţile care fac parte din grupul respectiv. Mai
mult, din perspectivă procedurală şi de organizare a justiţiei, art. 185 alin. 2 din Legea nr. 85/2014
prevede că „[p]entru fiecare membru al grupului se va forma un dosar separat.”
În cazul unui creditor cu mai mulţi debitori solidari care fac parte din acelaşi grup cărora li
se aplică dispoziţiile capitolului II al Legii nr. 85/2014, art. 197 din Legea nr. 85/2014 prevede că
aceasta „va fi înscrisă în tabelele de creanţe potrivit art. 108 şi va conferi drept de vot şi va participa
la formarea cvorumului atât în procedura deschisă împotriva debitorului principal, cât şi în cele
împotriva debitorilor solidari.”
Singura prevedere referitoare la creanţele intra-grup se regăseşte în art. 201 din Legea nr.
85/2014: „Prin excepţie de la prevederile art. 161, creanţele membrilor grupului împotriva altui
membru al grupului, născute înainte de data deschiderii procedurii, nu vor putea fi încadrate la
ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 pct. 8 sau 9. Acestea vor fi înscrise de administratorul
judiciar la ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 pct. 10 lit. a – „creanţele născute în patrimoniul
terţilor dobânditori de rea-credinţă ai bunurilor debitorului în temeiul art. 120 alin. (2), cele cuvenite
subdobânditorilor de rea-credinţă în condiţiile art. 121 alin. (1), precum şi creditele acordate
persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul

333
Ana-Irina Şarcane, XVI. Insolvenţa grupului de societăţi, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă,
Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 836
300
social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor ori, după caz, de către un
membru al grupului de interes economic;”.
Niciuna dintre dispoziţiile legale anterior citate nu distinge între creanţe garantate şi
negarantate. În consecinţă, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus,
apreciez că, pentru ipoteza reglementată de art. 197 din Legea nr. 85/2014, în situaţia în care unul
dintre codebitorii solidari membri ai aceluiaşi grup, în insolvenţă, a adus în garanţie şi un bun al său,
creditorul comun va figura în tabelul de creanţe întocmit în insolvenţa respectivului debitor în
categoria creditorilor care beneficiază de cauze de preferinţă, în timp ce în celelalte tabele de creanţe
va figura în categoria corespunzătoare de creditori negarantaţi.
Pentru ipoteza creanţelor garantate intra-grup, se remarcă faptul că art. 201 din Legea nr.
85/2014 derogă exclusiv de la prevederile art. 161 din Legea nr. 85/2014 şi nu şi de la cele ale art.
159 din Legea nr. 85/2014. Aplicând dispoziţiile art. 10 NCC, care exclud analogia în cazul
derogărilor, apreciez că creanţele garantate reciproc de membrii aceluiaşi grup de societăţi născute
anterior deschiderii procedurilor lor de insolvenţă vor fi înscrise în tabele de creanţe în categoria
prevăzută de art. 159 alin. 3 din Legea nr. 85/2014. În schimb, pentru finanţările intra-grup în
perioada de observaţie, art. 202 din Legea nr. 85/2014 prevede că „[u]n membru al grupului poate
încheia un contract de împrumut cu alt membru al grupului după data deschiderii procedurii
insolvenţei în vederea susţinerii activităţii debitorului, respectiv în perioada de observaţie sau în
vederea susţinerii planului de reorganizare, cu acordul comitetului creditorilor. În acest caz,
membrul grupului care a acordat împrumutul va deţine împotriva averii împrumutatului o creanţă
având ordinea de prioritate stabilită de art. 161 pct. 4.”.
Chestiunea compensărilor intra-grup în situaţia creanţelor reciproce ale membrilor unui grup
de societăţi, toate în insolvenţă, deşi are potenţialul de a frustra creditorii chirografari 334, nu aduce
atingere drepturilor creditorilor garantaţi ale căror creanţe s-au născut anterior deschiderii procedurii
insolvenţei grupului de societăţi. Dimpotrivă, un creditor garantat cu o cauză de preferinţă cu rang
inferior garanţiei unui alt membru al grupului este direct interesat să invoce compensarea intra-grup,
pentru a conferi cauzei sale de preferinţă rang util.

6.13. Repere teoretice în căutarea unui cadru normativ

În doctrina economică americană 335 s-a avansat ideea limitării efectelor cauzelor de
preferinţă în cadrul procedurii insolvenţei în sensul stabilirii unui procent maxim de îndestulare al

334
Flavius-Iancu Moţu, Compensarea creanţelor reciproce ale membrilor grupului de societăţi, Phoenix, revista de
insolvenţă, nr. 61 (iulie-septembrie 2017), disponibilă la unpir.ro/documents/phoenix/pdf/revista61.pdf, accesat la 29
iulie 2021.
335
Alan Schwartz, A Contract Theory Approach to Business Bankruptcy, Yale Law Journal, Vol. 107, 1998, disponibil
la https://digitalcommons.law.yale.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2075&context=fss_papers, accesat la 22 iulie 2021,
301
fiecărui creditor garantat din valoarea rezultată din valorificarea bunului asupra căruia poartă
garanţia sa şi păstrarea unei „rezerve” pentru creditorii chirografari. Autorii care susţin această
opinie pornesc de la ideea conform căreia cel puţin o parte a creditorilor chirografari se află în
situaţia de a nu îşi putea adapta conduita în cadrul raporturilor juridice obligaţionale cu debitorul,
fie pentru că sunt atraşi în acest raporturi involuntar (e.g. creditorii ale căror creanţe derivă din
raporturi juridice delictuale), fie pentru că le este dificil să se informeze asupra situaţiei
patrimoniului debitorului (în ce măsură debitorul mai are în patrimoniu active negrevate de sarcini
care să dea conţinut gajului lor general) – non-adjusting creditors. În timp ce A. Schwartz propune
rezervarea unei cote variabile din valoarea bunurilor grevate de garanţii pentru a-i compensa pe non-
adjusting creditors, L.A. Bebchuck şi J.M. Fried propun păstrarea unei cote fixe, de 25% din
valoarea bunurilor grevate de sarcini pentru a-i mobiliza pe creditorii garantaţi să urmărească mai
atent conduita debitorului lor şi pentru a interveni activ prin formularea promptă de cereri de
deschidere a procedurii insolvenţei debitorului, înainte ca datoriile acestuia să atingă valori (prea)
ridicate. Această cotă fixă, de 25%, a fost avansată şi de Comisia germană pentru dreptul insolvenţei
(1985) 336, fără însă ca soluţia să fie preluată de legiuitorul german cu ocazia reformei legii germane
a insolvenţei.
În absenţa unui cadru legislativ care să permită un atare demers, A. Schwartz propunea o
alternativă la insolvenţa „statală”: o insolvenţă coordonată contractual (contractual subordination),
prin care debitorul, la fiecare nou împrumut, ar negocia un acord multilateral cu noul creditor şi cu
toţi creditorii anteriori în cadrul căruia ordinea de prioritate şi gradul de îndestulare al fiecărui
creditor să fie stabilite contractual.
Argumentelor mai sus expuse li s-a replicat, tot în doctrina americană 337, atât că fundamentul
lor economic este criticabil, cât şi că, din punct de vedere juridic, un acord multilateral de genul
celui propus de A. Schwartz încalcă norme de ordine publică. Mai important, modelul respectiv de
acord porneşte de la premisa că toţi creditorii au acces egal la informaţiile referitoare la averea
debitorului şi că acţionează conduşi de imperativul maximei eficienţe economice, ceea ce în practica
contractuală rareori se verifică.
Trebuie să recunosc că la momentul când am început cercetarea argumentele lui A. Schwartz
păreau mult mai convingătoare şi păreau să poată fundamenta în mod real o paradigmă diferită a
insolvenţei. La finalul cercetării tind să mă raliez mai degrabă opiniei lui L.M. LoPucki. Cel puţin

Lucian Arye Bebchuk şi Jesse M. Fried, The Uneasy Case for the Priority of Secured Claims in Bankruptcy, Yale Law
Journal, Vol. 105, 1996, disponibil la https://digitalcommons.law.yale.edu/ylj/vol105/iss4/1, accesat la 22 iulie 2021.
336
Jochen Drukarczyk, Secured debt, bankruptcy, and the creditors' bargain model, International Review of Law and
Economics (1991), 11(203-221), disponibil la sciencedirect.com/science/article/abs/pii/014481889190019A, accesat la
28 iulie 2021
337
Lynn M. LoPucki, Contract Bankruptcy. A Reply to Alan Schwartz, The Yale Law Journal, 1999, no. 109, disponibil
la digitalcommons.law.yale.edu/ylj/vol109/iss2/3, accesat la 28 iulie 2021.
302
în contextul economic şi juridic din România, încheierea unei convenţii prin care debitorul şi toţi
creditorii săi ar agrea o „insolvenţă contractuală” pare foarte puţin realistă, mai ales dacă unul dintre
creditori este cel fiscal. O atare convenţie nu ar putea, în niciun caz, să împiedice deschiderea
procedurii insolvenţei debitorului, nici dacă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei i-ar
aparţine, nici dacă cererea ar aparţine unuia sau mai multor creditori. Am antamat supra, la pct. 6.7.
chestiunea eficacităţii unei astfel de convenţii faţă de un eventual creditor nesemnatar. Apreciez că
şi în situaţia în care toţi creditorii ar fi părţi semnatare ale convenţiei, după deschiderea procedurii
insolvenţei debitorului, conduita unuia dintre creditori de a formula o cerere de admitere a creanţei
cu parametri diferiţi faţă de cei agreaţi prin convenţie, dar cu o deplină acoperire în raportul bilateral
cu debitorul (e.g. o cerere de admitere a unei creanţe garantate fără vreo menţiune despre renunţarea
la o cotă parte din valoarea rezultată din valorificare în favoarea creditorilor chirografari) nu ar putea
fi cenzurată nici de către practicianul în insolvenţă desemnat în calitate de administrator judiciar /
lichidator judiciar şi nici de către judecătorul sindic, nerespectarea convenţiilor între creditori
excedând competenţei judecătorului sindic. Într-o atare situaţie, apreciez că singurul remediu al
creditorului păgubit de conduita creditorului care nu a respectat convenţia multilaterală l-ar
reprezenta daunele-interese, pe care le-ar putea obţine doar pe calea dreptului comun.

6.14. Atragerea răspunderii pentru ajungerea debitorului în insolvenţă

Prin dispoziţiile art. 169-171, Legea nr. 85/2014 reglementează răspunderea persoanelor care
au contribuit la ajungerea debitorului persoană juridică în stare de insolvenţă. În condiţiile în care,
pe de o parte, răspunderea personală a persoanei culpabile de ajungerea debitorului în stare de
insolvenţă are natură delictuală şi nu beneficiază de vreo garanţie reală, iar pe de altă parte
creditorilor care beneficiază de cauze de preferinţă li se aplică, în acest context, regimul juridic
comun tuturor creditorilor, nu voi expune pe larg această instituţie juridică de dreptul insolvenţei.

