Partea III.

Latura obiectivă a infracţiunii

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, studenţii vor avea capacitatea:

 Să definească latura obiectivă a infracţiunii;
 Să caracterizeze:
‐ acţiunea şi inacţiunea prujudiciabilă;
‐ consecinţele prejudiciabile;
‐ raportul cauzal;
‐ locul, timpul, metodele şi mijloacele săvîrşirii infracţiunii

1.3.1 Noţiunea laturii obiective

Caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii, descrise în lege depinde de
caracterul obiectului la care se atentează, de particularităţile subiectului, de caracterul
laturilor obiective şi subiective ale faptei infracţionale.
Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un proces al atentării prejudiciabile
şi ilegale asupra intereselor ocrotite de lege, un aspect exterior al acestuia, din
punctul de vedere al desfăşurării consecutive a acelor fenomene şi evenimente, care
încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se consumă cu survenirea
consecinţelor infracţionale.1
Legea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii cu ajutorai următoarelor
semne, a căror totalitate formează componenţa de infracţiune: acţiunea sau inacţiunea
prejudiciabilă, consecinţele prejudiciabile, raportul cauzal dintre acţiunea săvârşită
sau inacţiunea şi urmările care au survenit, timpul, locul, împrejurările, metoda şi
mijloacele săvârşirii infracţiunii.
După cum se vede, latura obiectivă a infracţiunii constă din trei elemente
(etape) consecutive: 1) acţiunea sau inacţiunea, comise într-un anumit timp, loc,
împrejurare, prin anumite metode sau cu anumite mijloace; 2) consecinţele

1
В. Н. Кудрявцев. Объективная сторона преступления. Москва. I960, р. 9.
prejudiciabile sau primejdia reală a survenirii lor; 3) raportul cauzal dintre acţiunile
sau inacţiunile prejudiciabile şi consecinţele menţionate.
Doctrina penală clasifică semnele laturii obiective în două categorii: obligatorii
(necesare) şi facultative.
Latura obiectivă, formându-se sub influenţa conştiinţei şi voinţei subiectului
infracţiunii, fiind întruchipată în realitate, reprezintă conţinutul atitudinii psihice a
făptuitorului faţă de cele comise.
Latura obiectivă este strâns legată şi de obiectul atentării. Deoarece consecinţele
prejudiciabile, după esenţa lor, reprezintă, nu altceva decât, dauna cauzată obiectului
ocrotit de legea penală.
Semnele laturii obiective au o însemnătate de sine stătătoare pentru delimitarea
infracţiunilor. Aceasta se efectuează, de obicei, în cazurile, în care s-a stabilit că mai
multe fapte atentează la una şi aceeaşi relaţie socială ocrotită de legea penală. De
exemplu, furtul şi jaful se deosebesc unul de altul numai după semnele laturii
obiective: sustragere pe ascuns - furt; sustragere deschisă-jaf.
Făcând un bilanţ, putem formula următoarele concluzii şi teze:
1. Latura obiectivă a infracţiunii constituie o totalitate de semne obligatorii
şi facultative, determinate de dispoziţiile articolelor Părţii speciale a
Codului penal şi reprezintă unul dintre elementele de bază ale infracţiunii
ca fenomen prejudiciabil real.
2. Latura obiectivă se află într-o legătură indisolubilă cu celelalte ele
mente de bază ale infracţiunii - obiectul, subiectul şi latura subiectivă -
fiind elementul care le cimentează pe acestea.
3. Determinarea corectă a laturii obiective a infracţiunii constituie premisa
necesară pentru stabilirea temeiului real şi juridic al răspunderii penale.
4. Procesul calificării infracţiunii începe cu determinarea semnelor laturii
obiective prevăzute în fapta infracţională. Ele sunt reflectate cel mai deplin
în dispoziţiile articolelor Părţii speciale a Codului penal, din care, adeseori,
rezultă semnele obiectului, subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii.
5. Semnele laturii obiective ale infracţiunii au o importanţă deosebită
pentru delimitarea infracţiunilor.
6. Caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor prejudiciabile ca
semn al laturii obiective ne permite să delimităm fapta infracţională de alte
fapte ilicite.
7. Semnele laturii obiective revelează cel mai clar caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii concrete.2
Rezumând cele spuse, putem defini latura obiectivă a infracţiunii: Latura
obiectivă a infracţiunii o constituie aspectul exterior al conduitei prejudiciabile,
care se caracterizează printr-un ansamblu de semne indicate de legea penală şi
care prejudiciază sau ameninţă efectiv relaţiile sociale ocrotite de lege.

