Noţiuni de bază ale dreptului penal

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, studenţii vor avea capacitatea:

 Să definească noţiunea de drept penal;
 Să relateze sarcinile dreptului penal;
 Să prezinte principiile dreptului penal;
 Să cunoască izvoarele dreptului penal;
 Să delimiteze obiectul dreptului penal:
 Să caracterizeze sistemul dreptului penal.

1.1 Noţiunea, caracterul şi funcţiile (sarcinile) dreptului penal

Oricare ar fi modul de organizare a societăţii umane, aceasta nu poate fi
concepută dacă membrii ei nu respectă valorile fundamentale, precum sunt
drepturile universale ale omului, viaţa, sănătatea, libertatea, proprietatea, mediul
înconjurător, pacea şi securitatea omenirii, suveranitatea, inviolabilitatea teritorială,
capacitatea de apărare a statului şi întreaga ordine de drept în stat.
Apărarea sistemului de valori pe care se bazează societatea se realizează cu
ajutorul unui mecanism bine gândit de norme juridice, un rol important revenindu-le
normelor juridice penale.
Dreptul penal este un subsistem al normelor juridice care determină faptele
prejudiciabile ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele penal aplicate
infractorilor.
Termenul drept penal este folosit atât pentru a desemna una din ramurile
sistemului de drept, cât şi una din ramurile ştiinţelor juridice. Pe scurt, prin drept
penal înţelegem atât legea penală, cât şi ştiinţa despre ea.
Aceste două noţiuni, deşi au aceeaşi denumire, nu sunt identice şi, deci, nu
trebuie confundate, în primul caz, dreptul penal se referă la ansamblul normelor şi
instituţiilor dreptului prin prisma evoluţiei lor istorice în societate.
În al doilea caz, dreptul penal cuprinde, în conţinutul său, concepţiile juridice
penale, adică „doctrina" dreptului penal1.

