Universitatea din Oradea

Facultatea de Științe Economice

Specializarea Finanțe Bănci

Anul 3, grupa 2

Gestiunea şi contabilitatea
instituţiilor de credit
“Gestiunea riscului de lichiditate”

Coordonator: Studentă:
Conf.univ.dr. Corneliu BENŢE Lung Ioana Madalina

Oradea 2014
1
 CUPRINS

CAPITOLUL I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND RISCURILE CARE SE

MANIFESTĂ ÎN DOMENIUL
BANCAR……………………………………………………………………………………..………3
CAPITOLUL II: ANALIZA RISCULUI DE LICHIDITATE PE BAZA UNOR INDICATORI
2.1 Indicatori de măsurare a riscului de lichiditate..................................................................6
2.2 Studiu de caz la Raiffeisen Bank privind modul de calcul al indicatorilor privind riscul
de lichiditate.......................................................................................................................11
CAPITOLUL III: METODE ȘI TEHNICI DE GESTIUNE A RISCULUI DE LICHIDITATE
3.1 Metode și tehnici generale de gestiune a riscului de lichiditate........................................17
3.2 Metode și tehnici de gestiune a riscului de lichidate utilizate de Raiffeisen Bank............23
3.3 Posibilitati de perfectionare a modului de gestiune a riscului de
lichiditate………………………………………………………………………………………….…..25
Bibliografie……………………………………………………………………………………………28

2
 CAPITOLUL I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND RISCURILE CARE SE
MANIFESTĂ ÎN DOMENIUL BANCAR

Problemele de risc si incertitudine au existat întotdeauna pentru societățile comerciale, bănci,

instituții financiare, pentru persoane fizice sau alte persoane juridice. Riscurile care influențează
instituțiile bancare pe parcursul desfășurării activității lor sunt determinate de elementele specifice
domeniului bancar.

Riscul la modul general poate fi definit ca fiind o întâmplare a cărei producere are o consecinţă
nefavorabilă asupra subiectului (agent economic, bancă, societate comercială). Pe plan financiar,
riscul reprezintă ”expunerea condițiilor financiare ale băncii la mișcări adverse ale variabilelor pieței
sau a celor interne, proprii”. 1

Ion Nițu definește riscul bancar ca fiind “probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină
profitul așteptat și chiar să apară o pierdere.” 2

În concepția profesorului Vasile Dedu, riscurile pot fi definite ca ”pierderi asociate unor evoluții
adverse a rezultatelor”.3

Cu alte cuvinte, riscul se poate defini ca posibilitatea de apariţie a unui eveniment care nu a fost
prevăzut care are ca efect modificarea rezultatelor obţinute. Astfel că, efectele produse de apariţia
riscului pot fi pozitive, dar şi negative.

In ceea ce priveste lichiditatea bancară,aceasta constituie una dintre principalele probleme cu care
se confruntă societățile bancare. Asigurarea unei lichidităţi adecvate constituie unul dintre cele mai
importante aspecte privind managementul unei bănci. Importanța lichidității relevă din faptul că
este necesară existența unei legături strânse între operațiile pasive și cele active pe care le realizează
băncile.

Teodor Roșca definește lichiditatea bancară ca fiind ”capacitatea băncilor comerciale de a face față,
în orice moment, pretențiilor clienților lor privind restituirea depozitelor efectuate anterior de către
aceștia.” 4

Lichiditatea reprezintă capacitatea unei bănci de a face față în mod eficient retragerii de
depozite și scadenței altor datorii și de a acoperi necesarul de finanțare suplimentar pentru
portofoliul de credite și investiții. O bancă dispune de un potențial de lichidități adecvat atunci când
este în măsură să obțină fondurile necesare imediat și la un cost rezonabil. Activitatea bancară este
influențată în mare parte de potențialul băncii de a asigura lichidități clienților săi. Majoritatea
angajamenelor sau tranzacțiilor financiare au implicații asupra lichidității unei instituții de credit. 5