303
 CAPITOLUL VII - ÎNCHIDEREA PROCEDURII

7.1. Ipoteze tipice

Şi în privinţa închiderii procedurii, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 urmăresc îndeaproape

recomandările UNCITRAL din Ghidul legislativ privind legea insolvenţei 338, care se referă, în ceea
ce priveşte debitorul persoană juridică, la câteva aspecte esenţiale: descărcarea de datorii, dispariţia
ca subiect de drept, întocmirea unor situaţii financiare finale şi supunerea acestora consultării
creditorilor.
Astfel, potrivit art. 175-176 din Legea nr. 85/2014 o „procedură de reorganizare prin
continuarea activităţii sau de lichidare pe bază de plan va fi închisă, prin sentinţă, în baza unui raport
al administratorului judiciar care constată îndeplinirea tuturor obligaţiilor de plată asumate prin
planul confirmat, precum şi plata creanţelor curente scadente, dată la care devin scadente şi
impozitele aferente eventualelor reduceri de creanţe în măsura în care sunt datorate. Dacă o
procedură începe ca reorganizare, dar apoi devine faliment, aceasta va fi închisă potrivit prevederilor
art. 167.
O procedură de faliment va fi închisă atunci când judecătorul-sindic a aprobat raportul final,
când toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite şi când fondurile
nereclamate au fost depuse la bancă.
...
Dacă creanţele au fost complet acoperite prin distribuirile făcute, judecătorul-sindic va
pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii falimentului şi de radiere a debitorului din registrul în
care este înmatriculat:
a) chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime, în cazul în
care toţi asociaţii persoanei juridice sau persoana fizică, după caz, solicită acest lucru în termen de
30 de zile de la notificarea lichidatorului judiciar făcută administratorului special, urmând ca
bunurile să treacă în coproprietatea asociaţilor/acţionarilor, corespunzător cotelor de participare la
capitalul social;
b) în toate celelalte cazuri, procedura se închide numai după lichidarea completă a activului,
eventualele sume reziduale ultimei distribuiri urmând a fi depuse într-un cont la dispoziţia asociaţilor
sau persoanei fizice, după caz;
c) dacă după acoperirea tuturor creanţelor, închiderea procedurii şi radierea debitorului din
registrele în care acesta a fost înmatriculat, au fost identificate bunuri în patrimoniu care nu au fost
cunoscute în timpul procedurii de insolvenţă, acestea vor intra de drept în patrimoniul asociaţilor.”.

Disponibil la https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-80722_ebook.pdf, p.
338

281-286, accesat la 28 iulie 2021.

304
 În conformitate cu art. 167-168 din Legea nr. 85/2014: „[d]upă ce bunurile din averea
debitorului au fost lichidate, lichidatorul judiciar va supune judecătorului-sindic un raport final
însoţit de situaţiile financiare finale; copii de pe acestea vor fi comunicate tuturor creditorilor şi
debitorului prin publicare în BPI. Judecătorul-sindic va dispune convocarea adunării creditorilor în
termen de maximum 30 de zile de la publicarea raportului final. Creditorii pot formula obiecţiuni la
raportul final cu cel puţin 5 zile înainte de data convocării. La data şedinţei, judecătorul-sindic va
soluţiona, prin încheiere, toate obiecţiunile la raportul final, îl va aproba sau va dispune, dacă este
cazul, modificarea corespunzătoare a acestuia. Creanţele care la data înregistrării raportului final vor
fi încă sub condiţie nu vor participa la ultima distribuire.
După ce judecătorul-sindic aprobă raportul final al lichidatorului judiciar, acesta va trebui să
facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamate în termen
de 30 de zile de către cei îndreptăţiţi la acestea vor fi depuse în contul prevăzut la art. 39 alin. (4).”.
Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate rezultă că procedurile de reorganizare judiciară
şi, respectiv, de faliment se finalizează prin întocmirea de rapoarte de către administratorul judiciar,
respectiv de către lichidatorul judiciar.
În cazul unei reorganizări judiciare de succes, de regulă, administratorul judiciar constată
plata tuturor creanţelor născute anterior deschiderii procedurii, astfel cum acestea au fost prevăzute
în planul de reorganizare executat şi, respectiv, a creanţelor curente. Cu toate acestea, conform art.
133 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 „[t]ermenele de plată stabilite prin contracte - inclusiv de credit
sau de leasing - pot fi menţinute prin plan, chiar dacă depăşesc perioada de 3 ani. Aceste termene
pot fi şi prelungite, cu acordul expres al creditorilor, dacă iniţial erau mai scurte de 3 ani. După
realizarea tuturor obligaţiilor din plan şi închiderea procedurii de reorganizare, aceste plăţi vor
continua conform contractelor din care rezultă.” Aşa cum s-a subliniat în doctrină, „închiderea
procedurii se impune şi dacă în ceea ce priveşte creanţele curente scadente există o înţelegere între
debitor şi creditor de stabilire a unei alte scadenţe, chiar dacă aceasta s-ar împlini după ce s-a achitat
programul de plăţi. 339”. În toate situaţiile în care reorganizarea judiciară se încheie cu succes,
judecătorul sindic va „constata îndeplinirea tuturor obligaţiilor asumate în planul confirmat şi va
închide procedura printr-o sentinţă, iar debitorul redevine o întreprindere normală. Personalitatea
juridică a debitorului se păstrează, întrucât reorganizarea chiar a avut ca scop supravieţuirea
debitorului. 340” Deşi Legea nr. 85/2014 nu conţine prevederi care să permită creditorilor contestarea
unui astfel de raport al administratorului judiciar, apreciez că creditorii nemulţumiţi de raportul prin
care administratorul judiciar constată îndeplinirea de către debitor a obligaţiilor asumate prin planul
de reorganizare, respectiv a obligaţiilor de plată a creanţelor curente, vor putea să-şi exprime

339
Petruţa Micu, Alina Popa, XIV. Închiderea procedurii, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti,
Ed. Hamangiu, 2014, p. 779
340
Petruţa Micu, Alina Popa, XIV. Închiderea procedurii, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă,
Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014, p. 779
305
poziţiile procesuale cu ocazia dezbaterii raportului în şedinţa de judecată stabilită în acest sens de
către judecătorul sindic şi, eventual, să atace hotărârea de închidere a procedurii de reorganizare
judiciară pronunţată de judecătorul sindic cu apel.
În cazul falimentului, paşii procedurali sunt similari, dar debitorul este radiat din registrul în
care este înregistrat la finalul procedurii şi, astfel, încetează să existe ca persoană juridică, indiferent
dacă prin distribuirile efectuate sunt acoperite sau nu toate creanţele înscrise în tabelul definitiv /
definitiv consolidat.
În situaţia de excepţie prevăzută de art. 176 lit. a din Legea nr. 85/2014, când toate creanţele
din tabelul definitiv / definitiv consolidat au fost complet acoperite prin distribuirile făcute
lichidatorul judiciar va întocmi raportul final înainte de lichidarea tuturor bunurilor din averea
debitorului, cu consecinţele arătate în cuprinsul acestei dispoziţii legale. Prevederile art. 176 lit. c
din Legea nr. 85/2014 extind beneficiul transmiterii dreptului de proprietate către asociaţi în ceea ce
priveşte bunurile din patrimoniul debitorului care nu au fost cunoscute în timpul procedurii de
insolvenţă şi care au fost identificate ulterior închiderii procedurii, dar numai dacă toate creanţele
au fost acoperite. Desigur, în condiţiile în care toate creanţele au fost achitate, bunurile rămase
nelichidate vor trece în patrimoniile asociaţilor libere de orice sarcini.
În situaţia (mult mai des întâlnită în practică) în care creanţele din tabelul definitiv / definitiv
consolidat nu sunt acoperite complet lichidatorul judiciar are obligaţia de a lichida complet
patrimoniul debitorului, de a întocmi raportul final însoţit de situaţiile financiare, pe care îl supune
aprobării judecătorului sindic, care va soluţiona şi eventualele obiecţiuni ale creditorilor împotriva
acestui raport.
Abia ulterior aprobării de către judecătorul sindic a raportului final prin sentinţa de închidere
a procedurii falimentului lichidatorul judiciar va efectua ultima distribuire.
În fine, potrivit art. 179-180 din Legea nr. 85/2014 hotărârea de închidere a procedurii va fi
notificată de judecătorul-sindic organului fiscal corespunzător şi registrului public în care debitorul
este înregistrat, în scop de opozabilitate şi pentru efectuarea publicităţii aferente, precum şi tuturor
creditorilor, prin publicare în BPI. „Prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic,
administratorul/lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice
îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de
drepturi de preferinţă, acţionari sau asociaţi.”.
Dispoziţiile legale mai sus analizate au caracter general şi nu disting în funcţie de caracterul
garantat sau negarantat al creanţelor.
Pentru situaţia juridică a creditorilor garantaţi prezintă, însă, o relevanţă sporită prevederile
art. 175 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, care reglementează o formă specială de dare în plată: „(3)
Bunurile vor putea fi distribuite creditorilor în contul creanţelor pe care le deţin împotriva averii
debitorului, în urma unei propuneri a creditorului, cu obligaţia acestuia de a achita toate sumele ce
306
ar fi fost datorate creditorilor aflaţi pe ordinele de prioritate anterioare, precum şi celor de pe aceeaşi
ordine de prioritate, potrivit prevederilor art. 159 şi 161, în situaţia în care bunul ar fi fost vândut
către un terţ. Dacă sunt mai multe propuneri, bunul se va distribui celui care oferă cel mai mare preţ,
caz în care creanţa respectivului creditor se va scădea din preţul datorat. În toate cazurile, preţul
bunurilor distribuite creditorilor în contul creanţelor nu va fi mai mic decât valoarea stabilită prin
raportul de evaluare.”.
Se remarcă în primul rând faptul că darea în plată în discuţie este reglementată de Legea nr.
85/2014 este o formă de distribuire. În consecinţă, în măsura în care are ca obiect un bun grevat de
o cauză de preferinţă, dispoziţiile art. 159 din Legea nr. 85/2014 sunt pe deplin aplicabile şi acestei
forme de distribuire, în sensul că preluarea de către un creditor a bunului în contul creanţei sale nu
poate avea loc decât după îndestularea integrală a tuturor creditorilor aflaţi pe ordinele de prioritate
anterioare, precum şi celor de pe aceeaşi ordine de prioritate. Având în vedere trimiterea directă la
toate prevederile art. 159 din Legea nr. 85/2014, în categoria „creditorilor” la care se referă art. 175
alin. 3 din Legea nr. 85/2014 intră şi cheltuielile de procedură la care se referă art. 159 alin. 1 pct. 1
din Legea nr. 85/2014.
Chiar dacă art. 159 şi art. 161 din Legea nr. 85/2014 nu stabilesc o ordine de prioritate
superioară a creanţelor garantate în detrimentul celor negarantate, dispoziţiile art. 159 alin. 2 din
Legea nr. 85/2014 nu permit vreo distribuire din sumele realizate din valorificarea bunurilor grevate
către creditorii negarantaţi decât după deplina îndestulare a tuturor creanţelor la care se referă art.
159 din Legea nr. 85/2014. În consecinţă, apreciez că, în principiu, orice creditor, garantat ori
negarantat, va putea solicita distribuirea în contul creanţei sale a unui bun grevat de o cauză de
preferinţă. Distribuirea sub forma dării în plată se va efectua, conform art. 175 alin. 3 din Legea nr.
85/2014, în favoarea creditorului care oferă cel mai mare preţ, acest criteriu legal fiind unic şi
imperativ. Desigur, dacă creditorul beneficiar al acestui tip special de dare în plată va fi cel
negarantat, el nu va putea primi bunul decât dacă va achita toate creanţele creditorilor aflaţi pe
ordinele de prioritate anterioare, precum şi celor de pe aceeaşi ordine de prioritate, potrivit
prevederilor art. 159 şi 161 din Legea nr. 85/2014, deci şi creanţa creditorului garantat 341. Deşi