3.3.2 Acţiunea şi inacţiunea prejudiciabilă

Acţiunea prejudiciabilă juridico-penală presupune o conduită conştientă şi

volitivă.
Formele acţiunii prejudiciabile pot fi diferite. Legea prevede mai des uzul de
foiţă fizică asupra intereselor legale ocrotite de ea. Acţiunea se poate manifesta şi
prin gesturi simbolice.
La săvârşirea acţiunilor prejudiciabile, făptuitorul poate utiliza diferite
instrumente, mecanisme, procese tehnologice, animalele sau chiar alte persoane,
folosindu-se de iresponsabilitatea sau de vârsta lor fragedă, fie de lipsa lor de
informaţie despre starea reală a lucrurilor.
asemenea cazuri, autor al infracţiunii va fi recunoscută persoana şi nu animalele,
oamenii sau mecanismele folosite intenţionat pentru săvârşirea ei.
Sunt posibile cazurile când, inducând în eroare o persoană, infractorul comite
infracţiunea cu ajutorul ei. în acest caz, răspunderea penală a acestor persoane poate fi
diferită. De exemplu, făptuitorul îi dă altei persoane bani falşi pentru ca aceasta să-i
schimbe în valută străină sau, afirmând că arma este încărcată cu cartuşe de manevră
(oarbe), îi propune să împuşte în cineva în glumă, în primul caz, persoana înşelată nu
va purta răspundere penală, pentru că ea nu îşi dădea seama că banii sunt falşi, autor
al infracţiunii se va considera persoana care a transmis banii falşi acestei persoane, în
al doilea caz, persoana înşelată va purta răspundere penală pentru lipsirea de viaţă
din imprudenţă (art. 149 C.P.), deoarece ea putea şi trebuia să se asigure personal cu
ce cartuşe era încărcată arma, iar persoana care a "glumit" astfel va răspunde pentru
omor intenţionat.
O importanţă deosebită pentru răspunderea penală are determinarea mo-
mentului începerii şi consumării acţiunii prejudiciabile.

2
Уголовное право. Общая часть. Под ред. Н. И. Ветрова и Ю. И. Ляпунова. Москва: Новый Юрист, 1997, р. 199-200.
 În infracţiunile comise din imprudenţă, începutul acţiunii prejudiciabile se
consideră încălcarea regulilor care creează primejdia cauzării daunelor prevăzute de
lege, iar consumarea ei coincide cu momentul survenirii consecinţelor
prejudiciabile.
Începerea şi consumarea acţiunilor prejudiciabile în cazul infracţiunilor
intenţionate depinde de categoriile infracţiunilor, în legătură cu aceasta, în doctrina
penală a fost propusă clasificarea infracţiunilor (pe care o susţinem) în următoarele
categorii: 1) momentane; 2) multimomentane; 3) continue; 4) prelungite; 5) cu
consecinţe îndepărtate.3
În infracţiunile momentane, începutul şi consumarea acţiunilor preju-
diciabile coincid (de exemplu, insulta verbală a militarului, art. 366 C.P.).
La infracţiunile multimomentane, începutul şi consumarea acţiunilor pre-
judiciabile nu coincid în timp. Acţiunea poartă un caracter îndelungat în timp, de
exemplu, săvârşirea operaţiunilor legale (spălarea) cu mijloace băneşti sau cu alte
valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 C.P.) sau desfăşurarea
activitate de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura
activitatea de întreprinzător (art. 242 C.P.).
La infracţiunea continuă, începutul acţiunii se consideră actul de încălcare a
legii penale, iar sfârşitul ei - încetarea activităţii infracţionale datorită autodenunţării,
reţinerii infractorului sau survenirii unor evenimente care împiedică această
activitate. De exemplu, evadarea din locurile de deţinere începe din momentul
părăsirii fără aprobare a locului de detenţie şi se consumă la întoarcerea
făptuitorului în acest loc, odată cu autodenunţarea acestuia organelor de drept sau
din momentul reţinerii infractorului.
La infracţiunile prelungite, începutul acţiunii va fi primul act infracţional, iar
ultimul act infracţional va constitui sfârşitul ei. Spre exemplu, sustragerea pe parcursul
unei zile din apartament a averii este o infracţiune prelungită, al cărei început este
prima scoatere a bunurilor, iar sfârşitul - scoaterea ultimei părţi de avere din
încăpere.
La infracţiunile cu consecinţe îndepărtate, începutul acţiunii va fi primul act
infracţional, îndreptat spre cauzarea consecinţelor prejudiciabile, iar momentul
consumării va fi începutul survenirii consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, dacă
vinovatul trimite coletul poştal cu o cutie de bomboane otrăvite, atunci începutul acţiunii

