Sunteți pe pagina 1din 193

Emilian CIONGARU

Mihai SECULA

Drept civil. Contracte speciale

Curs universitar

Editura Scrisul Românesc

INTRODUCERE. NOŢIUNI GENERALE

1. Noţiunea de contract special

Vânzarea, schimbul, locaţiunea şi toate celelalte contracte reglementate de Codul civil sunt contracte „numite”, prin opoziţie cu contractele „nenumite”, care nu sunt reglementate în mod distinct. Contractele numite reprezintă fiecare un anumit tip repetitiv de contract, pe când contractele nenumite sunt atipice, neîncadrabile în tipare, fiind construite ad hoc de părţi prin voinţa lor, clauză cu clauză, în funcţie de nevoile lor, principiul libertăţii contractuale permiţând orice combinaţie, în limitele prevăzute de art. 5 C. civ. (ordinea publică şi bunele moravuri). Sunt speciale contractele care beneficiază de un anumit set de reguli specifice recunoscute ca atare. Aceste reguli pot rezulta fie dintr-o reglementare legală (cum este cazul contractelor numite reglementate de Codul civil sau cazul contractelor reglementate de legi speciale, cum este cazul contractului de franciză sau al contractului de leasing), fie doar dintr-o cutumă (practică îndelungată sau uzanţă profesională), cum este cazul contractului de întreţinere sau, mai cu seamă, al contractelor utilizate în afaceri (distribuţie, hotelărie, garaj, locaţiune vânzare). Departe de a fi doar derogări de la dreptul comun şi, deci, de a avea un rol marginal, contractele speciale sunt cele mai răspândite, prezentând un caracter repetitiv, nefiind altceva decât specii ale genului pe care îl constituie contractul printre actele juridice. Toate contractele sunt supuse (cu unele diferenţe) normelor generale referitoare la consimţământ, capacitate, obiect şi cauză, dar fiecare dă naştere unor efecte diferite, vânzarea ducând la transferul proprietăţii, locaţiunea la asigurarea folosinţei unui bun contra plăţii chiriei, depozitul

la păstrarea unui bun remis depozitarului de către deponent până la solicitarea restituirii acestuia etc. Lista contractelor speciale nu este dată o dată pentru totdeauna. Unele contracte, chiar dintre cele reglementate de Codul civil, şi-au pierdut din importanţa pe care au avut-o odinioară, cum este, de pildă, cazul contractului de rentă viageră, în timp ce alte contracte, cărora autorii Codului le-au acordat o mică importanţă sau nu le-au acordat deloc importanţă, au cunoscut o asemenea dezvoltare încât au stat la baza unor noi ramuri de drept, exemplele tipice fiind cele al contractului de muncă (locaţiune a serviciilor) şi al contractului de asigurare. De a asemenea, noi contracte numite şi-au făcut intrarea în peisajul nostru juridic, cum este, de pildă, cazul contactului de management (reglementat prin Legea nr. 66/1993 privitoare la contractul de management) sau cazul contractului de agenţie (reglementat prin Legea nr. 509/2002 privitoare la agenţii comerciali permanenţi). Procesul de apariţie a noi contracte este departe de a fi încheiat, la orizont făcându-şi apariţia noi contracte, care, deşi au încă statut de contracte nenumite, nu este exclus să primească statut de contracte numite prin reglementarea lor legală. Este astfel cazul contractului de curtaj şi al contractului de publicitate.

2. Evoluţia contractelor speciale. În dreptul roman, în epoca clasică, spre deosebire de dreptul actual, în principiu, simplul acord de voinţe nu dădea naştere la obligaţii (ex nudo pacto actio non nascitur). Doar contractele numite (patru contracte reale: comodatul, mutuum- ul, depozitul şi gajul; patru contracte consensuale: vânzarea, locaţiunea, mandatul şi societatea) erau izvor de obligaţii, fiind

înzestrate cu acţiuni. Cu toate că, ulterior, numărul contractelor înzestrate cu acţiuni a sporit ─ mai întâi, dreptul pretorian admiţând că acordurile sinalagmatice, atunci când una dintre părţi şi-a executat obligaţiile, dă dreptul la restituire (condictio) dacă cealaltă parte nu şi le-a îndeplinit pe ale sale, iar apoi, sub Justinian, acordându-se chiar o acţiune pentru executarea acestora (prescriptis verbis) ─ dreptul roman a rămas un drept al contractelor speciale, neajungând la stadiul de a afirma principiul validităţii şi obligativităţii oricărui acord de voinţe. În Evul Mediu, treptat, sub influenţa canoniştilor, care au promovat respectarea cuvântului dat, s-a impus principiul concretizat în adagiul pacta sunt servanda (pactele obligă), iar de aici nu a mai fost decât un pas până la recunoaşterea de către autorii Codului civil francez (iar apoi de toate codurile de inspiraţie napoleoniană, inclusiv de Codul civil român) a validităţii şi obligativităţii oricărui acord de voinţe (contract), cu condiţia de a nu contraveni ordinii publice şi bunelor moravuri. Principiul consensualismului şi-a făcut astfel loc în dreptul modern; simplul acord de voinţe între două sau mai multe persoane devenind obligatoriu din punct de vedere juridic, chiar dacă nu se înscrie într-o categorie predeterminată (contract numit), forma realizării acestuia fiind, cu unele excepţii, indiferentă. Pornind de la evoluţia fenomenului contractual în ultimele decenii, când teoria generală a obligaţiilor a rămas aceeaşi ca acum două veacuri, în timp ce contractele speciale s-au diversificat puternic atât cantitativ (numeroase contracte noi impunându-se atenţiei legiuitorului), cât şi calitativ, contractele cunoscute fiind supuse unui fenomen de sub-specializare (de pildă, contractul de transport cunoaşte sub-specii (varietăţi) în funcţie de modul în care se realizează: feroviar, rutier, aerian, maritim, iar contractul de locaţiune, pe lângă regulile de drept comun cuprinse în Codul civil, cunoaşte reguli speciale după

cum se referă la bunuri agricole (arendă) sau la locuinţe, unii autori proclamând că dreptul comun al contractelor a devenit „rezidual”, reglementările speciale restrângându-i tot mai mult câmpul de aplicare, dreptul special „generalizându-se. În această afirmaţie este, poate, o oarecare doză de exagerare, căci oricât de extins ar fi fenomenul de sub-specializare, teoria generală a obligaţiilor rămâne aplicabilă ca drept comun de ultimul grad. Aşa cum remarca un alt autor, „legile genului se aplică speciei, afară de cazul unei derogări; şi legile speciei se aplică varietăţii, afară de cazul unei derogări”.

3. Consecinţele practice ale încheierii unui contract special Regulile referitoare la contractele speciale, în principiu, nu sunt imperative, ci supletive, fiind aplicabile ca „drept comun” atunci când părţile contractante nu au prevăzut altfel. De pildă, un contract de vânzare-cumpărare încheiat între părţi implică obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse chiar dacă nu s-a prevăzut acest lucru în contract, afară de cazul în care părţile convin înlăturarea acestor garanţii. Prin simplul fapt al alegerii ─ prin referire directă sau prin deducerea voinţei interne din economia şi conţinutul contractului ─ de către părţi a încheierii unui anumit contract acesta va fi Supus automat regulilor supletive care alcătuiesc dreptul lui comun. Contractelor nenumite (sui generis), în măsura în care nu conţin clauze exprese, vor fi guvernate ca „drept comun” (norme supletive) de regulile generale aplicabile în materie de contracte (art. 942 şi următ. C. civ.), iar nu de regulile speciale aplicabile contractului numit cu care, eventual, are anumite similitudini.

4. Contractele civile şi contractele comerciale. Este uzual a se vorbi în diferite contexte despre contracte civile şi contracte comerciale. Trebuie precizat însă că între cele două categorii nu există diferenţe de esenţă, neexistând o reglementare proprie fiecăreia dintre ele. Unul şi acelaşi contract poate fi comercial sau civil în funcţie de calitatea contractanţilor şi de scopul în care este încheiat: între doi comercianţi pentru nevoile comerţului (un comerciant vinde altui comerciant o marfă cu a cărei desfacere se ocupă în mod curent)─ contractul este comercial; între un comerciant şi clienţii săi necomercianţi (un comerciant vinde unui particular un bun de folosinţă îndelungată) ─ contractul este mixt; între un comerciant şi un particular, fără legătură cu comerţul celui dintâi (un comerciant cumpără un imobil pentru sediul firmei sale de la un particular), sau între doi necomercianţi (un particular vinde altui particular un bun oarecare) ─ contractul este civil. Un contract comercial nu diferă de unul civil decât prin faptul că, fiind un act de comerţ, este supus regulilor specifice acestor acte, şi anume: proba lor este liberă (art. 46-57 C. com.); solidaritatea se prezumă în caz de pluralitate de debitori (art. art. 42 C. com.); debitorul este de drept în întârziere la împlinirea termenului de executare a obligaţiei (art. 43. C. com.); competenţa de judecată a litigiilor revine jurisdicţiei comerciale. Pentru rest, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1 C. com., contractele comerciale vor fi supuse regulilor cuprinse în Codul civil ca drept comun.

5. Contractele administrative. Administraţia publică şi caracterul esenţialmente unilateral al actelor juridice emise de aceasta par a exclude ideea de contract în raporturile juridice de drept administrativ. Cu toate

acestea, contractele administrative există şi trebuie delimitate de contractele de drept privat pe care organele administraţiei publice le pot încheia ca orice alt subiect de drept (de exemplu, Guvernul cumpără de la un particular un imobil pentru desfăşurarea activităţii unui minister). Contractele administrative se disting, în esenţă, prin faptul că la încheierea lor participă direct sau indirect o persoană juridică de drept public şi prin faptul că includ clauze exorbitante pentru dreptul comun, permiţând persoanei de drept public modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, controlul unor asemenea acte realizându-se pe calea contenciosului administrativ. Această categorie, care are prea puţin de a face cu contractele de drept comun, este reprezentată de contracte cum sunt cele de concesiune a serviciilor publice, de atribuire a folosinţei unor bunuri aparţinând domeniului public ori de achiziţii şi lucrări publice.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

1. Noţiune, reglementare şi caractere juridice

1.1. Noţiune. Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care vânză- torul strămută dreptul de proprietate (sau un alt drept) asupra unui bun al său cumpărătorului, care se obligă în schimb, să plătească un preţ plătit în bani. Prin natura sa contractul de vânzare-cumpărare transferă dreptul de proprietate (Codul civil însuşi în art. 1294 definind vânzarea ca o convenţie prin care una dintre părţi se obligă să transmită celeilalte “proprietatea” unui lucru”). Este însă posibil ca strămutarea să poată avea ca obiect şi un alt drept (decât dreptul de proprietate) precum: un alt drept real (de exemplu, dreptul de uzufruct), un drept de creanţă, un drept din domeniul proprietăţii intelectuale sau chiar drepturile succesorale. Putem astfel aprecia, că transmiterea proprietăţii este numai de natura contractului de vânzare-cumpărare, nu şi de esenţa lui. Uneori în loc de “vânzare” se foloseşte termenul de cesiune. Cei doi termeni, deşi asemănători, nu sunt însă sinonimi, cesiunea transmiţând întotdeauna un drept incorporal (de exemplu, cesiunea unei creanţe, a unui fond de comerţ, a unui drept de autor etc.). Pentru a forma obiectul strămutării de către vânzător, dreptul trebuie să fie transmisibil, adică să nu fie indisolubil legat de o anumită persoană; deci, nu se pot transmite prin vânzare: drepturile personale nepatrimoniale, cele patrimoniale

cu caracter strict personal şi nici cele constituite prin voinţa părţilor sau a legii, cu caracter intuitu personae 1 . De exemplu, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare:

dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor, dreptul de întreţinere, dreptul de pensie etc. Contractele care au ca obiect un imobil, chiar dacă sunt încheiate între comercianţi, de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui imobil pentru exercitarea comerţului, au caracter civil, fiind „potrivit legii, de natură eminamente civilă” (s. n.) 2 iar nu comercială, chiar dacă sunt încheiate în scopul obţinerii de profit. Numai dacă imobilul face parte dintr-un fond de comerţ, iar contractul are ca obiect acest fond, operaţiunea a fost calificată comercială, independent de persoanele între care a intervenit. Încheiem partea introductivă cu menţiunea că vânzarea reprezintă modelul contractului translativ de proprietate şi instrumentul principal al circulaţiei bunurilor”.

1.2. Reglementare. Sediul de bază, în materie de vânzare-cumpărare, se găseşte în Codul civil, cartea a III-a intitulată „Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”, titlul V „Despre vinderi”, art. 1294-1404. Pe lângă reglementarea dată de Codul civil de la 1864 (ce constituie şi dreptul comun în materie), prin alte acte normative sunt reglementate diferite feluri de vânzări, cunoscute ca varietăţi de vânzare-cumpărare, cărora le sunt aplicabile reguli speciale (de exemplu, vânzarea locuinţelor

1 Fr. Deak , Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 10.

2 O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 165.

proprietate de stat în condiţiile: Legii nr. 85/1992, Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 etc.).

1.3. Caractere juridice. a). Vânzarea este un contract consensual. Potrivit art. 1295 C. civ. „Vinderea este perfectă între părţi … îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat”. Rezultă că, ad validitatem vânzarea se încheie prin simplu acord de voinţă al părţilor (solo consensu) şi fără remiterea lucrului vândut ori a preţului 3 . Ad probationem însă, este cerută forma scrisă în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 lei (art. 1191 C. civ.). Nerespectarea formei scrise atrage imposibilitatea părţilor contractante de a proba existenţa contractului şi a clauzelor sale (proba cu martori nefiind admisă decât atunci când există un început de dovadă scrisă, art. 1197 C. civ.). Regula de mai sus nu este aplicabilă terţelor persoane care vor putea dovedi contractul cu orice mijloace de probă (întrucât pentru terţi contractul este un simplu fapt juridic). Vânzarea este numai în principiu, consensuală. Prin excepţie de la acest principiu, în cazurile special prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, în temeiul art. 2 din Legea nr. 54/1998, terenurile pot fi înstrăinate, prin acte juridice inter vivos, numai în formă solemnă (autentică). Sancţiunea pentru nerespectarea condiţiei de formă cerută ad validitatem este nulitatea absolută a actului încheiat cu încălcarea normei imperative a legii.

3

R. Motica,

Fl. Moţiu,

Contractul de vânzare-cumpărare. Teorie şi

practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 8.

De remarcat că forma autentică este cerută imperativ exclusiv pentru toate înstrăinările ce au ca obiect terenuri. Dacă obiectul înstrăinării este, de exemplu, un imobil (teren şi construcţie), forma autentică nu este obligatorie pentru înstrăinarea exclusivă a construcţiei (care poate fi valabil înstrăinată prin înscris sub semnătură privată); evident că legea nu interzice cumpărătorului dobândirea unei construcţii prin act autentic. Dacă vânzarea, având ca obiect un imobil (teren şi construcţie), nu a fost încheiată în formă autentică cumpărătorul va dobândi „numai un drept de superficie (un drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra terenului), în privinţa proprietăţii terenului actul valorând numai ca un antecontract de vânzare-cumpărare” 4 . Precizăm că numai nuda proprietate este supusă înstrăinării prin formă autentică. Pentru dobândirea sau înstrăinarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate nu se cere respectarea formei autentice. În doctrină, o lungă perioadă, s-a pus întrebarea dacă vânzarea unui autovehicul folosit trebuie încheiată în formă autentică ? Discuţia a fost provocată de faptul că până la apariţia HG nr. 610/1992 privind cartea de identitate a autovehiculului, poliţia efectua radierea şi respectiv înscrierea în circulaţie numai la prezentarea actului vânzării în formă autentică. Răspunzând la întrebare, practica judiciară a decis că cerinţa organelor financiare sau de poliţie este numai de ordin administrativ şi, în consecinţă, vânzarea-cumpărarea de vehicule folosite este valabil încheiată prin acordul de voinţă al părţilor, probat prin act sub semnătură privată. Deşi după apariţia HG nr. 610/1992 problema formei autentice nu s-a mai pus, vânzarea autovehiculelor folosite

4 D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 54;

făcându-se pe baza contractului-tip încheiat la poliţie, discuţia juridică de mai sus rămâne valabilă, cel puţin pentru constatarea valabilităţii actelor de dobândire şi înstrăinare încheiate sub imperiul actelor normative în vigoare până în 1992 (tempus regit actum). b). Vânzarea este un contract bilateral (sinalagmatic), pentru că dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante, vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul; prestaţia uneia dintre părţi fiind cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte. c). Vânzarea este un contract cu titlu oneros, pentru că fiecare parte urmăreşte un interes patrimonial, respectiv primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă; „îndeplinirea obligaţiei vânzătorului este echivalentul celeilalte obligaţii şi viceversa: do ut des5 . d). Vânzarea este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute din momentul încheierii contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi nesigur de a se produce (alea). Spre deosebire de contractele aleatorii (de exemplu, contractul de asigurare, renta viageră etc.), în contractele comutative nu există şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante, prestaţiile acestora fiind considerate echivalente Ca excepţie, contractul are caracter aleatoriu în cazul vânzării de drepturi litigioase (ca varietate a vânzării de drept comun). e). Vânzarea este un contract translativ de proprietate. În măsura în care vânzarea-cumpărarea strămută dreptul de proprietate (nu un alt drept) şi după încheierea valabilă a

5 C. Hamangiu , I. Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu , Tratat de drept civil român, vol. II, ed. îngrijită de D. Rădescu , Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 547.

contractului se produce şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Transferul dreptului de proprietate operează indiferent dacă s-a făcut predarea lucrului vândut sau plata preţului. Astfel, potrivit art. 1295 C. civ. „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lu- crului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. „Regula caracterului translativ de proprietate este pe deplin operantă doar în cazul bunurilor individual- determinate”, deoarece în cazul bunurilor de gen, care se vând după greutate, număr sau măsură, şi care nu sunt indi- vidualizate, „proprietatea nu se poate transfera decât la momentul în care se realizează individualizarea prin operaţiunile de cântărire, măsurare sau numărare” 6 . Transmiterea imediată (după încheierea valabilă a contractului) a dreptului de proprietate operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut;

- obiectul contractului să fie un bun determinat

individual; - lucrul vândut trebuie să existe;

- părţile să nu fi amânat transferul dreptului de

proprietate. Momentul transmiterii dreptului de proprietate în contractul de vânzare-cumpărare prezintă mare importanţă şi sub aspectul suportării riscului pieirii lucrului vândut. Potrivit art. 971 C. civ. „în contractele care au ca obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real … lucrul rămâne

6 D. Macovei , M.S. Striblea , Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Ju- nimea, Iaşi, 2000, p. 14.

în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Art. 971 C. civ. consfinţeşte principiul res perit domino potrivit căruia proprietarul (cumpărătorul, dacă transmiterea proprietăţii s-a făcut imediat încheierii contractului) va suporta paguba pricinuită de pieirea fortuită a bunului. Dacă la momentul pieirii bunul nu fusese predat cumpărătorului şi vânzătorul era debitor al obligaţiei de predare anterioară a lucrului, acesta din urmă nu va suporta paguba dacă va dovedi natura fortuită (nu culpabilă) a pieirii (art. 1083 C. civ.). Potrivit art. 1074 alin. (2) C. civ. dacă bunul a pierit datorită intervenţiei unei cauze exoneratoare de răspundere civilă, vânzătorul va suporta riscurile numai dacă a fost pus în întârziere (cu privire la executarea obligaţiei de a preda lucrul vândut). Vânzătorul are totuşi posibilitatea să-şi înlăture propria culpă dovedind că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător, chiar dacă l-ar fi predat la termen. Principiul res perit domino potrivit căruia riscul pieirii lucrului este suportat de proprietar nu are caracter imperativ. Astfel, părţile pot conveni, printr-o clauză expres prevăzută în contract, ca vânzătorul să suporte riscurile după ce a operat transferul proprietăţii sau cumpărătorul să-şi asume riscurile înainte de momentul transferării dreptului de proprietate (de exemplu, în cursul executării lucrului viitor) 7 .

2. Condiţii de validitate Potrivit art. 948 C. civ. „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii” sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, obiectul determinat, posibil, licit şi o cauză morală şi licită.

7 Fr. Deak , op. cit., p. 19.

Deşi Codul civil nu face referire, legislaţia civilă actuală adaugă şi forma (caracteristică contractelor solemne) la cele patru condiţii esenţiale de validitate, prezentate mai sus. Întrucât condiţiile esenţiale de validitate ale contractului (în general) au fost studiate pe larg în cadrul teoriei generale a obligaţiilor, în cele ce urmează vom analiza numai particularităţile acestora în materie de vânzare (şi doar ocazional vom reaminti unele reguli generale).

2.1. Capacitatea părţilor 2.1.1. Reguli generale. Potrivit art. 949 C. civ., în principiu, toate persoanele se bucură de capacitatea de a contracta (în general), regula fiind deci, capacitatea iar excepţia incapacitatea. Dispoziţia este reluată în acelaşi sens în art. 1306 C. civ. privind capacitatea în materia contractului de vânzare-cumpărare. Sunt incapabili de a contracta în general, minorii şi interzişii judecătoreşte (art. 950 C. civ.). Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este act de dispoziţie, atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină (la momentul încheierii contractului) 8 . În consecinţă, minorii între 14 şi 18 ani (cu capacitate de exerciţiu restrânsă) vor putea încheia contracte personal, dar numai cu încuviinţarea ocrotitorilor săi legali şi în toate cazurile cu autorizaţia autorităţii tutelare. Pentru persoanele juridice regula capacităţii este subordonată principiului specialităţii, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 9 .

8 Fr. Deak , op. cit., p. 39.

9 G. Boroi , Drept civil. Teoria generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.

105.

2.1.2. Incapacităţi speciale de a vinde şi de a cumpăra. După persoana sau lucrul asupra căruia poartă, interdicţiile (prohibiţiile) de a vinde şi de a cumpăra (sau numai de a cumpăra) sunt de două feluri: incapacităţi - instituite în consideraţia unor persoane (intuitu personae) şi inalienabilităţi - stabilite de lege în consideraţia bunului (propter rem). Cazurile de incapacităţi speciale la vânzare şi cumpărare, ce fac obiectul analizei de faţă, sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare. În continuare, vom prezenta câteva incapacităţi la vânzare şi cumpărare, prevăzute de Codul civil şi legile speciale. a). Conform art. 1307 C. civ. vânzarea între soţi este interzisă. Incapacitatea este dictată de următoarele considerente. - Pentru protejarea intereselor moştenitorilor rezervatari. Dacă vânzarea între soţi n-ar fi interzisă, prin vânzări simulate unul dintre soţi ar putea face celuilalt liberalităţi care să depăşească cotitatea disponibilă şi în consecinţă, s-ar încălca rezerva succesorală. - Pentru protejarea intereselor creditorilor. Lipsa incapacităţii prevăzute de art. 1307 C. civ. ar da posibilitate soţilor de a frauda, cu mai mare uşurinţă, interesele creditorilor, prin vânzări aparente şi fictive. - Pentru a da efect prevederii art. 937 C. civ. prin care donaţia între soţi este revocabilă. Scopul interdicţiei este de a împiedica soţii să realizeze donaţii irevocabile, sub aparenţa unor vânzări simulate. Nerespectarea interdicţiei cu privire la vânzarea între soţi, duce la nulitatea relativă a contractului.

Nulitatea vânzării între soţi poate fi confirmată după des- facerea căsătoriei de către părţi sau de moştenitori după moartea vânzătorului. Vânzarea între concubini este valabilă, cu excepţia situaţiei în care a fost efectuată cu un scop imoral (de exemplu, pentru a menţine starea de concubinaj). b). Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor atât timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (art. 809 C. civ. şi art. 1308 pct. 1 C. civ.). Totodată art. 128 C. fam. interzice orice acte juridice între tutore şi soţul sau rudele lui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte. c). Mandatarii, atât cei convenţionali cât şi cei legali, împuterniciţi de a vinde un lucru, nu pot să-l cumpere întrucât, de regulă, nu se poate admite ca o persoană să cumuleze şi rolul de vânzător şi pe cel de cumpărător (art. 1308 pct. 2 C. civ.). d). Administratorii bunurilor ce aparţin statului, comu- nelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.). e). Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.). În cazul în care bunurile destinate vânzării au preţuri fixe, astfel încât orice apreciere subiectivă este exclusă, cumpărarea „poate fi recunoscută valabilă, dacă nu intervin alte cauze de nulitate” 10 . Sancţiunea nerespectării prevederilor art. 1308 C. civ. este nulitatea relativă, întrucât nulitatea nu este de ordine publică, ci de interes privat 11 . f). Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari de drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii

10 Fr. Deak , op. cit., p. 41.

11 D. Macovei , M.S. Striblea , op. cit., p. 23.

de Apel în a cărui circumscripţie îşi execută funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.). În cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie şi al procurorilor de la Parchetul de pe lângă CSJ interdicţia se extinde pe tot teritoriul ţării. Această interdicţie este întemeiată pe un motiv de ordine publică şi, în consecinţă, sancţiunea este nulitatea absolută a actului şi suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor- interese. g). Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor proprietatea funciară a dobânditorului şi a familiei sale nu poate depăşi 200 ha de teren agricol în echivalent arabil. Textul de lege se aplică numai în privinţa terenurilor agricole, indiferent de locul situării lor şi numai în cazul dobândirii prin acte între vii. Limita de 200 ha este stabilită cumulativ; terenul deţinut exclusiv în proprietate împreună cu cel dobândit, (fie şi nuda proprietate), nu poate depăşi limita prevăzută de lege. Dacă terenul dobândit se încadrează în parte în această limită, în parte excede, „urmează ca, în conformitate cu regula nulităţii parţiale, actul să fie considerat valabil în partea în care dobândirea se situează în limita a 200 ha şi nul absolut în partea în care depăşeşte această suprafaţă. Particularitatea prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 54/1998, în cazul în care suprafaţa de teren dobândită (inclusiv cea deţinută anterior) depăşeşte limita impusă de lege este aceea că are drept sancţiune: reducţiunea actului juridic (până la limita suprafeţei legale). Dacă actul de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat în totalitate, vânzătorul va rămâne proprietarul terenului înstrăinat şi va restitui preţul integral al vânzării (iar dacă

desfiinţarea este parţială, se va realiza o partim restitutio, cu diminuarea corespunzătoare a preţului). h). Potrivit art. 2 alin. 3 şi 4 din OUG nr. 226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră (modificată şi completată prin Legea nr. 66/2002) în cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea de fond forestier a dobânditorului nu poate depăşi 100 ha de familie. Prin noţiunea de familie înţelegându-se soţii şi copii necăsătoriţi (dacă locuiesc împreună cu părinţii lor). Încălcarea incapacităţii de mai sus se sancţionează cu reducţiunea actului juridic, până la limita suprafeţei legale. i). Un alt caz de incapacitate specială temporară la vânzare este cel prevăzut de art. 44 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prin care se instituie o interdicţie în consideraţia chiriaşului dobânditor al locuinţei, de a înstrăina imobilul timp de 10 ani. Menţionăm că interdicţia la vânzare a imobilelor dobândite de chiriaşi în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost menţinută şi de Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că cea dintâi instituia o prohibiţie în consideraţia bunului, pe când cea din urmă a stabilit prohibiţia numai asupra persoanei chiriaşului dobânditor. În concluzie, dacă interdicţia propter rem de înstrăinare a locuinţelor dobândite de chiriaşi în condiţiile art. 9 alin. (1)-(4) din Legea nr. 112/1995 a constituit o inalienabilitate având drept consecinţe principale: scoaterea bunurilor din circuitul civil şi sancţiunea nulităţii absolute a contractului, în schimb interdicţia având acelaşi obiect, prevăzută de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este o incapacitate la înstrăinare (sau dobândire) în consideraţia persoanei vânzătorului (ori cumpărătorului), iar sancţiunea este nulitatea relativă (pentru încălcarea dispoziţiei legale ce ocroteşte un interes particular, individual).