341
În sens contrar, sentinţa civilă nr. 2965/6 august 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 9128/3/2020,
definitivă prin neapelare: „În raport cu condiţiile prevăzute de art. 175 alin. 3 şi cu faptul că F____ B___ ROMÂNIA
SA, are o creanţă totală înscrisă la masa credală a I________ SA, în cuantum de aproximativ xxxxxxxxxxx,6 lei, iar în
programul de plăţi o creanţă în cuantum de xxxxxxxxxxx lei, ofertantul nu îndeplineşte condiţiile de a i se distribui
activul în contul creanţei deoarece în raport cu ordinea de distribuire a preţului sume distribuite sunt cuvenite doar
creditorului F____ B___ ROMÂNIA SA. I____________ DUNĂREA SRL deţine o creanţă chirografară înregistrată
pe ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 pct. 8 din Legea 85/2014, în cuantum total de 78.038 lei, conform
programului de plăţi al planului de reorganizare. Distribuirea în contul creanţei se poate efectua doar dacă în cazul
vânzării către un terţ şi în raport cu ordinea de la art. 159 şi 161 din Legea 85/2014, creanţa creditorului ar fi aptă să fie
stinsă prin distribuire. Prin urmare, nu doar că ofertantul nu şi-a exprimat această intenţie, dar în conformitate cu
dispoziţiile legale invocate nici nu poate solicita distribuirea bunurilor în contul creanţei sale în conformitate cu art. 159
coroborat cu art. 103 din Legea 85/2014.” Hotărârea este disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5f3c834de49009a405000082, accesat la 29 iulie 2021. Fără a specula asupra sumei (aparent
deosebit de ridicate) pe care creditoarea chirografară I. D. SRL ar fi trebuit să o plătească creditoarei F.B. SA în condiţiile
art. 159 alin. 1 pct. 3, plus toate celelalte creanţe cu ordine de preferinţă anterioare creanţei sale chirografare înscrise în
307
aparent un creditor chirografar sau subordonat (e.g. un asociat) ar avea un interes scăzut să solicite
darea în plată a unui bun grevat de sarcini, ipoteza nu poate fi exclusă pentru situaţiile în care
garanţiile sunt accesorii unor creanţe de valoare redusă sau creditorul subordonat însuşi beneficiază
fonduri şi doreşte continuarea activităţii cu bunul respectiv.
Diferenţa semnificativă între dispoziţiile art. 175 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 şi cele ale art.
767 NCPC (în materia vânzării la licitaţie publică a bunurilor mobile) / art. 843 alin. 5 NCPC (în
materia vânzării la licitaţie publică a bunurilor imobile) constă în faptul că, în condiţiile art. 175 alin.
3 din Legea nr. 85/2014, creditorul care solicită darea bunului în plată în contul creanţei sale nu îl
va putea prelua la o valoare inferioară celei stabilite prin raportul de evaluare. În practica judiciară
s-a reţinut că dispoziţiile art. 175 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 sunt imperative, iar un creditor
îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei nu poate adjudeca un bun din averea debitorului în
cadrul unei licitaţii organizate de lichidatorul judiciar la o valoare mai mică decât cea stabilită prin
raportul de evaluare, indiferent dacă licitaţia a fost organizată conform regulamentului de
valorificare sau conform NCPC 342.
Apreciez întemeiată această opinie, însă cu anumite rezerve.
În opinia mea, ceea ce prezintă relevanţă în speţă este legea aplicabilă. În măsura în care
licitaţiei i se aplică doar dispoziţiile Legii nr. 85/2014, iar regulamentul de vânzare nu conţine vreo
derogare de la dispoziţiile art. 175 alin. 3 din Legea nr. 85/2014, apreciez că soluţia mai sus redată
este pe deplin aplicabilă. În pofida formulării aparent imperative „în toate situaţiile”, apreciez că
interesul ocrotit prin dispoziţiile Legii nr. 85/2014 este unul de natură privată, iar creditorii, prin
adoptarea unui regulament de vânzare, pot deroga de la regula instituită prin dispoziţiile art. 175
alin. 3 din Legea nr. 85/2014. În consecinţă, în măsura în care prin regulamentul de vânzare creditorii

tabelul definitiv / definitiv consolidat la poziţia corespunzătoare art. 161 pct. 8 din Legea nr. 85/2014, apreciez că soluţia
este eronată, pentru motivele arătate mai sus.
342
În decizia civilă nr. 2274A/15 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. 3079/87/2014/a1, Curtea de Apel Bucureşti,
a reţinut următoarele: „Aşadar, în materia executării silite, există regula adjudecării bunurilor de către un creditor pentru
o valoare de cel puţin 75% din preţul de pornire al primei licitaţii, în timp ce în materia specială a insolvenţei, un creditor
poate primi bunurile debitoarei în contul creanţei pentru o valoare de 100% din valoarea respectivelor bunuri, stabilită
prin raportul de evaluare întocmit în cadrul procedurii insolvenţei. Întrucât norma specială derogă de la norma generală,
iar art.342 alin.1 din Legea nr.85/2014 dispune că prevederile Codului de procedură civilă se aplică numai în completare
şi în măsura în care nu contravin dispoziţiilor speciale cuprinse în Legea nr.85/2014, rezultă cu claritate că, în cauza de
faţă, sunt pe deplin incidente prevederile art.175 alin.3 teza finală din legea insolvenţei, astfel cum a invocat apelantul
contestator. Raportat la topografia textului legal menţionat, inclus de către legiuitor în secţiunea consacrată închiderii
procedurii, Curtea precizează că norma specială îşi găseşte aplicarea în tot cursul procedurii insolvenţei, ori de câte ori
se pune problema ca un creditor să preia un bun al debitoarei. O atare soluţie este întemeiată pe ideea că acolo unde
există aceeaşi raţiune, trebuie adoptată aceeaşi soluţie. Or, sub aspectul analizat, este irelevant momentul la care un
creditor ajunge în situaţia de a dobândi un bun al debitoarei, respectiv în cursul procedurii insolvenţei sau la finalul
acesteia, neexistând nicio raţiune pentru a se aplica un tratament diferit în aceste situaţii. În plus, s-ar crea contextul
injust în care s-ar eluda prevederile art.175 alin.3 din legea insolvenţei, dacă s-ar permite creditorului să dobândească
un bun al debitoarei, mai înainte de închiderea procedurii, pentru un preţ mai mic decât valoarea acestuia, stabilită prin
expertiza întocmită în cursul procedurii. O atare situaţie nu poate fi acceptată, deoarece norma juridică trebuie
interpretată astfel încât să producă efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce niciun efect. Or, dacă articolul analizat
s-ar aplica numai la închiderea procedurii, creditorul interesat ar urmări achiziţionarea bunului debitoarei în timpul
procedurii tocmai pentru a plăti un preţ mai mic decât valoarea minimă la care îl obligă legea, la finalul procedurii.”
Hotărârea este disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5c81d85ce490093408000038, accesat la 29 iulie 2021.
308
au derogat de la regula arătată, un creditor îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei va putea
adjudeca un bun din averea debitorului şi la o valoare mai mică decât cea din raportul de evaluare.
În schimb, în măsura în care judecătorul sindic, la cererea lichidatorului judiciar, a aprobat
în condiţiile art. 156 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 vânzarea bunurilor din averea debitorului prin
licitaţie publică în condiţiile NCPC, dispoziţiile art. 175 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 nu vor fi
aplicabile, deoarece prin aplicarea lor s-ar crea o lex tertia, ceea ce nici art. 342 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 nu permite.
În fine, din punct de vedere procedural, în practica judiciară s-a reţinut că, fiind vorba despre
o distribuire, darea în plată prevăzută de art. 175 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 nu trebuie să fie
încuviinţată de către judecătorul sindic 343, respectiv că o astfel de dare în plată nu poate avea loc
înainte de evaluarea bunurilor solicitate a fi date în plată 344.

7.2. Ipoteze atipice

Pe lângă ipotezele tipice mai sus analizate, Legea nr. 85/2014 reglementează şi alte ipoteze
de închidere a procedurii, pe care le-am denumit atipice deoarece în fiecare dintre aceste ipoteze
lipseşte un element „tipic” al procedurii de insolvenţă / faliment.
Astfel, art. 177 din Legea nr. 85/2014 prevede că „(1) În cazul procedurii deschise în urma
formulării cererii introductive de către debitor, în condiţiile art. 71, dacă judecătorul-sindic constată,
la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor, că nu s-a depus nicio
cerere, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), închiderea
procedurii nu produce efectele prevăzute la art. 176. Cu toate acestea, operaţiunile de administrare,
legal făcute asupra averii debitorului, îşi vor produce efectele, iar drepturile dobândite până la
închiderea procedurii rămân neatinse.”.
Art. 178 din Legea nr. 85/2014 prevede că „Dacă toţi creditorii înscrişi în tabelul definitiv al
creanţelor primesc sumele ce li se datorează în perioada de observaţie sau renunţă la judecată în
perioada de observaţie, judecătorul-sindic va dispune închiderea procedurii, fără a dispune radierea
debitorului din registrul în care este înregistrat.”.
Niciuna dintre aceste ipoteze nu prezintă vreo relevanţă deosebită pentru creditorii care
beneficiază de cauze de preferinţă.
Interesantă este, în schimb, ipoteza reglementată de art. 174 din Legea nr. 85/2014, conform
căreia „[î]n orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri
în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi

343
În acest sens, decizia civilă nr. 1023/5 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5d4cced6e490097009000046, accesat la 29 iulie 2021.
344
În acest sens, sentinţa civilă nr. 1103F/11 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5fdd7610e49009701b00002c, accesat la 29 iulie 2021.
309
niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de
urgenţă creditorii într-o şedinţă, iar în cazul refuzului exprimat de aceştia de a avansa sumele
necesare sau în cazul neprezentării acestora, deşi s-a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o
sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care
este înmatriculat.” În această situaţie nu sunt aplicabile prevederile art. 167 din Legea nr. 85/2014.
Dacă inexistenţa bunurilor nu prezintă nici ea vreo relevanţă pentru creditorii garantaţi,
ipoteza insuficienţei lor pentru a acoperi cheltuielile administrative a dat naştere unei practici
judiciare care a extins sfera acestei noţiuni şi asupra situaţiilor în care valorificarea bunurilor grevate
din averea debitorului a fost imposibilă, respectiv niciunul dintre creditori nu a solicitat darea lor în
plată în contul creanţelor.
Într-o astfel de situaţie 345, lichidatorul judiciar, în calitatea sa de reprezentant legal al
debitorului, a optat pentru renunţarea la dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului grevat
de cauza de preferinţă, în condiţiile art. 889 NCC, solicitând ulterior închiderea procedurii
falimentului. Chiar dacă până la momentul închiderii procedurii falimentului unitatea administrativ
teritorială nu solicitase înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra bunului
respectiv, dreptul de proprietate al debitoarei se stinsese de la momentul înscrierii în CF a declaraţiei
sale unilaterale de renunţare la dreptul de proprietate asupra bunului grevat, conform art. 562 alin. 2
NCC.
Într-o altă speţă 346, a fost admisă cererea formulată de lichidatorul judiciar având ca obiect
darea în plată a unicului bun din averea debitorului, grevat de o cauză de preferinţă, în contul
cheltuielilor de procedură prevăzute de art. 121 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 (al cărui
corespondent în Legea nr. 85/2014 este art. 159 alin. 1 pct. 1), liber de orice sarcini. Cererea a fost
admisă după desfăşurarea unui număr semnificativ de licitaţii conform regulamentelor de vânzare
aprobate de creditori, pe parcursul a peste 8 ani în care s-a desfăşurat procedura falimentului
debitorului, timp în care s-au acumulat cheltuieli de procedură avansate de lichidatorului judiciar
care reprezentau aproximativ dublul ultimei valori evaluate a bunului respectiv. S-a reţinut, între
altele, şi refuzul creditorilor (inclusiv al celui garantat) de a prelua bunul în contul creanţelor lor.