3
Г. В. Тимейко. Общее учение об объективной стороне преступления. Ростов, 1977, р. 44.
va fi umplerea coletului poştal cu bomboanele otrăvite, iar consumarea acţiunii va fi
folosirea bomboanelor de către destinatar.4
După cum am menţionat anterior, acţiunea reprezintă o comportare conştientă
şi volitivă a omului, însă, voinţa persoanelor responsabile, care au atins vârsta
răspunderii penale, poate fi paralizată partial sau complet de diverse circumstanţe
care, în mod diferit, influenţează răspunderea penală. La aceste circumstanţe se
referă: 1) acţiunea forţei majore; 2) constrângerea fizică; 3) constrângerea psihică.
Prin forţă majoră se înţelege o asemenea influenţă a cataclismelor, cala-
mităţilor naturale, a mecanismelor, a sistemelor tehnice, a oamenilor, animalelor,
proceselor maladive din organismul omului etc., care nu permite persoanei să comită
liber anumite acţiuni. De exemplu, pompierii n-au putut stinge un incendiu din lipsa
de apă; medicul n-a putut sosi Ia bolnav din lipsa mijloacelor de transport;
încărcătura necesară n-a fost transportată din cauza inundaţiilor care au distrus un
pod etc.
În prezenţa circumstanţelor forţei majore, fapta persoanei îşi pierde im-
portanţa juridico-penală. însă, în cazurile în care circumstanţele forţei majore puteau
fi învinse, dar pentru învingerea lor era necesar de a risca interese importante sau
poate chiar viaţa, chestiunea răspunderii penale pentru refuzul îndeplinirii anumitor
acţiuni se rezolvă după regulile reţinerii infractorului (art. 37 С.Р.), stării de
extremă necesitate(art. 38 C.P.) sau riscului întemeiat (art. 40 C.P.). De exemplu,
colaboratorul poliţiei nu se poate eschiva de la urmărirea şi reţinerea unui infractor
înarmat, motivând că viaţa sa este pusă în pericol. Colaboratorii organelor de drept
nu pot fi traşi la răspundere penală pentru îndeplinirea cerinţelor infractorilor privind
predarea banilor, armelor, drogurilor, mijloacelor de transport cu scopul de а salva
viaţa persoanelor capturate în calitate de ostatici. Legalitatea acestor acţiuni este
justificată de regulile stării de extremă necesitate.
Prin constrângere fizică se înţelege violenţa fizică aplicată unei persoane
(legarea de mâini şi picioare, chinuirea, torturarea persoanei, închiderea într-o
încăpere etc.) de către altă persoană, în urma căreia victima este lipsită de
posibilitatea de a acţiona liber, după voinţa sa. în acest caz, persoana nu poate fi
trasă la răspundere penală pentru prejudicierea intereselor ocrotite de lege în baza
alin. l art. 39 C.P.
Prin constrângere psihică se înţelege constrângerea persoanei de a comite o
faptă prejudiciabilă sub ameninţarea cu omor sau cu o altă violenţă fizică asupra sa
4
Уголовное право России. Том 1. Общая часть. Под ред. А. Н. Игнатова и Ю. А. Красикова. Москва. Норма. 1999.
sau a persoanelor apropiate, cu nimicirea averii sau cu încălcarea altor drepturi
importante ale victimei, în cazul constrângerii psihice, persoana are posibilitatea de a
executa anumite acţiuni sau, din contra, de a se reţine de a le comite, însă ea nu face
aceasta, temându-se de o posibilă răfuială.
Anume posibilitatea reală de a-şi manifesta voinţa sa, de regulă, nu exclude
răspunderea penală pentru acţiunile sau inacţiunile, comise sub influenţa
ameninţărilor. Numai în cazuri excepţionale, în prezenţa condiţiilor stării de
extremă necesitate, persoana care a comis o infracţiune poate fi liberată de
răspundere penală.
Prin urmare, acţiunea prejudiciabilă este o conduită activă, conştientă şi
volitivă a omului, care constă fie dintr-o mişcare a corpului său, fie din săvârşirea
unui act, fie dintr-o activitate prejudiciabilă.
Inacţiunea constituie o formă pasivă a conduitei omului, însă ca şi acţiunea,
presupune o comportare conştientă şi volitivă.
Mult mai complicată decât acţiunea. Pentru inacţiune se cere prezenţa unei
obligaţii şi posibilitatea reală a persoanei de a acţiona într-un anumit mod.