Modificarea principală intervenită în natura juridică a interdicţiilor prevăzute de cele două acte normative are drept consecinţă: diferitele regimuri juridice aplicabile; în timp ce actele juridice (contractele) de înstrăinare încheiate sub imperiul art. 9 alin. ultim din Legea nr. 112/1995 sunt nule absolut, cele de după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 sunt numai anulabile (cu consecinţele de rigoare).

2.2. Consiţământul Vânzarea se încheie prin acordul de voinţă dintre părţi. Existenţa consimţământului este în principiu, indispensabilă pentru perfectarea vânzării. 2.2.1. Antecontractul de vânzare-cumpărare Este o promisiune de a vinde sau/şi de a cumpăra, un acord de voinţă ce precede încheierea unei vânzări şi care are menirea de a conferi părţilor certitudinea că nici una dintre ele nu va capitula de la intenţia realizării contractului preconizat Uneori însă, promisiunea asumată prin antecontract nu tinde în mod direct la certificarea încheierii în viitor a contractului, ci prin ea este angajată o obligaţie a cărei existenţă depinde, în mod esenţial, de un viitor contract a cărui perfectare este, însă, incertă (este situaţia pactului de preferinţă, care reprezintă neîndoielnic un antecontract). Alteori, obligaţia asumată de promitent nu este aceea de a încheia el însuşi contractul, ci de a determina pe un terţ să consimtă a intra în raportul juridic dorit de beneficiar (cazul promisiunii de porte-fort). În toate cazurile însă, ceea ce reuneşte toate aceste figuri juridice în tiparele unei singure instituţii juridice este scopul principal urmărit de părţi sau măcar una dintre ele, acela de a intra, în viitor, într-un raport juridic contractual care să dea satisfacţie deplină interesului manifestat.

Precizăm că în doctrina românească, în accepţiunea de antecontract se mai folosesc termenii de:“precontract”, “contract preliminar”, “contract provizoriu” sau de „contract preparator”, „promisiune de contract”, „contract-cadru”, „acord de principiu”, scrisoare de intenţie” sau „contract parţial” (folosite în doctrina juridică vest-europeană).

2.2.2. Varietăţi ale antecontractului de vânzare-cumpărare. În practică, cele mai întâlnite varietăţi ale promisiunii de vânzare-cumpărare (în accepţiunea sa generală) sunt:

promisiunea unilaterală de vânzare sau cumpărare, promisiunea bilaterală de vânzare şi cumpărare, pactul de preferinţă şi promisiunea de porte-fort. La cele de mai sus, adăugăm arvuna care, deşi, în esenţă, este: o garanţie într-un antecontract de vânzare-cumpărare, un avans din preţul vânzării şi un mod de evaluare anticipată a cuantumului daunelor-interese datorate în caz de neperfectare a vânzării, urmăreşte totuşi în general scopuri asemănătoare antecontractelor.

2.2.2.1. Promisiunea unilaterală de vânzare

Aceasta intervine în cazul în care o persoană, prevăzând un interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta, ulterior, de obicei înăuntrul unui termen, consimţământul de a-l cumpăra. O promisiune de vânzare constituie un contract distinct (nenumit), ce nu este o vânzare şi deci nu poate produce nici efectele acesteia (cum ar fi de exemplu, transmiterea dreptului de proprietate). Putem spune că promisiunea de vânzare (sau de cumpărare) este un antecontract, care dă naştere la un drept de

creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă de cealaltă să vândă în viitor un anumit bun. Având în vedere că, promitentul are o obligaţie de a face, în cazul în care el va refuza vânzarea, contractul nu se va încheia, iar beneficiarul va avea dreptul la daune-interese, potrivit art. 1075 C. civ. Obligaţia promitentului se stinge la expirarea termenului prevăzut sau, dacă nu s-a prevăzut un termen, la expirarea termenului general de prescripţie, care începe să curgă de la data încheierii promisiunii de vânzare [art. 3 şi art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958]. Întrucât dă naştere la un drept de creanţă, dovada promisiunii de vânzare se face conform regulilor generale (art. 1191 şi urm. C. civ.) chiar dacă vânzarea proiectată ar fi un contract solemn (de exemplu, vânzarea unui teren). Rezultă că promisiunea numai de vânzare (sau numai de cumpărare) este un contract unilateral, deoarece creează obligaţii numai pentru una dintre părţi, respectiv pentru promitent.

2.2.2.2. Promisiunea bilaterală (sinalagmatică) de vânzare - cumpărare Promisiunea de vânzare şi cumpărare este bilaterală când ambele părţi se obligă să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare. Promisiunea bilaterală este tot un antecontract, cu deosebirea că ambele se obligă să perfecteze contractul de vânzare-cumpărare şi deci fiecare poate să ceară încheierea contractului. Promisiunea sinalagmatică (bilaterală) de contract este denumită uzual „antecontract” datorită frecvenţei sale deosebite în raport cu celelalte varietăţi de antecontract. Se pun întrebările: în ce măsură poate determina antecontractul perfectarea în viitor a contractului preconizat

(urmărit de părţi) ? Vânzarea încheiată de promitentul- vânzător cu un terţ (şi deci, cu nerespectarea obligaţiilor asumate în antecontract) este valabilă ? Răspunzând la întrebările de mai sus, precizăm că şi obligaţiile asumate în antecontractul de vânzare-cumpărare se execută asemenea obligaţiilor contractuale în general, urmând ca în caz de neexecutare, partea culpabilă să datoreze numai daune interese compensatorii (neputând fi, în principiu, obligată la predarea lucrului). Astfel, în cazul în care promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o terţă persoană este valabilă. Numai dacă lucrul a mai rămas în patrimoniul vânzătorului promitentul-cumpărător poate cere respectarea obligaţiilor antecontractuale. Astfel, în doctrină s-a admis, că în cazul încălcării obligaţiei de a face, oricare dintre părţi poate cere instanţei ca în temeiul dispoziţiilor art. 1073 şi 1077 C. civ. să pronunţe o hotărâre cu caracter constitutiv de drepturi (care va transfera dreptul de proprietate de la promitentul- vânzător la promitentul-cumpărător) 12 .

2.2.2.3. Pactul de preferinţă Aceasta reprezintă o varietate a promisiunii unilaterale care, datorită specificului său, are o aplicaţie ce se restrânge la contractele de vânzare şi la cele de închiriere. În acest sens, pactul de preferinţă ar putea fi definit, cu titlu generic, ca fiind promisiunea pe care şi-o asumă una dintre părţi (promitentul) ca, în cazul în care se va decide să

12 V. Stoica, Fl. Baias, Executarea silită a antecontractelor de înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării art. 12 din Decretul nr. 144/1958, în Dreptul nr. 3/1992, p. 14.

încheie contractul avut în vedere de cealaltă parte, să acorde preferinţă acesteia din urmă (beneficiarul) la contractare, la preţ egal. De menţionat, că promitentul-vânzător (sau cumpărător) nu se obligă că va contracta pur şi simplu, ci numai că dacă se va decide să contracteze, atunci îl va prefera pe beneficiar. Pactul de preferinţă este o promisiune valabilă întrucât este afectată numai de o condiţie simplă potestativă (care nu depinde doar de voinţa promitentului, ci şi de împrejurări exterioare ce l-ar determina să încheie vânzarea).

2. 3. OBIECTUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE- CUMPĂRARE

2.3.1. Precizări prealabile. Potrivit art. 962 C. civ. „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”. Vânzarea-cumpărarea fiind un „contract sinalagmatic, presupune două prestaţii, având două obiecte deosebite: din partea vânzătorului, bunul vândut; din partea cumpărătorului, plata preţului” 13 . Se poate spune că obiectul contractului de vânzare- cumpărare este dublu. Astfel, obligaţia vânzătorului are ca obiect lucrul, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul. Putem spune astfel că, în cele ce urmează, ne vom referi la obiectul derivat (material) al prestaţiilor părţilor.

2.3.2. LUCRUL VÂNDUT A. Condiţiile lucrului vândut. Pentru ca vânzarea să fie valabilă lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii.

13 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 554.

a). Lucrul să fie în comerţ (în circuitul civil). Potrivit art. 963 şi a art. 1310 C. civ. pot fi vândute toate lucrurile care sunt în comerţ (in commercio), afară dacă legea opreşte aceasta. Ca o derogare de la principiul liberei circulaţii a bunurilor susceptibile de apropiere, nu pot forma obiectul con- tractului de vânzare-cumpărare lucrurile care (potrivit legii) nu sunt în comerţ (extra commercium). Prohibiţia poate fi „absolută, vizând bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz sau de interes public şi, ca atare, sunt inalienabile”. Sunt inalienabile bunurile de interes naţional sau local, care fac parte din domeniul public al statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale. Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de co- municaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice a platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Bunurile proprietate publică (în condiţiile legii) pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (art. 135 din Constituţie şi art. 11 din Legea nr. 213/1998). Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică [art. 125 alin. (2) din Legea administraţiei locale nr. 215/2001 modificată]. Bunurile proprietate publică (mobile sau imobile) pot fi date în folosinţă gratuită, pe durată determinată, serviciilor publice sau persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate de binefacere sau de „utilitate publică” (art. 126 din Legea nr. 215/2001). Bunurile din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale (cât timp nu sunt trecute în domeniul public) sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, astfel că, la

înstrăinarea acestora se vor aplica dispoziţiile prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare (în măsura în care prin legea specială nu se prevede altfel). Pentru bunurile din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale sunt valabile prevederile Constituţiei, Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, Legii nr. 213/1998 şi a Legii nr. 54/1998. Nerespectarea acestor prevederi (de ordine publică) atrage sancţiunea nulităţii absolute. Un caz de inalienabilitate este prevăzut de art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, potrivit căruia terenul atribuit persoanelor cărora li s-a constituit dreptul de proprie- tate (conform terminologiei folosită de legiuitor), respectiv cooperatorilor care nu au adus pământ în cooperativă precum şi a altor persoane, nu poate fi înstrăinat (prin acte între vii) timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii. Calificarea ca inalienabilitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 prezintă importanţă juridică în caz de moarte a titularului dreptului constituit, în sensul că terenul poate fi transmis moştenitorilor legali ori testamentari ai de- functului, dar nici aceştia nu-l vor putea înstrăina prin acte între vii (decât la expirarea termenului de 10 ani), sub sancţiunea nulităţii absolute. b). Bunul să fie determinat sau determinabil (art. 948 şi 964 C. civ.). Bunurile sunt determinate prin individualitatea lor. Bunurile certe se determină prin prezentarea caracterelor individuale, indicându-se natura bunului (teren, casă, autoturism etc.), poziţia (localitatea, strada, numărul, vecinii etc.) sau alte elemente de identificare (precum: marca unui autoturism, culoarea, anul de fabricaţie, serie motor etc.). Bunurile de gen se determină prin indicarea calităţii şi a cantităţii (număr, volum, greutate etc.).

Potrivit art. 964 alin. (2) C. civ. cantitatea poate să nu fie determinată de la începutul contractului, dar părţile trebuie să indice suficiente elemente pentru a o putea determina în viitor (”cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”). De exemplu, se poate vinde toată recolta unui teren, toate fructele unei livezi, toate cerealele unui siloz etc.

Potrivit art. 1103 C. civ., dacă în contract s-a omis să se precizeze calitatea de gen a bunului, vânzătorul este dator să predea un bun de calitatea mijlocie. c). Lucrul vândut să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. Potrivit art. 1311 C. civ. dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar care a pierit total în momentul încheierii contractului, vânzarea-cumpărarea este nulă absolut, întrucât obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect, ceea ce implică şi lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului. Dacă bunul a pierit în parte, cumpărătorul poate alege:

fie să renunţe la contract, fie să ceară executarea asupra părţii rămase din lucru cu o reducere proporţională din preţ (art. 1311 C. civ.). De menţionat că alegerea cumpărătorului operează numai în caz de pieire parţială a lucrului. Riscul pieirii totale sau parţiale, înainte de încheierea contractului şi transferul dreptului de proprietate sau după încheierea contractului, dar fără transferul dreptului de proprietate cumpărătorului este suportat de vânzător (res perit domino). În cazul în care bunul nu există în momentul încheierii contractului, dar poate exista în viitor, vânzarea este, de asemenea, posibilă (art. 965 C. civ.). Deci obiect al vânzării- cumpărării poate fi şi un bun viitor (res futura).

Dintre bunurile viitoare doar succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare [art. 702 şi art. 965 alin. (2) C. civ.]. Când bunul viitor urmează a fi construit, contractul de vânzare-cumpărare prezintă asemănări cu contractul de antrepriză de construcţii, de care însă se deosebeşte. Dacă lucrul viitor nu se realizează, contractul de vânzare rămâne totuşi valabil, situaţie în care vânzătorul, pe lângă pierderea preţului, va fi obligat şi la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligaţiei asumate (cu excepţia situaţiei când acesta dovedeşte că a intervenit o cauză străină exonera- toare de răspundere - art. 1082 C. civ.). d). Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului. Deoarece vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului de proprietate asupra lucrului vândut. Dacă vânzătorul nu ar fi proprietar, nu ar putea nici să transmită dreptul care face obiectul contractului (nemo dat quod non habet). Problema prezintă importanţă teoretică şi practică mai ales în cazul în care vânzătorul înstrăinează un imobil care aparţine altuia. Aceasta este cunoscută sub numele de vânzarea lucrului altuia.

B. Vânzarea lucrului altuia. Vânzarea lucrului altuia este o operaţie juridică anormală, întâlnită totuşi în practică şi efectuată, fie în necunoştinţă de cauză de ambele părţi, fie în împrejurări în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul (sau numai unul dintre ei) ştiau că bunul aparţine altei persoane. În practica judiciară există o serie întreagă de cazuri de vânzare a lucrului altuia: vânzarea de către un moştenitor aparent, vânzarea de către unul dintre soţi a unui bun comun

fără consimţământul celuilalt soţ sau a unui bun aparţinând celuilalt soţ, vânzarea de către un coindivizar a unui bun proprietate indiviză, vânzarea unui bun furat sau obţinut prin săvârşirea altei infracţiuni etc. Menţinerea instituţiei vânzării lucrului altuia poate fi explicată şi prin ideea de stabilitate, având în vedere că terţul poate ratifica actul respectiv. Apreciem că este o gândire pragmatică a doctrinei care a dorit să limiteze procese inutile, purtate între o multitudine de părţi. Dacă prin art. 1599 din Codul civil francez această operaţiune a fost sancţionată cu nulitatea, în dreptul nostru vânzarea lucrului altuia nu este prohibită de lege şi în consecinţă, este supusă principiilor generale ce guvernează convenţiile. Se pune întrebarea de bun simţ juridic: cum se poate vinde, în mod valabil, un lucru ce aparţine altuia, lucru care nu se află în patrimoniul tău la momentul vânzării? Soluţiile sunt distincte, după cum părţile (sau numai una dintre ele), au fost în eroare sau au fost în cunoştinţă de cauză, la momentul încheierii contractului. a) Când părţile (sau cel puţin cumpărătorul), au fost în eroare socotind că bunul vândut aparţine vânzătorului, s-a admis 14 că vânzarea este anulabilă (lovită de nulitatea relativă) pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului (considerat proprietar al lucrului vândut). În această situaţie, se poate spune că vânzătorul s-a comportat ca un proprietar aparent. Vânzarea efectuată în condiţiile de mai sus poate fi ratificată de adevăratul proprietar şi deci, poate fi valabilă. De precizat că, numai cumpărătorul poate cere nulitatea vânzării, pe cale de acţiune (dar numai dacă preţul a fost plătit) sau pe cale de excepţie (dacă preţul nu a fost plătit).

14 C. Hamangiu , I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu , op. cit., vol. II, p. 905.

Dacă însă, între timp vânzătorul a devenit proprietarul lucrului (după încheierea contractului de vânzare), nici cumpărătorul nu mai poate cere anularea acestuia. Vânzătorul nu poate cere anularea contractului în nici un caz, chiar dacă a fost de bună-credinţă, deoarece “eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat”[art. 954 alin. (2) C. civ.]. Nici adevăratul proprietar nu poate cere anularea, fiind terţ faţă de contract, dar poate intenta o acţiune în revendicare. Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune subzistă şi în situaţia în care cumpărătorul nu a cerut, sau înainte de a fi cerut anularea este evins de către adevăratul proprietar. Contractul încheiat cu vânzătorul neproprietar poate fi invocat de către cumpărător ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani şi pentru dobândirea fructelor 15 . De menţionat, că dacă bunul înstrăinat face parte din do- meniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, contractul este nul absolut în toate cazurile, chiar dacă cumpărătorul a fost de bună-credinţă (art. 135 din Constituţie). b). Când părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut este proprietatea unei alte persoane (şi deci, problema erorii nu se mai pune) soluţia este controversată. Unii autori au apreciat că, în această situaţie, vânzarea este perfect valabilă, întrucât acordul de voinţă trebuie să fie interpretat în sensul că părţile n-au urmărit imediata strămutare a proprietăţii lucrului, ci vânzătorul s-a obligat numai a-l procura mai târziu cumpărătorului, în caz de neexecutare fiind pasibil de plata daunelor-interese. Alţi autori, la opinia cărora ne raliem, au considerat că vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în cunoştinţă de cauză,

15 Fr. Deak , op. cit., p. 58.

reprezentând o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită şi deci este nulă absolut (în baza art. 948

C. civ.), iar dacă contractul s-a încheiat de către vânzător în

frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea şi, în orice caz, pe riscul cumpărătorului, constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului adagiu clasic: frauda corupe totul (fraus omnia corrumpit) 16 . Întrucât nulitatea absolută a unei convenţii poate fi invocată de orice persoană interesată şi adevăratul proprietar

are acest drept, chiar dacă nu a participat la încheierea acesteia. Mai mult, proprietarul lucrului vândut are, în acest caz, drept de opţiune: între a formula acţiunea în constatarea nulităţii absolute a actului juridic sau acţiunea în revendicare, bazată pe dreptul de proprietate, deoarece vânzarea-cumpărarea este pentru verus dominus o res inter alios acta. C. Vânzarea lucrului furat sau pierdut. Potrivit art. 1909 alin. 2 C. civ. proprietarul lucrului furat îl poate revendica de la cel care îl deţine (care la rândul său va putea fi despăgubit de la cel care i l-a înstrăinat). Derogând de la regula de mai sus, dacă “posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un negustor care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar va putea să ia lucrul înapoi”, numai dacă întoarce posesorului preţul plătit (art. 1910

C. civ.), în caz contrar vânzarea rămânând valabilă.

În practică, s-a admis că procurarea unui bun de la un magazin de consignaţie prezumă buna credinţă a cumpărătorului şi în consecinţă, acesta ”are dreptul de a primi preţul de la proprietarul care fusese victima furtului” 17 .

16 Fr. Deak , op. cit., p. 42

17 D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 37.

La fel ca în cazul de mai sus, dacă cumpărătorul este de bună–credinţă, tot aşa şi în cazul vânzării lucrului furat sau pierdut, vânzarea este în principiu, anulabilă.

D. Vânzarea lucrului aflat în indiviziune. O altă situaţie asemănătoare prezintă cazul vânzării unui bun aflat într-o indiviziune (sau în proprietate comună pe cote- părţi) care, însă este supusă unui regim juridic deosebit, în sensul că nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune. Astfel, dacă unul dintre coproprietari, în loc să dispună

numai cu privire la cota-parte ideală din dreptul său (ceea ce poate face fără acordul celorlalţi coindivizari), înstrăinează bunul indiviz în materialitatea lui, în tot sau în parte, vânzarea nu este nulă, ci supune dreptul dobândit de cumpărător con- diţiei ca la partaj bunul să fie atribuit vânzătorului (oricare dintre coindivizari putând cere, prin acţiune, ieşirea din indiviziune pentru salvgardarea drepturilor proprii asupra bunului). În consecinţă, după încetarea stării de indiviziune, soarta dreptului dobânditorului va depinde de rezultatul partajului, în funcţie de situaţiile următoare:

a) dacă bunul va intra în lotul coindivizarului vânzător,

ca urmare a efectului retroactiv al partajului, acesta va fi

considerat retroactiv, proprietar exclusiv şi ca atare, vânzarea va rămâne valabilă;

b) dacă bunul va intra în lotul altui coindivizar vânzarea

va fi nulă.

2.3.2. Preţul, obiect al obligaţiei cumpărătorului Preţul este suma de bani care reprezintă echivalentul datorat de una dintre părţi (cumpărătorul) în schimbul lucrului transmis de cealaltă parte (vânzătorul).

Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului vândut. În lipsa unui preţ, vânzarea este lovită de nulitate absolută, deoarece obligaţia cumpărătorului nu are obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză. Ca element esenţial de validitate a vânzării, preţul trebuie să întrunească următoarele condiţii: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil şi să fie sincer şi serios. a). Preţul trebuie stabilit în bani. Această condiţie se impune ca o necesitate, deşi legea nu o prevede în mod expres. Stabilirea preţului în bani este de esenţa contractului de vânzare-cumpărare. În cazul în care două persoane convin să dea un lucru pentru alt lucru (şi nu pentru o sumă de bani) avem de a face cu un contract de schimb şi nu cu o vânzare. Tot aşa, în cazul în care în schimbul unui lucru se promite prestarea unei întreţineri avem de a face cu un contract de întreţinere şi nu cu o vânzare-cumpărare. Faptul că în practică acest contract mai este cunoscut ca „vânzare cu clauză de întreţinere” nu ne îndreptăţeşte să ajungem la altă concluzie. Dacă însă, în schimbul unui lucru se achită o sumă de bani şi se promite şi o întreţinere, contractul va fi calificat vânzare-cumpărare după cum prestaţia principală este suma de bani sau întreţinerea, elemente de fapt a căror stabilire constituie atributul principal al jurisprudenţei. b). Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil. Condiţia ca preţul să fie determinat de părţi rezultă din prevederile art. 1303 C. civ. Legea îngăduie însă, ca părţile să cadă de acord asupra faptului ca o anumită persoană, de regulă un expert, să stabilească preţul, iar ele să fie ţinute să vândă, respectiv, să cumpere la acel preţ 18 .

18 D. Chirică , op. cit., p. 44.

Preţul va fi fixat într-o anumită câtime, fiind fără importanţă dacă aceasta va fi achitată printr-o singură prestaţie sau prin prestaţii succesive. Este posibil ca preţul să fie parţial determinat printr-o câtime la data încheierii contractului, urmând ca restul să fie determinat pe parcursul derulării acestuia, după anumite criterii ferme de determinare, în viitor. De menţionat, că în cazul în care preţul nu este determinat sau determinabil prin elemente ferme stabilite de părţi, vânzarea este nulă absolut (pentru lipsa unui element esenţial). În practica judiciară au fost declarate nule vânzările cuprinse într-un înscris care conţinea doar menţiunea că preţul s-a plătit, fără însă a arăta care a fost acela (sau se făcea menţiunea unei părţi din preţ, fără a se stabili care a fost acesta în întregime). În mod excepţional, preţul unor imobile ce urmează a fi înstrăinate prin acte juridice între vii este stabilit prin prevederile legii. De exemplu, cazul vânzării din fondurile statului a locuinţelor către chiriaşi în condiţiile Legii nr. 85/1992 sau a Legii nr. 112/1995. Dacă părţile au prevăzut un preţ legal care însă s-a modificat în timpul executării contractului, modificarea de preţ se aplică de la data indicată în actul normativ sau, în lipsa unei atare prevederi, cu începere de la data actului normativ, care este de imediată aplicare. c). Preţul trebuie să fie sincer şi serios. Preţul sincer este un preţ real (datorat) al imobilului vândut, pe care părţile nu l- au stabilit în mod fictiv, ci în scopul de a-l plăti în realitate. În cazul în care preţul este fictiv (simulat), contractul de vânzare-cumpărare este nul (căci îi lipseşte preţul). Preţul trebuie să fie, de asemenea serios, adică să nu fie derizoriu, infim (art. 1303 C. civ.), atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut, încât practic, să nu existe

obiect al obligaţiei cumpărătorului (să nu existe preţ). Se- riozitatea preţului fiind o chestiune de fapt este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Dacă preţul este sincer şi serios contractul de vânzare- cumpărare este în principiu, valabil, chiar dacă preţul este mult inferior sau superior valorii reale a lucrului vândut, întrucât părţile sunt libere să determine preţul sub valoarea lucrului; echivalenţa fiind relativă întrucât este raportată, atât la valoa- rea lucrului, dar şi la subiectivismul părţilor. În loc de preţ derizoriu se mai vorbeşte de „modicitatea preţului” sau de o disproporţie prea mare dintre preţ şi valoarea bunului, ceea ce poate crea confuzie între preţul neserios şi preţul lezionar. Precizarea este importantă deoarece ar putea avea drept consecinţă constatarea nulităţii actului juridic pentru neseriozitatea preţului (deşi el este numai lezionar). În cazul preţului mult sub valoarea lucrului, se vorbeşte şi de „vilitatea preţului” 19 în sens de preţ lezionar, care sub aspect juridic poate pune numai problema unei acţiuni în resciziune (admisă larg de multe legislaţii europene şi chiar de cea franceză - sursă de inspiraţie pentru Codul civil român).

