Capitolul 6. Particularităţile regimului juridic a!

patrimoniului persoanelor juridice ce

practica activitatea economica de întreprinzător.

1. Noţiuni generale privind regimul juridic a patrimoniului persoanelor juridice ce

practică activitatea de întreprinzător.
2. Corelaţia patrimoniului cu bunurile din el. Clasificarea bunurilor în depedenţă de
diferite criterii.
3. Modalităţile de creare a patrimoniului fiecărei persoane juridice ce practică activitatea
economică.
4. Dreptul de administrare economică a patrimoniului persoanelor juridice ce practică
activitatea de întreprinzător.
5. Regimul juridic al capitalului social şi funcţiile lui. Formarea capitalului social, tipuri
de aport la capitalul social. Evoluarea aporturilor în natură transmise în capitalul social.
Modificarea capitalului social prin majorare şi reducere. Corelaţia dintre capitalul social şi
patrimoniul societăţii.
6. Regimul juridic al capitalului de rezervă şi modul lui de formare.

1. Nofiuni generale privind patrimonial persoanelor juridice ce practică practică

activitatea de întreprinzător.

Unul din elementele constitutive ale persoanei juridice este patrimoniul distinct care se
crează din aporturile, cotele de participare sau alte alocaţii a persoanelor ce constutuie
persoana juridică.
Modul de creare şi componenţa patrimoniului depinde de forma organizatorico -juridică a
persoanei juridice. Noţiunea de patrimoniu se foloseşte în diferite sensuri, în prezent
noţiunea de patrimoniu este reglementată de legislaţia civilă a ţării noastre, dar dat fiind
faptului că aceasta nu întruneşte, în sine, toate cerinţele întîlnite în practică şi prevăzute de
doctrină, întrebarea rămâne deschisă. în doctrină problema se discută încercând să se ajungă
la un numitor comun, iar în legislaţie problema dată, adică noţiunea de patrimoniu, se
tratează în moduri diferite, reieşindu-se din fiecare caz concret. Această problemă este
specifică nu numai pentru legislaţia civilă a Republicii Moldova dar şi pentru legislaţia
României, pentru legislaţia civilă a Franţei etc. De exemplu, Codul Civil francez nu
defineşte patrimoniul dar conţine unele elemente care ajută la precizarea acestei noţiuni cum
ar fi: patrimoniul unei persoane este ceia ce el are, ceia ce el posedă, averea sa, bunurile sale,
etc. Analiza problemei date în legislaţia republicii noastre trebuie s-o începem de la studiul
conţinutului art. Nr.1 al Legii Republicii Moldova cu privire la proprietate din 01.02.91 în
care se menţionează că: „Dreptul de proprietate în Republica Moldova este recunocut şi
ocrotit de lege. Proprietarului îi aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi a le
administra. Proprietarul are dreptul să exercite faţă de bunurile sale orice acţiuni care nu
contravin legilor şi nu dăunează sănătăţii oamenilor şi mediului înconjurător".
De asemenea şi art 315 Cod civil al Republicii Moldova a preluat această definiţie în care
se arată conţinutul dreptului de proprietate a oricărui proprietar care este un drept compus
din: "... dreptul de posesiune, de folosinţă, şi de dispoziţie asupra bunurilor în limitele
determinate de lege".
Apare întrebarea ce a vrut să menţioneze legiuitorul indicând că împuternicirile
proprietarului se răsfrâng asupra bunurilor, adică ce subînţelege legiuitorul prin noţiunea de
bunuri. La prima vedere sar părea că împuternicirile proprietarului sunt executate asupra
unor bunuri aparte, concrete individuale care au fost sumate, dar aceasta vine în contradicţie
cu esenţa dreptului de proprietate. De aceia e evident că prin noţiunea de bunuri legiuitorul a
subînţeles un tot întreg, o universalitate asupra căreia proprietarul îşi exercită atribuţiile sale,
adică s-a făcut o abstractizare de la individualitatea fiecărui obiect asupra căruia existau
împuternicirile proprietarului, în acest caz ar fi binevenită folosirea noţiunii de patrimoniu.
Această idee poate fi argumentată prin dezvăluirea raportului dintre „patrimoniu" şi
„bunuri”. Pentru aceasta este necesar să definim aceste două noţiuni. Bunurile fiind definite
mai sus de drept ca o totalitate de lucruri şi drepturi patrimoniale.
Noţiunea de patrimoniu este rezultatul unui proces de abstractizare. In sens economic prin
patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane. Analizând
această definiţie din punct de vedere juridic putem spune că ea este inexactă, deoarece
lucrurile materiale prezintă interes pentru un jurist numai dacă ele fac obiectul unor drepturi
ale omului. Privind problema dată sub acest aspect vom analiza mai întâi unele definiţii care
reflectă noţiunea patrimoniului sub aspect juridic şi anume: patrimoniul poate fi definit ca
fiind ansamblul Drepturilor cu valoare economică aparţinând unei persoane.77O altă
definiţie prevede că patrimoniul este totalitatea bunurilor aparţinând unui subiect de drept
împreună cu totalitatea drepturilor şi obligaţiilor referitoare la ele.78 L. Pop defineşte
patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane fizice sau
juridice determinată, privite ca o sumă de valori active şi pasive strâns legate între ele. D.C.
Florescu defineşte patrimoniul ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii, apreciabile în bani,
deci, cu conţinut economic, care aparţine unei persoane fizice sau juridice.80 Art. l al Legii
privind administraţia publică locală a Republicii Moldova, defineşte patrimoniul public local
ca ansamblu de bunuri mobile şi imobile, aparţinând domeniului public de interes local, iar
art. 78 completează cele expuse cu cuvintele: „inclusiv unităţilor economice, precum şi
drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial".
Din analiza definiţiilor aduse se impun următoarele concluzii:
1. Noţiunea de patrimoniu este indisolubil legată de drepturi şi obligaţii, bunuri.
2.Patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane şi toate obligaţiile acesteia dacă
acestea fac parte din patrimoniu.
3. Patrimoniul nu este un ansamblu de lucruri materiale corporale, ci o sumă de valori
economice care formează o universalitate.
