Partea II.

Obiectuvul infracţiunii
Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, studenţii vor avea capacitatea:

 Să aprecieze importanţa obiectului infracţiunii;
 Să determine categoriile obiectului infracţiunii;
 Să distingă obiectul juridic de obiectul material.

3.2.1 Importanţa obiectului infracţiunii

Infracţiunea, ca un fenomen care există sau poate exista obiectiv în realitatea

obiectivă, este formată din patra elemente unitare indisolubile: 1) obiectul
infracţiunii (asupra căruia se atentează); 2) latura obiectivă (prin ce se exprimă
obiectiv atentarea); 3) latura subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea
psihică faţă de fapta săvârşită şi de consecinţele ei); 4) subiectul infracţiunii (cine
atentează).
Elementele infracţiunii sunt descrise în normele juridico - penale printr-o
totalitate a patru grupe de semne ce le caracterizează şi care califică o faptă ca
infracţiune. Potrivit art. 52 C.P., totalitatea acestor semne formează componenţa de
infracţiune, care, deci, nu e constituită din patru elemente, ci din patra grape de
senine ce caracterizează elementele infracţiunii.
Obiectul infracţiunii este un element obligatoriu, inerent fiecărei infracţiuni,
deoarece nu pot exista infracţiuni fără obiect de atentare.
Potrivit doctrinei juridice române, obiectul infracţiunii poate fi definit ca
valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurai şi datorită acestei valori,
distingând două categorii de obiect, obiect juridic, adică valorile şi relaţiile sociale
ameninţate sau vătămate efectiv şi obiect material al infracţiunii, prin care se
înţelege entitatea materială (un obiect sau un lucru oarecare, un animal, corpul
persoanei) prin intermediul cărora sunt ameninţate sau vătămate relaţiile sociale
formate înjurai acestora.
Bazându-ne pe ideea că obiectului infracţiunii îi este întotdeauna adusă o
daună efectivă, putem conchide că obiect al infracţiunii pot fi numai relaţiile sociale
vătămate sau periclitate de faptele infracţionale sau valorile sociale, numite şi valori
juridice, înţelese anume ca relaţii sociale.
Infracţiunea, ca act de conduită individuală, nu poate fi îndreptată, însă,
împotriva tuturor relaţiilor sociale. Nici nu e nevoie, deoarece în societate
funcţionează şi alte legi: normele de drept administrativ, civil, de muncă, familial,
financiar etc. Legea penală ocroteşte cele mai importante relaţii sociale şi doar în
cazurile când funcţia de ocrotire nu este asigurată pe deplin de către normele altor
ramuri de drept.
Relaţiile sociale reglementate de normele juridico - penale capătă caracterul
unor raporturi numite juridico - penale. Raportul juridico – penal este o relaţie
socială reglementată de norma juridico-penală în cadrai căreia participanţii apar ca
titulari de drepturi şi de obligaţiuni reciproce prin exercitarea cărora se realizează
scopul normei juridice penale.
Orice raport juridico - penal cuprinde, în structura sa, trei elemente:
1. Subiectele raportului juridic, adică participanţii la el, care pot fi oamenii, ca
persoane fizice sau juridice, ori statul, reprezentat prin organele sale. în urma
săvârşirii unei infracţiuni, participanţi la raportul juridic pot deveni subiecţi ai
infracţiunii sau victime ale ei, ori, cum opinează doctrina juridică română, subiecţi
activi şi subiecţi pasivi - victima.
2. Conţinutul raportului juridic, care este format din drepturile şi obligaţiunile
corelative ce revin subiectelor participante, astfel încât fiecărui drept îi corespunde
o obligaţie şi viceversa.
3. Obiectul raportului juridic, adică lucrurile şi valorile în legătură cu care între
participanţii raportului juridic se stabilesc drepturi şi obligaţiuni corelative.