2.3.3. Preţul lezionar. Dacă la încheierea vânzării există o disproporţie vădită între valoarea de circulaţie a lucrului şi preţul efectiv achitat (de exemplu, se vinde un autoturism care are valoare de piaţă de 100 milioane lei cu suma de 10 milioane lei) în doctrină se vorbeşte de preţul lezionar. Potrivit prevederilor art. 1165 C. civ. acţiunea în resciziune pentru leziune este recunoscută numai minorului între 14-18 ani care a încheiat singur, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui, un act juridic lezionar ( şi pentru a cărui validitate nu era necesară şi încuviinţarea prealabilă a

19 C. Hamangiu , I.Rosetti-Bălănescu , Al.Băicoianu , op. cit., p. 907.

autorităţii tutelare). De menţionat că vânzarea încheiată de un minor sub 14 ani este anulabilă chiar dacă nu este lezionară, pentru incapacitate. În consecinţă, în dreptul nostru acţiunea în resciziune este inadmisibilă pentru vânzătorul major (decât în mod cu totul excepţional şi dacă s-a întemeiat pe o cauză imorală - art. 968 C. civ.). Sancţiunea vânzării cu preţ lezionar este nulitatea absolută. Leziunea poate fi invocată numai de vânzător (deci, cumpărătorul nu poate introduce o astfel de acţiune). În condiţiile noi ale economiei de piaţă, de lege lata, ne raliem opiniei potrivit căreia este preferabilă aplicarea art. 968 C. civ. ( cauza este “nelicită când este prohibită prin legi”), decât calificarea nejustificată a unui preţ lezionar drept derizoriu (pentru a ocoli inadmisibilitatea acţiunii în resciziune între ma- jori) 20 . De lege ferenda, apreciem utilitatea unei noi reglementări în materie de resciziune pentru leziune, cu consecinţe practice importante, mai ales în ceea ce priveşte soarta antecontractelor de vânzare-cumpărare.

3. CAUZA ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE– CUMPĂRARE.

Cauza reprezintă un element constitutiv în structura actului juridic şi o condiţie de validitate a acestuia. Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare, putem spune că fiecare dintre obligaţiile părţilor au câte o cauză (şi deci nu putem vorbi despre o cauză comună).

20 Fr. Deak , op. cit., p. 69.

În esenţă, cauza este scopul în vederea căruia, atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul se obligă unul faţă de celălalt. În concepţia modernă, cauza include atât scopul imediat al asumării obligaţiei, respectiv obţinerea bunului sau încasarea preţului (element obiectiv, abstract şi invariabil în toate contractele de vânzare-cumpărare), cât şi scopul mediat, respectiv mobilul determinant al consimţământului fiecăreia dintre părţile contractante (element care este subiectiv, concret şi variabil de la caz la caz). Din dispoziţiile art. 966-968 C. civ. rezultă trei condiţii ce trebuie îndeplinite de cauza contractului de vânzare- cumpărare. a). Cauza să existe. Potrivit art. 967 C. civ. vânzarea este valabilă chiar dacă cauza nu este stipulată expres, deoarece existenţa ei se prezumă până la proba contrară. Lipsa cauzei atrage nulitatea absolută a vânzării (art. 966 C. civ.). b). Cauza să fie reală. Cauza este falsă atunci când părţile sau numai una dintre ele au avut credinţa greşită că scopul pentru care au încheiat vânzarea există, este realizabil, pe când în realitate acesta nu există. Cauza falsă este de fapt o eroare asupra cauzei care atrage doar nulitatea relativă a contractului. c). Cauza este licită când este conformă cu normele juridice şi este morală când corespunde regulilor de convieţuire socială. Cauza imorală atrage, de asemenea, nulitatea absolută a vânzării-cumpărării.

4. FORMA CONTRACTULUI DE VÂNZARE– CUMPĂRARE. Potrivit prevederilor art. 948 C. civ., forma nu este o condiţie de valabilitate a contractului prevăzută expres de lege.

Deci orice contract trebuie să îmbrace o formă oarecare, legea neimpunând o anumită formă (în general). Ad validitatem, pentru vânzare-cumpărare nu se cere o anumită formă, contractul fiind în principiu, consensual. Prin excepţie de la principiu legea, în anumite cazuri, impune expres o formă solemnă pentru validitatea unor vânzări. De exemplu, potrivit art. 2 din Legea nr. 54/1998 terenurile, indiferent că sunt situate în intravilan sau în extravilanul localităţilor şi indiferent de întinderea suprafeţei, pot fi înstrăinate prin acte juridice inter vivos numai dacă actul juridic a fost încheiat în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. În alte cazuri de încheiere a contractelor de vânzare- cumpărare legea impune de asemenea o anumită formă, dar nu ca o condiţie de validitate, ci numai ad probationem sau în vederea îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de proprietate asupra imobilelor. De exemplu, închirierea locuinţelor se face numai prin contract scris (cerinţă ad probationem).

5. PUBLICITATEA IMOBILIARĂ Potrivit art. 1295 alin. (2) C. civ., „în materie de vindere de imobile, drepturile care rezultă prin vinderea perfectă între părţi, nu pot a se opune, mai înainte de transcripţiunea actului, unei a treia persoane”. Rezultă că vânzarea drepturilor reale imobiliare este valabil încheiată între părţi în temeiul acordului lor de voinţă (şi cu respectarea formei prevăzute de art. 2 din Legea nr. 54/1998 dacă imobilul este un teren), însă devine opozabilă terţilor numai din momentul înscrierii în cartea funciară potrivit Legii cadastrului funciar şi a publicităţii imobiliare, nr. 7/1996 (modificată şi completată prin OUG nr. 70/2001).

De menţionat că intabularea intervine după ce contractul de vânzare-cumpărare a fost valabil încheiat şi, în consecinţă, înscrierea în cartea funciară nu este o condiţie de validitate a actului de înstrăinare. Intabularea face ca dreptul real dobândit de cumpărător să devină opozabil erga omnes tuturor celorlalte persoane care nu au participat la încheierea convenţiei (terţii). În consecinţă, lipsa înscrierii în cartea funciară a transmiterii sau constituirii unui drept real are drept sancţiune inopozabilitatea faţă de terţi a operaţiunii. Practic, lipsa înscrierii în cartea funciară se manifestă mai ales în cazul înstrăinării succesive a aceluiaşi imobil către două sau mai multe persoane (deci când vânzătorul înstrăinează bunul, succesiv mai multor cumpărători), când devine opozabilă terţilor numai vânzarea cu privire la care s-a înregistrat mai întâi cererea de înscriere în cartea funciară a judecătoriei de pe raza locului unde este situat imobilul (chiar dacă actul respectiv s-a perfectat după celelalte vânzări 21 ). În materie de bunuri mobile nu există un sistem de publicitate, deoarece simpla lui posesie face ca acesta să devină opozabil. Potrivit art. 972 C. civ. dacă vânzătorul a înstrăinat bunul mobil la două persoane, „persoana pusă în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară”, cu condiţia să fie de bună- credinţă 22 .

21 R.I. Motica , Fl. Moţiu , op. cit., p. 220. 22 L. Pop , Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Cordial Lex, Cluj- Napoca, 1993, p. 228 şi urm.

6. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE- CUMPĂRARE

6.1. Aspecte generale. Contractul de vânzare-cumpărare valabil încheiat are drept consecinţă producerea de efecte juridice. Efectele contractului de vânzare-cumpărare se împart în:

efecte legale (produse prin încheierea valabilă a contractului) şi de efecte personale (obligaţii asumate de părţi). Putem spune astfel, că vânzarea-cumpărarea are un efect dublu: transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător (efect legal), şi crearea de obligaţii în sarcina părţilor (efecte personale). Transmiterea dreptului de proprietate, ca principal efect al vânzării (indiferent dacă aceasta se face la momentul încheierii contractului sau ulterior acestui moment, prin voinţa părţilor ori a legii) are rol determinant asupra obligaţiilor vânzătorului, cât şi ale cumpărătorului. În consecinţă, transmiterea dreptului de proprietate nu este o obligaţie a vânzătorului (indiferent că operează de îndată sau ulterior) deoarece, o dată ce contractul a fost perfectat, proprietatea se transferă fără intervenţia părţilor. Per a contrario, dacă am admite că înstrăinarea dreptului de pro- prietate ar fi o obligaţie a vânzătorului, ar trebui să admitem şi că dobândirea acestuia este o obligaţie a cumpărătorului (ceea ce este de neacceptat). Putem spune că obligaţiile de predare şi de luare în primire a lucrului (datorate de vânzător şi respectiv de cumpărător) sunt de fapt expresii materiale ale înstrăinării şi dobândirii (transmiterii) dreptului de proprietate. Codul civil nu reglementează expres toate efectele contractului de vânzare-cumpărare, făcând referire numai la obligaţiile principale ale vânzătorului: „de a da lucrul şi de a

răspunde de dânsul” (art. 1313 C. civ.) precum şi la principala obligaţie a cumpărătorului „de a plăti preţul în ziua şi la locul determinat prin contract” (art. 1361 C. civ.).

6. 2. Interpretarea clauzelor contractuale Potrivit art. 983 C. civ. dacă înţelesul unui contract, în general, este îndoielnic textul se interpretează în favoarea debitorului. Având în vedere caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare, în care atât vânzătorul cât şi cumpărătorul sunt în acelaşi timp debitori (dar şi creditori) legiuitorul a făcut o excepţie de la regula de mai sus (art. 1312 C. civ.), prevăzând că vânzătorul trebuie să explice clar obligaţiile sale (deoarece el este acela care impune clauzele contractuale), iar dacă înţelesul actului ar fi îndoielnic, clauzele neclare se vor interpreta în contra vânzătorului (in dubio contra stipulantem). În concluzie, în materie de vânzare-cumpărare, atât clauzele (neclare, îndoielnice) referitoare la obligaţiile vânzătorului, cât şi cele referitoare la obligaţiile cumpărătoru- lui, se interpretează în favoarea cumpărătorului.

6.3. Obligaţiile vânzătorului Contractul de vânzare-cumpărare valabil încheiat creează obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante. Vânzătorul are două obligaţii principale legale 23 : să predea bunul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi contra viciilor (art. 1313 C. civ.).

23 În afara acestor două obligaţii principale şi legale (art. 1313 C. civ.) părţile pot stipula şi alte obligaţii (după cum sunt în drept să modifice chiar şi obligaţiile reglementate de lege).

În afara obligaţiilor principale, vânzătorul are şi unele obligaţii accesorii precum: conservarea lucrului până la predare (art. 1074 C. civ.), suportarea cheltuielilor de radiere a inscripţiilor ipotecare sau alte garanţii reale (purga) etc De menţionat că părţile pot stipula şi alte obligaţii (convenţionale), şi în acelaşi timp, ele sunt în drept, chiar să modifice obligaţiile reglementate de lege.

6.3.1. Predarea lucrului vândut Potrivit art. 1314 C. civ. „predarea este strămutarea bunului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului”. “Strămutarea bunului vândut” nu are semnificaţia transferului de proprietate, ci numai a detenţiei. În unele cazuri, predarea presupune uneori o atitudine pasivă din partea vânzătorului (de exemplu, când imobilul se află deja în posesia cumpărătorului). În alte cazuri este necesară săvârşirea unor fapte pozitive pentru ca cumpărătorul să intre în stăpânirea efectivă a imobilului cumpărat (de exemplu, predarea cheilor, eliberarea clădirii etc.). Predarea bunului se face, ca regulă, la locul unde acesta este situat, fiind deci, portabilă (art. 1319 C. civ.). În cazul în care lucrul vândut nu poate fi localizat (la momentul încheierii contractului) predarea trebuie să se facă potrivit regulilor generale (la domiciliul debitorului-vânzător), fiind în acest caz, cherabilă. Vânzătorul este obligat să predea bunul individual- determinat „în starea în care se afla în momentul vânzării” (art. 1324 C. civ.) şi „în măsura determinată prin contract” (art. 1326 C. civ.), împreună cu fructele percepute sau nu, din ziua vânzării, precum şi toate accesoriile acestora. În cazul bunurilor generice (şi în lipa unor clauze expres stipulate în contract) vânzătorul va putea să-şi execute obligaţia prin predarea unor bunuri de calitate mijlocie, dar în

mărimea prevăzută în contract (art. 1326 C. civ.). Potrivit art. 1315 C. civ. bunurile imobile se predau prin „remiterea cheilor, dacă e vorba de o clădire sau prin remiterea titlului de proprietate”. În lipsa unor stipulaţii contrare în contractul de vânzare- cumpărare, Codul civil prevede reguli speciale privind predarea terenurilor 24 . Astfel, dacă imobilul s-a vândut „cu arătare de cuprinsul său şi pe atât măsură” (art. 1327 C. civ.) şi la predare sau ulterior se constată că întinderea nu corespunde celei arătate în contract, diferenţa va fi luată în consideraţie astfel:

a) când întinderea este mai mică, cumpărătorul poate cere completarea ei sau o reducere de preţ (rezoluţiunea contractului putând fi cerută numai dacă terenul nu corespunde destinaţie pentru care a fost cumpărat); b) când întinderea este mai mare, cumpărătorul este obligat să plătească în plus preţul pentru excedent (el poate cere rezoluţiunea contractului numai dacă dovedeşte că excedentul depăşeşte 1/20 din suprafaţa totală – art. 1328 C. civ.).

Dacă vânzarea este făcută „altfel decât pe atât măsură”,

adică pe un preţ global, diferenţa între întinderea declarată şi cea reală nu se ia în considerare (ea poate provoca o mărire sau micşorare de preţ dacă depăşeşte 1/20 din preţul total - art.

1329 C. civ.).

În sfârşit, în cazul în care s-au vândut două sau mai multe fonduri printr-un singur contract şi un preţ unic, cu

arătarea dimensiunilor fiecăruia, dar în realitate întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, diferenţele de preţ datorate potrivit regulilor arătate se compensează (art.

1333 C. civ.).

24 Fr. Deak , op. cit., p. 72-76.

Potrivit art. 1334 C. civ. dreptul la acţiune pentru reducerea (sau pentru „complinirea”) preţului se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului. Potrivit art. 1317 C. civ. cheltuielile de predare (măsurare, cântărire, ambalare) vor fi suportate de vânzător, iar cele legate de preluare (perfectarea actelor, încărcare, transport etc.) cad în sarcina cumpărătorului, dacă părţile nu sau înţeles altfel.

6.3.2. Sancţiunea nepredării lucrului. În caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei de predare (datorată culpei vânzătorului) cumpărătorul poate:

- invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus); sau - să ceară rezoluţiunea vânzării cu daune-interese; - să ceară executarea în natură a contractului (punerea în posesie conform art. 1320 C. civ.), iar dacă executarea în natură nu este posibilă, daune-interese (art. 1075 C. civ.). În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul la daune-interese moratorii, dar numai de la data punerii în întârziere a vânzătorului (art. 1081 şi art. 1079 C. civ.). Vânzătorul are şi un drept de retenţie, putând refuza predarea bunului până la plata de către cumpărător a preţului (dacă plata preţului nu a fost afectată de un termen suspensiv).

5. Obligaţia de garanţie contra evicţiunii

5.1. Precizări prealabile. Potrivit art. 1336 C. civ. „vânzătorul răspunde către cumpărător:

1. de liniştita posesiune a lucrului, şi

2. de viciile aceluiaşi lucru (art. 1313, art. 1337 şi urm., art. 1352 şi urm., toate din Codul civil).” Din cele de mai sus, rezultă că obligaţia de garanţie a vânzătorului are o dublă înfăţişare: pe de o parte acesta trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, adică contra evicţiunii şi pe de altă parte, de utila folosinţă a lucrului, adică contra viciilor.

5.2. Definiţie. Potrivit art. 1337 C. civ. „vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n- ar fi declarate la facerea contractului”. Din articolul de mai sus, rezultă că evicţiunea constă: fie în pierderea proprietăţii lucrului (în total sau în parte), fie în tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor sale de proprietar. Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător 25 de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337 C. civ.). Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este aplicabilă în orice vânzare, inclusiv vânzarea la licitaţie publică. În acest caz, ordonanţa de adjudecare, rămasă definitivă şi executată, curăţă imobilul de orice ipotecă şi privilegiu.

5.3. Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte personale Faptul personal este un fapt ori act, anterior sau ulterior vânzării, dar tăinuit de către vânzător sau succesorii săi universali ori cu titlu universal de natură a-l tulbura pe

25 Fr. Deak , op. cit., p. 77.

cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului, indiferent dacă este o tulburare de fapt sau o tulburare de drept (art. 1339 C. civ.). Nu orice tulburare a liniştitei stăpâniri a bunului cumpărat atrage obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, ci numai tulburările care se întemeiază pe un drept. În acest caz cumpărătorul se poate apăra prin invocarea unei excepţii personale numită excepţie de garanţie. De precizat că, vânzătorul nu poate să evingă nici dacă a dobândit o nouă calitate după momentul încheierii contractului de vânzare- cumpărare. Obligaţia de garanţie a vânzătorului este o obligaţie patrimonială, ceea ce face ca şi după moartea acestuia, obligaţia să se transmită succesorilor universali sau cu titlu universal. Obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a bunului este de esenţa vânzării, orice convenţie contrară fiind nulă. Deci, dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal (al vânzătorului), părţile nu pot înlătura garanţia legală datorată de vânzător pentru evicţiune. Amintim că deşi Codul civil vizează, în special, evicţiunea provenind de la un terţ, este însă evident că obligaţia de garanţie operează cu atât mai mult când aceasta provine de la vânzător.

5.4. Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ Dacă tulburarea provine din fapta unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte să-l apere va fi obligat să suporte consecinţele evicţiunii. În acest caz, obligaţia de garanţie contra evicţiunii există dacă sunt întrunite următoarele condiţii.

a). Să fie vorba despre o tulburare de drept. Vânzătorul este garant numai dacă tulburarea terţului este de drept, dacă tulburarea din partea terţului este de fapt, el nu răspunde întrucât nu are un temei juridic. Dreptul invocat de terţul evingător poate fi un drept real, cum ar fi: dreptul de proprietate sau un drept de uzufruct. Dacă imobilul a fost vândut ca fond dominant, vânzătorul răspunde dacă servitutea nu există, întrucât micşorează valoarea imobilului. În cazul ipotecilor şi privilegiilor obligaţia de garanţie se declanşează numai dacă debitorul principal nu-şi plăteşte datoria şi creditorul trece la realizarea creanţei. Evicţiunea poate exista şi în cazul invocării de către terţ a unui drept de creanţă asupra unui imobil (de exemplu, existenţa unui contract de locaţiune - art. 1441 C. civ.). b). Cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării. Vânzătorul este garant numai dacă tulburarea din partea terţului are o cauză anterioară momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Vânzătorul nu răspunde astfel, de împrejurările ivite după momentul încheierii contractului, adică după transmiterea dreptului de proprietate asupra cumpărătorului (cu condiţia ca tulburarea să nu fi provenit dintr-un fapt personal). c). Cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. Dacă cumpărătorul a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că el a acceptat riscul şi problema răspunderii vânzătorului nu se mai pune. În această situaţie, sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător, revine vânzătorului.

5.5. Efectele garanţiei în caz de evicţiune consumată

Dacă cumpărătorul a fost evins, drepturile sale împotriva vânzătorului sunt stabilite de lege după cum evicţiunea este totală sau parţială. a). Evicţiunea totală. În această situaţie, vânzătorul are următoarele obligaţii.

- Să restituie integral preţul primit de la cumpărător la

încheierea contractului, chiar dacă valoarea lucrului s-a micşorat. Excepţie fac foloasele realizate de cumpărător din

stricăciunile aduse imobilului (art. 1342-1343 C. civ.), care pot fi reţinute de vânzător din preţul primit. Vânzătorul este obligat să restituie preţul primit şi în ipoteza exercitării acţiunii în garanţie de către un subdobânditor, indiferent dacă a dobândit bunul la un preţ mai mic sau mai mare ori cu titlu gratuit 26 .

- Să plătească cumpărătorului valoarea fructelor pe care

a fost obligat să le înapoieze terţului evingător (art. 1341 pct. 2 C. civ.). Textul vizează fructele pe care cumpărătorul le-a perceput după ce a devenit de rea-credinţă; dar faţă de vânzător el rămâne un cumpărător de bună-credinţă, ceea ce justifică dreptul lui la valoarea fructelor restituite. - Să achite cumpărătorului cheltuielile de judecată ocazionate de procesul cu terţul evingător. Vânzătorul va plăti cumpărătorului şi cheltuielile determinate de încheierea contractului.

- Să plătească daune-interese. Potrivit art. 1344-1345 C.

civ., daunele-interese datorate pentru evicţiune reprezintă contravaloarea prejudiciului cauzat cumpărătorului de producerea evicţiunii, iar nu valoarea actuală a bunului. Daunele-interese se plătesc indiferent dacă vânzătorul este sau nu de bună-credinţă.

26 A se vedea: Fr. Deak , op. cit., p. 85

În consecinţă, daunele-interese vor cuprinde sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi producerea evicţiunii. Cheltuielile voluptorii (de simplă plăcere) făcute de cumpărător nu vor fi restituite acestuia, decât dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă (a ştiut că bunul nu-i aparţine). b). Evicţiunea parţială. Evicţiunea parţială constă, fie în pierderea în parte, de către cumpărător a dreptului de proprietate asupra lucrului cumpărat, fie în restrângerea dreptului de folosinţă asupra acestuia, fie în orice altă restrângere a drepturilor dobândite (sau presupuse a fi dobândite) în temeiul vânzării-cumpărării. În caz de evicţiune parţială, cumpărătorul are dreptul de a opta între:

- a cere rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare

sau,

- de a menţine contractul încheiat, cu despăgubiri pentru pierderea suferită. Cumpărătorul nu poate cere însă, rezoluţiunea contractului în mod discreţionar, ci numai în cazul în care demonstrează că pierderea suferită are o asemenea însemnătate pentru el încât, dacă ar fi cunoscut situaţia reală în momentul încheierii vânzării, nu ar fi contractat (art. 1344 şi 1349 C. civ.). Fiind o chestiune de fapt, rămâne la latitudinea instanţei de judecată să aprecieze importanţa pierderii suferite de cumpărător. Dacă vânzarea se rezoluţionează, se va proceda la despăgubirea cumpărătorului ca în cazul evicţiunii totale. În cazul în care vânzarea este menţinută, cumpărătorul are dreptul la o despăgubire echivalentă nu cu o parte proporţională din preţ, ci cu cota pierderii raportată în mod corespunzător la valoarea bunului din momentul evicţiunii,

indiferent că aceasta a crescut sau a scăzut de la momentul vânzării şi până la acela al evicţiunii (art. 1348 C. civ.). Acţiunea în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului se prescrie în termenul general de prescripţie. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data producerii evicţiunii.

5.6. Modificarea convenţională a garanţiei pentru evicţiune Regulile prezentate mai sus în legătură cu garanţia pentru evicţiune sunt cunoscute în doctrina juridică şi în jurisprudenţă sub denumirea de garanţie de drept, ea având un caracter supletiv. În consecinţă, părţile pot să modifice aceste reguli prin convenţia lor, adăugând, micşorând sau chiar ştergând obligaţia de garanţie pentru evicţiune (art. 1338 C. civ.). Garanţia prevăzută de părţi prin convenţia lor poartă numele de garanţie convenţională (de fapt). Garanţia convenţională are anumite limite peste care părţile nu pot să treacă, iar dacă au trecut, stipulaţiile respective sunt lipsite de valabilitate (nule). De exemplu, după cum am mai arătat, vânzătorul nu poate fi exonerat de răspundere în cazul în care evicţiunea provine din faptul său personal (însă prin convenţie, poate fi înlăturată garanţia pentru evicţiunea provenită din fapta terţului). De asemenea, vânzătorul trebuie să restituie în caz de evicţiune preţul pe care l-a primit, cu excepţia împrejurării în care cumpărătorul a cunoscut pericolul evicţiunii la vânzare sau dacă, fără a cunoaşte un pericol de evicţiune dintr-o cauză anume, a cumpărat pe răspunderea proprie (art. 1340 C. civ.). De menţionat, că în privinţa clauzelor de agravare a răspunderii vânzătorului pentru faptele proprii sau chiar pentru evenimente fortuite, legea nu prevede limitări.

6. Garanţia contra viciilor lucrului vândut

6.1. Aspecte generale. Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului nu numai posesia paşnică a lucrului vândut, dar şi folosinţa utilă a aces- tuia. Deci, vânzătorul va răspunde în cazul în care lucrul vândut are defecte care îl fac impropriu destinaţiei sale, potrivit scopului pentru care a fost cumpărat, ori defectele sunt de natură a-i micşora într-atât valoarea de întrebuinţare încât, cumpărătorul, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic (art. 1352 C. civ.). De exemplu, în cazul în care s-a încheiat vânzarea- cumpărarea unui autoturism între două persoane şi, după un timp, cumpărătorul constată că motorul nu este cel original, ci unul contrafăcut, împrejurarea constituie viciu ascuns. Situaţia lucrului vândut afectat de vicii (în sensul art. 1352 C. civ.) prezintă asemănări cu eroarea (viciu de consimţământ) asupra substanţei obiectului contractului [art. 954 alin. (1) C. civ.]. Între cele două situaţii există, însă, deosebiri esenţiale. a). În cazul erorii asupra substanţei obiectului (error in substantiam), din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra, în substanţa sa, lucrul voit şi poate cere anularea contractului; b). În cazul viciilor vizate de art. 1352 C. civ. cumpărătorul a cumpărat lucrul voit, numai că acesta este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau din cauza viciilor se micşorează valoarea de întrebuinţare, deci eroarea se referă numai la calitatea lucrului şi cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acţiune în garanţie contra vânzătorului 27 .

27 C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.923;.

Deosebirea semnalată a fost subliniată şi de practica judecătorească: „Între eroare asupra substanţei şi viciile ascunse există o distincţie netă; eroarea asupra substanţei deschide calea acţiunii în anulare, care poate fi exercitată chiar de vânzător atunci când ea priveşte substanţa prestaţiei proprii, în vreme ce viciile ascunse din materia vânzării permit doar cumpărătorului opţiunea între acţiunea în rezoluţiunea contractului şi acţiunea în micşorarea preţului. Viciile vizate de art. 1352 C. civ. sunt cunoscute în doctrină şi ca vicii redhibitorii, întrucât acţiunea în garanţie prin care cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului se numeşte redhibitorie.