1
Mic Dicționar Enciclopedic Comitetul de la Basel
2
Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000, p. 55

3
Dedu Vasile, ”Gestiune și audit bancar”, Ediția a treia, Editura pentru Științe Naționale, București, 2001, p. 75

4
Roșca Teodor, ”Monedă și credit”, Casa de Editură ”Sarmis”, Cluj-Napoca, 1996, p. 195

3
În opinia lui Dedu Vasile și Bistriceanu Gabriel: “Lichiditatea activelor financiare este o poprietate
generală a acestora, exprimând capacitatea acestora de a se transforma rapid și cu o cheltuială
minimă în monedă lichidă (numerar, disponibilități în cont curent). Lichiditatea bancară este o
problemă de gestiune a activelor și pasivelor bancare care au grade diferite de lichiditate și arată
capacitatea unei bănci de a finanța operațiunile bancare curente. În cazul în care există o
probabilitate ca această capacitate să fie pierdută, apare riscul de lichiditate”. 6

Nițu Ion clasifică riscurile bancare după mai multe criterii însă cele pe care le-am considerat cele mai
semnficative sunt:7

A. În funcție de piața care determină apariția riscului, avem:

1. Riscuri determinate de piața produsului – se referă la aspectele strategice și operaționale ale

gestiunii veniturilor și cheltuielilor de exploatare și cuprind:

 Riscul de creditare – se datorează deprecierii valorii ca o consecință a nerambursării

împrumutului sau falimentului;
 Riscul de strategie (afaceri) – se referă la riscul ca întreaga afacere să eșueze datorită
competiției sau a uzurii morale;
 Riscul datorat reglementărilor bancare;
 Riscul de operare – constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcționeze corect;
 Riscul resurselor umane;
 Riscul legal;
 Riscul de produs – riscul ca produsele bancare să devină necompetitive;

2. Riscuri determinate de piața de capital – acestea cuprind:

 Riscul ratei dobânzii – se referă la sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratelor

dobânzii;
 Riscul de lichiditate – este cel mai important risc al pieței de capital și constă în faptul că o
bancă nu deține lichiditățile necesare pentru a acoperi anumite obligații financiare;
 Riscul valutar – apare la vânzările și cumpărările de monedă străină;
 Riscul de decontare - se referă la transferul de sume între băncile locale și internaționale.

B. În funcție de expunerea la risc a unei societăți bancare ,riscurile se împart în:

1. Riscuri pure – sunt cele care apar ca urmare a activității bancare curente și pot fi: riscuri
fizice, riscuri financiare, riscuri criminale și frauduloase, riscuri de răspundere;
2. Riscuri lucrative – generate de operațiuni prin care se încearcă obținerea unui venit
suplimentar;

C. În funcție de caracteristicile bancare, avem:

5
Hennie van Greuning, Brajovic Sonja, “Analiza și managementul riscului bancar”, Ed. Irecson, București,
2003, p. 102

6
Dedu Vasile, Bistriceanu Gabriel, “Gestiune bancară”, Ed. Economică, București, 2010, p. 63
7
Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000, p. 57

4
 1. Riscuri financiare - sunt foarte importante deoarece pot duce la faliment; dintre acestea
cele mai importante sunt: riscul de lichiditate și riscul de faliment (de capital);
2. Riscuri de prestare a serviciilor bancare:
 Riscul operațional – incapacitatea băncii de a asigura servirea profitabilă a clienților;
 Riscuri generate de introducerea de noi produse bancare;
 Riscul tehnologic – se referă la structura ofertei de produse financiare;
 Riscul strategic – posibilitatea de a nu alege strategia optimă perioadei și condițiilor
date;
3. Riscuri ambientale - au un impact însemnat asupra performanţei bancare:
 Riscul de fraudă;
 Riscul economic – determinat de evoluția economică;
 Riscul concurențial;
 Riscul legal.

E. În funcție de elementele afectate de producerea riscului:

 Riscuri financiare, de lichidități (afectează elementele de activ și pasiv) – riscul

de credit, riscul titlurilor guvernamentale, riscul cursului de schimb, riscul ratei
dobânzii, riscul de preț, riscul de lichiditate, riscuri tehnice;
 Riscul tranzacțional – în cazul vânzărilor, obligațiilor de plată, al primitii de
credite sau investițiilor, al contractelor făcute cu monedă străină;

F. În funcție de reflectarea lor în bilanțul contabil:

 Riscuri referitoare la pozițiile bilanțiere: riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii,

riscul de schimb valutar, riscul de instrumente financiare folosite, riscul de
portofoliu, riscul pieţei, riscul de ţară, riscul de partener, riscul decontării, riscul
profitabilităţii, riscul indicilor de solvabilitate, riscul structurii bilanţului;
 Riscuri în afara bilanțului: contracte la termen, acreditive, futures, options,
fraptions, caps, flors, collars, swaps.
 Alte tipuri de risc: riscul de tendinţă, riscul de strategie, riscul de producţie, riscul
de investiţie, riscul concurenţei.