4. Patrimoniul este definit în Codul civil al Republicii Moldova (art. 284) în felul următor:
„Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale(care pot fi evaluate
în bani) privite ca o sumă de valori active şi pasive, legate între ele, aparţinând unor
persoane fizice şi juridice determinate. Toate bunurile persoanelor fizice sau juridice fac
parte componentă a patrimoniului ei".
Studiind activitatea practică am stabilit că patrimoniul în dependenţă de persoanele cărora
le aparţine are două forme: patrimoniu public şi patrimoniu privat. In legea cu privire la
administrarea publică locală a Republicii Moldova se defineşte noţiunea patrimoniului
public local în conformitate cu care - patrimoniul public local este constituit din bunurile
mobile şi imobile, aparţinând domeniului public de interes local.
Reeşind din această definiţie şi din cea adusă în articolul 78 al legii citate, precum şi
ţinând cont de concluziile expuse mai sus am putea să formulăm o definiţie mai completă în
conformitate cu care patrimoniul public îl constituie totalitatea bunurilor mobile şi imobile
ce aparţin domeniului public precum şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor legate de acestea.
Patrimoniul privat nu este definit, nici în literatura de specialitate, nici în legislaţia
republicii noastre, dar este simplu de intuit, vorbind despre persoanele fizice şi juridice, că
acesta constituie totalitatea bunurilor şi obligaţilor care sunt apreciate în bani şi faţă de care
titularul îşi poate realiza dreptul de proprietate privată.
Se consideră patrimoniu, tot ce este patrimonial este de ordin pecuniar şideci patrimoniul
unei persoane este format din bunurile şi obligaţiile sale care sunt apreciate în bani.
Reieşind din definiţia adusă în art. 284 CCRM, patrimoniul este o universalitate juridică,
o entitate distinctă de elementele sale componente (drepturi şi obligaţii civile), care, fiecare
în parte, sunt distincte de universalitatea respectiva, care rămâne independent faţă de diferite
schimbări concrete care se pot produce.
Studiind definiţia adusă patrimoniului în art. 284 CCRM, am stabilit că el dispune de
anumite caractere juridice ce în totalitatea lor îl evidenţiază. Astfel:
1. Orice patrimoniu presupune în mod necesar existenţa unei persoane;
2. Orice persoană dispune în mod necesar de un patrimoniu, acest caracter reiese nu
numai din conţinutul articolului nominalizat dar şi din conţinutul altor articole ale CCRM
(18,19,55, etc.);
3. Unicitatea patrimoniului, reiese din faptul, că orice persoană fizică sau juridică are un
singur patrimoniul ce cuprinde un ansamblu de drepturi şi obligaţii evaluate în bani;
4. Divizibilitatea patrimoniului constă în aceia, că deşi el este un tot unitar el se poate
divide, în funcţie de destinaţia economică a bunurilor (de exemplu patrimoniul persoanelor
fizice căsătorite se constituie din bunuri personale şi bunuri comune);
5. Intransmisibilitatea patrimoniului. Deşi persoanele fizice şi juridice în procesul
existenţei lor prin acte juridice transmit o parte de patrimoniu, patrimoniul ca o
universalitate juridică se poate transmite numai prin decesul persoanei fizice şi lichidarea
persoanei juridice;
Regimul juridic al patriminiului persoanei juridice ce practică activitatea de
antreprenoriat îl constituie o totalitate de reguli stabilite de lege privind modul de posesie,
folosinţâă şi dispoziţie asupra acesui patrimoniu. El depinde atît de forma organizatorico-
juridică a persoanei juridice, cât şi de tipul de proprietate care predomină în acest
patrimoniu, precum şi de scopul activităţii acestei persoane.Astfel evidenţiem următoarele
particularităţi:
l .Patrimoniul persoanelor fizice şi juridice ce practică activitatea de întreprinzător poate fi
atît distinct, cît şi comun cu întreg patrimonial persoanei ce fondează o întreprindere. Acesta
din urmă ecte specific pentru întreprinderile inivividuale, gospodăriile ţărăneşti, societăţile
în nume colectiv, în comandită. Regimul juridic al acestora se caracterizează prin aceea că
tot patrimonial este folosit în activitate economică iar în caz de răspundere pentru obligaţii şi
prejudicii ei răspund cu întreg patrimonial.
2. Bunurile ce constituie patrimoniul se clasifică în dependenţă de diferite criterii. Ele pot
fi mobile şi immobile, corporale si incortorale. Cele incorporale coincide cu drepturile lor
personale nepatrimoniale cum ar fi: dreptul la nume şi denumire, dreptul la domiciliu şi
sediu, dreptul la onoare, demnitate profesională, dreptul la emblemă şi firmă, mărcile de
producţie, mărcile de serviciu, drepturile de autor, etc.
3. Obligaţiile ce sunt parte a patrimoniului se caracterizează prin aceea că ele sunt legate
nu numai de bunurile ce constituie patriminiul dar şi de participanţii la aceste relaţii: Obli
Obligaţia de a ţine contabilitatea, care include ordinea de ţinere a evidenţei contabile şi
statistice de către agenţii economici, documentele justificative, registrele contabile, darea de
seamă trimestrială şi anuală, inventarierea.
Obligaţia de a exercita activitatea în limita concurenţei loiale sau licite care includ practici
monopoliste, acte de concurenţă neloială (confuzie denigrare, dezorganizarea întreprinderii
rivale, acapararea agresivă a clientelei) şi acte care izvorăsc din comerţul internaţional
(acorduri de dumping, subvenţii la exporturi. Publicitatea neonestă şi publicitatea
neautentică ca acţiuni care dăunează concurenţei. Registrul de Stat al întreprinderilor
monopoliste. Responsabilitatea întreprinderilor care suprimă concurenţa.
Obligaţia de protecţie a mediului este foarte importantă avîn un cadru legal vast precum şi
organe care supraveghează ocrotirea mediului. Nerespectarea acestei obligaţii duce la
responsabilitatea juridică pentru poluarea mediului.
Obligaţia de a plăti impozitele reiese atît din Legea nr. 485, cît şi din legislaţia privind
impozitarea persoanelor care practică activitatea de întreprinzător.
Obligaţia de a produce şi a comercializa produse şi mărfuri conform standardelor,
nepericuloase pentru viaţa şi sănătatea consumatorilor etc.