6.2. Condiţiile garanţiei pentru vicii a). Viciul trebuie să fie ascuns (art. 1352 C. civ.). Vânzătorul nu răspunde de „viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă” (art. 1353 C. civ.). Viciul poate fi considerat ascuns numai dacă cumpărătorul nu l-a cunoscut printr-o verificare normală, dar atentă, nefiindu-i comunicat nici de către vânzător. În consecinţă, viciul pe care vânzătorul dovedeşte că l-a adus la cunoştinţa cumpărătorului nu poate fi considerat ascuns, indiferent de natura sa. În practica judecătorească posibilitatea cumpărătorului de a lua la cunoştinţă de viciul lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent 28 . b). Viciile să fi existat în momentul vânzării. În doctrină şi în practică s-a admis că viciul trebuie să existe în momentul vânzării, deoarece viciile intervenite ulterior vor fi suportate de cumpărător (în calitate de proprietar).

28 Fr. Deak , op. cit., p. 90-91

Nu este necesar ca viciul să existe anterior vânzării în toată amploarea sa, fiind suficient să existe doar un început al acestuia. În toate cazurile în care proprietatea nu se transmite din momentul încheierii contractului, vânzătorul răspunde şi pentru viciile ivite ulterior vânzării, dar până în momentul transferării dreptului de proprietate. c). Viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie impropriu întrebuinţării la care este destinat după natura sa sau să micşoreze într-atât valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul în cunoştinţă de cauză nu ar fi cumpărat sau ar fi cumpărat la un preţ mai mic. Aşadar, nu oricare deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a atrage răspunderea pentru vicii, ci numai cele cu o anumită gravitate. Gravitatea viciului fiind o situaţie de fapt, rămâne să fie apreciată de instanţă. După cum s-a reţinut în practica judecătorească, gravitatea viciilor nu reclamă cu necesitate ca lucrul să fie afectat în chiar esenţa, substanţa lui.

6.3. Efectele răspunderii vânzătorului pentru vicii

În cazul vânzării unui lucru afectat de vicii ascunse, art. 1355 C. civ. conferă cumpărătorului două posibilităţi:

a) de a restitui lucrul şi de a primi preţul înapoi;

b) de a opri lucrul şi de a cere înapoierea unei părţi din

preţ. În caz de neînţelegere între părţi, realizarea acestor posibilităţi se poate face:

a) pe calea acţiunii în rezoluţiune, cunoscută în acest caz

sub denumirea specifică de acţiune redhibitorie, în prima

situaţie, şi

b) pe calea acţiunii estimatorii, cunoscută şi sub denumirea de acţiune quanti minoris, în cea de a doua situaţie. În doctrină şi în jurisprudenţă s-a admis că alegerea între cele două acţiuni aparţine cumpărătorului. Cele două acţiuni nu se pot exercita concomitent, cumpărătorul fiind obligat să opteze ori pentru una, ori pentru cealaltă (dar intentarea uneia nu implică renunţarea la cealaltă, atâta timp cât nu a intervenit o achiesare sau o sentinţă judecătorească de primă instanţă). Dacă acţiunea redhibitorie a fost admisă, iar vânzătorul cunoştea viciile lucrului, pe lângă restituirea preţului va fi obligat şi la daune-interese către cumpărător (art. 1356 C. civ.), iar dacă nu avea cunoştinţă de existenţa lor, lucru prezumat iuris tantum, el va fi obligat doar la restituirea preţului şi la plata cheltuielilor făcute de cumpărător cu ocazia vânzării (nu şi la daune-interese - art. 1357 C. civ.). Dacă lucrul piere datorită viciilor ascunse, vânzătorul va fi obligat la restituirea preţului şi a cheltuielilor făcute de cumpărător în toate cazurile, şi la daune-interese, dar numai dacă a fost de rea-credinţă (cunoscând existenţa viciilor - art. 1358 C. civ.). Dacă însă pieirea lucrului se datorează unui caz fortuit (şi nu datorită viciilor), cumpărătorul va trebui să suporte riscurile (art. 1358 alin. 2 C. civ.). Dreptul la acţiune, fie redhibitorie sau estimatorie, se prescrie într-un termen de 6 luni, dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie (art. 5 din Decretul nr. 167/1958), iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie (situaţie în care se presupune că vânzătorul a fost de rea-credinţă) în termenul general de prescripţie extinctivă (3 ani) 29 .

29 În sensul unui termen de prescripţie de 6 luni, dacă nu se dovedeşte ascunderea cu viclenie, s-a pronunţat TJ Timiş, dec. nr. 210/1985, în RRD nr. 1, 1986, p. 61.

Termenele de prescripţie menţionate încep să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice natură, cu excepţia construcţiilor, iar în cazul acestora cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare [art. 11 alin. (1), (2) din De- cretul nr. 167/1958]. În practica judecătorească s-a precizat că dreptul material la acţiune privind viciile ascunse ale unei construcţii se prescrie într-un termen de 6 luni, socotit de la data descoperirii viciilor (care trebuie constatate cel mai târziu în 3 ani de la predarea construcţiei). Termenul în cauză nu trebuie interpretat în sensul că legiuitorul ar fi stabilit un al doilea termen de prescripţie pe lângă cel prevăzut de art. 5 din Decretul nr. 167/1958, ci că descoperirea acestora, de la care curge pres- cripţia, trebuie să aibă loc cel mai târziu trei ani de la data de predare a lucrului.

6.4. Modificarea convenţională a garanţiei pentru vicii Întrucât dispoziţiile de drept comun privind obligaţia de garanţie pentru vicii au un caracter supletiv, părţile sunt libere să limiteze sau chiar să înlăture ori, dimpotrivă să agraveze prin convenţia lor această obligaţie a vânzătorului printr-o clauză expresă. Spre deosebire de garanţia pentru evicţiune, clauza de limitare sau de înlăturare a garanţiei pentru vicii este valabilă (şi produce efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună- credinţă - art. 1354 C. civ.). În favoarea vânzătorului operează o prezumţie de bună- credinţă, şi astfel, dovada cunoaşterii viciilor de către acesta trebuie să fie făcută de cumpărător (cu orice mijloace de probă).

Limitarea garanţiei poate fi stipulată şi sub forma scurtării termenului de trei ani pentru viciile ascunse. Clauzele de agravare a obligaţiei de garanţie nu comportă limitări în general (cu precizarea că stipularea unei clauze de agravare pentru orice vicii, inclusiv cele aparente, sau de bună funcţionare, în cadrul unui termen mai scurt decât cel prevăzut pentru descoperirea viciilor ascunse, nu atrage după sine, la expirare, încetarea garanţiei pentru viciile ascunse, dacă termenul legal stabilit pentru descoperirea acestora nu a expirat 30 ).

7. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi de a lua în primire lucrul vândut. În afara obligaţiilor de mai sus, cumpărătorul mai are obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării (dacă nu s-a prevăzut altfel în contract). Părţile pot însă stipula şi alte obligaţii pentru cumpărător, în afara celor prevăzute „de drept”. De exemplu, ele pot introduce în contract obligaţia cumpărătorului de a asigura vânzătorului sau familiei acestuia (sau altor persoane) folosinţa lucrului 31 în continuare, după transferul dreptului de proprietate.

30 Fr. Deak , op. cit., p. 67. 31 În acest sens, jurisprudenţa a admis că acţiunea în rezoluţiunea contractului nu poate fi admisă dacă vânzătorul are o acţiune pentru valorificarea dreptului (abitaţie) în baza contractului; a se vedea, CSJ, s. civ., dec. nr. 1767/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 23-26.

7.1. Plata preţului

7.1.1. Aspecte generale.

Potrivit art. 1361 C. civ. „principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract”. Dacă părţile contractuale nu au stipulat nimic în legătură cu data şi locul acesteia plata se va executa la locul şi în mo- mentul în care se face predarea bunului (art. 1362 C. civ). Prevederea de mai sus este derogatorie de la regula generală, după care în materie de obligaţii plata se face la domiciliul debitorului (art. 1104 C. civ.). Rezultă că, în materie de vânzare-cumpărare plata se face la locul unde se află lucrul vândut (fiind deci portabilă, dacă nu s-a prevăzut altfel). În lipsa stipulării unui termen contractual expres, plata preţului se face numai în momentul predării lucrului vândut (astfel că de această situaţie, profită cumpărătorul). De menţionat că termenul prevăzut pentru plata preţului nu afectează obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut. Când cumpărătorul se teme de o eventuală evicţiune, el poate potrivit art. 1364 C. civ., „suspenda plata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va da cauţiune, afară numai dacă se va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma tulburarea”

7.1.2. Dobânda preţului.

Potrivit art. 1363 C. civ. cumpărătorul este obligat să

plătească vânzătorului şi dobândă până la efectiva achitare a preţului în trei cazuri:

a) dacă există convenţie în acest sens;

b) dacă lucrul vândut şi efectiv predat este producător de

fructe;

c) dacă cumpărătorul a fost pus în întârziere printr-o notificare de plată 32 .

7.1.3. Sancţiunea neplăţii preţului. În cazul în care cumpărătorul nu-şi execută principala sa obligaţie de plată a preţului, vânzătorul are la dispoziţie următoarele mijloace juridice. a). Poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), care-i permite să refuze predarea lucrul vândut (dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu beneficiază de un termen suspensiv, art. 1322 C. civ.). b). Poate cere executarea silită a obligaţiei de plată a cumpărătorului (care este totdeauna posibilă întrucât are ca obiect o sumă de bani). Acţiunea în plata preţului are caracter personal şi se prescrie în termenul general de 3 ani. c). Poate cere rezoluţiunea (art. 1365 C. civ.), potrivit regulilor generale, însă cu următoarele precizări. Potrivit art. 1366 C. civ. rezoluţiunea se pronunţă de îndată, dacă există pericolul ca vânzătorul să poată pierde atât bunul cât şi preţul. În acest caz, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dacă vânzătorul este în pericol de a pierde atât bunul cât şi preţul (dacă pericolul nu există, instanţa poate acorda un singur termen). Potrivit art. 1367 C. civ., dacă printr-un pact comisoriu expres s-a prevăzut rezoluţiunea de drept a contractului pentru neplata preţului, ea se va produce fără intervenţia justiţiei (însă numai după punerea în întârziere a cumpărătorului);

32 În cazul în care părţile nu au convenit expres o anumită dobândă, cumpă- rătorul va datora numai dobânda legală din momentul scadenţei (în cuantum de 80% din dobânda de referinţă a BNR, potrivit art. 3 din Legea nr. 356/2002 pentru probarea OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti).

Potrivit art. 1368 C. civ. acţiunea în rezoluţiunea vânzării este reală; drept consecinţă, ea are efect retroactiv şi se răsfrânge şi asupra subdobânditorilor lucrului vândut.

7.1.4. Simulaţia preţului. În practica judiciară s-a pus problema situaţiei în care părţile contractante, mai ales în vânzările imobiliare, declară în actul autentic, un preţ mai mic decât cel real convenit, cu scopul de a plăti taxe şi onorariu notarial mai mici. Într-o opinie a doctrinei, s-a apreciat că în cazul preţului simulat, cumpărătorul va putea fi obligat numai la plata preţului declarat în actul autentic, deoarece acesta este singurul valabil (pentru că imobilul nu poate fi înstrăinat decât prin forma solemnă impusă de lege). Într-o opinie contrară, împărtăşită atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţă, la care ne raliem, s-a apreciat că preţul datorat de cumpărător va fi cel „realmente convenit” de părţi şi nu cel simulat, declarat în actul autentic 33 . Justificarea soluţiei de mai sus are la bază efectele simulaţiei în dreptul nostru, potrivit cărora actul simulat este valabil (dar produce efecte numai între părţile contractante, nu şi faţă de terţi). De menţionat, valabilitatea preţului simulat este recunoscută exclusiv în dreptul civil, declararea unui preţ inferior celui real în actul autentic de vânzare a unui imobil putând produce consecinţe deosebite sub aspect administrativ sau chiar penal ( administraţia financiară fiind în drept să pretindă taxele legale la nivelul preţului real încasat şi nu a celui simulat).

33 B. Pătraşcu , A. Jora , Despre simulaţie cu orice preţ. Aspecte contro- versate, în Studii de drept românesc, nr. 1-2/1991, p. 35.

7.2. Luarea în primire a lucrului vândut Deşi nu există dispoziţie expresă, cumpărătorul este obli- gat să predea bunul vândut la termenul stipulat în contract. În lipsa stipulării unui termen de luare în primire, vânzătorul care “are trebuinţă de locul unde (lucrul) este pus” după notificarea neurmată de executare, are dreptul de a opta între păstrarea lucrului sau consemnarea lui în depozit, la dispoziţia cumpărătorului (art. 1121 C. civ).

7.2.1. Sancţiunea nepreluării lucrului.

În caz de neexecutare a obligaţiei de luare în primire a lucrului vândut, după punerea în întârziere a cumpărătorului, vânzătorul poate cere instanţei:

a) obligarea silită a cumpărătorului la luarea în primire a

lucrului (sub sancţiunea de daune cominatorii, dacă este

cazul);

b) rezoluţiunea contractului;

c) daune-interese, potrivit regulilor generale (art. 1020-

1021 C. civ.).

Menţionăm că rezoluţiunea contractului este judiciară (dacă părţile nu au stipulat un pact comisoriu expres care să aibă ca efect rezoluţiunea de drept 34 ).

7.2.2. Suportarea cheltuielilor contractului În lipsă de stipulaţie contrară, pe lângă obligaţiile de mai sus, cumpărătorul mai trebuie să suporte şi cheltuielile

vânzării (cheltuielile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de autentificare sau de publicitate imobiliară), conform art.

1305 C. civ.

34 Potrivit art. 1370 C. civ. dacă obiectul vânzării îl constituie bunuri “denariate” (perisabile), “după expirarea termenului pentru ridicarea lor” rezoluţiunea de drept a contractului de către vânzător se poate se face şi fără punerea în întârziere a debitorului (cumpărătorul).

Regulile privitoare la suportarea cheltuielilor vânzării sunt supletive şi vizează numai raporturile dintre părţi. În raport cu terţii dispoziţiile art. 1305 C. civ. nu sunt aplicabile. Rezultă că prevederile dispoziţiilor de mai sus (ori înţelegerea dintre părţi) nu sunt opozabile statului, reprezentat prin administraţia financiară. De exemplu, părţile vor fi obligate să achite taxele de timbru datorate pentru serviciile notariale în temeiul O.G. nr. 12/1998. În consecinţă, clauzele contractuale în materie sunt cârmuite prin voinţa părţilor (şi numai în lipsa unei stipulaţii contrare „spezele vânzării” sunt în sarcina cumpărătorului) 35 .

8. Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

8.1. Precizări prealabile. După cum instituţia contractului în general, constituie dreptul comun pentru materia contractelor speciale, tot aşa şi regulile specifice contractului de vânzare-cumpărare constituie dreptul comun pentru diferitele feluri de vânzări, cunoscute în domeniu şi sub numele de varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare. Varietăţile (felurile) de vânzări sunt contracte de vânzare-cumpărare caracterizate prin particularităţi date de dispoziţiile speciale ale Codului civil sau ale altor acte normative.

35 A se vedea, Fr. Deak , op. cit., p. 106; C. Toader, op. cit., p. 86.

Distincţia dintre varietăţile de vânzare este determinată de regulile speciale aplicabile fiecărei vânzări în parte, iar asemănarea constă în aceea că toate varietăţile se supun în fond regulilor generale ale contractului de vânzare-cumpărare (analizate în secţiunile anterioare). Întrucât regulile speciale ce determină fiecare varietate în parte, modifică mai mult sau mai puţin regulile generale ale contractului (cadru) de vânzare-cumpărare, urmează ca acestea (din urmă) să constituie (în lipsa normelor speciale) şi dreptul comun în materie de vânzare-cumpărare civilă. În consecinţă, pentru orice varietate de vânzare, aspectele nereglementate prin norme speciale vor fi completate prin regulile generale ale contractului de vânzare-cumpărare. În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la delimitarea varietăţilor de vânzare, neexistând un criteriu unic de departajare a acestora. În cele ce urmează vom prezenta, succint, câteva din varietăţile de vânzare prevăzute de Codul civil, fără pretenţia de a epuiza subiectul abordat. Vom analiza deci, vânzarea cu grămada, vânzarea după greutate, număr sau măsură, vânzarea pe încercate şi vânzarea cu pact de răscumpărare, vânzarea unei moşteniri şi vânzarea de drepturi litigioase.

8.2. Vânzarea cu grămada Potrivit art. 1299 C. civ. vânzarea cu grămada are ca obiect bunuri de gen caracterizate printr-o masă determinată în bloc, iar preţul este stabilit global şi nu pe unitate de măsură. De exemplu, se vinde toată cantitatea de grâu dintr-un siloz cu suma de 100 milioane lei. Contractul de vânzare-cumpărare se încheie o dată ce bunurile şi preţul au fost determinate (chiar dacă bunurile nu s-

au predat, iar preţul nu s-a plătit) asemănându-se în această situaţie cu o „vânzare pură şi simplă”. În consecinţă, dreptul de proprietate asupra bunurilor se transmite o dată cu acordul de voinţă al părţilor, iar riscul pieirii fortuite se suportă potrivit dreptului comun (de către cumpărător, ca nou proprietar).

8.3. Vânzarea după greutate, număr sau măsură Potrivit art. 1300 C. civ. „dacă marfele nu s-au vândut cu grămada, ci după greutate, număr sau măsură, lucrurile vândute rămân în rizicul-pericolul vânzătorului, până ce vor fi cântărite, numărate sau măsurate”. Obiectul acestei varietăţi de vânzare-cumpărare îl constituie lucrurile de gen (dintr-un lot determinat). Pentru individualizarea cantităţii de bunuri vândute şi stabilirea preţului trebuie să se procedeze la cântărirea, numărarea sau măsurarea cantităţii vândute din lot. De exemplu, se vinde cantitatea de 500 kg mere dintr-un depozit cu suma de 2000 lei/kg 36 . Contractul se încheie din momentul în care părţile au convenit asupra lucrului şi asupra preţului, dar dreptul de proprietate asupra bunurilor se transmite abia după ce s-a realizat individualizarea acestora din lotul determinat prin cântărire, numărare sau măsurare. Tot din momentul individualizării, cumpărătorul va suporta riscurile pieirii bunurilor. Dacă pieirea a fost fortuită cumpărătorul va suporta riscul pieirii bunurilor, în calitatea sa de proprietar.

36 În cazul în care se vinde toată cantitatea de mere din depozit, iar preţul este stabilit la suma de 5 milioane lei pe baza măsurării în metri a dimensiunilor grămezii de mere apreciem că ne aflăm tot în limitele vânzării după greutate, număr sau măsură şi nu al vânzării cu grămada.

Per a contrario, dacă bunurile nu au fost individualizate şi preţul nu a fost determinat (chiar dacă nu s-a plătit), deşi pieirea este fortuită, vânzătorul va suporta pagubele pieirii lucrurilor (în calitatea sa de proprietar), însă nu va putea fi obligat să plătească daune-interese (deşi nu şi-a executat obligaţia asumată în contract).

8.4. Vânzarea pe încercate Potrivit art. 1302 C. civ. „vinderea făcută pe încercate este totdeauna presupusă condiţională până la încercare”. Din textul de lege rezultă că această varietate de vânzare este întotdeauna încheiată sub condiţie suspensivă (respectiv condiţia încercării bunului de către cumpărător sau de un împuternicit al acestuia; de exemplu, un expert în materie). Încercarea are drept scop a stabili dacă bunul corespunde sau nu destinaţiei sale (dată prin natura sa ori prin voinţa părţilor). De exemplu, în cazul cumpărării unor bunuri tehnice încercarea are drept scop verificarea funcţionării şi a calităţilor produsului. De menţionat, că rezultatul încercării nu este lăsat la aprecierea discreţionară a cumpărătorului (de exemplu, acesta motivează că nu-i place produsul 37 ), ci el trebuie să fie urmarea constatării obiective a unor caracteristice care îl fac impropriu total sau parţial destinaţiei sale. Pentru considerentele de mai sus, vânzătorul poate cere o expertiză a calităţilor şi funcţionalităţii bunului, obiect al contractului. Contractul se încheie o dată cu acordul de voinţă al părţilor, însă transferul dreptului de proprietate se va face numai după ce se cunoaşte rezultatul pozitiv al încercării. În

37 Fr. Deak , op. cit., p. 109.

consecinţă, până la îndeplinirea condiţiei vânzătorul rămâne proprietarul bunului. Riscul pieirii fortuite a lucrului este în sarcina vânzătorului deoarece vânzarea sub condiţie suspensivă nu este translativă de proprietate (decât după îndeplinirea condiţiei). Deşi vânzarea pe încercate se aseamănă cu vânzarea pe gustate, ele însă nu se confundă. Deosebirea constă în aceea că vânzarea pe gustate nu este un contract sub condiţie suspensivă, deoarece încheierea acestuia survine abia după ce cumpărătorul a constatat că bunul corespunde dorinţei sale (obiective sau subiective). În acest caz, el poate refuza bunul pe simplu motiv că nu-i place.

8.5. Vânzarea cu pact de răscumpărare Vânzarea cu pact de răscumpărare este o varietate de vânzare prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a relua bunul vândut, restituind cumpărătorului, într-un termen determinat, preţul şi cheltuielile. Vânzarea cu pact de răscumpărare a fost reglementată de art. 1371-1387 C. civ. până la abrogarea acestora prin art. 4 din Legea contra cametei din 2 aprilie 1931. Prin dispoziţiile acestui articol vânzările cu pact de răscumpărare au fost declarate nule, deoarece, de regulă, ascund împrumuturi cu do- bânzi cămătăreşti (garantate cu bunul – obiect al vânzării). În doctrină s-a apreciat că această varietate reprezintă o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese (condiţie ce constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut). În completare practica judiciară a stabilit că „actul este nul chiar dacă pactul de răscumpărare a fost constatat printr-un alt înscris, dar care, potrivit voinţei

părţilor, face parte integrantă din contract (art. 13 din Decretul- lege nr. 124/1938)”. Ca efect al nulităţii contractului împrumutatul redobândeşte lucrul şi va fi obligat la restituirea sumei împrumutate împreună cu dobânzile legale. De precizat, că interdicţia privind vânzarea cu pact de răscumpărare nu priveşte actele de retrocesiune prin care cumpărătorul unui bun, printr-un contract separat şi ulterior vânzării iniţiale, îl revinde fostului vânzător. 38 De precizat, că vânzarea afectată de o condiţie rezolutorie este nulă de drept numai dacă reprezintă o vânzare cu pact de răscumpărare (în alte cazuri, condiţia rezolutorie putând fi prevăzută în contract, potrivit dreptului comun).

8.6. Vânzarea unei moşteniri Vânzarea unei moşteniri este o varietate a contractului de vânzare-cumpărare, reglementată de art. 1399-1401 C. civ. Ea este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de vânzare de drepturi succesorale. 8.6.1. Obiectul Obiectul acestei vânzări îl constituie întreg patrimoniul succesoral (ca universalitate, cuprinzând drepturi şi obligaţii corelative) sau cota-parte indiviză asupra unei universalităţi (dacă sunt mai mulţi moştenitori). De menţionat că, dacă moştenitorul legal ori testamentar vinde bunuri succesorale privite ut singuli (şi nu patrimoniul succesoral ori o fracţiune din acesta), vânzarea va fi supusă regulilor vânzării de drept comun (fiind o vânzare-cumpărare pură şi simplă) şi nu regulilor speciale ale vânzării unei moşteniri. De exemplu, legatarul cu titlu particular vinde apartamentul (obiect al dreptului său succesoral), cu suma de

38 Fr. Deak , op. cit., p. 110.

100 milioane lei, caz în care obiect al înstrăinării este un lucrul individual determinat (şi nu un patrimoniu ce constituie întotdeauna caracteristica vânzării unei moşteniri).

8.6.2. Nulla est viventis hereditas. Vânzarea unei moşteniri este posibilă (valabilă) numai după deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrăinată (nici chiar cu consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba [art. 702 şi 965 alin. (2) C. civ.], întrucât poate trezi dorinţa morţii unei alte persoane. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor de mai sus este, fără excepţie, nulitatea absolută.

8.6.3. Efecte. În urma vânzării unei moşteniri valabil încheiate se produc următoarele consecinţe juridice:

a) vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului întregul patrimoniu succesoral sau fracţiune din acesta; b) vânzătorul este obligat de asemenea să predea cumpărătorului fructele percepute, creanţele încasate sau preţul lucrurilor vândute din masa succesorală, dacă nu există o convenţie contrară (art. 1400 C. civ.); c) vânzătorul are o obligaţie de garanţie pentru calitatea sa de moştenitor al patrimoniului succesoral sau al unei fracţiuni; d) cumpărătorul (dobândeşte şi pasivul moştenirii) este obligat să restituie datoriile şi sarcinile succesiunii achitate de vânzător. Datoriile moştenirii faţă de alţi creditori trec, în principiu, asupra cumpărătorului 39 .

39 Fr. Deak , op. cit., p 112. Creditorii îl vor putea urmări pe vânzător numai pentru datoriile succesiunii (dar nu şi pentru calitatea sa de

Dacă patrimoniul succesoral cuprinde şi dreptul de proprietate asupra unor terenuri, contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică, cerută ad validitatem de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, iar pentru opozabilitatea vânzării faţă de terţi, trebuie îndeplinite formele de publicitate imobiliară potrivit art. 28 din Legea nr. 7/1996.

8.7. Vânzarea (cesiunea) de drepturi litigioase şi retractul litigios 8.7.1. Vânzarea de drepturi litigioase. Titularul unui drept aflat în litigiu are posibilitatea de a vinde dreptul supus contestaţiei judiciare, înainte de soluţionarea procesului. Potrivit art. 1403 C. civ. „lucrul se socoteşte litigios când există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului”. Dreptul asupra „lucrului… litigios”, ce formează obiectul vânzării (cesiunii) poate fi un drept real sau de creanţă, inclusiv drept de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale. Vânzarea (cesiunea) de drepturi litigioase se aseamănă cu cesiunea din dreptul comun, însă se şi deosebeşte de aceasta prin caracterul aleatoriu al contractului, în sensul că vânzătorul nu garantează existenţa dreptului cedat (întrucât aceasta ar fi echivalat cu garantarea câştigării procesului) Ca o excepţie la regula de mai sus (potrivit căreia vânzarea de drepturi litigioase este permisă deşi ar putea constitui activităţi speculative), art. 1309 C. civ. interzice cumpărarea de drepturi litigioase de către judecătorii, procu- rorii şi avocaţii care îşi exercită funcţiile în raza teritorială a instanţei competente să judece litigiul.

moştenitor).