345
În sentinţa civilă nr. 2013/C/10 octombrie 2016 pronunţată în dosarul nr. 2016/1285/2008/a2, publicată în BPI nr.
1993/1 februarie 2017, definitivă prin neapelare, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că „debitoarea, prin lichidatorul
judiciar, a renunţat la dreptul său de proprietate asupra terenurilor înscrise în CF ..., ..., ... R. sub nr. top. ..., ... şi ... prin
declaraţia autentificată sub nr. .../14 aprilie 2016 de ..., înscrisă în CF ..., ..., ... R. la data de 15 aprilie 2016... Evaluarea
din anul 2010 a bunurilor imobile mai sus arătate a condus la stabilirea unei valori de 42.500,00 lei, fără TVA. Ultima
valoarea de piaţă la care au scoase la licitaţie publică bunurile imobile a fost suma de 15.950,00 lei fără TVA, cu
posibilitatea de valorificare la cel mai mare preţ oferit, iar singurele oferte de cumpărare, care nu s-au materializat, au
fost de 4.000,00 lei, respectiv 10.000,00 lei. În aceste condiţii, judecătorul sindic reţine că, în mod rezonabil, nu se poate
susţine că există vreo şansă de a obţine vreo sumă de bani în urma unei potenţiale valorificări (extrem de improbabile)
a bunurilor imobile aflate în patrimoniul debitoarei.”.
346
Sentinţa civilă nr. 2012/3 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. 1744/1285/2009,
publicată în BPI nr. 10774/29 mai 2019, definitivă prin respingerea recursului prin decizia civilă a Curţii de Apel Cluj
nr. 422/24 septembrie 2019 pronunţată în acelaşi dosar, publicată în BPI nr. 18738/7 octombrie 2019.
310
Chiar dacă soluţia a fost pronunţată sub imperiul Legii nr. 85/2006, apreciez că considerentele
hotărârii respective îşi păstrează pe deplin valabilitatea şi sub imperiul actualei Legi nr. 85/2014.

7.3. Efectele închiderii procedurii

Doctrina reţine următoarele efecte ale închiderii procedurii insolvenţei: opozabilitatea

hotărârii de închidere a procedurii, descărcarea de îndatoriri şi responsabilităţi a judecătorului sindic,
a administratorului judiciar / lichidatorului judiciar şi a altor persoane cu privire la procedură, debitor
şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari / asociaţi, descărcarea debitorului de obligaţiile
patrimoniale avute anterior deschiderii procedurii, radierea debitorului din evidenţele fiscale şi
comerciale 347. Niciunul dintre aceste efecte nu distinge după cum creditorii faţă de care se produc
sunt sau nu garantaţi.
Primele două efecte sunt generale, în sensul că se produc indiferent de natura personalităţii
juridice a debitorului (persoană fizică sau juridică) şi de tipul de procedură finalizată (procedura
reorganizării judiciare sau procedura falimentului).
Descărcarea de obligaţiile sale patrimoniale avute anterior deschiderii procedurii se produce
diferit în funcţie de natura personalităţii juridice a debitorului.
Pentru debitorul persoană fizică, acest efect se produce la momentul închiderii procedurii
falimentului, în condiţiile în care Legea nr. 85/2014 nu-i permite să acceseze procedura reorganizării
judiciare. În mod evident, personalitatea juridică a unui astfel de debitor nu încetează la momentul
închiderii procedurii falimentului, astfel că debitorul persoană fizică va beneficia de un fresh start 348,
„sub rezerva de a de a nu fi găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri
frauduloase; în astfel de situaţii, el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au
fost plătite în cadrul procedurii”. Având în vedere faptul că, în situaţia bancrutei frauduloase şi/sau
a plăţilor şi transferurilor frauduloase, descărcarea operează dacă debitorul a plătit sumele imputate
în cadrul procedurii, apreciez că şi hotărârea definitivă de condamnare a debitorului pentru
săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, respectiv hotărârea definitivă de anulare a plăţilor
ori transferurilor frauduloase trebuie să fi fost pronunţate în timpul desfăşurării procedurii
falimentului debitorului persoană fizică.
Din perspectiva creditorilor garantaţi, ipoteza reglementată de art. 181 alin. 1 din Legea nr.
85/2014 prezintă relevanţă maximă dacă obligaţia debitorului care supravieţuieşte închiderii

347
Petruţa Micu, Alina Popa, XIV. Închiderea procedurii, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti,
Ed. Hamangiu, 2014, p. 795-805.
348
Conform Recomandărilor Comisiei Europene în ceea ce priveşte o nouă abordare a eşecului în afaceri şi a insolvenţei,
12 martie 2014, C(2014) 1500, Capitolul IV – A doua şansă pentru anteprenori, pct. 30 şi urm. apud Petruţa Micu, Alina
Popa, XIV. Închiderea procedurii, în coord. Radu Bufan, Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014,
p. 799.
311
procedurii rămâne garantată. Condamnarea debitorului pentru săvârşirea infracţiunii de bancrută
frauduloasă nu atrage modificarea creanţei creditorului parte vătămată, astfel că această creanţă va
supravieţui închiderii procedurii cu aceeaşi natură pe care o avea şi în cadrul procedurii: garantată
sau negarantată, după caz. În ceea ce priveşte anulările de transferuri patrimoniale, art. 120 alin. 1
din Legea nr. 85/2014 prevede că în cazul în care terţul restituie averii debitorului bunul primit
fraudulos, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară astfel încât sarcinile existente la data transferului
vor fi reînscrise. În consecinţă, dacă un creditor şi-a redobândit calitatea de creditor garantat faţă de
debitor în urma anulării unui transfer fraudulos efectuat de debitor în favoarea unui terţ, ca urmare
a restituirii de către terţ a bunului primit, iar debitorul nu plăteşte în cursul procedurii creanţa
creditorului redevenit garantat, creanţa creditorului redevenit garantat va supravieţui ca fiind
beneficiară a unei cauze de preferinţă şi după închiderea procedurii insolvenţei debitorului persoană
fizică.
Pentru debitorul persoană juridică, închiderea cu succes a unei proceduri de reorganizare
judiciară art. 181 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 definitivează beneficiul descărcării de diferenţa dintre
valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan. În
această situaţie, nicio creanţă născută anterior sau în timpul procedurilor insolvenţei generale şi
reorganizării judiciare nu supravieţuieşte închiderii procedurii reorganizării judiciare. Ipotezele
condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, respectiv a anulării plăţilor şi /
sau transferurilor frauduloase nu prezintă relevanţă în acest context, deoarece orice obligaţii
rezultate din eventuale hotărâri de condamnare (în sens larg) a debitorului aflat în procedura
reorganizării judiciare dau naştere unor creanţe curente, pe care debitorul este ţinut să le plătească
pe parcursul procedurii de reorganizare judiciară, în caz contrar ajunge în faliment.
Pentru acelaşi debitor persoană juridică, închiderea unei proceduri de faliment conduce la
radierea sa din registrul public în care este înregistrat şi la dispariţia sa ca subiect de drept. Nici în
cazul societăţilor (comerciale) cu răspundere limitată, nici în cazul societăţilor (comerciale) pe
acţiuni, obligaţiile sociale nu trec în patrimoniile asociaţilor / acţionarilor. În celelalte situaţii, în
conformitate cu dispoziţiile art. 164 din Legea nr. 85/2014, în cazul în care bunurile care alcătuiesc
averea unui grup de interes economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt
suficiente pentru plata creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat de creanţe, împotriva
grupului sau a societăţii judecătorul-sindic va autoriza [în timpul desfăşurării procedurii
falimentului, s.m. F.-I.M.] executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere
nelimitată sau, după caz, a membrilor, pronunţând o sentinţă executorie, care va fi pusă în executare
de lichidatorul judiciar, prin executor judecătoresc. În consecinţă, în cazul unui debitor persoană
juridică, creanţele împotriva averii sale rămase neplătite la data închiderii procedurii falimentului nu
supravieţuiesc dispariţiei sale ca subiect de drept.

312
 CAPITOLUL VIII – CONCLUZII

La final, reamintesc faptul că lucrarea, aşa cum am conceput-o, are un caracter pronunţat
descriptiv. Am explorat regimul juridic al creanţelor care beneficiază de cauze de preferinţă în toate
procedurile de insolvenţă aplicabile conform dreptului român profesioniştilor, încercând o
prezentare exhaustivă, atât din perspectivă doctrinară, cât şi jurisprudenţială, cu incursiuni
comparatiste în dreptul american.
În urma acestui demers, pot afirma că atât Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cât şi
Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă reprezintă două
instrumente sofisticate de reglementare a garanţiilor, respectiv a insolvenţei, care, conjugate, ar
trebui să faciliteze securitatea creditării, iar în caz de insolvenţă a debitorului, recuperarea într-o
proporţie cât mai ridicată a creanţelor împotriva averii debitorului.
În pofida caracterului sofisticat al acestor instrumente, creditorii bancari chestionaţi afirmă
că rata de recuperare a creditelor acordate societăţilor comerciale care au intrat în insolvenţă, din
valorificarea garanţiilor, se situează între 30% şi 50% 349.
Intuitiv, un grad atât de redus de recuperare nu se poate datora exclusiv erorilor de evaluare
de la momentul acordării împrumuturilor şi deprecierii bunurilor care formează obiectul garanţiilor.
În analiza efectuată am identificat atât dispoziţii legale care favorizează recuperarea creanţelor, dar
şi prevederi legale care ar putea fi îmbunătăţite.
Demersul unificator de înglobare a garanţiilor reale mobiliare în categoria ipotecilor şi de
asimilare în categoria ipotecilor a instrumentelor juridice la care se referă art. 2347 NCC reprezintă
mai mult decât o simplă redenumire a unor instituţii transplantate din common law; ea are ca efect
abandonarea unui formalism desuet în materia garanţiilor şi adoptarea unei abordări suple, adaptate
comerţului actual.
În materia cauzelor de preferinţă care grevează universalităţi de bunuri, este regretabil că
legiuitorul nu a preluat din doctrina common law instituţia crystallization nici măcar sub forma unor
dispoziţii supletive, care ar permite titularului unei astfel de garanţii să îşi valorifice mai uşor
drepturile sale. Desigur, această omisiune a legiuitorului poate fi suplinită contractual, însă,
predictibil, soluţiilor contractuale le va lipsi uniformitatea.
Odată deschisă procedura insolvenţei, cu excepţia titularilor de garanţii asupra sumelor de
bani aflate în averea debitorului, creditorii garantaţi suportă, alături de ceilalţi creditori, suspendarea
de drept a tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor lor împotriva
averii debitorului pentru o perioadă (prea lungă) de timp. Intenţia pozitivă a legiuitorului de a oferi
debitorului „gura de oxigen” necesară reorganizării sale se transpune în practică deseori în perioade