3.2.2 Categoriile obiectului juridic al infracţiunii

Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale,

reglementate de legea penală, vătămate sau ameninţate efectiv printr-o faptă
prejudiciabilă comisă.
In scopul analizei mai profunde a obiectului infracţiunii, doctrina penală
distinge, convenţional, noţiunea obiectului general, obiectului generic (de grup) şi a
obiectului nemijlocit al infracţiunii.
 Obiectul juridic general al infracţiunii îl constituie tot ansamblul (sistemul)
de relaţii sociale, sau, conform alin. l art. 2 С.Р., întreaga ordine de drept a
Republicii Moldova, ocrotită de legea penală.
Se consideră că noţiunea obiectului juridic general face posibilă atât de-
limitarea relaţiilor sociale ocrotite de legea penală faţă de relaţiile neapărate de ea, cât
şi determinarea limitelor acţiunii legii penale. Valorile sociale proprii nu constituie
relaţii sociale apărate de legea penală. De exemplu, poate fi obiect al infracţiunii
atentarea la averea proprie sau e posibilă răspunderea penală pentru sinucidere etc.?
Bineînţeles că nu, deoarece nu e posibilă formarea unor raporturi juridice între oameni
şi lucruri sau numai între lucruri. Relaţiile sociale pot apărea numai între oameni în
legătură cu acestea.
Noţiunea obiectului juridic general al infracţiunii, însă, nu permite a distinge
specificul unor grupuri de infracţiuni asemănătoare. De aceea, prin concretizarea de
mai jos, teoria dreptului penal indică obiectul juridic generic (de grup) şi obiectul
juridic nemijlocit al infracţiunii.
Obiectul juridic generic (de grup) se consideră numai acea parte a
obiectului juridic general care constituie un grup de relaţii sociale omogene,
dependente unele de altele. Determinarea obiectului juridic generic se poate stabili
din denumirea capitolelor Părţii speciale a Codului penal. La baza sistematizării
normelor penale în capitole, legiuitorul a pus unul sau mai multe obiecte juridice
generice ale infracţiunilor. De exemplu, la baza construirii cap. al IV-lea
(infracţiuni privind viaţa sexuală) stă un singur obiect generic - relaţiile sociale
referitoare la ocrotirea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale ale persoanei.
Această sistematizare are o importanţă deosebită pentru codificarea
normelor juridico - penale. Adoptând legea penală, legiuitorul amplasează
infracţiunile în Partea specială a Codului penal într-o anumită
consecutivitate, bazându-se pe obiectul juridic generic. Această
consecutivitate depinde de gradul importanţei relaţiilor sociale ocrotite. Spre
deosebire de Codul penal al R.M. din 1961, care determina importanţa obiectelor
juridice generice după triada "statul, persoana şi societatea, Codul penal al R.M. din
2002 determină această importanţă după formula "omenirea, persoana, societatea
şi statul".
Cu ajutorul obiectului juridic generic se dezvăluie gradul comparativ al
valorilor sociale ocrotite de legea penală, inclusiv gradul necesităţii ocrotirii lor pe
cale juridico-penală; se determină caracteristica valorilor sociale ce programează
metodele posibile de pedepsire a conduitei ilegale; se stabilesc metodele posibile
ale atentărilor infracţionale etc.
Concretizarea obiectului juridic al infracţiunii se efectuează cu ajutorul obiectului ei
juridic nemijlocit.
Obiectul juridic nemijlocit al infracţiunii îl formează valoarea socială
concretă asupra căreia a atentat infractorul. Un grup de infracţiuni, conţinând un obiect