8.7.2. Retractul litigios. Potrivit art. 1402 C. civ. „cel în contra cărui există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându- i preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”. Având în vedere cele de mai sus, dacă s-a vândut un drept litigios, adversarul vânzătorului (pârâtul în proces) are posibilitatea cumpărării forţate a dreptului litigios, eliminându-l din proces pe cumpărătorul-cesionar (căruia îi va plăti preţul vânzării dreptului litigios, plus cheltuieli şi dobânzi). Operaţiunea juridică prevăzută de art. 1402 C. civ. poartă numele de retract litigios iar pârâtul sau reclamantul în proces care îşi exercită acest drept: retractant 40 . Retractul litigios este de origine romană. El are la bază constatarea că dobânditorii de drepturi litigioase urmăresc, de regulă, scopuri speculative, cumpărând drepturi litigioase la preţuri foarte mici, pentru ca apoi să le înstrăineze la preţuri mult mai mari. Instituţia retractului litigios prezintă avantajul de a înlătura activităţile speculative şi, în plus restrânge numărul de procese. Pentru exercitarea retractului litigios se cer întrunite următoarele condiţii. a). Dreptul vândut (cedat) să fie litigios. Potrivit art. 1403 C. civ. „lucrul se socoteşte litigios când există proces sau contestaţie asupra fondului”. Procesul trebuie să fie în curs de judecată atât în momentul vânzării, cât şi în momentul exercitării retractului. Simpla intenţie procesuală nu justifică retractul litigios (aşa cum nu s-ar justifica nici după terminarea procesului printr-o hotărâre definitivă).

40 C. Hamangiu , I. Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu , op. cit., p.

577.

Retractul litigios va fi posibil în orice fază a procesului (inclusiv a recursului), până în momentul în care hotărârea rămâne definitivă. Dispoziţiile privind condiţiile retractului sunt de strictă interpretare (fiind excepţii de la dreptul comun). b). Cedarea dreptului litigios să fie oneroasă (vânzare). Dacă înstrăinarea dreptului nu s-ar face în schimbul unui preţ (cum ar fi, de exemplu, în cazul donaţiei sau al testamentului), retractul litigios nu ar mai putea fi posibil întrucât pârâtul s-ar putea elibera de cesionar numai „numărându-i preţul real spezele contractului şi dobânda” (art. 1402 C. civ. ). c). Manifestarea de voinţă de exercitare a retractului litigios să fie făcută în faţa instanţei, cu ocazia dezbaterii procesului (ori pe cale extrajudiciară, printr-o notificare). Potrivit art. 1404 C. civ., retractul litigios nu se poate exercita, în următoarele cazuri. a). Când cesionarul dreptului este un comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat. În acest caz cesiunea are ca scop să pună capăt indiviziunii. b). Când cesiunea s-a făcut unui creditor pentru plata creanţei sale. c). Când cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia există dreptul litigios. Dispoziţiile art. 1404 pct. 3 C. civ. au în vedere cazul în care dreptul de creanţă litigios este garantat cu o ipotecă ce grevează imobilul unui terţ 41 . Ca urmare a exercitării retractului se produc următoarele consecinţe (efecte):

a) vânzarea dreptului litigios se desfiinţează faţă de retractant cu efect retroactiv (ca şi cum ar fi supusă unei condiţii rezolutorii);

41 Fr. Deak , op. cit., p. 116.

b) procesul se stinge, întrucât retractantul se substituie în drepturile cumpărătorului (cumulând calităţile de reclamant şi pârât). De precizat că se stabilesc două raporturi juridice distincte: între vânzător (cedent) şi cumpărător (cesionar) pe de o parte, şi între retractant şi cumpărător (cesionar), pe de altă

parte. În consecinţă, între vânzător şi retractant nu există raporturi juridice directe şi deci cedentul (vânzătorul) nu are nici o acţiune pentru plata preţului cesiunii.

CONTRACTUL DE DONAŢIE

1. Noţiune

Donaţie este contractul prin care prin care una din părţi, numită donator, îşi micşorează în mod irevocabil patrimoniul său cu un drept, mărind patrimoniul celeilalte părţi, numită donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări să primească ceva în schimb (art. 801-.803 C. civ.).

Din această definiţie rezultă următoarele caracteristici:

este transferarea unei valori dintr-un patrimoniu în altul, cu intenţia de a realiza o donaţie – animus donandi . Donaţia este un contract solemn, deoarece pentru încheierea valabilă a contractului legea prevede obligativitatea actului în formă autentică a donaţiei. Absenţa solemnităţii contractului va atrage nulitatea absolută a actului juridic, nulitate care poate fi invocată oricând, de orice persoană interesată. Forma solemnă va trebui respectată şi în cazul ofertei de donaţie, iar acceptarea are aceeaşi formă (art. 814 C. civ.).

Raţiunea solemnităţii donaţiei constă în faptul că legiuitorul a urmărit să-l protejeze pe donator împotriva captaţiunii la care este zilnic supus. 42 Donaţia este un contract unilateral deoarece creează obligaţii numai pentru una dintre părţi; donatarul nu are nici o obligaţie faţă de donator. Ea poate fi sinalagmatică atunci când este impusă o sarcină donatarului (art. 943 C. civ.).

Donaţia este o liberalitate, fiindcă are ca efect micşorarea patrimoniului donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele dezinteresate (de ex., comodatul, mandatul sau depozitul cu titlu gratuit, etc.), prin care nu se micşorează patrimoniul celui care procură altuia unu folos.

Donaţia este, în principiu, un contract irevocabil pentru că odată încheiat contractul, donatorul nu va putea reveni asupra deciziei sale, decât în cazurile prevăzute de lege. A permite ca revocarea să aibă loc oricând la iniţiativa exclusivă a donatorului, înseamnă a-l determina pe donatar să se afle într-o permanentă incertitudine. Astfel, art. 822 C. civ. dispune că „este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”

2. Interpretarea contractului

Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor contractului de donaţie.

42 Dimitrie Alexandresco, vol. IV, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tomul 8, Partea a II-a, Bucureşti, 1916, p. 14.

În consecinţă, se aplică regulile generale de interpretare a contractului. Dacă nu există certitudinea că părţile au încheiat un contract de donaţie, interpretarea este necesară pentru calificarea juridică a contractului atunci interpretarea urmează să se facă în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros – care sunt reguli de drept comun – iar nu regulilor prevăzute pentru liberalităţi. În practică de obicei instanţa nu este legată de calificarea dată contractului de părţi. Numai dacă se constată că într-adevăr, contractul s-a încheiat animus domandi urmează a se aplica regulile donaţiei, inclusiv cele referitoare la reducţiune şi raport. Spre exemplu în nici un caz, executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale) nu poate fi calificată drept o liberalitate (de ex. executarea unei obligaţii prescrise, întreţinerea unei rude faţă de care nu există obligaţie legală de întreţinere). Nici premiile sau cadourile, ori recompensele oferite de un comerciant clienţilor nu constituie donaţii, dar cu condiţia ca acestea să fie făcute în scopuri publicitare.

3. Condiţiile de valabilitate ale contractului

3.1. Obiectul contractului

Trebuie să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit şi să existe sau să poată exista în viitor (ex. recolta viitoare). Excepţia de la această ultimă categorie o constituie însă moştenirile nedeschise care nu pot forma obiectul contractului de donaţie. După deschiderea

succesiunii succesorul poate înstrăina patrimoniul dobândit prin succesiune. Când bunul individual determinat constituie obiectul contractului de donaţie, donatorul trebuie să fie proprietarul bunului. Spre deosebire de contractul de vânzare – cumpărare când vânzătorul poate înstrăina lucrul aparţinând altuia, în cazul contractului de donaţie acesta este lovit de nulitate în toate cazurile în care obiectul donaţiei îl constituie lucrul altuia. În cazul în care încheierea este însoţită, precedată sau urmată de încheierea unui lat contract – este necesar să se stabilească clar ce se donează. În practică această problemă se pune în cazul finanţării, cumpărării sau construirii unei case, obiectul donaţiei reprezintă o sumă de bani sau casa ? Principul este că, în cazul prestării unei sume de bani în vederea achiziţionării unui imobil, obiectul donaţiei este suma de bani. În cazul în care donaţia se realizează prin intabularea dreptului de proprietate asupra altei persoane decât aceea care plăteşte preţul imobilului, obiectul donaţiei îl reprezintă preţul sau o parte din preţ, iar nu imobilul dar numai în cazul când donaţia este concomitentă cu plata preţului către vânzător.

În cazul în care intabularea se face după încheierea vânzării şi plata preţului la care donatarul nu a luat parte obiectul donaţiei îl formează imobilul.

3.2. Condiţii de formă

În concordanţă cu art.813 C. civ. toate donaţiile se fac prin act autentic. Această formă este o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod actual şi irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane. Nerespectarea acestei cerinţe ad validitatem atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat fără respectarea cerinţelor legii. Conform art. 1171 cod civil, actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege de un funcţionar public care are drept de funcţionare în locul unde s-a făcut actul.

Legiuitorul a prevăzut această cerinţă în consideraţia protecţiei donatorului care dispune în mod actual şi irevocabil de un drept în favoare a unei alte persoane, fără ca acel element activ înstrăinat să fie înlocuit printr-o valoare sau prestaţie echivalentă. Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de către orice persoană interesată sau de către instanţă din oficiu şi nu poate fi înlăturată pe nici o cale. Pentru ca o donaţie care este nulă pentru nerespectarea unor vicii de formă să producă efecte, ea trebuie refăcută în întregime cu respectarea cerinţelor de formă impuse de lege. Moştenitorii reprezentanţii pot acoperi prin confirmare o donaţie nulă pentru vicii de formă făcută de către autorul moştenirii, dar numai dacă confirmarea, rectificarea sau executarea este făcută în deplină cunoştinţă de cauză. De asemenea sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie prevăzute în formă solemnă. În cazul în care contractul se încheie între absenţi prin ofertă de a dona şi acceptare a donaţiei ambele manifestări de voinţă trebuie să fie exprimate în formă autentică sub sancţiunea nulităţii (art. 814 C. civ.).

După moartea donatorului, însă, această nulitate pentru vicii de formă poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către moştenitori, art. 1167 alin. 3 C. civ. Acceptarea donaţiei trebuie să intervină înainte de decesul donatorului actul de acceptare, art. 814 alin. 2 C. civ., în caz de moarte a donatorului înainte de acceptare, oferta devenind caducă. Deci, atât timp cât oferta de donaţie, nu a fost făcută în formă autentică şi nici refăcută în condiţiile legii, ea este lipsită de efecte juridice, chiar dacă acceptarea s-a făcut în formă autentică. Totodată nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă de către moştenitori, atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după decesul donatorului şi, astfel oferta a devenit caducă. 43 De asemenea donatarul trebuie să accepte donaţia în timpul vieţii, moştenitorii săi neputând să accepte în numele său donaţia făcându-se intuitu personae. O altă condiţie este ca acceptarea să fie notificată donatorului în timpul vieţii sale şi înainte de a deveni incapabil. Această condiţie este stabilită în consideraţia faptului că donatorul poate revoca oferta de a dona înainte de a ştii de acceptarea ofertei. Revocarea donaţiei poate fi şi tacită, spre exemplu în cazul în care donatorul vinde lucru înainte de comunicarea actului de acceptare.

43 Tr. Bucureşti, dec. nr. 618/1997, Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Editura All Beck, 1998, p. 19.

3.3. Statul estimativ

Dacă donaţia are ca obiect bunuri, mobile corporale sau incorporale, pe lângă condiţiile examinate se mai cere ca obiectele mobile donate să fie trecute într-un stat estimativ semnat de donator şi donatar şi care să cuprindă descrierea şi evaluarea, măcar globală, a lucrurilor mobile dăruite. Lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea absolută sau relativă - fiind cerut numai ad probationem. Prin art. 827 C. civ. se prevede necesitatea statului estimativ în cazul donaţiei bunurilor mobile făcută prin act autentic, însă art. 772 C. civ. prevede posibilitatea evaluării bunurilor în lipsa acestui stat prin expertiză ceea ce echivalează cu recunoaşterea validităţii donaţiei. Donaţiile manuale şi donaţiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului estimativ.

4. Donaţia de imobile

Forma autentică în cazul donaţiei de imobile este obligatorie chiar dacă obiectul donaţiei nu îl formează un teren, iar dreptul de preempţiune nu este aplicabil acestui tip de contract. Proba cauzei ilicite, neprevăzută în actul de donaţie, incumbă persoanei care susţine că aceasta ar fi cauza. proba cauzei ilicite se face prin orice mijloc de probă. 44 .

5. Capacitatea părţilor

44 CSJ. 07, dec. nr. 39/1994, REP. VI, pag. 45.

În conformitate cu art. 949 C. civ. poate încheia orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege. Regula o reprezintă capacitatea, iar excepţia incapacitatea care este de strictă interpretare - exceptiones strictissimae interpretationis sunt.

Incapacităţile sunt absolute (persoane care nu pot don, dar nici primi) şi relative (persoane care nu pot dona anumitor persoane şi nici primi de la unele din ele). Privitor la contractul de donaţie legislaţia noastră conţine dispoziţii speciale cu privire la capacitatea părţilor contractante – stabilind câteva incapacităţi:

5.1. Incapacităţi de a dispune

5.1.1. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot încheia contracte de donaţie, având calitatea de donatori, nici prin reprezentanţii lor legali sau cu încuviinţarea acestora. Pentru validitatea contractului de donaţie trebuie ca donatorul să înţeleagă efectele actului său şi voinţa să se manifeste liber, deci persoana care gratifică trebuie să fie în deplinătatea facultăţilor mintale. Practica de specialitate a evidenţiat că nu are importanţă cât de afectat de boală este trupul unui om, important fiind ca mintea să-i fie sănătoasă. Însă un alienat sau debil mintal, care nu a fost pus sub interdicţie, este prezumat normal, astfel încât actul încheiat de el va fi valabil. Ulterior se va putea cere anularea contractului pe motivul că persoana în cauză, în momentul în care a încheiat contractul, nu se afla deplinătatea facultăţilor mintale. Dacă la data încheierii contractului donatarul era însă pus sub interdicţie, actul va fi lovit de nulitate. Interzişii judecătoreşti nu vor putea încheia donaţii, nici personal, nici

prin reprezentanţii lor legali, deoarece donaţia nu este un act necesar. În practică s-a recunoscut validitatea darurilor obişnuite făcute de minor sau, în numele său, de ocrotitorul legal cu ocazia unor aniversări tradiţionale. Dacă sunt în concordanţă cu posibilităţile materiale ale celui ocrotit. Minorul nu poate dispune prin donaţie în favoarea tutorelui, nici după ce a ajuns la majorat, cât timp autoritatea tutelară n-a dat tutorelui descărcarea de gestiune. Excepţii de la această regulă face situaţia în care tutorele este ascendentul minorului. Sunt valide acele donaţii care sunt realizate sub forma unor daruri obişnuite (ex. la aniversări, etc.) inclusiv de minori. Actele şi înstrăinările cu titlu gratuit făcute de faliţi, cu şase luni înainte de data încetării plăţilor sunt nule, faţă de creditori, în conformitate cu art. 724 alin. 2 pct5. 1 Cod comercial. Falitul nu are dreptul să efectueze donaţii sub orice formă, inclusiv darurile manuale.

5.2. Incapacităţi de a primi

A. Incapacităţi absolute de a primi 5.2.1. Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care nu au dobândit personalitatea juridică nu au capacitate de a primi donaţie. Persoanele neconcepute pot fi gratificate indirect, de ex., prin liberalităţi cu sarcini făcute unor terţe persoane capabile. „Este capabil de a primi prin donaţie între vii oricine este conceput în momentul donaţiei.” 45

45 Art. 808 alin. 1 C. civ.

În concluzie, nici o persoană care nu are o existenţă fizică nu poate primi o donaţie. Legiuitorul consideră că un copil conceput este existent, atunci când aceasta este în interesul lui. O afirmă expres art. 654 alin. 2 C. civ. „Copilul conceput este considerat că există.” 46 Condiţia este ca copilul să se nască viu. Organizaţiile care nu au dobândit personalitate juridică vor putea primi donaţii în cursul constituirii „dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoane juridică să in fiinţă, în mod valabile”. Donaţia se realizează în vederea alcătuirii patrimoniului propriu necesar pentru dobândirea personalităţii juridice.

5.2.2. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot primi donaţii

având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor (art. 47 din Legea nr. 18/1991).

B. Incapacităţi relative de a primi

5.2.3. Medicii şi farmaciştii, care au tratat o persoană

de boala de care a decedat, nu pot primi donaţiile făcute de bolnav în favoarea lor în cursul acestei boli (art. 820 C. civ.). Interdicţia prevăzută de lege se întemeiază pe o prezumţie de sugestie li captaţie, astfel încât nu va putea face dovada că donaţia este consecinţa unei voinţe libere. 47 Dispoziţia se aplică şi preoţilor care au asistat pe donator din punct de vedere religios, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina şi au îngrijit bolnavul.

46 Qui in utere este; este aplicarea principiului: infas conceptus pro nato habetur, quotiens de ejus commodis ipsius partus quaeritur.

47 Trib. Suprem, secţ. Civ., dec. nr. 875/1969, în Revista română de drept nr. 12/1979, p. 175

Sunt exceptate donaţiile remuneratorii, dacă sunt în concordanţă cu starea materială a donatorului şi cu serviciile prestate de donatar. Practica a recunoscut validitatea donaţiei făcută medicului de către bolnavul care este soţul lui.

5.2.3. Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii,

dar nu au exerciţiul acestui drept. Donaţia făcută în favoarea unui incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă se acceptă prin reprezentanţii săi legali sau cu încuviinţarea făcută de lege. În cazul minorilor şi interzişilor legea permite ca donaţiile făcute acestora să fie acceptate.

5.2.4. Surdo-mutul care este analfabet nu poate accepta

să primească o donaţie decât cu asistarea unui curator special desemnat de autoritate tutelară, care va avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului în sensul art. 61 alin. 2 din Legea notarilor publici şi activităţii notariale 36/1995.

5.2.5. Persoanele juridice. Regula în ceea ce priveşte

donaţiile către persoanele juridice este aceea ca obiectul donaţiei să corespundă scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

5.2.6. Donaţiile făcute statului urmează să fie acceptate

în felul următor: donaţiile oferite ministerelor, altor organe sau

instituţii centrale care depind direct de Guvern, precum şi unităţilor bugetare care fac parte din sistemul acestora se acceptă de către ministru sau conducătorului organului ori instituţiei centrale de stat; donaţiile oferite unităţilor administrativ - teritoriale se acceptă, după caz, de consiliul judeţean sau a municipiului Bucureşti; donaţiile oferite regiile autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de

stat se acceptă de către conducătorul acestora însă, dacă sunt de interes naţional, cu autorizaţia prealabilă a organului tutelar, iar dacă sunt de interes local, cu autorizaţia consiliului judeţean sau al municipiului Bucureşti. Atunci când obiectul donaţiei este un teren agricol se cere avizul Ministerului Agriculturii, iar dacă este imobil situat într-o localitate, avizul Departamentului pentru Administraţia Publică Locală. În situaţia în care bunurile sunt grevate de sarcini sau au restanţe la plata impozitelor sau taxelor pot fi acceptate numai cu avizul Ministerului Finanţelor. Persoanele juridice care nu sunt de stat, acceptarea donaţiilor oferite asociaţiilor sau fundaţiilor fără scop patrimonial se poate face numai cu autorizaţie prealabilă şi avizul Guvernului.

5.3. Momentul când capacitatea este cerută

Referitor la momentul la care trebuie să apreciem capacitatea părţilor, nu se pun probleme dacă donaţia se realizează printr-un singur act. În cazul în care donaţia se încheie prin acte separate, între absenţi, donatorul trebuie să fie capabil în momentul în care realizează oferta, în momentul acceptării ei de către donatar, moment în care se realizează acordul de voinţă, şi în momentul primirii comunicării actului de acceptare, căci donaţia produce efecte numai din acest moment. În ceea ce-l priveşte pe donatar, el trebuie să fie capabil în momentul acceptării.

5.4. Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face şi de a primi donaţii

În conformitate cu art. 812 Cod civ. „dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule”. Deşi această formulare este imperativă s-a admis că nerespectarea incapacităţilor de a face şi de a primi donaţii se sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, aceasta putând fi invocată de persoana ocrotită sau de succesorii săi în drepturi. Atunci când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea absolută a contractelor. Nerespectarea incapacităţilor atât de a face cât şi de a primi donaţii se sancţionează, de regulă, numai la nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fii invocată de cel ocrotit.

Când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică sancţiunea este nulitatea absolută a contractului. Donaţiile făcute persoanelor juridice, dacă nu au fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege, precum şi donaţia având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenului de orice fel dacă donatarul nu este cetăţean român. Şi în cadrul donaţiilor făcute medicilor, farmaciştilor sau preoţilor – sancţiunea este nulitatea absolută, deoarece ea este concepută în art. 810 C. civ. ca o dispoziţie prohibitivă.

6. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Actele juridice între vii care constau într-o liberalitate sunt, prin esenţa lor irevocabile. Această irevocabilitate este prevăzută în art. 801 şi 822-824 C. civ. şi contribuie la siguranţa circuitului civil, şi

rezultă din principiul că odată încheiat, contractul are forţă obligatorie între părţile contractante (este legea părţilor) şi nu poate fi revocat prin voinţa uneia dintre ele. Forţa obligatorie acţionează şi în cazul contractului de donaţie, în sensul că, odată încheiat, nu poate fi desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţi. Dar irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în materie de donaţie irevocabilitatea priveşte nu numai efectele ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de valabilitate pentru formarea lui. În acest sens, „orice clauză sau condiţie a cărei îndeplinire atârnă de voinţa donatorului şi care i-ar da posibilitatea de a zădărnici sau micşora, direct sau indirect, foloasele gratuite pe care contractul le creează pentru donatar sunt incompatibile cu esenţa donaţiilor, atrăgând nulitatea lor absolută”. 1 Sancţiunea nulităţii loveşte contractul în întregime nu numai clauza incompatibilă cu principiul irevocabilităţii

6.1. Clauzele incompatibile cu principiul irevocabilităţii:

Condiţiile potestative; deşi se cunoaşte faptul că prin donaţie dreptul transmis poate în principiu să fie condiţionat adică supus unei condiţii suspensive sau rezolutorii, totuşi caracterul de irevocabilitate nu permite stipularea unei asemenea condiţii, ci se admite că ea este nulă chiar dacă este făcută sub o condiţie simplă potestativă din partea donatorului; caracterul irevocabil al contractului de donaţie nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii potestative din partea donatorului; plata datoriilor viitoare nedeterminate – este nulă donaţia care impune donatarului

1 Francisc Deak, „Tratat de drept civil – Contracte speciale”, Ed. Actami, Bucureşti 1999, pag. 141.

plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor şi a căror valoare nu a fost specificată prin actul de donaţie, deoarece donatorul ar fi liber să revoce donaţia contractând datorii până la concurenţa valorii bunurilor donate; dreptul de a dispune de bunul donat – în cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de o sumă determinată din bunurile dăruite, donaţia este nulă cu privire la acela bun sau sumă; dreptul de denunţare unilateral al contractului; dreptul de denunţare unilaterală a contractului – o asemenea clauză cuprinsă în contract este nulă.

6.2. Clauze permise:

Pentru a delimita mai bine câmpul de aplicaţie al principiului irevocabilităţii este necesar să facem unele precizări şi cu privire al clauzele permise în contractul de donaţie; Donaţia poate fi cu termen, pentru că aceasta ca modalitate a actului juridic nu afectează dobândirea dreptului transmis şi numai exerciţiul acestui drept; Donaţia poate fi afectată de o condiţie cauzală sau mixtă depinzând de hazard, respectiv şi de voinţa unei alte persoane decât donatorul, nu contravine principiului irevocabilităţii donaţiilor; De asemenea poate fi stipulată plata datoriilor prezente, cu dată certă anterioară donaţiei, ale donatorului, precum şi cele viitoare dacă sunt specificate în contractul de donaţie; Art. 825 C. civ. prevede posibilitatea stipulării reîntoarcerii convenţionale ale lucrurilor dăruite pentru cazul când donatarul ar muri înaintea donatorului, chiar dacă lasă descendenţi, sau pentru cazul de predeces al donatarului şi al descendenţilor lui;

În cazul sumelor de bani depuse la C.E.C. pe numele altei persoane, animus donandi – deponentul poate insera în libret o clauză de împuternicire pe seama sa fără a contraveni principiului irevocabilităţii deoarece va acţiona în baza clauzei ca un mandatar al titularului de livret; Clauzele de inalienabilitate; nu contravin principiului irevocabilităţii donaţiilor dacă sunt recunoscute valabile; Donaţia cu rezerva uzufructului în favoarea donatorului sau a unui terţ, este permisă, obiectul contractului fiind nuda proprietate.