349
Textul întrebării corespunzătoare din chestionar este următorul: „Puteţi preciza, cu aproximaţie, care este rata de
recuperare a creditelor acordate societăţilor comerciale care au intrat ulterior în insolvenţă din valorificarea garanţiilor?”
313
de observaţie excesive, în condiţiile în care termenul maxim de un an este prevăzut de Legea nr.
85/2014 printr-o normă de recomandare, lipsită de orice sancţiune. Prelungirea perioadei de
observaţie nu poate fi imputată neapărat debitorului, în condiţiile în care contestaţiile împotriva
tabelului preliminar al creanţelor pot fi formulate de orice parte interesată. În acelaşi sens, evaluarea
bunurilor din averea debitorului efectuată după data deschiderii procedurii ajunge, în practică, să
prelungească şi ea perioada de observaţie, mai ales în situaţia formulării de obiecţiuni. În acest
context, o cerere a creditorului garantat de ridicare a suspendării poate fi foarte uşor paralizată prin
simpla invocare a caracterului necesar al bunului grevat de cauza de preferinţă pentru o viitoare
reorganizare ai cărei parametri nici măcar nu trebuie precizaţi până la momentul afişării tabelului
definitiv al creanţelor.
Fără a pleda pentru executări silite individuale în procedura insolvenţei (OUG nr. 88/2018
reprezintă un act normativ de tristă amintire în acest sens), apreciez că, de lege ferenda, expirarea
unei durate de timp determinate (e.g. un an) din cuprinsul perioadei de observaţie ar trebui să
conducă la reevaluarea de drept a situaţiei creditorilor garantaţi. Indiferent dacă la momentul
respectiv există deja sau nu un tabel definitiv, orice persoană / grup de persoane căreia / cărora Legea
nr. 85/2014 le recunoaşte calitatea de a propune un plan de reorganizare are deja toate datele necesare
pentru a îl redacta. În opinia mea, argumentul conform căruia nu se poate elabora un plan de
reorganizare în absenţa unui tabel definitiv al creanţelor, deşi corect în principiu, ignoră faptul că
toate creanţele declarate împotriva averii debitorului sunt deja cunoscute, iar elaborarea unui plan
de reorganizare cu variante (în funcţie de soluţiile diferite pe care le-ar putea primi contestaţiile),
deşi mai dificilă, este perfect posibilă; totodată, un demers al eventualilor propunători ai planului de
reorganizare prin care aceştia ar admite că, în ipoteza unui rezultat mai oneros al admiterii
contestaţiilor, unica soluţie ar fi falimentul ar fi mai mult decât onest. În situaţia în care, oricare ar
rezultatul contestaţiilor, termenul de propunere a unui plan de reorganizare ar fi determinat prin lege,
creditorii garantaţi s-ar putea bucura de o predictibilitate mai ridicată a soluţiilor date cererilor lor
de ridicare a suspendării, dublată de o valorificare mai rapidă a bunurilor grevate de garanţii care nu
ar fi necesare reorganizării. De altfel, limitarea în timp a perioadei de suspendare a executărilor silite
este şi soluţia la care legiuitorul european s-a oprit în Directiva 2019/1023.
Curgerea în continuare a accesoriilor după data deschiderii procedurii insolvenţei, chiar sub
condiţia valorificării bunului grevat de cauza de preferinţă la o valoare mai ridicată decât cea
rezultată din evaluare, precum şi suspendarea termenelor de prescripţie, reprezintă măsuri care
asigură echivalenţa de tratament a creditorilor garantaţi în procedura insolvenţei şi în procedura
executării silite de drept comun.
Regimul juridic al actelor şi al operaţiunilor efectuate de debitor după data deschiderii
procedurii insolvenţei, în perioada de observaţie, urmăreşte realizarea unui echilibru necesar între
menţinerea funcţionalităţii afacerii debitorului şi limitarea dreptului debitorului de a dispune în mod
314
nejustificat de averea sa. Apreciez că Legea nr. 85/2014 oferă creditorilor (garantaţi şi negarantaţi)
pârghiile necesare pentru a controla modul în care debitorul, prin administratorul special, sau, după
caz, administratorul judiciar administrează afacerea în perioada de observaţie. În opinia mea,
ponderea egală a voturilor membrilor comitetului creditorilor are potenţialul de a tempera
demersurile unei adunări a creditorilor dominate de un creditor majoritar sau de un grup de creditori
care deţin majoritatea şi care acţionează concertat. În mod similar, partajarea chestiunilor de
legalitate şi de oportunitate între judecătorul sindic şi, respectiv, adunarea creditorilor, asigură
echilibrul necesar desfăşurării activităţii debitorului în perioada de observaţie în condiţiile obişnuite
de afaceri.
Introducerea în Legea nr. 85/2014 a (super)priorităţii în favoarea creditorilor care asigură
finanţarea intermediară a activităţii debitorului, până la eventuala confirmare a unui plan de
reorganizare reprezintă, în opinia mea, un demers binevenit al legiuitorului român, care ar putea fi
optimizat prin recunoaşterea aceleiaşi priorităţi şi în favoarea comercianţilor care acordă debitorului
credit furnizor, aceştia din urmă fiind, de regulă, indispensabili pentru funcţionarea afacerii
debitorului.
Am antamat deja principalul neajuns al procedurii de verificare a creanţelor (garantate şi
negarantate), care este urmată de contestaţiile reglementate de art. 111 din Legea nr. 85/2015: durata
sa, care poate ajunge foarte uşor să fie excesivă. În condiţiile în care în perioada de observaţie
debitorul nu poate plăti creanţele născute anterior deschiderii procedurii, administratorul judiciar nu
efectuează demersuri de lichidare şi distribuire, iar planul de reorganizare ar putea fi elaborat şi pe
baza tabelului preliminar, o soluţie pentru a se asigura o celeritate sporită a procedurii, în beneficiul
tuturor creditorilor, ar fi soluţionarea eventualelor contestaţii împotriva tabelului preliminar după
momentul la care fie planul de reorganizare este confirmat, fie debitorul intră în procedura
falimentului.
Demersurile administratorului judiciar / lichidatorului judiciar de anulare a actelor
frauduloase prezintă, de regulă, un interes mai scăzut pentru creditorii garantaţi, deoarece ei
beneficiază de atributul care le permite urmărirea bunului grevat în mâna oricui s-ar afla. În sens
invers, actele juridice prin care debitorul a constituit în favoarea unui creditor iniţial chirografar o
cauză de preferinţă în perioada suspectă ar putea prezenta un interes sporit pentru creditorii
chirografari. Şi în cazul acestor acţiuni, factorul care le diminuează eficienţa este durata îndelungată
a soluţionării lor. Pentru creditorii care se prevalează faţă de averea debitorului de o cauză de
preferinţă constituită în perioada suspectă, o soluţie de accelerare a procedurii ar putea fi
recunoaşterea prerogativei administratorului judiciar / lichidatorului judiciar de a o putea înlătura la
întocmirea tabelului preliminar, creditorul în cauză putând contesta această măsură a
administratorului judiciar în condiţiile art. 111 din Legea nr. 85/2014, eventual cu inversarea sarcinii
probei.
315
 În privinţa contractelor în derulare, dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 reprezintă un
amestec de soluţii diferite. Din perspectiva creditorilor garantaţi, prevederile alin. 1-5 reprezintă
limitări ale drepturilor lor, însă acestea sunt pe deplin justificate de necesitatea protejării afacerii
vulnerabile a debitorului şi a repunerii sale „pe linia de plutire”. Dispoziţiile art. 123 alin. 6 din
Legea nr. 85/2014 anihilează, din păcate, efectele recunoscute de dreptul contractelor clauzei de
rezervă a proprietăţii şi necesită o reformă urgentă. Prevederile art. 123 alin. 11-12 din Legea nr.
85/2014 referitoare la contractele de leasing au dat expresie unor soluţii jurisprudenţiale minoritare
de sub imperiul Legii nr. 85/2006, readucând echilibrul înre drepturile creditorului finanţator şi cele
ale debitorului utilizator.
Răspunsurile creditorilor bancari la întrebarea din chestionar referitoare la sensul voturilor
lor asupra planului de reorganizare confirmă, cel puţin la nivel declarativ, disponibilitatea lor de a
acorda o a doua şansă debitorului, în cazul unui plan viabil cu şanse de reuşită. Corelativ, practica
judiciară arată că creditorii garantaţi sunt propuşi a fi defavorizaţi, de regulă, sub forma amânării
plăţii creanţelor lor şi, mai rar, sub forma reducerii cuantumului acestora, eventual sub forma
reducerii accesoriilor acestor creanţe.
Din perspectiva tratamentului corect şi echitabil, Legea nr. 85/2014 propune un unic termen
de comparaţie: valoarea pe care creditorii ar primi-o în faliment. Dacă în ceea ce îi priveşte pe
creditorii negarantaţi, comparaţia este corectă, ei trebuind să suporte variaţiile de componenţă şi
valoare ale gajului lor general, pentru creditorii care beneficiază de cauze de preferinţă apreciez că
standardul ar trebui să fie diferit; lor le-a fost impusă suspendarea executărilor silite pe toată durata
perioadei de observaţie tocmai pentru că bunurile grevate de garanţiile lor îi erau necesare
debitorului pentrui o reorganizare reuşită; în consecinţă, debitorul ar trebui să le ofere creditorilor
garantaţi prin planul de reorganizare valoarea pe care aceştia ar fi primit-o dacă ar fi iniţiat
executările silite la momentul deschiderii procedurii / continuat executările silite iniţiate anterior
deschiderii procedurii.
Dispoziţiile art. 140 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2014 referitoare la revenirea
creanţelor la forma anterioară defavorizării lor prin diminuare reprezintă un real progres faţă de
reglementarea situaţiei eşecului planului de reorganizare în Legea nr. 85/2014. Cu toate acestea, din
perspectiva creditorilor garantaţi, art. 140 alin. 1 teza a II-a nu constituie un remediu eficient pentru
alte forme de defavorizare (mai ales în situaţia în care acestea le-au fost impuse), cum ar fi
înstrăinarea bunului obiect al garanţiei şi acordarea unei protecţii „corespunzătoare” rămase
neplătite la momentul eşuării planului de reorganizare. Apreciez că Legea nr. 85/2014 ar trebui să
extindă efectul revenirii la situaţia anterioară confirmării planului de reorganizare asupra tuturor
măsurilor reversibile luate în temeiul planului de reorganizare confirmat şi ulterior eşuat.
În contextul eşecului planului de reorganizare, se remarcă faptul că singura sancţiune pentru
nerespectarea de către debitor a obligaţiilor asumate prin planul confirmat o constituie trecerea sa în
316
faliment. Comparând regimul juridic al răspunderii organelor de conducere ale debitorului pentru
ajungerea sa în insolvenţă cu cel al răspunderii administratorului special / administratorului judiciar
(în situaţia în care acesta implementează planul de reorganizare) pentru nerespectarea planului de
reorganizare se observă o incongruenţă. Apreciez că nu există niciun impediment pentru instituirea
unei răspunderi a persoanei care nu implementează planul conform obligaţiilor asumate de către
debitor pentru eventualele daune cauzate creditorilor prin demersuri intenţionate sau din culpă gravă
şi nescuzabilă.
În fine, procedura falimentului este urmează coordonatele clasice ale lichidării, guvernate de
principiile pari passu, pro rata şi absolute priority. Stabilirea regulilor de valorificare, ca demers de
maximă oportunitate, este lăsată la latitudinea creditorilor, cu corectivul posibilităţii desfăşurării şi
conform regulilor NCPC, în ipoteza neimplicării creditorilor sau în ipoteza dificultăţilor de
valorificare conform regulilor stabilite de către creditori. Până în prezent, practica judiciară nu a
relevat un număr semnificativ de cazuri în care vulnerabilităţile normelor din NCPC să fi fost
speculate de către unii creditori în detrimentul altor creditori sau în defavoarea debitorului.
Dispoziţiile speciale în materia insolvenţei grupului de societăţi sunt, din păcate, prea puţin
articulate pentru a permite o coordonare reală între procedurile de insolvenţă ale societăţilor din
grup. Ele nu modifică regimul de drept comun al garanţiilor intra-grup. În opinia mea, calitatea de
membru al grupului a unui creditor ar trebui să aibă prevalenţă faţă de calitatea de creditor garantat
şi să plaseze un creditor membru al grupului care deţine cauze de preferinţă în categoria cu aceeaşi
ordine de preferinţă în care se află şi ceilaţi creditori, negarantaţi, membri ai grupului. Apreciez că
o atare limitare a drepturilor creditorului garantat membru al grupului de societăţi, strict în
procedurile de insolvenţă, este compatibilă cu Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, fiind o ingerinţă necesară şi proporţională pentru respectarea drepturilor creditorilor care
nu au calitatea de membri ai grupului, în condiţiile în care crearea de cauze de preferinţă intra-grup
este în afara oricărui control al acestora din urmă.
Am început expunerea prezentelor concluzii susţinând că Legea nr. 85/2014 este un
instrument sofisticat. În condiţiile în care înglobează patru proceduri de insolvenţă şi reuşeşte să
ofere debitorului o perioadă de observaţie cu suspendarea tuturor acţiunilor şi executărilor silite
împotriva averii sale, şansa unei reorganizări judiciare în care poate impune creditorilor care se opun
un plan prin care să îi poată defavoriza şi, în ultimă instanţă, o lichidare ordonată şi guvernată de
principiul maximizării averii sale, cred că această caracterizare a Legii nr. 85/2014 este justificată.
Criticile pe care creditorii chestionaţi şi practica judiciară le aduc acestui act normativ nu vizează
esenţa sa, ci chestiuni mai degrabă punctuale, care ar putea face oricând obiectul unor modificări
legislative. Tabloul de ansamblu al aplicării Legii nr. 85/2014 nu relevă deficienţe structurale ale
acestui instrument normativ, ci o judiciarizare excesivă a unei proceduri care, în alte state, se
desfăşoară sub forma unui pre-pack extrajudiciar care salvează timp, bani şi locuri de muncă.
317
 Legea nr. 85/2014 nu este însă doar un instrument sofisticat, ci, în ansamblul său, este şi un
act normativ echilibrat. Revenind la referinţa livrescă de la începutul lucrării, ea nu permite
creditorilor garantaţi să obţină „livra de carne” „vărsând sângele” debitorului. Preferinţa
legiuitorului român pentru restructurarea debitorului şi salvarea afacerii sale este evidentă. Rata
(deosebit de) scăzută a reorganizărilor reuşite are atât cauze care se regăsesc în acest act normativ
(absenţa unor dispoziţii care să permită un transfer de afacere, lipsa pentru mult timp a unor
prevederi care să permită creditorului fiscal să voteze cvasi-liber de constrângeri planul de
reorganizare), cât şi cauze extrinseci, determinate în principal de conduita debitorilor. În acest
context economico-juridic, creditorii garantaţi rămân „primii între egali”, astfel cum am încercat să
demonstrez prin întreg studiul meu.