11
BORODAC Alexandru, Manual de drept penal. Partea generală. Chișinău, 2005, p. 12.
 Faptele prejudiciabile care constau în încălcarea unei legi penale, în
săvârşirea, cu vinovăţie, a unor abateri de la legea penală şi care se sancţionează
de lege se numesc infracţiuni.2
Măsurile specifice de constrângere, pe care le atrage săvârşirea faptelor
prejudiciabile interzise de legea penală şi care funcţionează ca mijloc de restabilire a
ordinii de drept, încălcate de infractor, se numesc pedepse penale.
Dreptul penal, ca ramură a dreptului, reprezintă subsistemul normelor
juridice care reglementează relaţiile de apărare a valorilor sociale prin
interzicerea infracţiunilor ca fapte prejudiciabile şi prin determinarea
pedepselor penale ce urmează a fi aplicate persoanelor care le-au săvârşit.
Dreptul penal întruneşte toate caracterele unei ramuri de drept:
1) caracterul autonom;
2) caracterul unitar al dreptului penal;
3) caracterul de drept public.
Caracterul autonom decurge din faptul că acesta are atât un obiect propriu, cât şi
un procedeu specific de reglementare juridică, precum şi un scop bine determinat.
Deci, autonomia dreptului penal în cadrul sistemului de drept se bazează, pe un
obiect de reglementare propriu - relaţiile juridice penale şi pe procedeul său
specific de reglementare juridică.
Atunci când se încalcă interdicţia stabilită de lege, comiţându-se fapta
prejudiciabilă, procedeul de reglementare a relaţiilor juridice penale prevede
posibilitatea aplicării celei mai aspre măsuri de constrângere statală - pedeapsa
penală.
Cunoaşterea esenţei dreptului penal, a rolului şi locului acestuia în ansamblul
activităţii de apărare socială împotriva criminalităţii, nu este posibilă fără a cunoaşte
scopul legii penale. Potrivit art. 2 C.P., legea penală apără drepturile şi libertăţile
umane, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională,
suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea
şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. De asemenea, legea
penală are drept scop prevenirea săvârşirii infracţiunii.
Un alt caracter al dreptului penal este cel unitar. Dreptul penal, ca ramură a
sistemului de drept, reprezintă o totalitate de norme juridice penale. Norma juridică
penală, instituită de puterea publică, este celula constitutivă a dreptului penal, în
pofida unor motive obiective, normele juridice penale nu sunt elaborate separat, ci
2
Codul Penal, Publicat : 13.09.2002 în Monitorul Oficial Nr. 128-129
sunt cuprinse într-un act normativ unic - Codul penal, singura lege penală a
Republicii Moldova (art. l С.Р.). Caracterul unitar al dreptului penal presupune o
anumită structurare a normelor pe care le conţine.
Şi ultimul, este caracterul de drept public. Prin reglementările sale, dreptul
penal aparţine dreptului public, deoarece societatea, în ansamblu, şi statul, în
particular, întotdeauna au pledat pentru apărarea valorilor sociale.3
În concordanţă cu politica generală a statului nostru contemporan, bazat pe
democraţia parlamentară, politica penală este orientată de art. 2 C.P. în două direcţii
principale: l ) apărarea valorilor sociale împotriva infracţiunilor şi reprimarea celor
care le-au săvârşit; 2) prevenirea noilor infracţiuni vis-a-vis de valorile sociale.
Pentru realizarea scopurilor legii penale şi a politicii penale derivate din ele,
dreptul penal este chemat să îndeplinească anumite funcţii (sarcini):
1) apărarea valorilor sociale ca o condiţie a păcii, securităţii omenirii, persoanei,
societăţii şi statului;
2) reglementarea relaţiilor sociale ce asigură funcţionarea normală a valorilor
sociale tradiţionale, precum şi dezvoltarea noilor valori şi relaţii sociale;
3) prevenirea săvârşirii infracţiunilor;
4) educarea cetăţenilor în spiritul stimei şi respectării legii.
Cea mai importantă funcţie a dreptului penal este cea de apărare a valorilor
sociale. Aceasta se realizează prin determinarea răspunderii atât pentru încălcarea
normelor de conduită, cât şi pentru daunele aduse persoanei, valorilor materiale,
politice, sociale, economice şi morale ale societăţii.
Alături de funcţia de apărare, dreptul penal o îndeplineşte şi pe cea de
reglementare a relaţiilor sociale.
Dreptul penal interzice, sub ameninţarea sancţionării, încălcarea anumitor relaţii
sociale. Astfel, se contribuie la consolidarea şi dezvoltarea acestor relaţii. Deşi
reglementarea proceselor sociale, politice şi economice ale ţării, în mare parte, se
efectuează de alte ramuri ale dreptului (dreptul constituţional, administrativ, civil
etc.), dreptul penal contribuie la dezvoltarea relaţiilor sociale într-o anumită direcţie,
ce corespunde politicii penale a statului şi împiedică apariţia şi existenţa relaţiilor şi
proceselor nedorite.
Realizând scopul său, dreptul penal este chemat să îndeplinească şi funcţia
(sarcina) prevenirii de noi infracţiuni prin simpla incriminare, sub sancţiunea
pedepsei, a faptelor prejudiciabile pentru societate.
3
Mitrache Constantin. Drept penal. Partea generală. Bucureşti, 1983, p. 8.
 Funcţia de prevenire a săvârşirii infracţiunilor este strâns legată de cea a
educării cetăţenilor, care contribuie la dezvoltarea conştiinţei şi culturii juridice a
populaţiei.
1.2 Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal este o categorie aparte de relaţii sociale, numite relaţii
juridice penale.
În calitate de subiecţi ai relaţiilor juridice penale, apar, pe de o parte, statul,
prin intermediul organelor sale juridice, împuternicite să înfăptuiască justiţia, iar,
pe de altă parte, persoana care a săvârşit infracţiunea. După noul Cod penal, atât o
persoană fizică, cât şi una juridică poate constitui subiectul relaţiilor juridice penale.
Esenţa drepturilor şi obligaţiunilor subiecţilor, în cadrul relaţiilor juridice
penale, constă în faptul că statul, prin intermediul organelor juridice, în cazul
săvârşirii unei infracţiuni, are dreptul şi este obligat să tragă persoana responsabilă
la răspundere penală şi să-i aplice pedeapsa cuvenită, prevăzută de lege.
Statul este obligat să asigure aplicarea justă a legii în aşa fel, încât oricine
săvârşeşte o infracţiune, îşi primeşte pedeapsa cuvenită, încât nimeni să nu fie tras la
răspundere penală şi condamnat dacă este nevinovat.
Un alt subiect în relaţia juridică penală este persoana fizică sau juridică care a
săvârşit infracţiunea. Această persoană este obligată să poarte răspundere penală,
dar, în acelaşi timp, are dreptul să ceară: corespunderea întocmai a pedepsei cu fapta
săvârşită.
Faptele prejudiciable săvârşite, constituie, un fenomen social cu profunde şi
grave implicaţii în evoluţia societăţii - fenomenul infracţional sau infracţionalitatea.
Pentru a lupta cu acest fenomen, este necesară studierea infracţionalităţii reale,
ce constă atât din infracţionalitatea aparentă, care cuprinde totalitatea
infracţiunilor cunoscute de către organele ce înfăptuiesc justiţia, cât şi din
infracţionalitatea latentă.