CAPITOLUL II: ANALIZA RISCULUI DE LICHIDITATE PE BAZA UNOR INDICATORI

5
 2.1 Indicatori de măsurare a riscului de lichiditate

Pentru gestionarea riscului de lichiditate este necesară măsurarea acestuia cu ajutorul mai multor
indicatori de lichiditate. Aceștia se calculează de trezoreria băncilor, iar acești indicatori sunt: 8

Lichiditatea globală (generală) - se determina ca un raport între activele lichide ale băncii și datoriile
sale curente și reprezintă capacitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe
termen scurt în lichidităţi.Se exprimă prin rata lichidității generale ,iar valoarea optimă este între 2 și
2,5;

Activele lichide luate în calcul sunt: disponibilitățile bănești, soldul contului curent al băncii la banca
centrală, depozitele constituite la alte bănci, certificate de trezorerie si alte titluri de stat, alte active;
datoriile curente sunt date de disponibilitatile bănești ale altor instituții financiar bancare, ale
agenților economici și ale populației.

Active lichide
RLG= Datorii curente x 100

Lichiditatea imediată (sau de trezorerie) - reflectă capacitatea elementelor patrimoniale de

trezorerie de a face faţă datoriilor pe termen scurt; se calculează ca raport între total elemente
patrimoniale ale trezoreriei și total datorii pe termen scurt.

Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilități la vedere ale clienților nebancari și
împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci.

Se exprimă prin rata lichidității immediate și valoarea optimă este de aproximativ 20%;

numerar +echivalent numerar+ clienti

RLI= datorii pe termen scurt ( PASIVE CURENTE) x 100

Lichiditatea în funcţie de total depozite - reprezintă posibilitatea elementelor

patrimoniale de activ de a acoperi datoriile, reprezentând totalul depozitelor.Se exprimă prin rata
lichidității în funcție de total depozite;

total activ
RL/ Dep= depozite x 100

Lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi - reflectă posibilitatea elementelor

patrimoniale de activ de a face faţă datoriilor din depozite şi împrumuturi.

total activ
L/Dep+impr= depozite+imprumuturi

Raportul credite / depozite – acest indicator e ușor de calculat, însă nu este foarte expresiv.
O valoare supraunitară sau o evoluție în acest sens arată o scădere a lichidității, în timp ce un raport
subunitar exprimă o bună lichiditate.
8
Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Ed. Expert, București, 2000, pp.149-150

6
 Transformarea medie a scadențelor – exprimă în zile sau luni diferența dintre scadența medie
ponderată a activelor bancare și cea a pasivelor bancare.

Trezoreria determină de asemenea și lichiditatea în funcție de depozitele la vedere și total depozite

exprimând tendința de evoluție a depozitelor la termen în comparație cu cea a disponibilităților la
vedere cu influență asupra stabilității resurselor și nivelului costurilor.

Pentru estimarea riscului de lichiditate se pot utiliza și alți indicatori cum sunt: 9

Poziția lichidității - reprezintă un indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie, care
se calculează pe zile, săptămâni și luni și a cărui optimizare constă în echilibrarea activelor lichide cu
pasivele immediate. În cazul unei poziții negative, activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea
integrală a obligațiilor, iar banca trebuie să decurgă la surse urgente de finanțare, cum ar fi:
împrumuturi de pe piața interbancară, împrumuturi de la banca centrală, precum și lichidarea unor
active de portifoliu înainte de termen. Dacă poziția lichidității este pozitivă, excedentul de lichiditate
peste limita admisă se plasează pe termen scurt în depozite pe piața interbancară;

Pasivele nete - se calculează pentru a semnala perioada de maximă nevoie de lichiditate și

reprezintă diferența între activele și pasivele clasificate după scadență. Pasivele nete simple
(successive) se determină pentru fiecare perioadă ca diferență între activele și pasivele cu aceeași
scadență. Pasivele nete cumulate se determină ca diferență între pasivele și activele cumulate,
corespunzătoare fiecărei perioade de timp;

Indicele de lichiditate, care reprezintă raportul dintre suma activelor și suma pasivelor,
ambele ponderate cu numărul mediu de zile sau cu numărul curent al grupei de scadențe respective.