Obligaţiunea de a acţiona poate să reiasă din:
1. indicaţia directă a legii sau a unui alt act normativ;
2. îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau ale celor profesionale;
3. relaţiile de rudenie şi familiale;
4. activitatea anterioară a persoanei care, prin comportarea sa, a pus
victima sau alte interese ocrotite de legea penală într-o situaţie primejdioasă.
Obligaţia de a acţiona reiese din însăşi natura serviciului şi profesiei deţinute.
În afară de obligaţia de a acţiona, se mai cere să stabilim dacă făptuitorul a avut
posibilitatea reală de a întreprinde acţiuni active şi de a preîntâmpina survenirea
consecinţelor prejudiciabile. Limitele acestei posibilităţi se determină atât de
circumstanţele obiective existente (împrejurările, timpul, inexistenţa condiţiilor de
păstrare a bunurilor materiale, un volum de muncă foarte mare, neasigurarea pazei
corespunzătoare, situaţia concretă), cât şi de posibilităţile subiective ale
făptuitorului (profesionalismul, studiile necesare, experienţa de lucru şi calificarea,
capacitatea fizică sau intelectuală de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu etc.)
Ca şi în cazul comiterii acţiunilor prejudiciabile, este important a se stabili
momentul începutului şi terminării inacţiunilor prejudiciabile.
începutul inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul apariţiei condiţiilor şi
circumstanţelor în prezenţa cărora persoana trebuia şi avea posibilitatea de a acţiona.
iar sfârşitul acestei inacţiuni se consideră momentul survenirii consecinţelor prevăzute
de lege.
Doctrina penală deosebeşte două forme de inacţiuni: 1) inacţiunea pură; 2)
inacţiunea mixtă.
Inacţiunea pură constă în neîndeplinirea acţiunilor pe care persoana trebuia
şi putea să le comită, indiferent de survenirea consecinţelor. Astfel de inacţiuni vor fi
eschivarea de la serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de
la concentrările rezerviştilor (art. 353 C.P.), eschivarea cu rea-voinţă de la plata
pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor minori (art. 202 С.Р.), neretumarea pe
teritoriul vamal al Republicii Moldova
Inacţiunea mixtă presupune comiterea inacţiunii de care legea leagă
survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile. De cele mai multe ori, Codul penal în
vigoare prevede răspunderea penală pentru inacţiunea mixtă. La aceste infracţiuni
se referă cele comise prin inacţiune contra securităţii circulaţiei sau exploatării
mijloacelor de transport, însoţite de încălcarea ordinii circulaţiei materialelor şi a
obiectelor de pericol general, de încălcarea ordinii unor reguli speciale de securitate a
anumitor activităţi, neglijenţa în serviciu etc.5
În cazurile inacţiunii mixte, făptuitorii nu preîntâmpină survenirea
consecinţelor prejudiciabile, deşi, în virtutea legii, obligaţiunilor de serviciu sau ale
celor profesionale, trebuiau şi puteau să le prevină. Primejdia apariţiei consecinţelor
prejudiciabile poate rezulta atât în. urma acţiunii unor forţe exterioare (forţele
naturii, ale proceselor tehnologice, lucrului maşinilor şi mecanismelor, acţiunile
altor persoane etc.), cât şi a acţiunilor comise cu vinovăţie sau fără vinovăţie a însuşi
subiectului infracţiunii. Dacă o persoană a aprins un rug în pădure şi nu 1-a stins
după ce a plecat, ea va fi trasă la răspundere penală pentru distrugerea, din
imprudenţă, a masivelor forestiere.
Aceeaşi influenţă asupra inacţiunilor prejudiciabile o au circumstanţele forţei
majore, constrângerea fizică sau psihică, descrise tot acolo. De exemplu, şeful
depozitului alimentar nu va purta răspundere penală pentru neglijenţă în serviciu,
dacă alterarea alimentelor, păstrate în instalaţiile refrigerente, s-a produs din cauza
deconectării reţelei electrice.
Prin urmare, inacţiunea prejudiciabilă presupune nesăvârşirea acelor
acţiuni pe care persoana trebuia şi putea să le comită, sau neîmpiedicarea