2. Corelaţia patrimoniului cu bunurile din el. Clasificarea bunurilor în dependenţă de

diferite criterii.

Un important în cunoaşterea şi aprecierea noţiunii de patrimoniu îl au bunurile. Noţiune

de bun este folosită în viaţă, literatura de specialitate şi legislaţie în mai multe sensuri şi
adesea se înlocuieşte cu noţiunea de lucruri. Astfel după volumul valorilor incluse în această
noţiune deosebim bunuri în sens larg şi bunuri în sens restrîns; în sens larg prin bunuri se
înţeleg, atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la ele, iar în sens restrâns, prin bunuri se
înţeleg numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi patrimoniale. Acest sens este
frecvent folosit, iar când ne referim la drepturile patrimoniale se foloseşte, în mod obişnuit,
expresia „drepturi".
În literatura de specialitate bunurile sunt definite ca fiind „acele valori economice care
sunt utile pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale omului şi sunt susceptibile de
apropiere sub forma drepturilor patrimoniale".82 în Codul Civil al Republicii Moldova (art.
285) bunurile sunt definite ca:" Toate lucrurile exceptibile apropierii individuale sau
colective şi drepturile patrimoniale. Lucruri sunt obiecte corporale în raport cu care pot
exista drepturi şi obligaţii civile".
Cu toater că codul civil nu aduce cea mai reuşită definiţie bunurilor, şi într-o excepţiune şi
în cealaltă, bunurile constituie o valoare economică (pecuniară).
Deci, în dreptul civil, bunurile, lucrurile sunt importante dacă ele au o valoare economică
şi sunt susceptibile de a fi obiecte de drepturi şi obligaţii civile. De aici
gaţia de a obţine licenţa.
evidenţiem legătura directă dintre bunuri şi dreptul economic şi putem menţiona că ele în
dreptul economic dispun de anumite particularităţi.
In dependenţă de posibilitatea de a le percepe, pipăi deosebim bunuri corpo rale şi
incorporale iar drepturile legate de aceste bunuri de asemenea pot crea diferite categorii de
drepturi.
Drepturile privind bunurile corporale se mai consideră şi patrimoniale sînt drepturi
subiective. Drepturile subiective sunt puterea (posibilitatea) sau pre rogativa recunoscută de
dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice de a sâvîrşi anumite acţiuni, precum şi puterea
de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni,
apelând la nevoie, la forţa de constrângere a statului. Denumirea de drept subiectiv nu este
folosită pentru a spune că această prerogativă sau putere nu are o existenţă obiectivă, că
există numai în conştiinţa noastră, ci pentru a arăta că ea aparţine subiectului de drepturi si
a nu o confunda cu dreptul obiectiv. 84
În societate sunt foarte multe bunuri, dar nu toate sunt importante din punctul de vedere
economic, în dreptul economic după cum am mai spus, interesate doar bunurile puse în
circuitul civil. Se consideră puse în circuitul civil acele bunuri care în conformitate cu
legislaţia în vigoare, pot servi drept obiecte ale actelor juridice civile. Codul civil al RM
(art. 286) aduce altă definiţie circuitului civil după care bunurile pot circula liber, cu
excepţia cazurilor când circulaţia lor este limitată sau interzisă prin lege.
În dependenţă de punerea bunurilor în circuitul civil deosebim trei categorii: bunuri puse în
circuitul civil; bunuri scoase din circuitul civil; bunuri parţial puse în circuitul civil. Această
clasificare ecte importanţă şi pentru dreptul economic, deoarece în activitatea economică sunt
mai frecvente bunurile puse în circuitul civil.
1. Bunuri puse în circuitul civil, din categoria cărora fac parte majoritatea (case, pămînt, transport,
utilage, etc.), sunt bunurile cu conţinut economic şi susceptibile în folosire.
2. Bunurile scoase din circuitul civil, sunt acele cu care legislaţia în vigoare interzice
încheierea actelor juridice civile (substanţe stupifiante, spaţiu aerian, armament militar etc.).
3. Bunuri parţial puse în circuitul civil (sau bunuri cu regim juridic special), se consideră
acele care pentru a fi folosite în circuitul civil este necesar exercitarea unor proceduri
speciale Drept exemplu pentru a se procura o armă de foc pentru uz de serviciu, este necesar
o permisiune specială a organelor cu competenţe de a acorda permisiunea etc.
Deoarece bunurile în societate sunt cu valori şi calităţi economice diferite, atît legislaţia, cât
şi literatura de specialitate propun mai multe clasificări de bunuri. Astfel CCRM art. 288-302
aduce următoarele categorii de bunuri:
l. Bunuri mobile, care pot fi schimbate din loc fără să li se schimbe conţinutul economic
(maşini, mese, scaune, etc.) şi imobile, care nu pot fi schimbate, fără ca să nu li se schimbe
conţinutul lor economic (clădiri, poduri de beton, pomi, fîntîni).