juridic comun, include, totuşi, infracţiuni ce atentează la diferite obiecte, dar care
reprezintă numai unele părţi ale obiectului juridic generic. De exemplu, în capitolul
al II-lea al Părţii speciale a Codului penal sunt expuse infracţiunile ce atentează la
persoană (un ansamblu de relaţii sociale) ca la un obiect juridic generic, dar fiecare
în parte atentează la un obiect juridic nemijlocit de sine stătător, cum ar fi omorul -
la viaţa persoanei, provocarea vătămărilor integrităţii corporale - la sănătate, în
cazul unor infracţiuni, obiectul juridic generic şi cel nemijlocit pot coincide. De
exemplu, în cazul vandalismului ordinea publică constituie atât obiectul juridic
generic, cât şi obiectul juridic nemijlocit al atentării.
Obiectul juridic nemijlocit are o importanţă deosebită pentru sistematizarea
infracţiunilor unui capitol într-un sub sistem. De exemplu, infracţiunile economice
pot fi sistematizate în funcţie de obiectul juridic nemijlocit în următoarele grupe:
infracţiuni economice cu caracter general; infracţiuni economice în domeniul
finanţelor; infracţiuni economice în comerţ; infracţiuni economice în construcţii.
doctrina penală deosebeşte două categorii de obiecte juridice nemijlocite: de bază şi
suplimentare (facultative).
Obiectul juridic nemijlocit de bază reprezintă relaţia socială pentru care a
fost instituită infracţiunea corespunzătoare, care permite a dezvălui natura socială şi
juridică a acesteia, cărei i se provoacă întotdeauna daune, fără atentarea la care n-ar
exista infracţiunea dată.
Prin obiect juridic nemijlocit facultativ (suplimentar) se înţeleg asemenea
relaţii sociale care, meritând o ocrotire penală de sine stătătoare, în cazul altor
infracţiuni este ocrotită de rând cu obiectul juridic nemijlocit de bază al acestora şi
cărora li se poate sau nu cauza o daună în legătură cu atentarea la obiectul juridic
nemijlocit de bază. în exemplul de mai sus, ca obiecte juridice nemijlocite
facultative se consideră viaţa persoanelor, sănătatea lor şi proprietatea, deoarece ele
sunt ocrotite, de rând cu baza economică a statului.
Pentru delimitarea obiectului juridic nemijlocit de bază de cel facultativ trebuie
să ţinem cont de următoarele cerinţe: 1) care relaţie socială din cele lezate de fapta
infracţională este cea mai importantă; 2) care relaţie socială redă esenţa infracţiunii;
3) cărei relaţii sociale i s-a cauzat un prejudiciu mai mare; 4) cărei relaţii sociale i
se provoacă întotdeauna daune; 5) care relaţie socială poate să nu fie vătămată în
urma atentării.
În legea penală există norme ce prevăd răspunderea penala pentru un atentat
la două obiecte juridice nemijlocite de bază, aşa-zise complexe. Astfel de infracţiune,
prin care sunt atacate concomitent două obiecte juridice nemijlocite de bază se
numeşte infracţiune cu obiect dublu. De exemplu, tâlhăria cauzează concomitent
daune la două obiecte: proprietatea şi personalitatea. ambele obiecte în cazul tâlhăriei
se consideră obiecte juridice nemijlocite de bază, deoarece lipsa unuia exclude
existenţa tâlhăriei ca infracţiune.
Menţionăm că determinarea, chiar şi aproximativă, a semnelor obiectului
juridic al infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, poate servi, în majoritatea cazurilor,
drept temei suficient pentru intentarea unui proces penal, ceea ce face posibilă
efectuarea unui şir de acţiuni procesuale pentru stabilirea probelor cauzei penale.