7. Revocabilitatea donaţiilor între soţi

Obiectul contractului de donaţie încheiat între soţi, poate să constea numai din bunurile proprii ale soţului donator care devin astfel bunuri proprii ale soţului donatar, dacă nu s-a stipulat intrarea lor în comunitate. Soţul donator poate dona şi cota-parte ideală ce aparţine din dreptul de proprietate asupra unui bun ce nu formează obiectul comunităţii de bunuri sau un drept asupra unei moşteniri deschise care est bun propriu al soţului moştenitor art. 31 lit. b. C. fam. În conformitate cu art. 937 alin 1 C. civ. „orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”. Revocarea se poate realiza prin voinţa unilaterală a soţului donator oricare ar fi forma de realizare a donaţiei. Voinţa, în acest sens, se poate exprima în mod neîndoielnic, expres, dar şi tacit, rezultând din orice act ulterior al donatorului. Cererea de restituire a bunului donat exprimă cu evidenţă voinţa donatorului de a revoca donaţia. 48 Soţul donator are dreptul de a revoca donaţia în orice moment, fie în timpul căsătoriei, fie după încetarea ei, chiar şi după decesul

48 T. S., dec. nr. 659/1988, RRD nr. 1/1989, p. 66.

soţului donatar, împotriva moştenitorilor lui. C. civ., deoarece simpla manifestare de voinţă a donatorului produce în mod valabil revocarea intenţionată. Revocare poate fi expresă, exprimată în mod neîndoielnic, dar este posibilă şi revocarea tacită – implicită – rezultând din orice act ulterior al donatorului din care să se poată constata voinţa acestuia de a revoca donaţia anterioară. La revocarea tacită, este, însă, de importanţă decisivă identificarea exactă a bunului, adică atât actul anterior al donaţiei, cât şi actul ulterior al donatorului să se refere la acelaşi bun.De exemplu o procură judiciară dată pentru introducerea acţiunii în anulare a actului de donaţie cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a donaţiei, chiar dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acţiunii, de vreme donatorul şi-a manifestat voinţa de a revoca donaţia făcută anterior. Această manifestare de voinţă nu trebuie să îmbrace neapărat forma unei acţiuni în justiţie care să aibă ca temei juridic revocarea donaţiei, deoarece revocarea poate fi tacită, rezultând din orice act ulterior al donatorului. 49 Dreptul de revocare nu este necesar să fie stipulat în actul de donaţie şi nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Asemenea donaţii sunt valabile chiar dacă s-au făcut sub condiţie potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligaţia de a plăti datoriile nedeterminate ale donatorului şi chiar dacă donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite. Spre deosebire de celelalte contracte chiar şi faţă de contractul de donaţie, donaţie între soţi derogă chiar şi de la

49 T. S. sc., dec. nr. 551/1970, Repertoriu…1969, p. 135. cu privire la Irevocabilitatea contractului (cazul donaţiei între soţi sau al survenienţei de copil), a se vedea Raluca Dimitriu, Revocarae donaţiei în caz de predeces al donatorului „Dreptul” nr. 10/1999, p.33.

forţa obligatorie a oricărui contract în sensul că una din părţi poate, prin voinţa sa unilaterală, să revoce donaţia. Revocare nu trebuie să îmbrace forma unei acţiuni în justiţie putând fi atât expresă, cât şi tacită, constând într-un act ulterior al donatorului din care rezultă voinţa acestuia de a revoca donaţia. Donaţiile între soţi, inclusiv darurile de nuntă, făcute de soţi sunt revocabile pentru ca soţul, nevoit să ceară desfacerea căsătoriei din culpa celuilalt soţ, să poată revoca şi donaţiile realizate înaintea intervenirii cauzelor care au determinat desfacerea căsătoriei. În acest sens pentru a asigura posibilitatea revocării unilaterale legea a interzis donaţiile reciproce între soţi făcute în acelaşi act şi donaţiile deghizate sau făcute prin interpunere de persoane, chiar dacă nu aduc atingere rezervei succesorale, în cazul în care există persoane interpuse copiii soţului donatar dintr-o altă căsătorie (ori din afara căsătoriei ori adoptat numai de acesta) şi acele rude ale soţului donatar (rude în linie directă şi până la gradul IV inclusiv pe linie colaterală ) faţă de care, în ipoteza deschiderii moştenirii, deci a decesului lor în momentul încheierii contractului de donaţie, el ar fi avut chemare succesorală legală concretă, utilă. (art. 9451 C. civ.).

8. Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale

8.1. Donaţia simulată

Donaţiile

simulate

apar

sub

două

forme:

donaţiile

deghizate sau interpunerea de persoane

8.1.1. Donaţia deghizată este un contract simulat unde, actul public creează aparenţele unui contract oneros dar, în realitate, adevăratul contract este o donaţie, deci o liberalitate. Donaţiile deghizate, nu sunt sancţionate de lege cu nulitatea, deci donaţia simulată, care întruneşte condiţiile generale de validitate ale contractelor şi condiţiile speciale de valabilitate ale donaţiei, este valabilă şi produce efecte. Atunci când o donaţie se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra altei persoane decât aceea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul, iar nu imobilul. Pentru aceasta este, însă, necesar ca donaţia să fie concomitentă cu plata preţului. În consecinţă, dacă transcrierea dreptului de proprietate pe numele donatarului se face după un timp îndelungat de la încheierea vânzării şi plata preţului la care donatarul nu a luat parte, ceea ce se donează este imobilul, nu preţul. 50 În măsura în care însă donaţia deghizată atinge rezerva, ea este supusă reducţiunii. Ar putea oare fi interpretată simulaţia ca o scutire de raport? Achiesăm şi noi, alături de alţi autori 51 , că, prin ea însăşi, deghizarea donaţiei nu reprezintă o scutire de raport, dacă descendenţii şi soţul supravieţuitor sunt chemaţi la moştenire. Problema fiind una de fapt şi nu de drept, rămâne în sarcina instanţei de a verifica dacă a existat sau nu intenţia de a scuti de raport. Persoana care reclamă existenţa donaţiei deghizate are obligaţia să facă dovada liberalităţii. În ceea ce priveşte forma donaţiilor simulate, există o discrepanţă între soluţiile admise în practică 52 şi literatura de

50 T. S., col. civ. dec. nr. 1553/1955, C. D., p. 76.

51 C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p.

245.

52 Vezi Tr. Timişoara, dec. nr. 2678/1954, din Corneliu Turianu „Contracte

civile speciale”; Practică judiciară adnotată, Ed. ALL Beck, pag. 153,

specialitate. Spre exemplu, în cazul donării simulate a unui lucru printr-un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, deoarece legea nu prevede în cazul vânzării condiţia formei actului autentic, jurisprudenţa a admis că contractul poate fi declarat valabil dacă sunt respectate condiţiile de validitate ale contractului prin care se realizează simulaţia. Literatura de specialitate a criticat această practică a instanţelor considerând a fi o încălcare prevederilor imperative ale Codului civil în ceea ce priveşte obligativitatea formei autentice a contractului de donaţie. Simulaţia, care prin ea însăşi nu constituie o cauză de nulitate, duce totuşi la nulitate, atunci când se dovedeşte că a avut drept scop a frauda legea, eludând prohibiţiunea bazată pe o piedică legală. Prin urmare, donaţiunile deghizate, adică ascunse sub forma unui contract cu titlu oneros, sunt valabile dacă părţile pot să dispună şi să primească cu titlu gratuit şi dacă asemenea donaţii au o cauză ilicită. În cazul în care doi concubini încheie un contract de vânzare – cumpărare a unui imobil, actul nu poate fi declarat nul în mod absolut, ca bazat pe o cauză ilicită, şi anume pentru continuarea relaţiilor de concubinaj, chiar dacă de fapt ascunde o donaţie deghizată, dacă se face dovada că între părţi au existat relaţii de afecţiune, că donatara la- îngrijit efectiv pe concubin, bolnav de o boală cronică gravă, iar că la o lună după perfectarea actului părţile s-au căsătorit. 53 În ceea ce priveşte dovada simulaţiei se face potrivit regulilor din materia simulaţiei, deci părţile şi succesorii lor universali sau cu titlu universal o pot dovedi prin contraînscris

Bucureşti 2000.

53 Tj. Suceava, dec., dec. nr. 940/1982, RRD nr. 7/1982, RRD nr. 7/1983, p.

57.

sau început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori şi prezumţii, iar terţii prin orice mijloace de probă. Pentru înlesnirea dovezii deghizării art. 845 Cod civ. prevede în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă în concordanţă cu care înstrăinarea cu titlu oneros în favoarea unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donaţie deghizată, fiind supusă reducţiunii, dar numai în cazul în care înstrăinarea s-a efectuat cu rezerva uzufructului ori cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un moştenitor în linie dreaptă care ar fi consimţit la încheierea actului.

8.1.2. Donaţiile prin interpunere de persoane În cazul acestui tip de donaţie simulată nu este vizată natura gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donatar. Se recurge al această formă de simulaţie, de ex., atunci când adevăratul donatar este incapabil să primească liberalităţi de la donator sau gratificarea ar putea produce efecte nefavorabile asupra donatorului. În fapt, contractul aparent se încheie cu o persoană interpusă, prin contraînscris precizându-se persoana adevăratului donatar. Din cauza dificultăţilor de dovadă a simulaţiei legea prevede o prezumţie absolută potrivit căreia sunt persoane interpuse părinţii, descedenţii şi soţul persoanei incapabile şi care devin prin intermediul prezumţiei persoane incapabile de a primi donaţii de la donator.

8.2. Donaţiile indirecte Donaţiile indirecte sunt acte juridice încheiate nesimulat în scopul de a gratifica, dar realizate pe calea unui act juridic diferit de actul de donaţie. Spre deosebire de donaţia

deghizată unde actul real nu are o existenţă reală, în cazul donaţiei indirecte actul care se încheie este real, dar prin intermediul lui se realizează o gratificare. Spre exemplu avem cazul vânzării – cumpărării cu preţ neserios, unde disproporţia dintre valoarea reală a bunului vândut şi preţul achitat fiind foarte mare, intenţia reală a părţilor este de a dona, Neexistînd proporţia aproximativă cerută prestaţiilor reciproce în cazul vânzării-cumpărării. În cazul acestor contracte nu se cere respectarea formei autentice deoarece nu sunt contracte de donaţie ci liberalităţi efectuate prin intermediul altor acte juridice pentru care legea nu prevede această cerinţă de formă. În concluzie, donaţiile indirecte sunt supuse numai regulilor de fond, nu şi de formă, ale donaţiilor. Forme ale donaţiei indirecte pot fi:

8.2.1. Renunţarea la un drept. Prin natura sa, renunţarea la un drept, nu este o liberalitate, dar în cazul în care este făcută cu intenţia de a gratifica, adică renunţătorul are animus donandi, atunci renunţarea poate fi interpretată ca o liberalitate. Deci, per a contrario, renunţarea la un drept făcută fără intenţia de a gratifica nu poate fi calificată ca o donaţie indirectă, renunţătorul putând să aibă variate motive pentru care renunţă la un drept în favoarea altei persoane. Donaţia este în fapt un act accesoriu al operaţie principale care este renunţarea şi de care va profita persoana chemată în puterea legii de a beneficia de dreptul respectiv 54 .

8.2.2. Remiterea de datorie făcută de creditor cu acordul debitorului, prin care creditorul renunţă, total sau parţial, cu titlu gratuit la valorificarea unui drept de creanţă constituie o donaţie indirectă.

54 Francisc Deak, Tratat de drept civil – contracte speciale, Editura Actami, 1999 Bucureşti, pag. 156.

8.2.3. Stipulaţia în favoarea unui terţ dacă este făcută cu intenţia de a gratifica reprezintă tot o donaţie indirectă. Acest tip de donaţie indirectă are anumite particularităţi: se realizează independent de acceptarea donaţiei de către donatar şi de notificarea acceptării către donatorul stipulant, dreptul născându-se în patrimoniul donatarului din momentul încheierii convenţiei între donatorul-stipulant şi promitent; acceptarea donaţiei are ca efect numai consolidarea acestui drept în patrimoniul beneficiarului-donatar, deci poate fi făcută şi de către succesorii săi în drepturi după moartea sa; donaţia devine irevocabilă numai după consolidarea sa prin acceptare de către donatar, până în acest moment donatorul- stipulant putând să o revoce.

8.3. Darurile manuale

Darurile manuale constituie o categorie specială de donaţii, care trebuie să îndeplinească două condiţii: să existe acordul de voinţă pentru a înstrăina şi dobândi un drept cu titlu gratuit; să se producă tradiţiunea, predarea efectivă şi reală a bunului dăruit; Spre deosebire de celelalte varietăţi ale contractului de donaţie, darurile manuale nu sunt supuse condiţiilor de formă cerute în general donaţiei, eventualul act scris întocmit cu această ocazie fiind destinat a servi numai ca probă a operaţiei respective, deci nu ca o condiţie de valabilitate 55 . Validitatea darurilor manuale este consacrată prin art. 644 C. civ. care, la modurile de dobândire a proprietăţii, prevede şi tradiţiunea.

55 Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 312/1958, Justiţia nouă nr. 5/1958, pag.941.

Darurile manuale, odată făcute, devin irevocabile. În consecinţă, ele devin bunuri proprii ale persoanei gratificate, iar cel ce le-a făcut nu poate să pretindă restituirea lor. 56 Deoarece raportul este întemeiat pe intenţia presupusă a donatorului, scutirea de raport rezultă din interpretarea acestei voinţe. Ea poate să rezulte fie dintr-o clauză cuprinsă în actul donaţiei sau într-un act ulterior fie, implicit, din modul în care donatorul a creat folosul gratuit în favoarea descendentului, dacă se poate deduce în mod neîndoielnic intenţia saca folosul creat să fie peste partea ereditară a beneficiarului (art. 751 C. civ.).

Obiect al darului manual pot fi numai bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune. Ca o excepţie, titlurile la purtător deşi sunt prin natura lor drepturi de creanţă, pot face obiectul donaţiilor manuale, pentru că în cazul lor înscrisul se confundă cu dreptul pe care îl conţine şi astfel poate fi transmis prin intermediul unui dar manual. S-a admis că cerinţa tradiţiunii este îndeplinită şi dacă obiectele pe care donatorul doreşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului, chiar cu alt titlu de pildă de împrumut, şi ulterior intervine acordul de voinţă al părţilor cu privire la realizarea donaţiei.

56 Tribunalul Suprem, decizia nr. 1291/1978, din Repertoriul de practică judiciară în materie civilă a Trib. Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,

pag.97.

Proba darurilor manuale diferă după cum incumbă donatorului sau donatarului. În cazul donatorului sau a succesorilor săi, proba trebuie făcută în condiţiile dreptului comun, ad probationem trebuind să aibă un înscris doveditor al contractului. Donatarul însă beneficiază de prevederile art. 1909 C. civ 57 ., contractul având ca obiect bunuri mobile.

57 „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”

9. Efectele contractului de donaţie

9.1. Efecte între părţi Efectul translativ al contractului. Prin efectul său, donaţia, transferă dreptul care formează obiectul contractului din patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Donaţia poate avea ca efect şi stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remiterea de datorie). De cele mai multe ori obiectul contractului îl constituie un drept real. Transmiterea sau constituirea sa operează prin efectul realizării acordului de voinţă, în forma cerută de lege, dar necondiţionat de predarea efectivă a obiectului donaţiei cu excepţia darurilor manuale care se transmit prin tradiţiune.

9.1.1. Obligaţiile donatorului

Odată cu încheierea unui contract de donaţie, donatorul are obligaţia de a preda bunul, împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv eventualele acţiuni în garanţie împotriva celui de la care dobândise bunul. Donaţia fiind o liberalitate exonerează pe donator de obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi a viciilor ascunse (art. 828 alin 1 C. civ.). Pe cale de excepţie donatorul va răspunde dacă a promis explicit acest lucru (art. 828 alin. 2 C. civ.); evicţiunea provine din fapta sa personală (art. 828 alin. 3 C. civ.); s-au cauzat prejudicii donatorului prin viciile lucrului în virtutea răspunderii delictuale; donaţia este cu sarcini;

Obligaţiile donatarului. În cazul donaţiilor pure şi simple, donatarului nu-i revine nici o obligaţie datorită caracterului gratuit al contractului, cu excepţia unei obligaţii de ordin moral şi anume recunoştinţa şi consideraţia pe care o datorează celui care şi-a micşorat în mod ireversibil patrimoniul în favo area sa. Mai mult chiar acest aspect moral este întărit şi din punct de vedere juridic în cazul în care nerecunoştinţa donatarului îmbracă forme grave, donaţia putând fi revocată pentru ingratitudine. În cazul în care donaţia este cu sarcini (sub modo) donatarul este ţinut să execute obligaţiile asumate, fie în favoarea donatorului, a unui terţ, sau chiar a lui însuşi, ca orice debitor al obligaţiei dintr-un contract sinalagmatic. Sarcina este obligaţia asumată de către donatar faţă de donator prin contractul de donaţie, prin care, în schimbul liberalităţii, se obligă să execute anumite prestaţii. Sarcina, ca şi condiţia, nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit regulilor generale. Dacă donatarul nu a îndeplinit sarcinile pe care şi le-a luat, donaţia poate fi revocată, deoarece, în măsura sarcinilor stipulate, donaţia oneroasă este un adevărat contract sinalagmatic, în cadrul căruia dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte, în virtutea condiţiei rezolutorii tacite, care este subînţeleasă în orice contract sinalagmatic, are alegerea fie de a sili partea ce nu şi-a îndeplinit sarcina să-şi respecte obligaţia luată, fie să ceară rezoluţiunea contractului 58 . În cazul în care se admite acţiunea, revocarea produce efecte retroactive atât împotriva donatarului cât şi succesorilor săi în drepturi, cât şi împotriva terţilor, drepturile constituite în favoarea lor fiind desfiinţate (art. 830 C. civ.) potrivit regulilor aplicabile rezoluţiunii pentru neexecutare.

58 Tribunalul suprem, sect. civ. dec. nr. 1573/1971, Repertoriu… 1969 – 1975, pag. 135.

De precizat că orice fel de donaţie, inclusiv darurile manuale, poate fi afectată de sarcini.

9.2. Efectele contractului de donaţie în raport cu terţii

Efectele contractului de donaţie între părţi se produc în momentul încheierii sale valabile, dar pentru opozabilitatea contractului faţă de terţi sunt necesare îndeplinirea unor formalităţi legate de publicitate care diferă după natura lucrului donat. Spre exemplu în cazul creanţelor numai în urma notificării prin executor judecătoresc sau a acceptării în formă autentică a cesiunii de creanţă de către debitorul cedat donaţia devine opozabilă şi faţă de terţi. În cazul în care obiectul donaţiei îl constituie un imobil, art. 818 C. civ. prevede necesitatea transcrierii, respectiv a înscrierii în cartea funciară, potrivit Legii 7/1996, atât a ofertei de donaţie cât şi a notificării acesteia. Pot cere înscrierea contractului de donaţie mai multe persoane, cea mai interesată fiind donatarul dar şi mandatarul donatarului, donatarul minor sau cel aflat sub interdicţie judecătorească, tutorele, ascendenţii minorului donatar şi chiar al donatorului. Mai mult chiar, art. 820 C. civ. prevede în mod imperativ, sub sancţiunea acoperirii daunelor cauzate prin inacţiune, obligaţia reprezentanţilor persoanei fără capacitate să înscrie donaţia.

Donaţia neînscrisă în cartea funciară este opozabilă numai părţilor şi succesorilor universali sau cu titlu universal. Art. 819 C. civ. interzice anumite persoane să invoce lipsa înscrierii, chiar dacă ar avea calitatea de terţi, întrucât sunt în culpă pentru neefectuarea operaţiunii de înscriere. Aceştia sunt reprezentanţii minorului sau ai interzisului care au acceptat donaţia în numele său şi care aveau obligaţia să realizeze formalităţile legate de publicitate.

10. Cauze legale de revocare a donaţiilor

Deşi regula este că, contractul de donaţie este irevocabil, pe cale de excepţie legea prevede anumite situaţii în care donaţiile pot fi revocate:

Revocarea pentru neexecutarea sarcinilor. În legătură cu sarcinile art. 829 C. civ. foloseşte expresia revocarea „pentru neîndeplirea condiţiilor cu care s-a făcut donaţiunea”, dar în realitate este vorba de neexecutarea sarcinilor. Pentru că iau naştere obligaţii reciproce şi interdependente, donaţia cu sarcini va produce aceleaşi efecte şi va avea aceleaşi caracteristici juridice ca şi contractele sinalagmatice, incluzând aici şi modalităţile de întrerupere a contractului adică rezoluţiunea, care în această materie este numită revocare. În cazul unei donaţii cu sarcini în cadrul căreia donatarul s-a obligat să susţină pe donator cu cele necesare traiului, acesta nu poate cere succesorilor donatarului decedat revocarea actului de donaţie pentru neîndeplinirea sarcinilor, dacă în actul de donaţie specificat în mod expres că donaţia se face în mod irevocabil şi donatorul îşi rezervă dreptul de a revoca donaţia numai în caz de ingratitudine 59 .

59 Tr. Suceava, dec. nr. 1569/1956, J.N. nr. 2/1957, pag. 329. din Corneliu

În legătură cu revocarea donaţiei pentru neexecutarea de sarcini se impun anumite precizări: nu operează de drept (poate fi cerută numai pe calea unei acţiuni în justiţie); presupune neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate 60 ; este admisibilă inserarea în contract a unui pact comisoriu expres, chiar de ultim grad; este permisă clauza prin care donatorul renunţă la dreptul de a cere revocarea pentru motive de neexecutare a sarcinilor; revocarea se poate aplica şi în cazul donaţiei deghizate, indirecte sau darurilor manuale; au calitate procesuală activă: donatorul, succesorii lui în drepturi şi creditorii chirografari ai acestor persoane pe calea acţiunii oblice; admiterea acţiunii are caracter retroactiv, bunul donat revenind în patrimoniul donatorului, liber de orice sarcini sau ipoteci (830 C. civ).;

10.1 Revocarea pentru ingratitudine Art. 829 C. civ. dispune că donaţia se poate revoca i pentru cauză de ingratitudine faţă de donator din partea donatarului. Potrivit art. 831 C. civ. cauzele legale de revocare a donaţiei pentru ingratitudine sunt: atentatul la viaţa donatorului; săvârşirea de delicte, crime sau injurii grave la adresa donatorului; refuzul de alimente.

10.2. Atentatul la viaţa donatorului Presupune stabilirea exactă a intenţiei donatarului de a suprima viaţa donatorului, această cauză de revocare neoperând în cazul culpei sau legitimei apărări ori dacă donatarul nu avea discernământ la data săvârşirii faptei.

Turianu, op. cit. pag 153. 60 Tribunalul Arad. dec civ. nr. 851/1981, R.R.D. nr. 12/1982, pag. 45-46.

10.3. Săvârşirea unor delicte sau injurii grave de către donatar sau de către altă persoană instigată de acesta Se are în vederea săvârşirea de fapte grave care să pună în pericol sănătatea sau integritatea corporală a donatorului, precum şi fapte care ar aduce o atingere gravă demnităţii şi renumelui donatorului. Nu interesează dacă faptele s-au petrecut în public sau într-un cerc mai restrâns de persoane dar injuriile trebuie să fie de o anumită gravitate 61 .

Refuzul de a acorda alimente donatorului, care se află în dificultate atrage după sine revocarea judiciară a donaţiei, dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii: după încheierea contractului donatorul a ajuns în nevoie iar donatarul îi refuză cu rea credinţă acordarea de ajutor; nu se va aprecia ca refuz de alimente situaţia în care donatorul refuză el însuşi ajutorul 62 sau dacă are rude apropiate ce au obligaţia legală de întreţinere. Privitor la acţiunea în revocare pentru ingratitudine se impun anumite precizări:

Nu se produce de drept, trebuind introdusă în termen de un an, calculat de la data producerii faptei de ingratitudine sau din ziua când donatorul a cunoscut-o. 63 Se poate îndrepta împotriva donatarului vinovat, având deci caracter de pedeapsă civilă (art. 833 alin. 2 C. civ.) Acţiunea poate fi introdusă în principiu de către donator, fiind o acţiune strict personală, ce presupune aprecieri de ordin moral deci, nu este deschisă creditorilor chirografari ori moştenitorilor donatorului.

61 Tribunalul Hunedoara, dec. civ. nr. 877/1983, în R.R.D., nr. 3/1984, pag.

134. – simplele certuri sau divergenţe de idei dintre donator şi donatar nu constituie motive pentru revocarea donaţiei.

62 Tribunalul Suprem dec. civ. nr. 1572/1968, în R.R.D. nr. 4/1969, pag.

178.

63 Tribunalul Hunedoara, dec civ. 429/1988, R.R.D. nr. 5/1989, pag. 61.

Efectele admiterii acestei acţiuni sunt precizate de art. 834 C. civ. şi anume: datorită caracterului de pedeapsă civilă, revocarea nu produce efecte retroactive faţă de terţii care ulterior donaţiei au dobândit bunul de la donatar ori acel bun a fost grevat în favoarea lor. Condiţia este însă ca terţul să fi îndeplinit formele de publicitate a actului său de dobândire înaintea înscrierii cererii de revocare în registrul public, în cazul imobilelor. Între părţi operează revocarea donaţiei, donatarul fiind ţinut restituie lucrul care a făcut obiectul donaţiei. Revocarea donaţiei pentru naşterea unui copil. Această cauză de revocare este prevăzută de către art. 836 C. civ. şi potrivit acestui text donaţiile se revocă de drept dacă donatorul, care în momentul încheierii contractului nu avea copii sau alţi descendenţi, i se naşte ulterior, chiar şi postum, un copil viu. Donaţia este revocabilă şi în cazul în care copilul născut ulterior donaţiei era conceput la data încheierii contractul. Sancţiunea este aplicabilă oricărei donaţii (directă, indirectă sau manuală), cu excepţia donaţiilor între soţi, potrivit art. 937 alin. 3 C. civ. S-a pus problema ce efecte produce adopţia cu privire la donaţia încheiată de adoptator anterior. Este de menţionat mai întâi că textul nu precizează ce prevede revocarea pentru survenienţă de copil se plică indiferent că este vorba de un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei. Cu privire la adopţie, practica judiciară s-a pronunţat în sensul că revocarea nu operează în cazul adopţiei unui copil, care a intervenit după încheierea contractului 64 . Din caracterul de sancţiune a actului juridic ce intervine de drept, rezultă următoarele consecinţe:

64 Tribunalul Vâlcea, dec. civ. nr. 1384/1981, R.R.D. nr. 11/1981, pag. 62.

În contractul de donaţie nu poate fi inserată o clauză care să excludă revocarea pentru survenienţă de copil (art. 839 C. civ.); Instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în revocare a donaţiei constată revocarea de drept şi poate dispune restituirea bunului de către donatar. Efectele revocării donaţiei sunt retroactive: în principiu, bunul se reîntoarce în patrimoniul donatorului liber de orice sarcini. Efectele se produc atât împotriva donatarului, a succesorilor lui în drepturi, cât şi a terţilor subdobânditori.

CONTRACTUL DE DEPOZIT

1. Noţiune

Depozitul este un contract prin care o persoană, numită deponent, încredinţează un lucru altei persoane, numită depozitar, care se obligă să-l păstreze pe o perioadă determinată sau nedeterminată şi să-l restituie la cerere (art. 1591 C. civ.).

2. Caractere juridice

Depozitul este un contact real care se consideră încheiat numai în momentul predării lucrului care formează

obiectul contractului de depozit. Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral, întrucât, din momentul încheierii sale, naşte obligaţii numai în sarcina depozitarului. Dacă depozitul este cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre ele vor fi guvernate de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice. Este un contract creator de raporturi de obligaţii între părţi. Prin încheierea acestui contract nu se transmit dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea lucrului asupra depozitarului, acesta devenind detentor precar.

3. Felurile contractului de depozit

Contractul de depozit este de două feluri:

- depozit propriu-zis; este numai convenţional şi poate avea ca obiect numai lucruri mobile nelitigioase; are trei variante:

depozitul obişnuit sau voluntar; depozitul neregulat şi depozitul necesar. - sechestru (art. 1626 C. civ.) – se deosebeşte de celelalte deoarece are ca obiect bunuri litigioase, inclusiv imobile. Poate fi convenţional sau judiciar. Sechestrul există sub două forme:

3.1. Sechestrul convenţional (art. 1627-1631 C. civ.)

Este depozitul unui lucru în litigiu, făcut de una sau mai multe persoane, unui al treilea – care ia asupra sa

îndatorirea de a-l restitui după terminarea procesului celui căruia va declara judecătorul că se cuvine. Licet deponere tam unus quam plures, possunt, attamem apud sequetrum nonnini plures deponere possunt – un depozit poate fi făcut de una sau mai multe persoane afară de cel făcut în mâinile unui sechestru, care trebuie totdeauna să fie făcut de mai multe persoane 65 . Sechestrul poate avea de obiect nu numai mobile, dar şi imobile (art. 1630 C. civ.). Debitorul însărcinat cu sechestru nu poate fi eliberat înainte de terminarea procesului, decât atunci când toate părţile interesate vor constitui la aceasta.