În dreptul economic ele se folosesc în două sensuri în calitate de produse adică rezultat al
activităţii economice şi ca obiect al contractelor.
2.Bunuri divizibile, care pot fi împărţite fără să li se schimbe destinaţia
economică(petrol,sare, apa etc.) şi indivizibile; care nu pot fi împărţite fără să li se schimbe
destinaţia economică (vapoare, tractoare, automobile, fântâni etc.).în dreptul economic
această divizare este importantă atît ca rezultate ale activităţii economice, cît şi mijloacele de
realizare a unir activităţi, precum şi obiectul contractelor.
3.Bunuri principale, care au o existenţă de sine stătătoare şi pot participa de liber la
încheierea actelor juridice civile, destinaţie economică proprie, regim juridic personal(case
de locuit, automobil, radio, etc.) şi accesorii, care sunt destinate pentru deservirea bunurilor
principale (huse, chei, antenă, etc.);
4.Bunuri fungibile, care pot fi schimbate în circuitul civil, la executarea unei obligaţii,
fără să afecteze valabilitatea plăţii (automobilele, îmbrăcămintea, încălţămintea etc.) şi
nefungibile, care nu pot fi înlocuite cu alte bunuri fără să afecteze plata (opere de artă,
tablouri originare, etc.), acestea sunt un rezultat al activităţii de creaţie şi din aceste
considerente pot fi folosite în activitatea economică.
5.Bunuri determinate individual, care potrivit naturii sale se individualizează prin
semne caracteristice doar lor (obiecte istorice unicale, icoane, tablouri etc.) şi determinate
generic, care dispun de caractere comune multor bunuri (biciclete, apartamente, automobile,
etc.). Bunurile determinate individual sunt nefungibile, iar bunurile determinate generic sunt
fungibile;
6.Bunurile domeniului public sunt acelea care prin lege sau prin natura lor fac obiectul
exclusiv al statului sau unităţilor administrativ teritoriale şi care sunt de uz sau interes
public, fac obiectul excluciv al proprietăţii publice şi sunt scoase din circuitul civil şi ele pot
fi folosite în activitatea economică doar de aceste organe.
7.Bunurile domeniului privat, care aparţin statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
şi sunt puse în circuitul civil şi pot fi folosite în activitatea economică atît de organele
respective cît şi de alte persoane.
8. Bunuri consumptibile, care pot fi folosite doar la o singură întrebuinţare (produse
alimentare, combustibil etc.) şi ne consumptibile, care pot fi folosite de mai multe ori
(maşini, case, pământ etc.). în activitatea economică este important cum folosim bunurile
neconsumptibile.
9.Animalele conform prevederilor codului civil nu sunt lucruri, ele sunt ocrotite prin legi
speciale şi sunt puse în circuitul civil cu mici excepţii (cele înscrise în cartea roşie), şi sunt
folocite pe larg în activitatea economică.
10.Banii, titlurile de valoare au două destinaţii în circuitul civil: ca obiecte nemijlocite
ale raporturilor juridice civile de (împrumut, creditare, donaţii) şi ca mijloace de executare a
obligaţiilor civile atunci când executarea în natură este imposibilă. Aceasta este şi destinaţia
lor în dreptul economic.
În literatura de specialitate sunt şi alte clasificări. Astfel spre exemplu la Gh. Beleiu
întîlnim: Bunuri frugifere, se consideră cele care prin natura lor sunt producătoare de fructe
şi ne frugifere care nu pot produce fructe. Cele producătoare de fructe la rândul lor se împart
în:
Bunuri producătoare de fructe naturale, industriale şi civile. Se consideră bunuri
producătoare de fructe naturale, acelea care în dependenţă de capacitatea lor de a ce produce
creează noi bunuri (animalele, păsările, pomii etc.).
Bunuri producătoare de fructe industriale se consideră bunurile care creează alte bunuri
prin cale artificială (fabricile uzinele etc.).
Bunuri producătoare de fructe civile se consideră bunurile care fiind folosite în circuitul
civil prin încheierea actelor juridice civile aduc venit proprietarilor său. Drept exemplu,
chiria de la apartamentele închiriate, împrumutul cu dobândă, arenda pământului etc.
La S. Baeş se întâlnesc şi alte clasificări de bunuri.
Importanţa clasificărilor constă în aceia că în dependenţă de ele sunt corect incheiate
actele juridice civile cu privire la vânzări, împărţirea bunurilor la desfacerea căsătoriei şi
succesiuni, contribuie la rezolvarea litigiilor în instanţele de judecată, etc.
Se consideră bunuri incorporate în dreptul economic: denumirea de firmă şi numele
persoanei fizice ce practică activitatea economică, înregistrarea denumirii de firmă şi dreptul
exclusiv asupra firmei; emblema ca atribut de identitate; clientela şi vadul comercial,
mărcile de producţie şi mărcile de serviciu; dreptul de autor, dreptul la libera alegere a
domiciliului, sediului şi inviolabilitatea lui, dreptul la onoare şi demnitate, reputaţiei
profesionale, şi alte drepturi personale ne patrimoniale care aparţin persoane de la naştere
sau fondare şi până la moarte sau lichidare, iar în unele cazuri, chiar şi după moartea lor.
Toate aceste drepturi sunt foarte imortante pentru persoanele fizice şi juridice ce practică
activitatea economică. Acestea se consideră drepturi personale ne patrimoniale, care joacă
un rol deosebit în dreptul economic, deoarece ele se referă nemijlocit la persoane fizice şi
juridice, în dreptul şi legislaţia economică sunt puţin reglementate în schimb în Constituţie
acestor drepturi le este consacrat un capitol aparte (art. 24-54).
Deşi, în legislaţia econimică nu sunt toate definite, în literatura de specialitate sunt aduse
mai multe definiţii drepturilor personale ne patrimoniale.
Dreptul personal ne patrimonial - este dreptul subiectiv care nu are un conţinut economic,
ne fiind, deci, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umană. De asemenea, este
un drept absolut, adică opozabil tuturor (erga omnes), nu face parte din patrimoniul
persoanei, nu este cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin
moştenire, se exercită numai personal (nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru
valorificarea în justiţie a acestuia este imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute
de lege).
Uneori, drepturile personale nepatrimoniale pot fi legate şi de drepturile patrimoniale. Aşa
de exemplu, dreptul la domiciliu cu dreptul la locuinţă; dreptul de autor dă naştere unui
drept de remuneraţie (de bază şi de folosinţă); din dreptul de inventator decurge dreptul de
recompensă, în aceste cazuri, prerogativele patrimoniale urmează regimul drepturilor
patrimoniale, fiind astfel transmisibile, titularul putând renunţa la ele, fără ca dreptul ne
patrimonial care le-a generat să dispară. Anume acestea sunt mai des întîlnite în dreptul
economic.
După cum se concretizează în definiţia adusă, după caracterul lor drepturile personale
patrimoniale sunt absolute, adică opozabile tuturor, este cunoscut doar titularul dreptului.
Aceste drepturi absolute se deosebesc de celelalte drepturi absolute deoarece ele sunt
inalienabile, adică persoana nu poate renunţa la ele, şi nu le poate înstrăina în temeiul actelor
juridice civile, adică nu este cesibil către alte persoane prin acte juridice, nu se transmite prin
moştenire, se exercită numai personal(nu şi prin reprezentare), iar dreptul la acţiune pentru
valorificarea in justiţie a acestuia este imprescriptibil (cu excepţia cazurilor expres prevăzute
de lege).
Caracterul imprescriptibilităţii constă în aceia că aceste drepturi pot fi apărate
independent de timpul care a trecut din momentul, când ele au fost lezate şi variază în
dependenţă de aceea dacă drepturile sunt sau nu legate de cele patrimoniale.