5
Г. В. Тимейко. Op. cit., p. 64-67.
survenirii consecinţelor prejudiciabile, pe care persoana era obligată să le
preîntâmpine.

3.3.3 Consecinţele prejudiciabile

Prin consecinţe prejudiciabile se înţelege survenirea schimbărilor

prejudiciabile în obiectul atentării infracţionale sau crearea primejdiei reale survenirii
acestor schimbări.
Doctrina penală recunoaşte două categorii de consecinţe prejudiciabile: 1)
consecinţe-rezultat, care produc schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii,
ocrotit de legea penală, şi 2) consecinţe-urmări (primejdia reală de a produce
schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii), care produc schimbări
prejudiciabile în realitatea obiectivă legată de obiectul infracţiunii, schimbări, la fel,
ocrotite de legea penală, despre care s-a menţionat mai sus.
În dependenţă de caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor
infracţionale, deosebim consecinţe materiale şi nemateriale.
La rândul său, consecinţele materiale se împart în două grupe: 1) patrimoniale,
cum sunt, nimicirea sau deteriorarea averii, sustragerea, însuşirea sau obţinerea
ilegală a averii etc.; 2) fizice, ca de exemplu, decesul persoanei, vătămări ale
integrităţii corporale sau ale sănătăţii de un anumit grad etc.
nemateriale, de asemenea, pot fi diferite: 1) morale, cauzate intereselor
personalităţii, cum ar fi, calomnierea judecătorului sau a persoanei care efectuează
urmărirea penală (art. 304 С.Р.), insultarea militarului (art. 366 C.P.); 2) politice,
spre exemplu, uzurparea puterii de stat (art. 339 C.P.), schimbarea ilegală a orânduirii
constituţionale (art. 340, 341 С.Р.); 3) organizatorice, care provoacă daune
activităţii normale a aparatului de stat sau diferitelor organizaţii neguvernamentale,
cum ar fi, unele infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere ori care
gestionează organizaţiile neguvernamentale.
Prin urmare, prin consecinţe prejudiciabile se înţeleg schimbările
prejudiciabile survenite în obiectul infracţiunii, precum şi crearea primejdiei
reale de prejudiciere a obiectului infracţiunii, adică schimbările survenite
în realitatea obiectivă legată de ocrotirea obiectului infracţiunii.