3.2. Sechestrul judiciar (art. 1632, 1634 C. civ., 596 C. pr. civ.) Sechestrul judiciar se studiază în cadrul dreptului procesual civil (art. 596 şi urm). Codul civil, într-o secţiune specială, prevede că, afara cazurilor stabilite de Codul de procedură civil, judecătorul mai poate dispune sechestrul şi în alte modalităţi: a unui imobil sau mobil pentru a cărui proprietate sau posesiune se judecă două sau mai multe persoane, a bunurilor oferite de un debitor spre libertatea sa (art. 1632 C civ.). În concluzie dispoziţiile din Codul civil şi Codul de procedură civilă se completează reciproc. 66 În comparaţie cu sechestrul convenţional, sechestrul judiciar este dispus de către instanţa judecătorească. Sechestrul judiciar împreună cu sechestrul asigurator şi poprirea asiguratorie sunt considerate o măsură a acţiunii

65 Vezi D. Alexandresco, op. cit., p. 477. 66 Despre sechestrul judiciar în procesul civil, a se vedea Vasile Negru, D. Radu, op. cit., p. 125 şi urm.

civile.

Este sechestrul ordonat de către judecător fie asupra unui imobil sau a unui bun mobil pentru a cărui proprietate ori posesiune se judecă două sau mai multe persoane. Scopul acestui tip de sechestru sete de a permite executarea prin valorificarea bunurilor debitorului. Legea prevede următoarele condiţii pentru înfiinţarea sechestrului judiciar:

Trebuie să existe un proces în legătură cu proprietatea

sau posesia unui bun comun cu privire la administrarea sau folosinţa lui; cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar să

fi fost făcută de reclamant; instanţa judecătorească să găsească

oportună înfiinţarea sechestrului; în momentul în care instanţa apreciază că este necesar, reclamatul are obligaţia de a depune

o sumă de bani cu titlu de cauţiune. De asemenea în materia bunurilor comune s-a hotărât că sechestrul judiciar „nu poate fi încuviinţat dacă, de exemplu, litigiul privind partajul bunurilor a fost soluţionat definitiv, bunul fiind atribuit unuia dintre copărtaşi, cu obligaţia de a-i plăti celuilalt sulta respectivă”. 67

4. Depozitul obişnuit (voluntar)

Se formează prin consimţământul celui ce dă şi celui ce primeşte lucrul în depozit. (art. 1595 C. civ.). Are ca obiect bunuri mobile corporale. În cadrul acestuia, deponentul trebuie să aibă capacitatea necesară încheierii actelor de administrare iar depozitarul, capacitatea de a face acte de dispoziţie. În cazul unui depozit voluntar, depozitarul nu răspunde

67 Trib. jud. Braşov, dec. civ.nr. 371 din 16 iunie 1983, în Revista română de drept, nr. 5/1984, p. 64. Francisc Deak, op. cit., pag. 409.

decât în caz de culpă pentru pierderea lucrului. Pentru dovada contractului, se cere constatarea acestuia prin înscris. Această de formă este cerută ad probationem şi nu ad validitatem. 68

4.1. Obiectul contractului

Depozitul propriu-zis nu poate avea ca obiect decât lucruri mobile (art. 1593 alin. 1). Dată fiind necesitatea tradiţiunii, aceste lucruri mobile trebuie să fie corporale. Însă, pot forma obiectul contractului şi creanţele constatate printr-un titlu la purtător, asimilate lucrurilor mobile corporale, pentru că se pot transmite manual.

4.2. Capacitatea părţilor

Pentru validitatea contractului se cere ca deponentul să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile legale pentru a încheia acte de administrare, iar depozitarul, capacitatea de face acte de dispoziţie. Întrucât contractul de depozit naşte obligaţii, de regulă, numai pentru depozitar, Codul civil reglementează în mod special ipoteza depozitului făcut de o persoană capabilă către una incapabilă, şi anume, deponentul poate cere restituirea bunului cât timp acesta se află în mâinile depozitarului incapabil, iar dacă nu mai este în mâinile lui (întrucât l-a înstrăinat, a pierit, l-a pierdut ori s-a furat) 69 , deponentul are

68

69 În caz de înstrăinare, deponentul poate acţiona şi împotriva dobânditorului, în măsura în care aceasta nu poate invoca dobândirea dreptului de proprietate prin faptul posesiunii de bună credinţă (art. 1909 – 1910 C. civ.). Deponentul poate acţiona, evident, şi împotriva găsitorului

acţiune numai în măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil (de exemplu preţul realizat în urma vânzării lucrului sau suma încasată drept indemnizaţie de asigurare).

4.3. Dovada contractului

Pe lângă predarea lucrului se mai cere ca depozitul (acordul de voinţă dintre părţi) să fie constatat printr-un înscris (art. 1597 C. civ.). Forma scrisă se cere ad probationem şi nu ad validitatem, indiferent de valoarea contractului.

5. Efectele contractului de depozit

5.1. Obligaţiile depozitarului

5.1.1.Obligaţia de păstrare Potrivit Codului civil, depozitarul trebuie să se îngrijească de paza lucrului depozitat cu aceeaşi grijă ca de propriul său lucru (art. 1599 C. civ.). Prin urmare, dacă depozitarul nu a păstrat (conservat) lucrul, pentru a răsturna prezumţia de culpă ce apasă asupra lui, el trebuie să dovedească faptul că a depus aceiaşi grijă în păstrarea lucrului depozitat ca şi în privinţa lucrurilor proprii şi, deci, cauza străină, care a dus la pieirea, pierderea sau deteriorarea lucrului, nu-i este imputabilă. Culpa depozitarului – prin derogare de la regulile răspunderii contractuale – se apreciază, deci, în concret, în funcţie de grija pentru conservarea lucrurilor proprii (culpa levis in concreto) şi nu după tipul abstract al omului prudent şi

sau hoţului, aceştia putând să invoca în apărare buna credinţă.

diligent (bonus pater familias). Pe cale de excepţie, culpa depozitarului se apreciază după tipul abstract al omului prudent şi diligent, adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale (culpa levis în abstracto), în următoarele cazuri:

- când depozitul este cu plată;

- când iniţiativa contractului a fost luată de depozitar;

- când depozitul s-a făcut în interesul depozitarului (este autorizat să se servească în scopuri personale de bunul respectiv);

- dacă s-a stipulat expres în contract că depozitarul să răspundă pentru orice culpă (art. 1600 C. civ.). Codul civil mai precizează că depozitarul nu răspunde niciodată de stricăciunile provenite din forţa majoră, afară de cazul în care a fost pus în întârziere pentru restituirea bunului depozitat (art. 1601 C. civ.).

5.1.2. Obligaţia de restituire Depozitarul trebuie să restituie însuşi lucrul depozitat, în natură, împreună cu fructele pe care le-a perceput (art. 1608 C. civ.) însă nu şi fructele pe care putea să le perceapă dar nu le-a perceput, depozitarul neavând obligaţia exploatării utile a bunului în folosul deponentului. Restituirea în natură se face în starea în care se află lucrul în momentul restituirii, riscul pieirii sau degradării fortuite fiind, în condiţiile arătate, în sarcina deponentului (art. 1605 C. civ.). În caz de pieire fortuită – totală sau parţială – a lucrului, depozitarul este obligat să predea deponentului suma de bani, de exemplu, indemnizaţia de asigurare primită de la asigurator sau orice alt lucru primită drept despăgubiri (art. 1606 C. civ.), sau să-i cedeze acţiunea împotriva terţului răspunzător. Pentru existenţa contractului de depozit nu este necesar a se dovedi calitatea de proprietar al bunului, astfel că, pentru a

obţine restituirea bunurilor sate în depozit, deponentul nu poate fi obligat să facă această dovadă, ci doar să dovedească ce anume bunuri a predat depozitarului. 70 Dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie lucrul, deşi acesta se află în detenţia sa, deponentul poate obţine executarea silită, potrivit regulilor aplicabile obligaţiei de predare a unui lucru individual determinat. Deponentul proprietar are împotriva depozitarului două

acţiuni:

- o acţiune personală, născută din contractul de depozit suportă prescripţia. - o acţiune reală, în revendicare, bazată pe dreptul său de proprietate - nesupusă prescripţiei. A nu recunoaşte deponentului proprietar dreptul decât la acţiunea personală, ar însemna ca în cazul în care aceea acţiunea s-ar fi prescris şi depozitarul ar refuza să restituie lucrurile de bunăvoie, proprietarul ar rămâne lipsit pentru totdeauna de ele, în schimb le-ar folosi deţinătorul, deşi prin efectul prescripţiei extinctive acesta nu a putut dobândi nici un drept asupra lor (soluţie inadmsibilă).

5.2. Obligaţiile deponentului

Depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, nu dă naştere la obligaţii decât în sarcina depozitarului. În cursul executării însă, se pot naşte anumite obligaţii extracontractuale în sarcina deponentului, precum cheltuieli făcute de depozitar cu păstrarea în bune condiţiuni a bunului sau pagube provocate de bunul depozitat.

70 Tribunalul Suprem secţia civilă, dec. civ. nr. 570/1973, din Culegere de decizii, pag. 100.

5.2.1.

Plata remuneraţiei

Deponentul este obligat să o plătească în cazul în care părţile s-au angajat contractual.

5.2.2. Ridicarea lucrului

Deponentul este obligat să ridice lucrul depozitat de la locul restituirii la termenul convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea depozitarului, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.

5.2.3. Dreptul de retenţie al depozitarului

Executarea obligaţiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenţie, prevăzut expres de lege, pe care depozitarul îl are asupra lucrului depozitat; el poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are dreptul din cauza depozitului (art. 1619 C. civ.).

6. Depozitul necesar, formă a depozitului propriu - zis

6.1. Noţiune şi reglementare

Depozitul este necesar atunci când deponentul, fiind sub ameninţarea unei întâmplări neprevăzute şi care prezintă un pericol real, este nevoit să încredinţeze lucrul său spre păstrare unei alte persoane, fără a avea posibilitatea să aleagă liber persoana depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al contractului. În cazul păstrării bunurilor pasagerilor în hotelul în care

sunt cazaţi, are loc un depozit asimilat cu depozitul necesar (art.1623 c. civ.).Raţiunea acestei dispoziţii este aceea că, deşi călătorul îşi alege liber hotelul, el este nevoit să aducă lucrurile sale la acel hotel şi, deci, depozitul are în acest caz caracter oarecum necesar. În aceasta constă deosebirea de depozitul voluntar, în cadrul căruia deponentul are posibilitatea să aleagă o persoană în care are încredere pentru a-i încredinţa lucrul său.

În aceeaşi situaţie se găsesc raporturile dintre bolnavi şi spitalul în care aceştia se află internaţi, cât priveşte îmbrăcămintea pe care ar trebui s-o depună la magazia spitalului în momentul internării lor. 71 Aşa fiind, prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 1623 şi 1624 C. civ., unităţile spitaliceşti răspund, faţă de cei care se tratează în cadrul lor, în cazul în care îmbrăcămintea acestora a constituit obiectul unui furt săvârşit nu numai de angajat al spitalului, dar chiar de către unul dintre cei care s-au aflat internaţi în spital Unitatea hotelieră răspunde pentru furtul sau degradarea bunurilor pasagerului, în cazul în care acestea au fost săvârşite sau provocate de către personalul hotelului sau de către alţi pasageri ai hotelului respectiv (art. 1624 c. civ.). 72 Depozitul necesar se poate dovedi prin orice mijloc de

probă.

6.2. Dovada contractului

Având în vedere caracterul necesar al contractului, contractul poate fi dovedit cu martori (art. 1621 şi art. 1198

71 Tj. Hunedoara, dec. nr. 409/1968, RRD nr. 1/1969, p. 153.

72 Tribunalul suprem, secţia civilă nr. 1760/1975, Culegere de decizii, pag.

77.

pct. 2 C. civ.) şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate, căci, datorită întâmplării neprevăzute, deponentul nu avea posibilitatea reconstituirii unei probe scrise.

6.3. Depozitul asimilat celui necesar

Potrivit legii, se consideră însă încredinţate în depozit necesar şi lucrurile lăsate în hoteluri, restaurante sau alte locuri, similare. Cu depozitul necesar este asimilat depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile hoteliere. Călătorul îşi alege liber hotelul, însă este nevoit să aducă lucrurile sale la acel hotel, deci depozitul are în acest caz caracter oarecum necesar. Dispoziţiile prevăzute de Codul civil se aplică tuturor unităţilor unde se găzduiesc persoane – staţiuni balneo- climaterice, case de odihnă, întrucât beneficiarii sunt nevoiţi să-şi păstreze obiectele personale în camere, administraţia având în depozit bunurile acestor beneficiari când ei lipsesc din cameră. În raporturile dintre bolnavi şi spitalul în care aceştia se află internaţi, dispoziţiile de la depozitul asimilat celui necesar sunt aplicabile în ceea ce priveşte îmbrăcămintea pe care ei au trebuit să o depună la magazia spitalului în momentul internării lor.

Dispoziţiile aplicate depozitului asimilat celui necesar pot fi aplicabile şi în cazul restaurantelor, localurilor de spectacole, ştrandurilor şi altor asemenea, dar numai în privinţa lucrurilor depuse la garderobă, vestiare sau alte locuri destinate în mod special pentru paza lucrurilor. Depozitul asimilat celui necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de probă indiferent de valoarea bunurilor

depozitate (art. 1198 pct. 2, 1621 şi 1623 C. civ.).

6.4. Răspunderea depozitarului

Deoarece depozitul asimilat celui necesar este cu plată, răspunderea hotelierului este apreciată cu mai multă severitate, şi anume, el răspunde de orice culpă (culpa levis in abstracto), ca şi în cazul depozitului obişnuit cu plată. Pentru furtul săvârşit de străini, hotelierul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că s-a comis „cu mâna armată sau în alt fel, cu forţă majoră” (art. 1625 C civ.). De asemenea nu răspunde de pagubele cauzate de călător sau de vizitatorii lui.

7. Depozitul neregulat

7.1. Depozitul neregulat în dreptul comun

Depozitul neregulat se caracterizează prin faptul că are ca obiect lucruri fungibile şi consumptibile, care nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin alte lucruri asemănătoare. Aşadar, obiectul depozitului neregulat trebuie să fie nu numai fungibil, adică înlocuibil in executarea obligaţiei de restituire, dar, totodată, şi consumptibil după natura sa întrucât lucrurile consumptibile (certe) nu pot constitui obiectul unui depozit neregulat. La cerere, depozitarul este obligat să restituie lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi calitate, inclusiv fructele

percepute, deponentul fiind titularul unei creanţe.

CONTRACTUL DE MANDAT

1. Mandatul cu reprezentare

1.2. Noţiune şi reglementare 1.2.1. Noţiune. Potrivit art. 1532 C. civ. mandatul este un contract „în puterea căruia o persoană se obligă, fără plată, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit însărcinarea”. Definiţia dată mandatului de Codul civil, deşi conţine elementele generale ce caracterizează acest contract, are însă neajunsul de a nu-l delimita suficient de alte contracte civile (de exemplu, de contractul de antrepriză sau de contractul de muncă). În doctrină s-a apreciat că mandatul este un contract, prin care o persoană numită mandant împuterniceşte o altă persoană numită mandatar să o reprezinte la încheierea de acte juridice, în numele ei. Din cele de mai sus rezultă că, părţile contractului de mandat sunt mandantul (persoană fizică sau juridică) care împuterniceşte o altă persoană să încheie acte juridice pe seama sa şi mandatarul (persoană fizică sau juridică) care se obligă să încheie acte juridice în numele mandantului. De menţionat că, trimisul sau mesagerul nu pot fi asimilaţi mandatarului, ei executând, de regulă, servicii care nu implică încheierea de acte juridice şi, oricum, nu au calitatea de reprezentanţi ai mandantului (activitatea lor putând fi calificată ca antrepriză). În general, contractul de mandat este rodul exclusiv al voinţelor reunite ale mandantului şi respectiv, mandatarului,

însă raporturile juridice de mandat pot fi generate şi de litera legii; de exemplu, art. 35 alin. (2) C. fam instituie prezumţia de mandat tacit reciproc între soţi în ceea ce priveşte actele de administrare (şi uneori chiar de dispoziţie) cu privire la bunurile comune 73 . Mandatul are o planşă largă de acţine: de la activităţi simple de reprezentare (de exemplu, exercitarea votului într-un consiliu de administraţie), până la activităţi complexe (de exemplu, administrarea unui patrimoniu). 1.2.2. Reglementare. Sediul materiei se află în Codul civil, Cartea a III-a, Titlul IX „Despre mandat”: Capitolul I „Despre natura mandatului”, art. 1532-1538, Capitolul II „Despre îndatoririle mandatarului” art. 1539-1545, Capitolul III „Despre obligaţiile mandantului art. 1546-1551 şi Capitolul IV „Despre diferitele moduri dup care mandatul încetează” art. 1552-1559.

2. Caractere juridice şi delimitare

2.1. Caractere juridice. a). Mandatul este un contract consensual deoarece pentru încheierea lui valabilă este suficientă simpla manifestare de voinţă a părţilor. În practică, mandatul, ca instrumentum, se prezintă sub forma unui înscris, care de cele mai multe ori poartă numele de mandat, procură sau împuternicire. În limbajul juridic curent, se mai foloseşte şi termenul de „delegaţie” (total inadecvat) 74 . Dovada mandatului se face, de regulă, potrivit dreptului comun (art. 1191 alin. 1,2,şi 3), atât faţă de părţi, dar şi faţă de

73 D. Macovei , M.S. Striblea , Drept civil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, Iaşi, 2000, p. 235.

74 C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 213.

terţul contractant (nu şi de alţi terţi), respectiv înscris peste 250 lei, interdicţia probei cu martori etc. Ca o excepţie de la regula de mai sus, dacă mandatul este tacit dovada se va putea face atât între părţi cât şi faţă de terţi prin orice mijloace de probă admise de lege, indiferent de valoarea actului 75 . În ceea ce priveşte pe terţi (alţii decât cei care au contractat cu mandatarul) aceştia vor putea face dovada mandatului prin orice mijloace de probă (inclusiv martori sau prezumţii), deoarece pentru ei contractul nu este decât un fapt juridic (şi nu act juridic). b). În principiu, mandatul este cu titlu gratuit, fiind „fără plată, când nu s-a stipulat contrariu” (art. 1532,1534 C. civ.). Din conţinutul art. 1534 C. civ. rezultă însă că mandatul este gratuit numai în lipsa unei stipulaţii contrare; deci mandatul poate fi şi remunerat. În consecinţă, prin natura sa contractul de mandat este gratuit. Gratuitatea mandatului nu este însă şi de esenţa acestuia, părţile putând conveni şi asupra unei plăţi datorate mandatarului (caz în care mandatul devine oneros). Dacă mandatarul este un profesionist se prezumă că mandatul este oneros. În acest caz, poate fi prezumată chiar retribuţia mandatarului, cuantumul acesteia rezultând din natura profesiei lui (de exemplu, avocat). c). Mandatul este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în consideraţia unei anume persoane, încrederea pe care mandantul o are în mandatar având o importanţă esenţială la perfectarea contractului. d). Când mandatul este cu titlu gratuit, el are caracter unilateral, deoarece creează obligaţii exclusiv în sarcina uneia din părţi (a mandatarului). În cazul în care contractul este cu

75 Fr. Deak , Op.cit, p.343.

titlu oneros, mandatul devine bilateral (sinalagmatic), fiecare dintre părţi obligându-se.

2.2. Delimitare. Mandatul prezintă asemănări cu contractul de muncă şi contractul de antrepriză. Deosebirile principale sunt determinate de obiectul distinct al contractului de mandat, respectiv încheierea de acte juridice de către mandatar pe seama şi în numele mandantului. Obiectul contractului de antrepriză îl reprezintă actele sau faptele materiale pe care antreprenorul se obligă să le execute pentru client (de exemplu, construirea unui imobil). În contractele de antrepriză şi de muncă, atât antreprenorul cât şi salariatul nu au, de regulă, calitatea de reprezentanţi. În principiu, angajatul nu poate fi reprezentantul angajatorului (patronului) şi nici nu poate fi reprezentat, el trebuind să presteze personal munca la care s-a obligat (spre deosebire de mandatar care îşi poate substitui o altă persoană pentru realizarea actelor juridice la care s-a obligat) 76 . Ca excepţie, salariatul sau antreprenorul pot fi împuterniciţi să reprezinte patronul ori clientul. Ei pot încheia, în accesoriu, şi acte în numele patronului sau clientului, dar obligaţiile lor principale nu sunt de mandat, ci derivă din raporturile de muncă sau de antrepriză. De exemplu, între avocat, ca liber profesionist şi client se stabileşte, de regulă, un raport de mandat cu reprezentare. Este posibil însă, ca obligaţia avocatului să se rezume exclusiv la acordarea de consultaţii juridice, situaţie în care nu mai suntem în limitele contractului de mandat (ci de antrepriză). În doctrină s-a pus întrebarea: salariatul (jurisconsultul) care îl reprezintă pe patron în justiţie (deci are obligaţii de

76 D. Macovei , M.S. Striblea , op. cit., p. 237.

asistenţă juridică, dar săvârşeşte şi activităţi de reprezentare) se află într-un raport de muncă sau de mandat? Apreciem că săvârşirea de activităţi de reprezentare de către un salariat (fie el şi jurisconsult) nu schimbă raporturile sale de muncă, deoarece „acest lucru îl face nu direct în temeiul contractului de muncă, ci numai în temeiul unei împuterniciri speciale în acest sens”. În fine, trebuie avut în vedere şi aceea că în contractul de muncă, între salariat şi patron există raporturi de subordonare pe timpul derulării contractului (egalitatea părţilor existând exclusiv la momentul încheierii contractului), acest raport neregăsindu-se în contractul de mandat.

3. Condiţiile de validitate a mandatului

3.1. Capacitatea părţilor Având în vedere că art. 1552 pct. 3 C. civ., printre altele, prevede că interdicţia mandantului ori a mandatarului este caz de încetare a mandatului, putem aprecia, implicit că:

a) mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină (deoarece, deşi încheie acte juridice pe seama şi în numele mandantului, el devine parte contractantă în raporturile cu terţii, trebuind să aibă astfel capacitatea necesară pentru a încheia el însuşi actele respective); b) mandantul trebuie să aibă capacitatea necesară de a contracta, el însuşi actul juridic cu care l-a împuternicit pe mandatar, deci capacitatea juridică a acestuia se va determina în funcţie de natura actului juridic care face obiectul contractului de mandat 77 .

77 C. Hamangiu , I. Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu , Tratat de drept civil român, vol. II, ed. îngrijită de D. Rădescu , Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 618.

Astfel, dacă se are în vedere încheierea unui act de dispoziţie, mandantul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină iar dacă actul ce urmează a fi încheiat este însă numai de administrare, mandatul va putea fi dat chiar de un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă mandatul este cu titlu oneros, în toate cazurile mandantul (care plătind efectuează acte de dispoziţie) trebuie să aibă capacitatea deplină, chiar dacă actul cu care l-a împuternicit pe mandatar este numai unul de administrare sau conservare. De precizat că trimisului sau mesagerului (nefiind părţi în contractul de mandat) nu li se aplică regulile de mai sus, ei trebuind să aibă numai discernământul necesar pentru activitatea îndeplinită.

3.2. Obiectul mandatului Mandatul poate avea ca obiect numai încheierea de acte juridice de către mandatar pe seama şi în numele mandantului. Ca în orice contract obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate: să fie determinat sau cel puţin determinabil, să fie licit, moral şi posibil. Nu pot face obiectul (principal) al contractului de mandat faptele materiale. Acestea pot fi numai obiectul accesoriu al mandatului în care obiectul principal înseamnă încheierea de acte juridice (de ex., expertizarea unui bun ce urmează a fi cumpărat) 78 . Actele juridice cu caracter strict personal nu pot fi în- cheiate prin mandatar (de ex., testamentului, căsătoria etc.). În consecinţă, mandatarul nu poate săvârşi decât actele juridice cu care a fost împuternicit de mandant, el neputând face nimic peste limitele mandatului său.

78 Fr. Deak , op. cit., p. 345.

3.3. Forma mandatului Potrivit art. 1533 C. civ. mandatul poate fi scris, verbal sau tacit. Mandatul este tacit când rezultă din împrejurări care fac neîndoielnică voinţa părţilor (nu trebuie confundat cu mandatul aparent). Mandatul este aparent când nu există voinţa mandantului de a fi reprezentat sau voinţa există, dar mandatarul şi-a depăşit limitele împuternicirii, iar terţii contractează cu credinţa că mandatarul are puteri de reprezentare. Mandatul poate fi general sau special (art. 1535 C. civ.). Mandatul este general când împuternicirea mandatarului nu are limite. Mandatul este special când se dă pentru o singură operaţie juridică. Potrivit art. 1536 alin. (2) C. civ. pentru actele de dispoziţie (înstrăinări, tranzacţii, inclusiv participări la licitaţii) se cere mandat special. Specializarea se rezumă la indicarea naturii operaţiei juridice şi a obiectului ei (în practică se cere mai mult) 79 . De exemplu, pentru a încheia o vânzare având ca obiect un teren mandatarul trebuie să aibă procură (ca instrumentum) în formă autentică, care să precizeze împuternicirea de vânzare-cumpărare, precum şi obiectul vânzării (cu indicarea datelor de identificare) 80 . Pentru actele de administrare, conservare este suficient un mandat general [art. 1536 alin. (1) C. civ.]. De menţionat, că mandatul trebuie să aibă forma cerută de lege pentru actului juridic preconizat a se încheia. Această regulă este cunoscută în doctrină sub denumirea de regula simetriei formelor 81 .

79 Fr. Deak , op. cit., p. 338-341.

80 C.Hamangiu ,I.Rosetti-Bălănescu,Al.Băicoianu,op.cit., p. 618

81 D. Macovei , M.S. Striblea , op. cit., p. 239.

Simetria nu este necesară când părţile convin ca mandatarul să încheie actul juridic în formă autentică numai ad probationem şi nu ad validitatem.