3.Modalităţile de creare a patrimoniului fiecărei persoane juridice ce practică activitatea

economică.

Art. 55. CCRM prevede în p. l că, persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu poate să dobîndească şi să
exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume
obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.
Din definiţia dată se subînţelege, că orice persoană juridică are un patrimoniu distinct
ceea ce înseamnă că el trebuie să se evidenţieze de patrimonial persoanelor fondatoare. Însă
de la această regulă generală există şi excepţii. Astfel, articolul 14 al legii nr.485 că
întreprinderea individuală care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate privată, sau
membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună patrimonial nu este distinct.
Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza bunirilor cetăţeanului (familiei) şi
altor surse care nu sînt interzise de legislaţie.
Patrimoniul întreprinderii individuale este inseparabil de bunurile personale ale
antreprenorului, ceea ce înseamnă că acesta ecte în întregime folosit la activitatea de
întreprinzător, iar antreprenorul-posesor al întreprinderii individuale poartă răspundere
nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul său, exceptîndu-se acele bunuri
care, conform legislaţiei în vigoare, nu fac obiectul urmăririi.
Membrii familiei-posesori ai întreprinderii individuale poartă răspundere nelimitată
solidară pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor, exceptîndu-se acele bunuri care, în
conformitate cu legislaţia în vigoare, nu fac obiectul urmăririi.
Este inseparabil de bunurile persoanele ale antreprenorului şi patrimonial societăţii în
nume colectiv. Art.15, p. 2 al legii nr. 485 prevede că, societatea în nume colectiv pentru
obligaţiile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cu întreg
patrimoniul lor, exceptîndu-se bunurile care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, nu fac
obiectul urmăririi.
Aceeaşi reglementare este prevăzută şi de art.16 al legii nr.485 pentru societatea în
comandită numai că nu este inseparabil patrimoniul doar a unor fondatori care se numesc
comanditaţi, în cadrul raporturilor de drept, pentru obligaţiile societăţii, comandităţii poartă
răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor, exceptîndu-se bunurile care, în
conformitate cu legislaţia în vigoare nu fac obiectul urmăririi, iar comanditarii cu partea din
averea lor (capitalul investit), transmisă societăţii în baza contractului de constituire (de
societate).
Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi) subscrise ale
asociaţilor.
Pentru alte categoriii de personae juridice al căror patrimoniu este distinct şi regimul
juridic este altul.
P. 2 al art. 17 al legii prevede că societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată
sînt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul
lor.
Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere limitată poartă răspundere pentru
obligaţiile întreprinderii numai în limitele valorii acţiunii (cotelor) care le aparţin.
Art. 18, p.2 al legii nr. 485 prevede că şi cooperativele de producţie şi de întreprinzător
sînt persoane juridice şi răspund pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul lor. Membrii
cooperativei de producţie sau ai cooperativei de întreprinzător îşi asumă riscul pentru
obligaţiile cooperativei în limitele cotelor care le aparţin, iar dacă patrimoniul cooperativei
este insuficient, poartă răspundere suplimentară cu averea lor personală în limita stabilită de
lege sau de statutul cooperativei.
Întreprinderea la arendă este o personalitate juridică cu totul deosebită în privinţa
patrimoniului, deoarece aceasta se crează de la bun început fără a avea în proprietate
patrimonial cei stă la bază. Astfel în conformitate cu articolul 19 al legii citate,
întreprinderile de arendă sînt unităţi fondate de membrii colectivelor întreprinderilor de stat
(municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale, reorganizate în scopul desfăşurării în
comun a activităţii de antreprenor, sub aceeaşi firmă, pe baza statutelor şi contractului de
arendare a bunurilor statului (municipiului).
Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală întreprinderea de stat înfiinţează şi se
dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţie de stat împuternicit pentru acest
lucru. Deci, patrimoniul acesteea aparţine statului şi acasta numai îl foloseşte, în aceeaşi
situaţie este şi întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de
autoadministrare locală.(vezi art. 20 al legii nr.485).
Patrimoniul atît, distinct cît şi inseparabil poate fi constituit din bunuri mobile şi imobile,
bani şi sau hîrtii de valoare, drepturile şi obligaţiile legate de acestea.
Înăuntru său el poate fi separate pe cote părţi, mijloace fixe şi circulante, capital social şi
de rezervă.
4. Dreptul de administrare economică a patrimoniului persoanelor juridice ce practică
activitatea de întreprinzător.