1.3 Sistemul dreptului penal şi noţiunea părţilor sale componente

Totalitatea normelor juridico-pénale emise constituie dreptul penal realizat

în Codul penal, ca unica lege penală a Republicii Moldova.
Potrivit structurii logico-juridice, norma de drept penal este trihotomică:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Nu se poate pedepsi (sancţiunea) o conduită interzisă
sau prescrisă (dispoziţia) de legea penală, fără a determina condiţiile în prezenţa
cărora (ipoteza) intră în acţiune norma penală.
Dreptul penal se împarte în două părţi: Partea generală şi Partea specială. Fiecare
parte este structurată în capitole care, la rândul lor, se împart în articole, fiecare
conţinând o anumită cerinţă faţă de o chestiune concretă. Multe articole ale dreptului
penal se împart în alineate şi puncte cu o importanţă de sine stătătoare.
Articolul este elementul structural de bază al Codului penal, care nu coincide
cu norma penală, dar care alcătuieşte structura tehnico-legislativă a normei juridice
penale. De obicei, articolele Părţii speciale conţin două elemente ale normei penale
(dispoziţia şi sancţiunea), iar cele ale Părţii generale, luate în ansamblu sau fiecare
în parte, prevăd doar împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora se
aplică norma penală (ipoteza).4
Partea generală a dreptului penal cuprinde acea parte a normelor juridico - penale
care stabilesc scopul legii penale, modul aplicării normei penale raportată la timp şi
spaţiu, reglementează, în general, infracţiunea şi formele acesteia, condiţiile în care o
persoană trebuie trasă la răspundere penală, determină principiile şi dispoziţiile
generale ale dreptului penal, categoriile pedepselor penale şi ordinea de aplicare a
acestora şi de liberare de răspunderea şi pedeapsa penală etc.
Caracterul unitar al dreptului penal este determinat şi de principalele instituţii
ale acestuia, care se conţin în capitolele Părţii generale şi în baza cărora sunt
descrise infracţiunile concrete şi pedepsele ce se aplică infractorilor din Partea
specială.
Instituţie a dreptului penal se consideră un ansamblu distinct de reglementări,
determinate de normele juridico - penale, care se referă la anumite grupe de relaţii
sociale omogene, legate între ele. De exemplu, instituţii juridice penale sunt
infracţiunea, răspunderea penală, pedeapsa penală, infracţiunile contra
patrimoniului, infracţiunile economice etc.
Partea generală a dreptului penal este compartimentul dreptului penal,
care cuprinde totalitatea împrejurărilor, condiţiilor sau faptelor normelor
juridico e, stipulate în articolele Părţii generale a Codului penal, în prezenţa
cărora se aplică norma juridică penală şi care reglementează, în general, lupta
împotriva infracţionalităţii, prin intermediul mijloacelor de drept penal.
Partea specială a dreptului penal determină faptele concrete ce constituie
infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor; concretizează noţiunile
4
A. Borodac. Drept penal. Calificarea infracţiunilor. Chişinău, 1996, p. 31-35
de bază stabilite de Partea generală şi dă eficienţă practică principiilor şi instituţiilor
pe care le reglementează; realizează legătura Părţii generale cu viaţa, cu realitatea
socială concretă.
Partea specială a dreptului penal reprezintă compartimentul dreptului
penal, care cuprinde totalitatea dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor juridice
penale, stipulate în articolele Părţii speciale a Codului penal, care determină
faptele prejudiciabile ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică
infractorilor.