3.2.3 Obiectul material al infracţiunii

În teoria dreptului penal, prin obiect material al infracţiunii se înţeleg

asemenea obiecte, bunuri şi lucruri, care servesc ca pretext material, condiţii sau
mărturii ale existenţei anumitor relaţii sociale şi prin intermediul luării, distrugerii,
creării sau schimbării cărora se cauzează daune obiectului juridic al infracţiunii.1
În timp ce obiectul juridic există în orice infracţiune, deoarece inexistenţa
acestuia exclude infracţiunea, obiectul material nu este prezent în orice infracţiune,
ci numai atunci când relaţia socială ocrotită constă sau se exprimă într-o formă
materială. Un astfel de obiect material există, de exemplu, în cazul infracţiunilor
contra patrimoniului. El este format din bunul asupra căruia se îndreaptă activitatea
infracţională (bunul luat ilegal, delapidat, distras, obţinut prin amăgire sau cerere
ilegală etc.), sau din corpul fizic al persoanei asupra căruia se îndreaptă acţiunea de
ucidere sau vătămare din flora, fauna şi populaţia naturală, din documente ce conţin
secrete de stat, drapel, stemă, imn ale Republicii Moldova.
Aşadar, obiectul material este un element facultativ al relaţiilor sociale ca
obiect juridic al infracţiunii, însă, dacă obiectul material al infracţiunii este indicat
1
Г. А. Кригер. Квалификация хищений социалистического имущества. Москва, 1971, р. 31.
într-o normă penală concretă - de exemplu în art. 254 C.P. (comercializarea
mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare standardelor), atunci el trebuie
obligatoriu demonstrat pe această cauză penală. în caz contrar, se exclude existenţa
infracţiunii.
Obiectele materiale ale unor infracţiuni trebuie să posede un şir de ca-
racteristici, de exemplu, cele contra patrimoniului.
Potrivit art. 285 al Codului civil în vigoare, bunuri sunt toate lucrurile
susceptibile apartenenţei individuale sau colective şi drepturile patrimoniale.
Lucruri sunt obiectele materiale în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţiuni
civile.
Prin drepturi patrimoniale se înţelege dreptul asupra unui lucra sau alte
acţiuni cu caracter patrimonial.
Obiecte ale lumii materiale. Ele trebuie să posede un şir de trăsături.
În primul rând, lucrurile, ca obiecte materiale ale însuşirii, trebuie să posede
valoare de întrebuinţare, adică capacitatea de a satisface necesităţile omului şi de
participare la circuitul civil.
În al doilea rând, lucrurile, ca obiecte materiale ale însuşirii, trebuie să aibă
valoare de schimb în care se materializează, într-o formă sau alta, munca omului. De
aceea, flora, fauna şi populaţia naturală a acestora nu se consideră obiecte materiale
ale însuşirii, dar pot fi obiecte materiale ale infracţiunilor ecologice, care posedă alte
caracteristici.
În al treilea rând, obiecte materiale ale însuşirilor pot fi numai lucrurile care, la
momentul comiterii infracţiunilor, se aflau real în evidenţa proprietarului.
Şi, în sfârşit, obiecte materiale ale însuşirii pot fi numai lucrurile asupra cărora
făptuitorul nu deţine dreptul de proprietate, adică sunt lucruri străine pentru el.
Potrivit p. l al Hotărârii Plenului C.S. J. Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor nr. 23 din 28 iunie 2004, obiect
material al sustragerii sau a altor infracţiuni contra patrimoniului se consideră
bunurile care, la momentul săvârşirii infracţiunii, nu-i aparţin făptuitorului, nu sunt
proprietatea lui şi care se pot afla atât în posesia proprietarului, cât şi în posesia
altor persoane, cărora li s-au transmis spre folosinţă aceste bunuri.
Deci, drept obiecte materiale ale însuşirilor bunurilor din avutul proprietarului
pot fi orice lucruri sau obiecte care satisfac o necesitate de ordin material sau
cultural a oamenilor: mărfuri, materie primă, maşini, bancnote emise de Banca
Naţională, titluri de valoare, înscrisuri prezentând o anumită valoare bănească, valută
străină aflată în circulaţie etc.
În al doilea rând, legea penală numeşte, pe lângă lucruri, după cum s-a
menţionat anterior, şi un alt component structural al obiectului material al
însuşirilor - drepturile patrimoniale. De exemplu, potrivit art. 189 С.Р., în calitate
de obiect material al şantajului poate fi dreptul asupra unui bun (făptuitorul poate
cere cedarea unuia sau mai multor drepturi de proprietate, fără a cere cedarea
bunului însuşi) sau alte acţiuni cu caracter material (efectuarea gratuită a unei
lucrări, prestarea unor servicii gratuite, nimicirea testamentului, refuzul la moştenire
sau la cota-parte dintr-o proprietate comună etc.).
Deosebirea esenţială dintre obiectul material şi cel juridic al infracţiunii constă
în următoarele: 1) obiectul juridic reprezintă o totalitate de relaţii sociale ocrotite de
legea penală, iar obiectul material reprezintă nişte condiţii, mărturii, forme materiale
ale existenţei acestora prin intermediu] cărora se atentează la obiectul juridic al
infracţiunii; 2) obiectul juridic este un element obligatoriu al fiecărei infracţiuni, pe
când obiectul material este un element obligatoriu doar al unor infracţiuni; 3)
obiectul material nu întotdeauna suferă daune, schimbări, uneori chiar se menţine ori
se îmbunătăţeşte, pe când obiectul juridic întotdeauna suferă daune sau există
primejdia reală de a suferi daune efective.

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR:
1. Ce înţelegeţi prin obiectul infracţiunii în dreptul
penal?
2. Care sunt funcţiile obiectului infracţiunii?
3. Care este noţiunea obiectului juridic al infracţiunii?
4. Ce înţelegeţi prin obiect juridic general al
infracţiunii?
5. Care este noţiunea obiectului nemijlocit al
infracţiunii?
6. Ce înţelegeţi prin obiect juridic nemijlocit
suplimentar (facultativ) al infracţiunii?
7. Ce înţelegeţi prin obiect material al infracţiunii?
8. Care sunt trăsăturile obiectului material al
infracţiunilor ecologice?
9. Prin ce se deosebeşte obictul juridic de cel material al
 infracţiunii?
10.Prin ce se deosebeşte obiectul material de
instrumentele şi mijloacele comiterii infracţiunii?
BIBLIOGRAFIE:

1. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău:

Ştiinţa, 1994.
2. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, 2000.
3. Н. И. Коржанский. Объект и предмет уголовно-правовой охраны.
Москва, 1980.