În dependenţă de forma organizatorică juridică şi de dreptul de proprietate asupra

patrimoniului se realizează diferit. Astfel, cînd patrimoniul este inseparabil în majoritatea
cazurilor dreptul de proprietate şi toate atributele (posesia, folosinţa şi dispoziţia) acestuia se
realizează direct de proprietar. Cînd însă se crează o per-dit'fi cu patrimoniu distinct,
persoanele ce fondează, transmit o parte din patrimoniul său acestea noi create care
devenind subiect independent de drept, obţine dreptul de proprietate asupra acestui
patrimoniu. Şi se pune întrebare cum este dreptul de proprietate al aceitei persoane asupra
acestui patrimoniu. Din cercetările efectuate putem spune că aici apare un drept de uzufruct
care se mai numeşte şi drept de administrare economică.
Administrarea economică este o noţiune specifică pentru activitatea persoanelor juridice.
Ea este direct legată cu unul din atributele dreptului de proprietate şi anume cu dispoziţia.
Dispoziţia, ca atribut al dreptului de proprietate poate fi materială juridică. Dispoziţia
materială conferă titularului posibilitatea de a hotărî asupra existenţei materiale a bunului
său, în limitele legislaţiei în vigoare (adică titularul poate chiar distruge bunurile proprii).
Dispoziţia juridică constă în dreptul titularului de a hotărî cu privire la soarta juridică a
bunului său, el putând să-1 înstrăineze sau să constituie asupra lui alte drepturi reale, în
condiţiile stabilite de lege.În legislaţie şi literatura de specialitate se întîlneşte şi noţiunea de
administrare a bunurilor.
Reeşind din conţinutul art. 1,12,31 ale Legii nr. 459 noţiunea de dispoziţie şi administrare
sînt identice, însă adesea ori noţiunea de administrare economică poate avea un sens mai
îngust decât cea de dispoziţie fiind limitată de proprietarul ce transmite bunul altei persoane.
 Dreptul de administrare economică apare atunci când proprietarul transmite bunul altei
persoane cu drept de posesie, folosinţă şi dispoziţie dar în limitile prevăzute de acesta.
Autorii acestei opinii exemplifică acesta sitiaţie în caz de constituire a persoanei juridice.
Dacă ne referim la întreprinderile de stat, apoi în Legea cu privire la întreprinderile de
stat, se reglementează în art.3, că bunurile sunt transmise intreprinderii în gestiune, iar
modul de posesiune, folosinţa si dispunere de bunurile intreprinderii se stabileşte de
legislaţie şi de statutul intreprinderii. întreprinderea este obligată să păstreze, să utilizeze
raţional şi să sporească bunurile de care dispune şi să le asigure.
Întreprinderea nu poate fără autorizaţia fondatorului să dea în arendă ori în gaj
proprietatea transmisă ei în gestiune operativa, să participe cu bunurile sale la activitatea
structurilor nestatale şi să investească mijloace în alte state.
Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de bunurile întreprinderii se stabileşte de
legislaţie si de statutul intreprinderii. întreprinderea este obligată să păstreze, să utilizeze
raţional şi să sporească bunurile de care dispune şi să le asigure.
Deci, din prevederile articolului respective se vede că dreptul de gestiune sau de administrare
economică este cu mult mai îngust decît a dreptului de proprietar, adică a fondatorului. Aceleaşi
prevederi sunt şi pentru alte categorii de persoane juridice.

5. Structura economică a patrimoniului.

Regimul juridic al capitalului social şi funcţiile lui. Formarea capitalului social, tipuri de
aport la capitalul social. Evoluarea aporturilor ne băneşti transmise în capitalul social.
Modificarea capitalului social prin majorare şi reducere. Corelaţia între capitalul social
şi patrimoniul societăţii.