1.4 Principiile dreptului penal

Realizarea scopului de bază a dreptului penal - apărarea valorilor sociale

împotriva infracţionalităţii - se asigură printr-un şir de principii juridice.
La baza dreptului penal stau trei principii generale, proprii şi celorlalte ramuri
ale sistemului de drept: principiul legalităţii, principiul umanismului şi principiul
democratismului.
Afară de ele, dreptul penal cuprinde un şir de principii speciale: principiul
caracterului personal al răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii
penale şi pedepsei penale
Principiul legalităţii presupune că întreaga activitate în domeniul dreptului
penal se desfăşoară în cea mai strictă conformitate cu legea penală, nimeni nu poate fi
declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni sau supus unei pedepse penale,
decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea
penală.
Principiul legalităţii deci, exclude analogia, adică extinderea normei penale
asupra unor fapte neprevăzute de lege, dar asemănătoare cu cele incriminate.
Principiul respectiv necesită o descriere concretă a faptelor considerate infracţiuni
şi a pedepselor corespunzătoare; impune o interpretare şi, mai ales, o respectare
strictă a normelor penale. Egalitatea în faţa legii penale rezultă şi din principiul
constituţional al egalităţii în drepturi şi al îndatoririlor cetăţenilor.
Principiul umanismului presupune că elaborarea şi aplicarea normelor
dreptului penal trebuie să pornească atât de la interesele şi drepturile fundamentale
ale omului, cât şi de la necesitatea asigurării condiţiilor de realizare a personalităţii
fiecăruia.
 Potrivit art. 4 C.P., întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod
prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.
Se poate afirma, fără exagerare, că în orice instituţie de drept penal există aspecte
ale principiului umanismului: pedeapsa are drept scop corectarea şi reeducarea
condamnaţilor (art. 61 С.Р.); există un regim de sancţionare separat pentru minori
şi femeile gravide (art. 70 şi 71 C.P); renunţarea la pedeapsa cu moartea, potrivit
art. l al Protocolului nr. 6 C.E.D.O. Privind abolirea pedepsei cu moartea, din 28
aprilie 198319; în cadrul sistemului pedepselor predomină pedepsele neprivative de
libertate (art. 62 С.Р.); liberarea de răspunderea penală şi pedeapsa penală (art. 53 şi
89 C.P.); calificarea infracţiunii în baza componenţei de infracţiune cu
circumstanţe atenuante.
Un alt principiu general este principiul democratismului.
Potrivit art. 5 C.P, persoanele care au săvârşit infracţiuni sunt egale în faţa
legii şi sunt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă,
religie, crez politic sau alte concepţii, naţiune sau stare socială, apartenenţă la o
minoritate etnică, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Textul legii mai precizează că apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane
nu poate fi realizată încălcând drepturile şi interesele alteia sau ale unei
colectivităţi.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale presupune că
răspunderea are un caracter personal, adică e purtată de către săvârşitoral
infracţiunii, şi nu de o altă persoană.
Potrivit art. 6 С.Р., persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale numai
pentru fapta săvârşită cu vinovăţie. Acelaşi articol menţionează că răspunderii şi
pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau din
imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale prevede
că la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul prejudiciabil al infracţiunii
săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori
agravează răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale
şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă
Legislaţia penală în vigoare conţine toate condiţiile pentru individualizarea
răspunderii penale şi pedepsei penale. In lege sunt determinate criteriile generale de
individualizare (art. 75 С.Р.), circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea penală şi pedeapsa penală (art. 76 şi 77 C.P.), diferite modalităţi de
liberare de răspundere penală (art. 53 - 60 C.P.) şi de pedeapsă penală (art. 89 - 97
С.Р.), iar în Partea specială toate articolele stabilesc numai limitele sancţiunilor sau
pedepsele alternative.