318
BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI TIPĂRITE

1. Bufan R. (coord.), Tratat practic de insolvenţă, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2014

2. Cărpenaru S. D. Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti,
Universul juridic, 2007
3. Cărpenaru S. D., Hotca M. A., Nemeş V., Codul insolvenţei comentat, ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită, Bucureşti, Universul Juridic, 2017
4. Crystal M. QC, Phillips M. QC, Davis G. (ed.), Butterworths Insolvency Law Handbook,
12th Ed., LexisNexis
5. McConville M şi Chui W. H. (ed.), Research Methods for Law, Edinburgh, Edinbugh
University Press, 2007
6. Guastella, M., Les grands principes des répartitions dans les procédures collectives,
L'Harmattan, Paris, 2019
7. Knight A., Ruddock L. (ed.), Advanced Research Methods in the Built Environment,
Hoboken, Blackwell Publishing Ltd., 2008
8. Moţu, F.I., Acţiunea în anularea actelor frauduloase, Bucureşti, Universul Juridic, 2015
9. Pallade G.T., Codul falimentelor adnotat cu doctrina şi jurisprudenţa romînă, italiană,
franceză şi belgiană, Iaşi, Tipografia H. Goldner, 1912
10. Piperea Gh., Insolvenţa: legea, regulile, realitatea, Bucureşti, Wolters Kluwer, 2008
11. Rizoiu R., Curs de garanţii civile, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2020
12. Ranouil, V. La subrogation reele en droit civil francais, Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1985
13. Rizoiu R., Garanţii reale mobiliare – legislaţie comentată şi adnotată –, Bucureşti,
Universul Juridic, 2006
14. Rizoiu R., Ipoteci mobiliare, vol. III, Conţinutul contractului de ipotecă, Bucureşti,
Universul Juridic, 2013
15. Rizoiu R., Cum (de)construim o instituţie juridică: despre esenţa ipotecii, în Revista Română
de Drept Privat, nr. 1/2021, Bucureşti, Universul Juridic
16. Shakespeare W., The Complete Works Of, The Shakespeare Head Press, Oxford Edition,
Wordworth Edition Limited, 1996
17. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. a
V-a, Bucureşti, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, 1998
18. Stătescu C., Bîrsan C., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, All Beck, 1999
19. Turcu I., Tratat de insolvenţă, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006
20. Vasilescu P., Drept civil. Obligaţii, ediţia a 2-a revizuită, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2017

LUCRĂRI, SURSE ÎN FORMAT ELECTRONIC:

1. https://sourcebooks.fordham.edu/halsall/ancient/mesopotamia-contracts.asp#Loans

319
2. ALI-III Global Principles for Cooperation inInternational Insolvency Cases 2012,
disponibile la https://www.iiiglobal.org/sites/default/files/ALI-
III%20Global%20Principles%20booklet_0.pdf
3. European Parliament, Directorate-General for Internal Policies, „Cross-border issues of
securities law: European efforts to support securities markets with a coherent legal
framework”, disponibil la
https://www.europarl.europa.eu/document/activities/cont/201106/20110606ATT20781/201
10606ATT20781EN.pdf
4. UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, disponibil la
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-documents/uncitral/en/05-
80722_ebook.pdf
5. UNCITRAL Practice Guide on Cross-Border Insolvency Cooperation,
https://uncitral.un.org/sites/uncitral.un.org/files/media-
documents/uncitral/en/practice_guide_ebook_eng.pdf
6. Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, Standardele de evaluare a
bunurilor, Bucureşti, 2020, https://site2.anevar.ro/sites/default/files/page-
files/standarde_2020_dupa_cn_27_iulie_final_31.07.2020.pdf
7. (ed.) Adequate Protection and the Automatic Stay under the Bankruptcy Code: Easing
Restraints on Debtor Reorganization, 131 U. Pa. L. Rev. 423 (1982), disponibil la
https://scholarship.law.upenn.edu/penn_law_review/vol131/iss2/4
8. Anderson, John C. Partially Secured Creditors: Their Rights and Remedies Under Chapter
XI of the Bankruptcy Act, 37 La. L. Rev. (1977),
https://digitalcommons.law.lsu.edu/lalrev/vol37/iss5/2
9. Barry E. Adler, George Triantis, Debt Priority and Options in Bankruptcy: A Policy
Intervention, disponibil la
http://www.law.nyu.edu/sites/default/files/upload_documents/Adler,%20Barry%20Debt%2
0Priority%20and%20Options%20in%20Bankruptcy.pdf
10. Bebchuk L. A. şi Fried, J. M. The Uneasy Case for the Priority of Secured Claims in
Bankruptcy, Yale Law Journal, Vol. 105, 1996, disponibil la
https://digitalcommons.law.yale.edu/ylj/vol105/iss4/1
11. Booth, Charles D., The Cramdown on Secured Creditors: An Impetus Toward Settlement,
The American Bankruptcy Law Journal, Vol. 60, No. 1, p. 69, 1986, disponibil la
https://ssrn.com/abstract=1532388
12. Bowers, J. W., Security Interests, Creditor Priorities and Bankruptcy, Encyclopedia of Law
and Economics, 1997, disponibil la https://ssrn.com/abstract=43160
13. Bufan, R şi Farcane N, Consecinţele fiscale nebănuite ale reducerii unor creanţe prin planul
de reorganizare, disponibilă la https://www.unpir.ro/documents/phoenix/pdf/revista59.pdf
14. Carlson, D.G. „Postdefault Interest Rates in Bankruptcy”, (2015), University of Illinois Law
Review, vol. 2015, disponibil la https://illinoislawreview.org/wp-content/ilr-
content/articles/2015/2/Carlson.pdf
15. Casey, A. The Creditors' Bargain and Option-Preservation Priority in Chapter 11,
disponibil la
https://chicagounbound.uchicago.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2116&context=journal_a
rticles#:~:text=Corporate%20reorganization%20under%20Chapter%2011,be%20distribute
d%20to%20junior%20creditors
16. Clopotari, A.-Şt. Timpul creanţelor după reorganizare, https://www.unpir.ro/timpul-
creantelor-dupa-reorganizare
17. Clopotari, A.-Şt. Insolvenţe desenate (26): când plătim accesoriile?,
https://www.juridice.ro/696116/insolvente-desenate-26-cand-platim-accesoriile.html