Înăuntru său patrimoniul persoanei juridice şi fizice ce practică activitatea de antreprenonat

poate fi divizat în capital social, active, capital propriu, pasive şi capital de rezervă.Activele -
sunt totalitatea bunurilor care sunt în proprietatea persoanei: veniturile obţinute, bunurile
procurare şi produse, creditele, donaţiile etc. Pasivele sunt totalitatea datoriilor sau obligaţiilor
asumete de persoana respectivă : obligaţiile faţă de debitori,impozitele de stat şi locale, obligaţii
contractuale, delictuale, creditelor, datoriile faţă de fondatori, etc.
Capitalul social este o parte a patrimoniului determină valoarea minimă a activelor pe care
trebuie să le deţină persoanele juridice ce practică activitatea de întreprinzător. Capitalul social
se formează din aporturile fondatorilor exprimate în lei. Capitalul social se persoanelor juridice
ce practică activitatea de întreprinzător include atît cotele de participare în formă bănească, cît şi
cele în natură, dar evaluate în bani.
Asociatul unic varsă integral aportul pînă la data înregistrării de stat.
Aportul la capitalul social al persoanelor juridice ce practică activitatea de întreprinzâtor este
considerat a fi în bani daca actul de constituire nu prevede altfel.
Prestaţiile în munca şi serviciile depuse la înfiinţarea persoanei juridice şi pe parcursul existentei ei
nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social
La data înregistrării de stat, pentru societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni şi
altele, fiecare asociat este obligat sa verse în numerar cel puţin 40 procente din aportul
subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
Pentru aportul la capitalul social al persoanei juridice nu se calculează dobânzi cu excepţiile
stabilite de lege.
În cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul sa-i ceara
in scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o luna si avertizindu-1 ca e
posibila excluderea lui din societate.
Daca nu vărsa aportul in termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi
asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
Aportul în natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice bunuri aflate în
circuit.
Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate dacă actul de constituire nu prevede
altfel. Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de
capital creanţele şi drepturile nepatrimoniale.
Se consideră că capitalul social are următoarele funcţii: este baza materială a persoanei
juridice, deoarece mijloacele fifanciare sunt folosite la dezvoltarea genurilor de activitate, iar
bunurile în natură pot servi drept mijloace de producere,utilaje la producerea bunurilor. O
altă funcţie este cea de garantare pentru creditori; astfel cu cît capitalii este mai mare, cu atît
creditorii se simt în mai siguranţă. Astfel nu întîmplător de exemplu companiile de
asiguraren este un mijloc de garantare pentru creditiri şi este o corelaţie dintre persoana
juridică şi asociaţi.
Asociaţii în societatea în nume colectiv si asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii in
muncă şi la servicii cu titlu de aport social, care însă nu constituie aport la formarea sau la
majorarea capitalului social. In schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe,
potrivit actului de constituire, la împărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, rămânînd
totodată obligaţi să participe la pierderi.
Aportul în natura trebuie vărsat în termenul stabilit de actul de constituire, dar nu mai
tîrziu de termenul indicat la art. ll2 alin.(3) CCRM. In cazul majorării capitalului social,
aportul se varsă în termenul stabilit de adunarea generală, dar nu mai tîrziu de 60 de zile de
la adoptarea hotărârii de majorare a capitalului social. Valoarea aportului în natură la
capitalul social al societăţii se aprobă de adunarea generală. Aportul în creanţe se consideră
vărsat numai după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.
Aportul la capitalul social pote fi în bani sau în natură. Articolul 113 al CCRM
reglementează aportul în bani la capitalul social al persoanei juridice. Deci, în conformitate
cu prevederile acestuia aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi
în bani dacă actul de constituire nu prevede altfel. Prestaţiile în muncă şi serviciile depuse la
înfiinţarea societăţii comerciale şi pe parcursul existenţei ei nu pot constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social.
La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat sa verse în numerar
cel puţin 40 procente din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai
mare.
Pentru aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se calculează dobînzi, cu
excepţiile stabilite de lege.
În cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i
ceară in scris această, stabilindu-i un termen suplimentar de cel de cel puţin o lună şi
avertizîndu-l ca e posibilă excluderea lui din societate.
Dacă nu varsă aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii
sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
În conformitate cu articolul 114 al CCRM aportul la capitalul social al societăţii poate fi
în natură. Aportul in natura la capitalul social al societăţii comerciale are ca obiect orice
bunuri aflate in circuit civil. Bunurile se consideră a fi transmise cu titlu de proprietate dacă
actul de constituire nu prevede altfel.
Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului social al societăţii de
capital creanţele şi drepturile nepatrimoniale.
Asociatii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în
muncă şi la servicii cu titlu de aport social, care însă nu constituie aport la formarea sau la
majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociaţii
au dreptul să participe, potrivit actului de constituire, la impartirea beneficiilor şi a activului
societăţii, rămânînd totodată obligaţi sa participe la pierderi.
Aportul în natură trebuie vărsat în termenul stabilitde actul de constituire, dar nu mai tirziu de
termenul indicat la art. 112 alin.(3). In cazul majorării capitalului social, aportul se varsă in
termenul stabilit de adunarea generală, dar nu mai tîrziu de 60 de zile de la adoptarea hotărârii
de majorare a capitalului social.
Valoarea aportului în natura la capitalul social al societăţii comerciale se aproba de
adunarea generală. Aportul în creanţe se consideră vărsat numai după ce societatea
comercială a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.
In conformitate cu articolul 147 al CCRM, capitalul social al societăţii cu răspundere
limitată este strict determinat de lege şi nu poate fi mai mic de 300 salarii minime. Deci,
mărimea minimă a capitalului social al societăţii cu răspundere limitata este stabilita prin lege.
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitata este divizat în părţi sociale.
După prevederile articolului 158 CCRM şi capitalul social al societăţii pe acţiuni este
reglementată de lege. Astfel mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni nu poate
fi mai mică de 10000 lei. Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea
acţiunilor intre acţionari şi reprezintă valoarea aporturilor în numerar şi în natură, vărsate
proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise.
Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral între fondatori.
Fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pîna la înregistrarea societăţii pe acţiuni
dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de la înregistrarea de stat daca aportul
este în natură.
In cazul în care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul stabilit de lege, iar
adunarea acţionarilor nu a hotarit acoperirea pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se
dizolva.
Articolul 174 al CCRM reglementează modul de fondare a capitalului social al cooperativei.
Cooperativa are un capital social variabil. El reprezintă suma tuturor participaţiunilor
membrilor cooperativei în conformitate cu statutul ei.
Pina la înregistrarea cooperativei, membrul este obligat să depună integral participaţiunea
sa dacă legea sau statutul cooperativei nu prevede altfel
Membrii cooperativei sunt obligaţi ca, în termen de 2 luni după aprobarea bilanţului contabil
anual, sa recupereze, prin contribuţii suplimentare, pierderile cooperativei. In cazul
neindeplinirii acestei obligaţii, cooperativa poate fi desfiinţată prin hotarire judecătoreasca, la
cererea creditorilor. Membrii cooperativei poartă răspundere subsidiara solidara pentru
obligaţiile ei in limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru.
Patrimoniul rămas după lichidarea cooperaţi vei se repartizează între membrii acesteia in
conformitate cu statutul ei.
6.Regimul Juridic al Capitalului de rezervă.