4. Varietăţi de mandat

4.1. Actul cu sine însuşi

Este mandatul încheiat între mandatar (ca reprezentant al mandantului) şi persoana sa (în nume propriu, de această dată).

4.2. Dubla reprezentare

Este mandatul încheiat între mandatar (ca reprezentant al mandantului) cu el însuşi (ca reprezentant al terţului). În doctrină, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare sunt cunoscute sub numele de autocontracte. Autocontractul prezintă pericol pentru intereselor mandantului (cu excepţia cazului când acesta a fost în cunoştinţă de cauză). Când interesele mandantului sunt lezate acesta poate cere anularea actului pentru dol prin reticenţă 82 .

4.3. Mandatul în interes comun Este mandatul în care mandatarul contractează cu un terţ, atât în interesul mandantului, cât şi în interesul său (pentru că au aceleaşi interese, de ex., bunul care urmează a se vinde este coproprietate: mandant, mandatar. Mandatul remunerat este mandatul cu tilu oneros, în care interesul mandatarului derivă din plata remuneraţiei (şi nu obiectul comun).

82 Fr. Deak , op. cit., p. 347-348.

5. Efectele contractului de mandat Întrucât mandatul este un contract, el va produce efecte juridice (între părţile contractante) potrivit dreptului comun. Având în vedere însă, că mandantul împuterniceşte mandatarul să încheie acte juridice cu un anume terţ, ne aflăm în prezenţa a trei subiecte de drept civil, fapt pentru care efectele contractului se vor produce implicit şi faţă de acesta

din urmă (nu însă şi faţă de alţi terţi, pentru care contractul este

o res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse

potest). În consecinţă, datorită particularităţilor contractului de

mandat efectele acestuia vor fi analizate, atât inter partes, cât

şi faţă de terţul cu care s-a încheiat actul juridic preconizat.

5.1. Efectele mandatului între părţi 5.1.1. Obligaţiile mandatarului 5.1.1.1. Obligaţia de a îndeplini mandatul.

Potrivit art. 1539 C. civ. „Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este însărcinat”. Astfel, principala obligaţie a mandatarului este aceea de a îndeplini mandatul (obligaţie de a face). În doctrină, s-a apreciat că obligaţia mandatarului este una de mijloace şi nu de rezultat, mandatul considerându-se îndeplinit, dacă mandatarul a depus toate diligenţele pentru perfectarea actului juridic cu care a fost împuternicit (chiar dacă operaţiunea juridică nu s-a realizat). Nerealizarea actului juridic preconizat din culpa mandatarului atrage însă răspunderea acestuia [art. 1540 alin. (1) C. civ.]. Culpa mandatarului se apreciază însă diferit după cum mandatul este gratuit sau oneros.

Astfel, dacă mandatul este cu titlu gratuit, culpa mandatarului se va aprecia în concret, în raport cu diligenţa pe care acesta o depune pentru realizarea propriilor sale interese. Dacă însă mandatul este cu titlu oneros, potrivit art. 1540 alin. (2) C. civ. culpa mandatarului se apreciază după tipul abstract al omului prudent şi diligent (culpa levis in abstracto). Dacă bunul deţinut în baza mandatului piere fortuit, mandatarul nu va răspunde, chiar dacă l-ar fi putut salva sacrificând propriile sale bunuri 83 . Răspunderea mandatarului poate fi modificată însă de părţi, atenuată sau agravată (regulile de mai sus fiind aplicabile în lipsa unor dispoziţii contractuale). Dacă într-un contract de mandat sunt împuternicite mai multe persoane în calitate de mandatari, fiecare îşi va executa independent obligaţiile contractuale, neexistând solidaritate între mandatari.

5.1.1.2. Obligaţia de a da socoteală. Potrivit art. 1541 C. civ. „mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale”. Totodată el este obligat, la cerere, să înapoieze toate actele sau bunurile primite de la mandant pentru realizarea obligaţiilor sale. Obligaţia principală a mandatarului de a da socoteală, precum şi cea auxiliară a restituirii bunurilor la cerere, operează fără distincţie: dacă mandatul este gratuit sau cu titlu oneros. Sumele de bani primite de mandatar urmează să fie restituite distinct, după cum au fost sau nu întrebuinţate de mandatar în folosul său:

a) dacă sumele de bani sunt folosite de mandatar în interesul său ele vor fi producătoare de dobânzi fără punere în întârziere;

83 Fr. Deak , op. cit., p. 349; C. Toader, op. cit., p. 220-221.

b) dacă sumele de bani primite de mandatar nu au fost întrebuinţate ele sunt producătoare de dobânzi numai după ce au fost cerute de mandant 84 . În caz că mandatarul refuză să predea sumele de bani primite, mandantul are la dispoziţie o acţiune personală prescriptibilă în termenul general de prescripţie. Prescripţia dreptului la acţiune al mandantului începe să curgă de la data încetării contractului 85 .

5.1.1.4. Obligaţia de răspundere pentru faptele persoanei substituite în executarea contractului. Potrivit art. 1542 alin. (1) C. civ. „Mandatarul este răspunzător pentru acela pe care a substituit în gestiunea sa”. Întrucât mandatul este un contract încheiat intuitu personae, mandatarul îndeplineşte personal obligaţiile asumate. Codul civil conferă însă mandatarului posibilitatea de a- şi substitui expres o terţă persoană căreia să-i transfere executarea mandatului. Dacă s-a făcut substituirea, în principiu, răspunzător de executarea mandatului devine substituitul, mandatarul fiind

eliberat de sarcini. Ca excepţie, el va răspunde totuşi de faptele substituitului, dar numai în două cazuri:

a) dacă substituirea s-a făcut fără acordul mandantului; şi

b) dacă a existat acordul mandantului, dar mandatarul a

trecut puterile sale unei persoane incapabile sau insolvabile (art. 1542 pct. 2 C. civ.). Menţionăm că, cele trei subiecte de drept civil sunt părţi în două raporturi juridice diferite: pe de o parte mandantul şi mandatarul, iar pe de altă parte mandatarul şi substituitul. În

84 C. Hamangiu , I. Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu , op. cit., p. 620. 85 Fr. Deak , op. cit., p. 350.

aceste condiţii, în principiu, mandantul şi substituitul nu au acţiuni directe şi, în consecinţă, nu se pot acţiona reciproc decât pe calea acţiunii oblice prevăzută de art. 974 C. civ. Legea a conferit numai mandantului dreptul de a-l acţiona direct pe substituit (art. 1542 alin. ultim C. civ.), în măsură în care acesta din urmă are datorii faţă de mandatar. În consecinţă, substituitul nu are însă acţiune directă asupra mandantului, putându-l acţiona numai pe calea prevăzută de art. 974 C. civ.

5.3. Obligaţiile mandantului 5.3.1. Obligaţia de a dezdăuna pe mandatar pentru chel- tuielile făcute. Potrivit art. 1547 C. civ. „Mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea mandatului”. Deci, mandantul este obligat să restituie mandatarului toate cheltuielile făcute pentru executarea mandatului. Numai culpa îl poate scuti de plata remuneraţiei. Potrivit art. 1548 C. civ., în lipsa culpei, mandantul nu poate refuza cheltuielile pe motiv că „suma cheltuielilor sau anticipaţiilor … ar fi putut fi mai mică” sau că nu au produs un rezultat (obligaţia fiind de diligenţă). Mandantul trebuie să plătească dobânzi la sumele cheltuite de mandatar, fără punere în întârziere (chiar din momentul avansării lor). „Mandantul trebuie asemenea să dezdăuneze pe mandatar de pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii însărcinărilor sale”, dacă nu îi sunt imputabile (art. 1549 C. civ.).

5.3.2. Obligaţia de plată a remuneraţiei. Când mandatul este oneros mandantul este obligat să plătească onorariu (retribuţia) stipulată în contract. Onorariu

este datorat pentru diligenţele depuse de mandatar, chiar dacă operaţia juridică nu s-a finalizat (art. 1547 C. civ.). Culpa mandatarului îl poate scuti pe mandant de plata parţială sau totală a retribuţiei (art. 1548 C. civ.). Când mai mulţi mandanţi „au numit un mandatar pentru aceeaşi operaţie juridică, ei vor fi ţinuţi să răspundă solidar” (s.n.).

Mandatarul poate reţine lucrurile care le-a primit de la mandant până la achitarea cheltuielilor făcute cu îndeplinirea mandatului (drept de retenţie).

6. Efectele faţă de terţi

6.1. Raporturile dintre mandant şi terţi. Dacă mandatarul va reuşi, în fapt, încheierea actului juridic pentru care a fost împuternicit, de drept, raporturi juridice directe se vor crea între mandant şi terţi (deoarece mandatarul încheie actul juridic pe seama şi în numele mandantului). Actele juridice încheiate de mandatar nu vor obliga pe mandant, dacă s-au făcut cu depăşirea limitelor împuternicirii date acestuia (decât dacă mandantul le-a ratificat). Ratificarea lor de către mandant va produce efecte retroactive (de la data încheierii actului), ca şi cum actul juridic ar fi fost valabil încheiat. Actele juridice încheiate cu depăşirea limitelor împuternicirii şi neratificate nu vor obliga pe mandant, decât eventual, în cadrul unor obligaţii extracontractale (de exemplu, gestiunea de afaceri).

6.2. Raporturile dintre mandatar şi terţi. Între mandatar şi terţi nu se creează raporturi juridice, deoarece mandatarul contractează, în drept, în numele şi pe seama mandantului ( şi numai în fapt, personal). În consecinţă, pentru mandatar actul juridic încheiat (de el, în fapt) este numai o res inter alios acta. Pentru actele excesive, mandatarul garantează faţă de terţi, cu excepţia cazului când aceştia au cunoscut întinderea mandatului (art. 1545 C. civ.).

7. Încetarea mandatului Ca orice alt contract civil, mandatul încetează o dată cu executarea obligaţiilor contractate ori la intervenţia altor cauze generale precum: expirarea termenului, realizarea condiţiei rezolutorii, pieirea bunului etc. Pe lângă cauzele generale, mandatul poate înceta şi datorită unor cauze specifice lui, astfel, „mandatul se stinge:

prin revocarea mandatarului, prin renunţarea mandatarului la mandat, prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a mandantului ori a mandatarului” (art. 1552 C. civ.).

7.1. Revocarea mandatului de către mandant. Deoarece mandatul este încheiat în folosul mandantului şi are la bază încrederea mandantului faţă de mandatar, el poate în principiu, revoca mandatul ori de câtre ori apreciază că interesele sale nu sunt urmărite corespunzător de cel împuternicit să-l reprezinte (fără a fi nevoit a face dovada, revocarea putând fi şi „arbitrară”). 86 Până la notificarea revocării mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă, dar cu drept de regres împotriva mandatarului incorect.

86 C. Hamangiu , I. Rosetti-Bălănescu , Al. Băicoianu , op. cit., p. 621.

Mandantul poate revoca oricând mandatul, indiferent că este gratuit sau cu titlul oneros (dacă părţile nu au convenit în alt fel). Dacă mandatul „este salariat (oneros – s.n.) revocarea, deşi liberă, poate îndreptăţi pe mandatar să ceară o indemnizare, când revocarea este intempestivă sau abuzivă”. Suma de bani pe care mandatarul este îndreptăţit să o primească are titlu de daune-interese. În caz de pluralitate de mandanţi, revocarea se face cu acordul lor unanim. Revocarea mandatului de către mandant poate fi expresă sau tacită. Revocarea produce efecte numai pentru viitor. Revocarea va fi opozabilă terţilor abia după ce a fost notificată acestora 87 .

7.2. Renunţarea mandatarului.

Mandatarul poate de asemenea renunţa unilateral la mandat, cu condiţia notificării către mandant (art. 1556 C. civ.). Prin renunţarea sa mandatarul nu trebuie să-l păgubească pe mandant, în caz contrar va răspunde de prejudiciul cauzat (cu excepţia cazului în care continuarea contractului i-ar pricinui o pagubă proprie). Fiind dictată de o normă imperativă posibilitatea mandatarului de a renunţa la mandat nu poate fi împiedicată printr-o clauză contrară 88 .

7.3. Moartea uneia dintre părţi.

Deoarece mandatul este încheiat intuitu personae, de regulă, contractul încetează la moartea uneia dintre părţi.

87 Fr. Deak , op. cit., p. 358-359.

88 C. Toader, op. cit., p. 227.

Potrivit art. 1559 C. civ. „în caz de moarte a mandatarului” moştenitorii acestuia trebuie să-l înştiinţeze pe mandant şi să continue mandatul pentru apărarea intereselor acestuia. În caz de moarte a mandantului, mandatarul trebuie să termine operaţiunea pentru a nu provoca pagube moştenitorilor. Actele juridice încheiate de mandatar după moartea mandantului sunt, în principiu valabile, cu condiţia ca mandatarului să nu fi cunoscut moartea mandantului, iar terţii să fi fost şi ei de bună-credinţă.

7.4. Alte cauze de încetare a mandatului. Potrivit art. 1552 pct. 3 C. civ. mandatul se stinge şi prin punerea sub interdicţie, insolvabiliatea sau falimentul uneia dintre părţi. În doctrină s-a apreciat că orice împrejurare care determină o incapacitate duce implicit şi la încetarea mandatului, „întrucât normele privind incapacitatea şi reprezentarea legală a incapabililor se opun continuării man- datului”.

7.5. Efectele încetării mandatului. Când mandatul încetează mandatarul nu mai poate încheia acte juridice în numele şi pe seama mandantului (cu excepţia cazului când prerogativele sale sunt continuate pentru a nu prejudicia interesele mandantului – art. 1539 C. civ.). Ca urmare a încetării mandatului, în toate cazurile, mandatarul este obligat:

a) să restituie mandantului procura primită; b) să predea orice act primit; c) să predea bunurile primite pentru executarea mandatului.

Potrivit art. 1557-1558 C. civ. actele încheiate de el sunt valabile şi executorii în privinţa terţilor de bună-credinţă, „atât timp cât nu cunoaşte moartea lui (a mandantului – s.n.) sau una din cauzele ce desfiinţează mandatul”.

8. Mandatul fără reprezentare (Contractul de interpunere) Când mandatarul încheie un act juridic în nume propriu (deci, fără a se prezenta ca reprezentant al altei persoane), deşi el în esenţă lucrează în interesul mandantului, contractul este de mandat fără reprezentare. În cazul de mai sus, deşi îi lipseşte reprezentarea, contractul încheiat este totuşi de mandat întrucât reprezentarea este numai de natura, nu şi de esenţa mandatului. În practică, se apelează la mandatul fără reprezentare atunci când o persoană doreşte încheierea unui act juridic fără a fi cunoscută însă de terţi. Contractul civil de mandat fără reprezentare este cunoscut şi sub denumirea de contract de interpunere. Contractul de interpunere este în fapt un mandat simulat prin interpunere de persoane. Părţile contractului de interpunere poartă denumirea de cocontractant (terţul contractant) şi mandatar ocult. Suntem în situaţia a două acte juridice:

a) actul public între mandatarul ocult şi terţul cocontractant; b) convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult (actul secret). Contractul de interpunere „consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii” (s.n.) 89 , deci este un act simulat şi, în consecinţă, supus regimului juridic prevăzut de art. 1175 C. civ.

89 Fr. Deak , op. cit., p. 363.

Sancţiunea civilă a simulaţiei este că actul secret, care va modifica actul public, nu are putere decât între părţile contractante. Între terţul cocontractant şi mandant nu se stabilesc raporturi juridice. Ei se pot acţiona numai pe calea acţiunii oblice, subrogându-se în drepturile mandatarului. Convenţia de interpunere „nu are nimic ilicit”, deci este valabilă. Numai dacă a fost încheiată pentru eludarea sau încălcarea legii, ambele acte vor fi nule.

CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE

1. Noţiune

Prin contractul de întreţinere una dintre părţi înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capitalul), iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea în natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale etc.). Noţiunea de întreţinere trebuie să primească un înţeles cât mai cuprinzător, debitorul obligaţiei urmând să asigure creditorului alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, să-i asigure îngrijiri medicale etc. şi, dacă este cazul, chiar să-i prepare hrana şi să-lege ajute la diferitele treburi gospodăreşti. În absenţa unei clauze exprese, nu are nici o relevanţă că beneficiarul întreţinerii are suficiente mijloace materiale, deoarece obligaţia convenţională de întreţinere nu se confundă cu obligaţia legală, când acordarea întreţinerii depinde de starea de nevoie a celui îndreptăţit să o primească. 90

2. Caracterele juridice

Contractul

de

întreţinere

este

un

contrat

oneros,

aleatoriu, sinalagmatic, translativ de proprietate şi consensual, căruia i se aplică reglementarea generală pentru toate contractele aleatorii. El conţine întotdeauna o obligaţie de a face, strict personală şi netransmisibilă. Deşi este un contract cu titlu oneros, este posibilă încheierea sa şi cu titlu gratuit, fie că întreţinătorul face o liberalitate, acordând întreţinere întreţinutului, fie că el impune o sarcină

90 C.S.J., sc., dec. nr. 2462/1992, Dr. nr. 10-11/1993, p. 110.

întreţinutului, situaţie în care liberalitatea este cu sarcină. Contractul de întreţinere este un contract aleatoriu. Această trăsătură se desprinde din faptul că debitorul se obligă la prestaţii succesive de întreţinere care nu prezintă un echivalent cert, deoarece depinde de un factor aleatoriu, adică timpul cât va trăi întreţinutul. Deci există riscul ca întreţinerea să depăşească cu mult valoarea bunului primit, după cum pentru întreţinut există riscul ca totalitatea prestaţiilor de care va beneficia să fie cu mult mai redusă, ca valoare, decât bunul transmis.

Caracterul consensual al contractului de întreţinere se păstrează cu excepţia cazului când bunul înstrăinat este un teren, pentru care legea prevede necesitatea încheierii contractului în forma autentică.

3. Condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere

3.1. Capacitatea de a contracta Atât întreţinutul cât şi întreţinătorul trebuie să aibă capacitate de a contracta, deoarece prin intermediul contractului, persoana care este întreţinută (întreţinutul) transmite dreptul de proprietate, iar persoana care întreţine (întreţinătorul) poate fi obligat la plata daunelor – interese, dacă ar refuza să-şi execute obligaţia. Ca şi în cazul contractului de vânzare – cumpărare între soţi nu poate fi încheiat contractul de întreţinere. Potrivit dispoziţiilor Codului familiei, între soţi există o obligaţie legală de întreţinere.

3.2. Consimţământul trebuie să fie liber, neviciat. În acest sens condiţiile contractului de întreţinere nu prezintă nici un fel de exceţii de la regulile impuse de dreptul comun în

materie

3.3. Obiectul Prin intermediul acestui contract pot fi înstrăinate bunurile mobile sau imobile (construcţii şi terenuri). Bunurile care constituie obiectul acestui contract trebuie să se afle în circuitul civil. „În cazul contractelor de întreţinere, noţiunea de întreţinere trebuie să fie luată în scopul cel mai larg, ea incluzând o serie de prestaţii ca: procurarea şi prepararea hranei, cumpărarea de îmbrăcăminte, - lenjerie de pat şi de corp -, medicamente, îngrijiri medicale, efectuarea curăţeniei în locuinţă şi curte, plata consumului de electricitate, apă, canal, combustibil.” 91

3.3 Forma Fiind un contract consensual, este suficient acordul de voinţă al întreţinutului şi al întreţinătorului pentru valabilitatea convenţiei. În cazul în care pentru înstrăinarea terenurilor agricole, legea cere în mod expres forma autentică; cum legea cere în mod expres forma autentică; cum legea fondului funciar are în vedere orice fel de înstrăinare, înseamnă că forma autentică va trebui îndeplinită şi în cazul contractului de întreţinere.

4. Efectele contractului de întreţinere

Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări speciale, potrivit regulilor

91 Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr. 948 din 27 septembrie 1984, în Revista română de drept, nr. 5/1985, p.

generale referitoare la executarea obligaţiilor. Întreţinătorul, la fel ca şi creditorul obligaţiei de întreţinere, este ţinut să respecte obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia. În cazul unui contract de întreţinere, noţiunea de întreţinere trebuie să primească un înţeles cât mai cuprinzător, debitorul obligaţiei urmând să asigure creditorului alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, medicamente, să-i asigure îngrijiri medicale şi, dacă este cazul, chiar să-i prepare hrana şi să-l ajute la diferitele treburi gospodăreşti. În absenţa unei clauze exprese care să stipuleze întinderea obligaţiilor întreţinătorului, nu are nici o relevanţă că beneficiarul întreţinerii are suficiente mijloace materiale, deoarece obligaţia convenţională de întreţinere nu se confundă cu obligaţia legală, când acordarea întreţinerii depinde de starea de nevoie a celui îndreptăţit să o primească. 92 Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile prevăzute în contract. Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate elibera de executarea obligaţiei de întreţinere, oricât de oneroasă ar fi pentru el şi chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contravalorii întreţinerii prestate. În cazul în care există mai mulţi debitori, oricare poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere. Dacă unul din ei îndeplineşte prestaţia, sunt eliberaţi toţi. 93 Dacă sunt mai mulţi creditori, neexecutarea prestaţiei faţă de un singur creditor, poate atrage rezoluţia întregului

92 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. civ. nr. 2462/1992, din Dreptul nr. 10-11/1993, pag. 110.

93 T. S. Sc. civ., dec. nr. 478/1978, în C. D., 1978, p. 55-57.

contract. Spre deosebire de renta viageră obligaţia de întreţinere este personală, neexistând posibilitatea să fie transmisă altei persoane. 94

5. Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea contractului de întreţinere.

După cum s-a stabilit în practica judecătorească, în caz de neexecutarea culpabilă a obligaţie de întreţinere se vor aplica dispoziţiile dreptului comun pentru contractele bilaterale, adică art. 1020 – 1021 C.civ. (după care creditorul poate opta între a cere executarea contractului sau rezoluţiunea lui pentru neexecutare). S-a precizat, totodată, că în contractele cu obligaţia de întreţinere, datorită caracterului alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să fie efectuată în mod succesiv, termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere, iar în caz de neexecutare, creditorii pot cere rezoluţiunea, fără a da debitorului termen de garanţie pentru plată. Ca efect al rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere, dreptul de proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el. În cazul admiterii acţiunii în rezoluţiunea contractului de întreţinere din culpa debitorului întreţinerii, acesta nu va putea obţine contravaloarea întreţinerii care a prestat-o creditorului întreţinerii, chiar dacă nu a avut un avantaj patrimonial de pe urma contractului. Dacă obligaţia de întreţinere nu poate fi executată din culpa creditorului întreţinerii, acţiunea acestuia în rezoluţiunea contractului urmează a fi respinsă, afară de cazul în care

94 T. S. Sc. civ., dec. nr. 1627/1955, C. D. 1955 p. 73.

debitorul este de acord a se desfiinţa contractul, situaţie în care este îndreptăţit a obţine întoarcerea valorii întreţinerii date creditorului, care redobândeşte bunul. 95 În acest sens, în literatura juridică s-a subliniat că rezoluţia contrară ar duce la imposibilitatea pentru beneficiarul întreţinerii de a cere rezoluţiunea contractului din culpa debitorului ori de câte ori valorile primite cu titlu de întreţinere ar depăşi valoarea bunului. Cât priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi se conformează normelor dreptului comun. Odată cu desfiinţarea contractului, drepturile dobândite de terţi în virtutea contractului desfiinţat, rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect retroactiv. Întrucât dreptul la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune (stingându-se la moartea beneficiarului), moştenitorii nu pot cere ca prestaţia să continue în persoana lor sau ca prestaţia neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să fie executată în persoana lor.

5. Transformarea obligaţiei de întreţinere în natură într-o obligaţie de întreţinere în bani.

Este posibil ca executarea în natură a obligaţiei să nu se mai realizeze, fie pentru că ambele părţi decid, de comun acord, ca obligaţia în natură să se transforme într-o obligaţie în bani, fie că una dintre părţi face imposibilă executarea în natură (beneficiarul, prin refuzul nejustificat de a primi întreţinerea, sau debitorul, prin refuzul culpabil să o mai acorde).

obligaţiei

După cum arătam, în caz de neexecutare a

95 Plenul Tribunalului Suprem decizie de îndrumare nr. 3/1987 din RRD nr. 3/1988, pag. 29.

de întreţinere, creditorul acesteia are opţiunea de a cere rezoluţiunea contractului sau executarea lui. Întrucât executarea în natură a devenit imposibilă, datorită culpei debitorului, instanţa, la cererea creditorului, poate stabili obligaţia de întreţinere, printr-o sumă de bani, plătibilă la intervale stabilite de părţi, sub forma unor prestaţii periodice şi cu titlu de despăgubiri echivalente. S-a subliniat, în mod justificat, că, în cazul dat, nu suntem în prezenţa unei inovaţii, raporturile dintre părţi fiind guvernate, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreţinere. Astfel, în caz de neexecutare (plata periodică a sumei), creditorul poate cere rezoluţiunea contractului de întreţinere. Numai dacă obligaţia a fost transformată prin convenţia dintre părţi, ia valorează o novaţie, noua datorie se substituie celei vechi care se stinge, ca şi cum ar fi fost executată.

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

1. Noţiune, caractere juridice, condiţii de validitate 1.1. Noţiune, delimitare şi reglementare

1.1.1. Noţiune.

Potrivit art. 1411 C. civ., locaţiunea este un contract prin care o persoană, numita locator, pune la dispoziţia altei persoane, numită locatar, folosinţa temporară a unui bun, în schimbul unei sume de bani, numită chirie 96 . Deşi art. 1411 C. civ. prevede că transmiterea folosinţei se face „pentru un timp determinat”, în practică s-a admis că durata locaţiunii poate fi determinată sau nedeterminată. Potrivit art. 1415 C. civ., locaţiunea nu poate fi însă încheiată pe durată perpetuă (veşnică), locaţiunile ereditare imobiliare, cunoscute în vechiul drept sub denumirea de emfiteuze ori embatic (besman) fiind prohibite de lege. Ca şi în cazul altor contracte civile, părţile pot încheia un antecontract de locaţiune (guvernat de reguli dreptului obligaţional şi nu ale contractului special pe care îl precede), prin care să se oblige reciproc sau unilateral la perfectarea în viitor a unui contract de locaţiune. Ca şi locaţiunea, şi antecon- tractul de locaţiune, este un act de administrare.

1.1.2. Delimitare.

Contractul de locaţiune (locatio rei) prezintă asemănări cu contractul de antrepriză, contractul de muncă, contractul de mandat sau cu contractul de depozit. Locaţiunea se deosebeşte, în esenţă, de:

a) contractul de muncă deoarece salariatul este plătit după cantitatea şi calitatea muncii