320
18. Clopotari, A.-Şt. Jurisprudenţă inedită CITR (5). Activitatea debitoarei poate continua după
deschiderea procedurii de faliment?, disponibil la
https://www.juridice.ro/413219/jurisprudenta-inedita-citr-5-activitatea-debitoarei-poate-
continua-dupa-deschiderea-procedurii-de-faliment.html
19. Clopotari, A.-Şt. Jurisprudenţă inedită CITR (16): creditorul garantat are dreptul să fie
înscris cu dobânzi în tabelul suplimentar?, disponibil la
https://www.juridice.ro/460884/jurisprudenta-inedita-citr-16-creditorul-garantat-are-
dreptul-sa-fie-inscris-cu-dobanzi-in-tabelul-suplimentar.html
20. Clopotari, A.-Şt., Buţiu A. Dreptul creditorului garantat de a participa la orice distribuire
de sume realizată înainte de vânzarea garanţiei sale: art. 159 alin. (3) din Legea nr. 85/2014,
disponibil la https://www.juridice.ro/402604/dreptul-creditorului-garantat-de-a-participa-la-
orice-distribuire-de-sume-realizata-inainte-de-vanzarea-garantiei-sale-art-159-alin-3-din-
legea-nr-852014-2.html
21. Drukarczyk, J. Secured debt, bankruptcy, and the creditors' bargain model, International
Review of Law and Economics (1991), 11(203-221), disponibil la
sciencedirect.com/science/article/abs/pii/014481889190019A
22. Golub, S. Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura insolvenţei. Despre
opozabilitatea „inopozabilă” sau în căutarea oximoronului juridic perfect”, Revista
Societăţilor şi a Dreptului Comercial nr. 3/2018 (iulie-septembrie), disponibil la
https://www.academia.edu/37488171/S._Golub_Clauza_de_rezerva_a_dreptului_de_propri
etate_in_procedura_insolventei..._RSDC_3-2018_p_6-40.pdf
23. B. P. Hanley, B. P. Preserving the Secured Creditor's Bargain in Chapter 11 Cramdown
Scenarios, 8 Brook. J. Corp. Fin. & Com. L., 2014, disponibil la
https://brooklynworks.brooklaw.edu/bjcfcl/vol8/iss2/7
24. Harris, Steven L. şi Mooney, Charles W. Jr., "A Property-Based Theory of Security Interests:
Taking Debtor's Choices Seriously" (1994). Faculty Scholarship. Paper 1290, disponibil la
http://scholarship.law.upenn.edu/faculty_scholarship/1290
25. Jackson, T. The Logic and Limits of Banckruptcy Law, apud Janger, E.J. The Creditors’
Bargain Reconstituted: Comments on Barry Adler’s The Creditors’ Bargain Revisited,
disponibil la https://scholarship.law.upenn.edu/penn_law_review_online/vol167/iss1/3
26. Jacobson, Martin D. The Secured Creditor's Right to Full Liquidation Value in Corporate
Reorganization, The University of Chicago Law Review, 42:510, 1975,
https://chicagounbound.uchicago.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=3849&context=uclrev
27. Janger, E.J. The Creditors’ Bargain Reconstituted: Comments on Barry Adler’s The
Creditors’ Bargain Revisited, disponibil la
https://scholarship.law.upenn.edu/penn_law_review_online/vol167/iss1/3
28. LoPucki, L. M. A Reply to Alan Schwartz's 'a Contract Theory Approach to Business
Bankruptcy', Yale Law Journal, Vol. 109, No. 2, 1999, disponibil la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=168008
29. Mann, R.J. Explaining the Pattern of Secured Credit, 110 HARV. L. REV. 625 (1997),
disponibil la https://scholarship.law.columbia.edu/faculty_scholarship/460
30. Mautner, M. The Eternal Triangles of the Law: Toward a Theory of Priorities in Conflicts
Involving Remote Parties, disponibil la https://repository.law.umich.edu/mlr/vol90/iss1/3
31. McCarthy, J. Preferential Creditor Status in Irish Corporate Insolvency Law: A Need For
More Priorities?, disponibil la https://www.ijsj.ie/assets/uploads/documents/pdfs/2020-
Edition-01/4.%20Jonathan%20McCarthy.pdf
32. Mokal, R.J. What Liquidation Does For Secured Creditors, And What It Does For You,
disponibilă la http://ssrn.com/abstract=1029461
33. Mokal, R.J. Priority as Pathology: The Pari Passu Myth, disponibil la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=303739
321
34. Mooney, Ch. W. Jr., A Normative Theory of Bankruptcy Law: Bankruptcy as (is) Civil
Procedure, https://scholarship.law.upenn.edu/faculty_scholarship/18
35. Moţiu, F. Unele consideraţii privind regimul contractelor în derulare în procedura
insolvenţei, Analele Universităţii de Vest din Timişoara, seria Drept, Secţiunea de drept
privat, 2015, disponibil la https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481047524-conf.-univ.-
dr.-florin-mot--iu.pdf
36. Moţu, F.I., Compensarea creanţelor reciproce ale membrilor grupului de societăţi, Phoenix,
revista de insolvenţă, nr. 61, iulie-septembrie 2017
37. Moţu, F.I., Regimul juridic al sumelor de bani ale debitorului insolvent afectate de cauze de
preferinţă, Phoenix, revista de insolvenţă, nr. 60, aprilie – iunie 2017
38. Moţu, F.I., Garanţiile atipice în cadrul procedurii de insolvenţă, garanţiile constituite
anterior deschiderii procedurii, Phoenix, revista de insolvenţă, nr. 68, aprilie – iunie 2019
39. Piperea, Gh. Creanţe şi creditori în procedura insolvenţei (I), disponibil la
https://www.juridice.ro/essentials/777/creante-si-creditori-in-procedura-insolventei-i
40. Piperea, Gh. Contractul de credit, un renumit contract nenumit, disponibil la
https://www.piperea.ro/blog/gheorghepiperea/contractul-de-credit-un-renumit-contract-
nenumit/
41. Schwartz, A. „Security Interests and Bankruptcy Priorities: A Review of Current Theories”,
The Journal of Legal Studies, vol. 10, No. 1, January 1981,
https://authors.library.caltech.edu/83325/1/sswp334%20-%20published.pdf
42. Schwartz, A. A Contract Theory Approach to Business Bankruptcy, Yale Law Journal, Vol.
107, 1998, disponibil la
https://digitalcommons.law.yale.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=2075&context=fss_papers
43. Schwartz, A. Priority Contracts and Priority in Bankruptcy, 82 Cornell L. Rev. 1396 (1997),
disponibil la http://scholarship.law.cornell.edu/clr/vol82/iss6/4
44. Schwartz, A. Bankruptcy Contracting Reviewed, disponibil la
https://digitalcommons.law.yale.edu/fss_papers/1090
45. Scott, R.E. Truth About Secured Financing, 82 Cornell L. Rev. 1436 (1997), disponibil la
http://scholarship.law.cornell.edu/clr/vol82/iss6/6
46. Scott, R.E. A Relational Theory of Secured Financing, 86 COLUM. L. REV. 901 (1986),
disponibil la https://scholarship.law.columbia.edu/faculty_scholarship/189
47. Silverstein, L., Rejection of Executory Contracts in Bankruptcy and Reorganization
University of Chicago Law Review: Vol. 31 : Iss. 3 , Article 3, disponibil la
https://chicagounbound.uchicago.edu/uclrev/vol31/iss3/3
48. Tung, Fr, Roe, M.J. Breaking Bankruptcy Priority: How Rent-Seeking Upends the Creditors'
Bargain, disponibil la
https://scholarship.law.bu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1025&context=faculty_scholars
hip

LEGISLAŢIE:

1. Legii nr. 85 din 25 iunie 2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă
publicată în Monitorul Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014, în forma sa actualizată la data de
31 iulie 2021
2. Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015
privind procedurile de insolvenţă publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L
141/19 din 5 iunie 2015

322
3. Directiva (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 iunie 2019
privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi
măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de
datorie şi de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea şi
insolvenţa) publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 172/18 din 26 iunie 2019
4. Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) publicat în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene nr. L 177/6 din 4 iulie 2008
5. Directiva 98/26/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 19 mai 1998 privind
caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi de decontare a titlurilor de valoare
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 166/11 iunie 1998
6. Directiva 2002/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 iunie 2002 privind
contractele de garanţie financiară, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L
168/27 iunie 2002
7. Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind
pieţele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE şi 93/6/CEE ale
Consiliului şi a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de
abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr. L 145/30 aprilie 2004,
8. Directiva 2009/44/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 mai 2009 de
modificare a Directivei 98/26/CE privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de
plăţi şi de decontare a titlurilor de valoare şi a Directivei 2002/47/CE privind contractele de
garanţie financiară în ceea ce priveşte sistemele legate şi creanţele private, publicată în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 146/10 iunie 2009
9. Directiva (UE) 2017/1132 a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2017
privind anumite aspecte ale dreptului societăţilor comerciale publicată în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene nr. L 169/30 iunie 2017
10. Convenţia UNIDROIT privind normele de fond pentru valori mobiliare intermediate
(Convenţia privind valorile mobiliare de la Geneva)
11. UNITED STATES CODE, disponibil la https://www.law.cornell.edu/uscode/text

HOTĂRÂRI JUDECĂTOREŞTI:

1. sentinţa civilă nr. 560/sind/18 februarie 2014 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a
civilă, de contencios administrativ şi fiscal, publicată în BPI nr. 5584/20 martie 2014
2. sentinţa civilă nr. 6043/25 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, publicată
în BPI nr. 13385/30 iulie 2015
3. decizia civilă nr. 453/20 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, disponibilă
la rolii.ro/hotarari/5899f8f4e49009e83e0003d1
4. decizia civilă nr. 48/19 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă
disponibilă la rolii.ro/hotarari/589352c8e49009d81d00218d
5. sentinţa civilă nr. 588/27 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, publicată în
BPI nr. 16305/6 septembrie 2017.
6. decizia civilă nr. 1092/27 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara,
disponibilă la rolii.ro/hotarari/5895236ae49009381a000d93
7. decizia civilă nr. 169/28 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, disponibilă
la rolii.ro/hotarari/58a03510e49009b4330003f2 , accesat la 18 ianuarie 2020.
8. decizia civilă nr. 285/4 februarie 2016 pronunţată de ÎCCJ – Secţia I civilă în dosarul nr.
25894/3/2013, disponibilă la https://legeaz.net/spete-civil-iccj-2016/decizia-285-2016
9. decizia civilă nr. 71/14 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
643/1285/2016*/a2, nepublicată