Unii autori definesc rezervele drept sume de bani deduse din benificiul net al persoanei
juridice "puse de o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele creditorilor. Rezervele pot fi
legale şi facultative.
Rezervele legale formezâ fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al cărei valoare nu
poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. In vederea constituirii lui se va prelua anual din
profitul persoanei juridice minimum 5% pînă la atingerea plafonului de o cincime din capitalul
social.
Chiar în situaţia în care fondul de rezervă s-a constituit în limita impusă de lege excelentul
obţinut de persoana juridică în situaţia în care capitalul social se maqjorază automat şi fondul de
rezervă se va majora, fapt ce va determina noi reţineri din profit pentru realizarea rezervei.
Capitalul de rezervă poate fi facultativ.
În Republica Moldova legislaţia în vigoare nu reglementează pentru toate formele de
persoane juridice formarea capitalului de rezervă. Astfel în conformitate cu art. 148 CCRM,
capitalul de rezervă este prevăzut pentru societatea cu răspundere limitată. Aici, societatea cu
răspundere limitată este obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din
cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată poate
fi folosit doar la acoperirea perderilorr sau la majorarea capitalului ei social.
Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitată se formează prin vărsăminte
anuale din beneficiul ei, în proporţie de cel puţin 5% din beneficiul net, pînă la atingerea mărimii
stabilite de actul de constituire.
Dacă valoarea activelor nete ale societăţii cu răspundere limitată se reduce sub nivelul
capitalului social şi al capitalului de rezerva, vărsămintele în capitalul de rezervă reincep.
Rezervele facultative privesc fie realizarea de investiţii, fie desfăşurarea unor activităţi de
marcheting sau pentru acoperirea unorpierderi din activul patrimonial generate de împrejurări
obiective care implică un risc. Din rezervele facultative nu se pot acoperi pregudiciile produce
patrimoniului social din cauza unor fapte culpabile ale administratorilor, cenzorilor sau
gestionarilor persoanei juridice.
În conformitate cu articolul 160 CCRM, capitalul de rezerva al societăţii pe acxţiuni este
stabilit prin lege. Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de rezervă de cel
puţin 10% din mărimea capitalului social. Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea
pierderilor societăţii pe acţiuni sau la majorarea capitalului ei social. Capitalul de rezervă se
formează prin vărsăminte anuale din beneficiul societăţii pe acţiuni, în proporţie de cel
puţin 5% din beneficiul net, pîna la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire. Dacă
valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni se reduce sub nivelul capitalului social şi al
capitalului de rezerva, vărsămintele in capitalul de rezerva reincep. Articolul 161 al CCRM
prevede că acţiuniile sunt părţile in care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni în
conformitate cu actul de constituire. Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la
conducerea societăţii, de a primi dividende sau o parte din valoarea bunurilor societăţii în cazul
lichidării acestei; precum si alte drepturi prevăzute de lege sau de actul de constituire al
societăţii
Felurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire, în caz contrar, ele vor fi la
purtător. Acţiunile nominative pot fi emise în forma materială pe suport de hîrtie, sau în
forma dematerializată, prin înscriere în cont.
Acţiunile nu pot fi emise pentru o sumă mai mică decît valoarea lor nominală. Nu pot fi emise
acţiuni noi pîna cind nu sînt plătite cele din emisiunea precedenta. Acţiunile se emit cu valoare
totala nu mai mica decit mărimea capitalului social. Actiunea este indivizibila. Daca o acţiune
este deţinuta de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi îşi exercită
drepturile prin reprezentant.