3.3.4 Raportul cauzal

 Stabilirea raportului cauzal dintre acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă şi
consecinţele infracţionale este o condiţie necesară a determinării răspunderii penale,
un semn obligatoriu al tuturor infracţiunilor, considerate consumate numai odată cu
survenirea consecinţelor prejudiciabile.
Ca element al laturii obiective a infracţiunii, legătura de cauzalitate este relaţia
de la cauză la efect, care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea şi consecinţa
prejudiciabilă cerută de legea penală pentru existenţa acestei infracţiuni. O acţiune
sau inacţiune ilegală şi o consecinţă prejudiciabilă, chiar dacă corespund perfect
laturii obiective a unei infracţiuni anumite, nu pot fi elemente ale acesteia, decât dacă
ele sunt unite una de cealaltă printr-un raport cauzal, adică dacă acţiunea sau
inacţiunea este cauza consecinţelor prejudiciabile provocate. Dreptul se conduce
ferm de principiul conform căruia consecinţele prejudiciabile pot fi incriminate
persoanei doar în prezenţa legăturii de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile
sale şi daunele cauzate.
Fără legătura de cauzalitate nu poate exista latura obiectivă a infracţiunii.
Prin urmare, în fiecare caz concret, sarcina organelor de drept la
determinarea legăturii de cauzalitate constă în faptul ca, abătându-se de la mulţimea
circumstanţelor care însoţesc infracţiunea, să izoleze artificial conduita
prejudiciabilă a omului şi consecinţele infracţionale survenite, examinându-le în
calitate de posibile cauze şi efecte.
Pentru ca acţiunea sau inacţiunea persoanei să fie recunoscută în calitate de
cauză a consecinţei survenite, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe.
l. Dacă caracterul acţiunii sau inacţiunii este descris în dispoziţia normei juridico -
penale, atunci, în calitate de cauză posibilă, poate fi numai o aşa conduită a omului,
care corespunde semnelor laturii obiective a infracţiunii.
2. În cazul în care legea prevede răspunderea penală pentru singurul fapt
al cauzării anumitor consecinţe prejudiciabile, indiferent de conţinutul şi
forma acţiunilor comise, orice conduită ilicită care a provocat consecinţele
prejudiciabile poate fi considerată în calitate de cauză a lor.
3. Altă cerinţă obligatorie este că întotdeauna cauza premerge efectului în
timp. Efectul niciodată nu poate apărea înainte ca să apară şi să înceapă a
acţiona cauza
4. Acţiunea sau inacţiunea persoanei poate fi recunoscută cauză a survenirii
consecinţelor prejudiciatele numai arunci când ea nu doar a premers
consecinţelor în timp, dar a fost şi o condiţie necesară reală pentru survenirea
consecinţelor dăunătoare.
5. Pentru determinarea legăturii de cauzalitate privind inacţiunea trebuie
să stabilim că: a) persoana respectivă era obligată să întreprindă anumite
măsuri, însă nu le-a întreprins; b) persoana avea posibilitatea să efectueze
acţiunile necesare. Numai dacă există aceste condiţii, poate fi vorba despre
raportul cauzal dintre inacţiune şi consecinţele prejudiciabile.