323
10. sentinţa civilă nr. 729/18 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în
dosarul nr. 50/1371/2017/a81 disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5aa89988e49009d82300002b
11. sentinţa civilă nr. 1746/21 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Dolj disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/58947447e49009a417001acd
12. decizia civilă nr. 135/20 ianuarie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, disponibilă
la http://www.rolii.ro/hotarari/58ac30fee49009503f000752 disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5aa89988e49009d82300002b accesat la 27 iunie 2020
13. decizia civilă nr. 266/23 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.
7038/30/2015/a24, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5b00db1ee49009901c000036,
14. decizia civilă nr. 833/10 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 7832/30/2015/a3, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/589526c9e490098027000d20
15. decizia civilă nr. 2197/18 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul
nr. 258/93/2018/a6, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5e66fd00e49009a823000061
16. decizia civilă nr. 346/24 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr.
27/83/C/2018/a4.1, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5dc0e042e49009501f000034
17. decizia civilă nr. 1025/12 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 102/108/2015/a3, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/58951a31e490096c2500232f
18. decizia civilă nr. 3584/25 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
1583/1285/2012/a1, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/589b25a4e49009e41c000386
19. decizia civilă nr. 1499/16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, disponibilă
la www.rolii.ro/hotarari/5be4f622e49009840a000035
20. decizia civilă nr. 140/23 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş, disponibilă
la http://www.rolii.ro/hotarari/58983da0e490097804001070 , accesat la 20 iulie 2020.
21. decizia civilă nr. 1097/8 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, disponibilă
la www.rolii.ro/hotarari/5896656be49009e42f002547
22. decizia civilă nr. 297/14 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/597a961ee490096c0c000030 , accesat la 20 iulie 2020
23. decizia civilă nr. 749/Ap/24 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr.
2218/62/2015/a1, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/589352c2e49009d81d0015c3
24. decizia civilă nr. 1800/27 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, disponibilă
la www.rolii.ro/hotarari/5a20c88ae49009cc0d00002e
25. decizia civilă nr. 116/27 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 3866/108/2016/a1, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5abeef67e49009b810000035
26. decizia civilă nr. 758/2 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/590b0c06e490093484000050
27. decizia civilă nr. 38/11 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
2786/3/2017, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5a9dffb4e49009380600005e
28. decizia civilă nr. 477/21 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
1333/1285/2015/a1, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/59d83663e49009f014000059
29. decizia civilă nr. 178/A/20 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 9342/30/2017/a1, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5eb60a40e49009a81e000030
30. decizia civilă nr. 340/7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr.
2743/111/2016/a1, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5a139298e490092029000040
31. decizia civilă nr. 458/20 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.
1888/103/2018/a5, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5e3a2d3ae490093018000039
32. decizia civilă nr. 1795/4 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, disponibilă
la www.rolii.ro/hotarari/5de71eede490090c1e000060
324
33. decizia civilă nr. 1499/16 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul
nr. 5846/62/2017/a2, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5be4f622e49009840a000035
34. decizia civilă nr. 15/23 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5a9b62eae49009c01d00003c
35. decizia civilă nr. 100/23 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/58ef1862e490096072000034
36. decizia civilă nr. 431/5 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
1510/3/2018, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5cc264f2e49009cc16000061
37. decizia civilă nr. 425/22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.
2237/30/2018/a1, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5d0d89e6e490095809000034,
accesat la 25 iulie 2020
38. decizia civilă nr. 1672/17 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
V-a civilă în dosarul nr. 714/98/2016/a4, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5a557e50e49009c00a000194
39. decizia civilă nr. 813/4 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
4667/100/2014/a4 , disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/589b6e0ee490095c2f000ade
40. decizia civilă nr. 615/A/14 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş în
dosarul nr. 126/1371/2016/a48, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5aac8abee49009202500003a
41. decizia civilă nr. 829/10 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/592f6dc3e490099427000033
42. decizia civilă nr. 56/5 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
265/100/2018/a1, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5c89c1b0e490091802000035
43. decizia civilă nr. 93/12 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr.
3895/85/2014/1, publicată în BPI nr. 4917/9 martie 2016.
44. decizia civilă nr. 484/11 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
1364/1285/2014/a4, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/589b6e0be490095c2f0005db
45. decizia civilă nr. 59/21 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
6119/100/2014/a2, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/589b5ebce49009ac430020b2
46. decizia civilă nr. 587/17 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
884/1285/2017/a5 disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5dc385c5e49009701b000045
47. decizia civilă nr. 725/19 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
1244/84/2015/a2, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/589b6e1be490095c2f002213
48. decizia civilă nr. 1750/26 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul
nr. 22768/3/2017, disponibilă la www.rolii.ro/hotarari/5c107b57e490099c1d0004e8
49. decizia civilă nr. 217/A/14 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş în
dosarul nr. 228/1371/2017*/a3, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5f65628be49009081a00002a
50. decizia civilă nr. 96/A/24 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 7038/30/2015/a60, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5e7971dbe490092421000033
51. decizia civilă nr. 375/A/21 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul
nr. 1137/121/2017/a1, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5c1da68ce49009b021000057,
52. decizia civilă nr. 350/6 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul
nr. 1793/107/2016/a5, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/59cb7103e4900978190000b3
53. decizia civilă nr. 2048A/6 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul
nr. 304/98/2016/a42, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5df1aaa8e49009940000005d
54. decizia civilă nr. 341/20 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
513/1285/2019/a4, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5f28bbc6e49009440c000042
55. decizia civilă nr. 90/21 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr.
2467/40/2018/a72, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5f261b6ee490095808000029
56. decizia civilă nr. 230/7 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr.
1481/121/2018/a5, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5fab511ce49009ec0a000031

325
57. decizia civilă nr. 837A/3 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
19602/3/2015, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5976a342e490096810000088
58. decizia civilă nr. 264/A/10 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 2224/30/2016, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/590b0c01e49009388f000040
59. sentinţa civilă nr. 3601/3 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în
dosarul nr. 1394/1285/2011, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/58a4ac7ee49009b0120004e4
60. decizia civilă nr. 403/A/17 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.
221/1259/2015/a5, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5895ea2ae49009542e0022de
61. decizia civilă nr. 1/5 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr.
4555/62/2015/a1, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5893549ae49009602e0003f3
62. decizia civilă nr. 274/3 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr.
3900/85/2017/a3, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5d4395cbe49009ec1e00002e
63. decizia civilă nr. 274/3 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr.
3900/85/2017/a3, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5d4395cbe49009ec1e00002e
64. decizia civilă nr. 1876/A/12 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în
dosarul nr. 4040/3/2018/a77, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5dd74cc1e49009001e000089
65. decizia civilă nr. 698/A/25 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în
dosarul nr. 5882/30/2016/a3:, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5a178f52e490095008000056
66. decizia civilă nr. 341/C/20 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul
nr. 3367/111/C/2016/a4, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5c1c55a7e490090c1e000038
67. decizia civilă nr. 698/A/25 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în
dosarul nr. 5882/30/2016/a3, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5a178f52e490095008000056
68. decizia civilă nr. 380/20 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
1303/84/2016/a14, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5d3baf96e49009b408000047
69. decizia civilă nr. 172/21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
811/1285/2016/a28, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5cc2670fe49009e40e00002b
70. decizia civilă nr. 679/14 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
2263/122/2014/a7, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/58a04a53e49009483f00212e
71. decizia civilă nr. 2001/A/25 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în
dosarul nr. 18043/3/2017/a2, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5e475bf8e490094421000082
72. sentinţa civilă nr. 276/26 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr.
58/1285/2015/a4, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/589ba3a6e490096c1600164c
73. decizia civilă nr. 813/4 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
4667/100/2014/a4, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/589b6e0ee490095c2f000ade
74. decizia civilă nr. 414A/1 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
617/98/2017/a1, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5ab07535e490092c120000b9
75. În acelaşi sens, sentinţa civilă nr. 526/27 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Specializat
Cluj în dosarul nr. 589/1285/2017, publicată în BPI nr. 12213/19 iunie 2019.
76. decizia civilă nr. 1165/30 iunie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr.
3176/122/2014, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/58a0607de490091036000aa0
77. decizia civilă nr. 404/20 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.
993/103/2014/a23*, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5df2fbc0e49009741600002d
78. decizia civilă nr. 171/17 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul
nr. 2560/115/2018, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5e61ba08e490099c16000035
79. decizia civilă nr. 153/1 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr.
580/95/2015/a3, publicată în BPI nr. 5531/20 martie 2017.
80. decizia civilă nr. 27/21 ianuarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr.
6939/105/2014/a18, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5e4367abe49009980a000034
326
81. sentinţa civilă nr. 114/18 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.
1686/108/2020/a1, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/60a721ace49009601b000064
82. sentinţa civilă nr. 1035/26 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
11/30/2020/a2, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5fe1600ce490095404000035.
83. sentinţa civilă nr. 992/12 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.
7658/99/2014/a46, disponibilă la https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta-
13r0nxmg/
84. decizia civilă nr. 506/26 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
929/1285/2016/a25, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5fc1bbf6e490092809000041
85. sentinţa civilă nr. 1385/6 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5aa34b4ce49009c421000037
86. decizia civilă nr. 71/17 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul
nr. 4334/85/2017/a2, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/605fe26ee490094408000031
87. decizia civilă nr. 643/27 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr.
120/62/2017/a5, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/60b2f3a8e49009a80e00002d
88. decizia civilă nr. 146/26 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5aebcaf4e49009ec23000045
89. decizia civilă nr. 515/A/11 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul
nr. 432/1259/2015/a11, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/5bb21735e49009341c00004a
90. decizia civilă nr. 18/15 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.
703/110/2019/a7, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/6038646de490093c0f00002c
91. decizia civilă nr. 1774/A/30 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în
dosarul nr. 18517/3/2017/a5, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5e421312e49009041e000097
92. decizia civilă nr. 758/A/24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul
nr. 18517/3/2017/a3, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5d76fd7be49009740e000040
93. decizia civilă nr. 249/A-C/29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr.
407/1259/2016/a8, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5f013120e490091c0f00005c
94. decizia civilă nr. 316/A/16 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Tg. Mureş în
dosarul nr. 73/1371/2018/a3, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/601f56c5e49009701c00002f
95. decizia civilă nr. 194/22 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr.
2733/107/2015/a20, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/60a9b58ee49009501b000052
96. decizia civilă nr. 101/A-C/24 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul
nr. 1488/90/2015/a8, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5e7971cfe490091c13000052
97. decizia civilă nr. 319/A/9 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr.
316/91/2018/a2, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5fdac835e490092c0f000038
98. decizia civilă nr. 368/7 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr.
14/1285/2018/a4, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5f601a7de49009cc1f00002e
99. decizia civilă nr. 67/6 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5a84f8bbe49009740b00004e
100. decizia civilă nr. 198/A/4 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în
dosarul nr. 296/115/2015/a4, disponibilă la
http://rolii.ro/hotarari/5cafef46e49009980a000034
101. decizia civilă nr. 506/26 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul
nr. 929/1285/2016/a25, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5fc1bbf6e490092809000041
102. decizia civilă nr. 296/18 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în
dosarul nr. 4887/121/2017/a6, disponibilă la
www.rolii.ro/hotarari/5fdd75f0e49009440a000038
103. decizia civilă nr. 2143/7 martie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul
nr. 1064/1285/2012/a3, disponibilă la
http://www.rolii.ro/hotarari/589b42dde49009c82c000271

327
104. decizia civilă nr. 643/27 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul
nr. 120/62/2017/a5, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/60b2f3a8e49009a80e00002d
105. sentinţa civilă nr. 2965/6 august 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul
nr. 9128/3/2020, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5f3c834de49009a405000082
106. decizia civilă nr. 2274A/15 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr.
3079/87/2014/a1, disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5c81d85ce490093408000038
107. decizia civilă nr. 1023/5 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti,
disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5d4cced6e490097009000046
108. sentinţa civilă nr. 1103F/11 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa,
disponibilă la http://rolii.ro/hotarari/5fdd7610e49009701b00002c
109. sentinţa civilă nr. 2013/C/10 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul Specializat în
dosarul nr. 2016/1285/2008/a2, publicată în BPI nr. 1993/1 februarie 20171
110. sentinţa civilă nr. 2012/3 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj
în dosarul nr. 1744/1285/2009, publicată în BPI nr. 10774/29 mai 2019

328