1.5 Izvoarele dreptului penal

Izvoarele de drept sunt documente oficiale de stat, care descriu normele juridice
pentru a deveni obligatorii fie prin formularea directă, nemijlocită a normelor
juridice în diferite acte normative (legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, ordine,
instrucţiuni, regulamente, statute, decizii etc.), fie prin investirea, cu forţă juridică, a
unor reguli de conduită apărate pe alte căi, cum ar fi obiceiul, precedentul judiciar,
actele unor organisme neguvernamentale etc., care prin această investiţie devin
izvoare de drept.
Acte normative, ca izvoare ale dreptului, se numesc documentele juridice,
adoptate de puterea de stat, care cuprind norme juridice, cum sunt legile şi alte acte
normative subordonate legilor (hotărâri, decizii, regulamente, ordine etc.).
În Republica Moldova, numai actul normativ este unicul izvor al dreptului în sistemul
de drept, iar în dreptul penal - numai Codul penal, singura lege penală a ţării. Nu pot
constitui, deci, izvoare de drept penal hotărârile guvernului, ordinele ministerelor şi,
cu atât mai mult, actele emise de organele locale ale puterii de stat sau cele aparţinând
administraţiei de stat.
Un rol important în reglementarea juridică, îl au hotărârile Plenurilor Curţii
Supreme de Justiţie, care contribuie la unificarea practicii judiciare, la corectarea
greşelilor comise de instanţele judecătoreşti şi organele de urmărire penală şi permit
formularea unor propuneri de modificare a legislaţiei etc. Dar aceste hotărâri nu sunt
izvoare de drept penal şi nu sunt obligatorii pentru practica judiciară, având numai un
caracter de recomandare

1.6 Ştiinţa dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal studiază infracţiunea şi pedeapsa penală ca fenomene

juridice în evoluţia lor istorică, legislaţia penală şi practica aplicării sancţiunii
penale. Ea cuprinde un sistem de cunoştinţe referitoare la fenomenele juridico -
penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile principiile destinate să exprime şi
să fundamenteze scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de
investigaţie a fenomenelor juridico - penale, să elaboreze mijloacele juridice de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.
Ştiinţa dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementării
juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Perfecţionarea
instituţiilor dreptului penal e de neconceput fără dezvoltarea ştiinţei dreptului penal,
Obiectul ştiinţei dreptului penal. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal
îl formează dreptul penal, ca un ansamblu de norme şi instituţii.
Metode. Ştiinţa dreptului penal utilizează următoarele metode: metoda
raţională sau logică, metoda istorică, metoda comparativă, cercetarea sociologică
concretă, metoda experimentului etc.
Metoda raţională este un studiu de analiză, o cercetare morfologică.
Metoda raţională presupune examinarea atentă şi sis-
tematică a practicii judiciare penale, confruntarea permanentă a soluţiilor
practice cu principiile, normele şi instituţiile juridico - penale.
Metoda istorică presupune analiza condiţiilor care determină apariţia, i
evoluţia şi dispariţia normelor şi instituţiilor dreptului penal.
Metoda comparativă presupune studiul comparat al normelor şi instituţiilor
aparţinând altor sisteme de drept penal, în scopul cunoaşterii atât a cauzelor,
semnificaţiei şi consecinţelor identităţii, cât şi a deosebirilor dintre aceste norme şi
instituţii.
Cercetarea sociologică concretă urmăreşte studierea eficienţei instituţiilor
dreptului penal. De exemplu, eficienţa executării pedepsei penale, a ; liberării
condiţionate, a aplicării măsurilor educative etc.
Poate fi folosită şi metoda experimentului care presupune aplicarea expe-
rimentală a unor măsuri de combatere a fenomenului infracţional sau a unor
modalităţi de executare a sancţiunilor de drept penal.
 AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR:
1. Ce înţelegeţi prin Partea generală a dreptului penal ?
2. Care este noţiunea dreptului penal?
3. Care este noţiunea Părţii speciale a dreptului penal?
4. Care este corelaţia dintre norma penală şi articolul
legii penale?
5. Ce înţelegeţi prin normă penală?
6. Care sunt caracterele dreptului penal?
7. Care este obiectul dreptului penal?
8. Care este scopul legii penale?
9. Numiţi şi caracterizaţi funcţiile (sarcinile) dreptului
penal?
10.Determinaşi sistemul dreptului penal?

BIBLIOGRAFIE:

1. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Red. A. Barbăneagră.

Chişinău: ARC, 2003.
2. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, 2000.
3. A. Borodac. Drept penal. Partea generală. Chişinău: Ştiinţa, 1994.
4. Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н.
Игнатова и Ю. А. Красикова. Москва: Норма, 1999.
CAPITOLUL II. Legea penală