3.3.5 Locul, timpul, metodele, mijloacele şi împrejurările săvârşirii infracţiunii

Pe lângă acţiunea sau inacţiunea, consecinţele şi raportul cauzal, latura

obiectivă a unei infracţiuni include şi alte semne: locul, timpul şi împrejurările
săvârşirii infracţiunii, metodele sau mijloacele de comitere a ei.
De obicei, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările infracţiunii se
introduc în lege ca semne obligatorii ale infracţiunii, atunci când prezenţa lor
agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii. De exemplu, tâlhăria
săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă poate
prejudicia o daună cu mult mai mare decât tâlhăria simplă etc. Să examinăm aparte
fiecare dintre semnele menţionate.
Locul săvârşirii infracţiunii, ca factor indispensabil, fără de care nu poate fi
concepută nici o infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn obligatoriu al
fiecărei infracţiuni descrise în legea penală şi nu influenţează asupra calificării
infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei realizându-se oriunde aceasta s-ar săvârşi. Acest
fapt însă, nu micşorează importanţa determinării locului săvârşirii infracţiunii pentru
individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei penale.
Pentru existenţa unor infracţiuni sau circumstanţe agravante ale lor, legiuitorul
consideră necesar ca ele să se săvârşească într-un anumit loc. De exemplu, locul
săvârşirii infracţiunii reprezintă un semn constitutiv obligatoriu al unui şir de
infracţiuni, un semn care determină, în linii generale, esenţa infracţiunii: profanarea
mormintelor (art. 222 C.P.), părăsirea locului accidentului rutier (art. 266 C.P.),
huliganismul (art. 287 C.P.), evadarea din locurile de deţinere (art. 317 C.P.) etc. în
alte cazuri, locul săvârşirii infracţiunii constituie un semn obligatoriu al
circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite
prin pătrundere în încăpere, locuinţă sau în alt loc pentru depozitare (art. 186,187 şi
188 C.P.). în toate aceste cazuri, infracţiunea prevede condiţia săvârşirii faptelor într-un
anumit loc, iar nerespectarea acestei condiţii face imposibilă existenţa lor, deoarece
lipseşte unul dintre semnele obligatorii ale infracţiunii concrete.
Timpul săvârşirii infracţiunii, ca şi locul comiterii ei, nu este prevăzut, de
obicei, ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală, însă, în
unele cazuri, fapta reprezintă o infracţiune numai dacă este săvârşită într-un timp
anumit. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite în timpul unor calamităţi (lit. a
alin. 3 art. 186, 187 şi 188 C.P.), eschivarea pe timp de război de la îndeplinirea
prestaţiilor (art. 356 C.P.), părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a
acţiona cu arma (art. 386 C.P.) etc. în toate aceste cazuri timpul este un semn
obligatoriu pentru calificarea infracţiunilor.
Metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă forma de manifestare a
acţiunilor prejudiciabile, modul şi procedeul utilizate de făptuitor pentru comiterea
infracţiunii. Spre deosebire de loc şi timp, metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă o
parte a acţiunii sau a inacţiunii. Astfel, după metoda de săvârşire a infracţiunilor,
legea penală, de exemplu, distinge şapte forme de atentare la patrimoniu: pe ascuns -
furt; deschis - jaf; prin atac - tâlhărie; prin şantaj - şantaj; prin înşelăciune sau abuz
de încredere - escrocherie; însuşire - delapidare; sustragere din buzunare - pungăşie.
Adeseori, aplicarea unei anumite metode certifică un grad prejudiciabil mai mare al
infracţiunii săvârşite. De aceea, uneori, legea prevede metoda săvârşirii infracţiunii
în calitate de circumstanţă agravantă a infracţiunii. De exemplu, omor cu o
deosebită cruzime.
In calitate de semn constitutiv obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii se
indică şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii. De exemplu, în art. 234 C.P. este
prevăzută răspunderea penală pentru îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vânatul sau
cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea substanţelor explozive şi otrăvitoare sau a
altor mijloace de nimicire în masă a faunei.
în alte cazuri, aplicarea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute în
calitate de circumstanţe agravante. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii
Asemenea locului, timpului, metodei şi mijloacelor, împrejurările
săvârşirii infracţiunii constituie un semn al laturii obiective a infracţiunii, într-un şir
de articole, împrejurarea comiterii faptei este considerată semn obligatoriu al laturii
obiective. De exemplu, omorul săvârşit, profitând de starea de neputinţă a victimei
(lit. e alin. 2 art. 145 С.Р.), determinarea la sinucidere a unei persoane care se află
într-o dependenţă materială sau de altă natură faţă de cel vinovat (lit. c alin. 2 art.
150 C.P), majoritatea infracţiunilor militare etc.

AUTOEVALUAREA CUNOŞTINŢELOR:
1. Care este noţiunea laturii obiective a infracţiunii?
2. Prin ce semen poate fi descrisă latura obiectivă a
infracţiunii?
3. Care sunt semnele obligatorii şi facultative ale
tuturor infracţiunilor, în ansamblu?
4. Care este noţiunea acţiunii prejudiciabile?
5. Formulaşi noţiunea inacţiunii prejudiciabile?
6. Ce înţelegeţi prin consecinţe prejudiciabile?
7. Care sunt categoriile de consecinţe prejudiciabile?
8. Ce înţelegeţi prin legătura de cauzalitate?
9. Care sunt teoriile privind legătura de cauzalitate şi în
ce cobstau ele?
10.Ce importanţă au locul, timpul, metoda, mijloacele şi
împrejurările săvîrşirii infracţiunii pentru calificarea
şi individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei
penale?

BIBLIOGRAFIE:

1. Drept penal. Partea generală. Sub redacţia lui A. Borodac. Chişinău: Ştiinţa,
1994.
2. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 2000.
3. М. И. Ковалев. Проблемы учения об объективной стороне
преступления. Красноярск, 1991.
4. Н. И. Панов. Способ совершения преступления и уголовная
ответственность. Харьков, 1982.