Pentru calculul indicelui trebuie să existe o bază de date privind activele și pasivele bancare, grupate
pe perioade în funcție de scadență. Ponderarea se poate face cu un număr mediu de zile, săptămâni
sau luni din fiecare perioadă sau cu numărul curent al fiecărei perioade, atât pentru active cât și
pentru pasive. Prima variantă de ponderare, în special când folosește un număr de zile, este mai
exactă, însă a doua variantă este mai ușor de aplicat. Din punct de vedere al lichidității, valoarea
optimă a indicelui este 1.

Dacă indicele de lichiditate este = 1 activele şi pasivele băncii sunt perfect corelate pe fiecare
scadenţă, nu se poate vorbi despre un risc de lichididate (banca nu e nevoită să facă transformări ale
scadențelor).

Dacă indicele de lichiditate este < 1, subunitar banca trebuie să facă o transformare a
pasivelor pe termen scurt în active pe termen lung (creanțele sunt mai mari decât angajamentele și
rezultă un excedent de lichiditate).

9
Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Ed. Expert, București, 2000, p.150-151

7
 Dacă indicele de lichiditate este > 1 banca transformă pasivele pe termen lung în active pe
termen scurt, resultând riscul de lichiditate (angajamente mai mari decât creanțe, rezultând un
deficit de lichiditate).

Rata lichidității – exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară.
Aceasta se calculează periodic, în funcție de scadența operațiunilor de împrumut, potrivit formulei:

imprumuturi noi contractate

Rata lichiditatii= imprumuturi scadente∈aceeasi perioada x 100

Dacă Rl >1 (supraunitară) avem o scădere a lichidității datorită creșterii gradului de îndatorare.

Dacă Rl < 1 (subunitară) avem o creștere a lichidității datorită scăderii gradului de îndatorare.

Raportul total credite / total depozite reflectă proporția din resursele atrase de la
deponenți care este împrumutată altor clienți. Cea mai mare parte a creditelor este lichidă.

În opinia lui Vasile Dedu și a lui Gabriel Bistriceanu riscul de lichiditate se măsoară prin doi indicatori,
și anume: GAP – ul de lichiditate și indicatorul de lichiditate. În scopul determinării celor celor doi
indicatori, băncile grupează activele, datoriile și elementele din afara bilanțului în intrări și ieșiri de
lichiditate, astfel:10

Intrări de lichiditate = active + dobânzi de încasat +

angajamente primite de la bancă și evidențiate în afara bilanțului +

sume de încasat din instrumente financiare derivate;

Ieșiri de lichiditate = datorii +

dobânzi de plătit +

angajamente date de bancă și evidențiate în afara bilanțului +

sume de plătit aferente instrumentelor financiare derivate.

Gruparea are loc pe benzi de scadență reziduală (rămasă), care sunt stabilite de bancă pe baza
obiectivelor de analiză a lichidității bancare.

Potrivit Normelor Băncii Naționale a României nr. 1 din 09.04.2001 privind lichiditatea băncilor, cu
modificările ulterioare, banzile de scadență reziduală sunt: (0 luni – 1 lună], (1 lună – 3 luni], (3 luni –
6 luni], (6 luni – 1 an], și peste un an. GAP – ul de lichiditate este determinat de bancă pe benzi de
scadență. Presupunem t o bandă de scadență. Atunci, GAP – ul de lichiditate pe banda de scadență t
este egal cu diferența dintre total intrări de lichiditate pe banda de scadență t și total ieșiri de
lichiditate pe banda t. Totodată, o bancă mai are posibilitatea de a determina GAP-ul cumulat de
lichiditate pe banda t, și anume: gap cumulat de lichiditate (t-1) + gap de lichiditate (t).

10
Dedu Vasile, Bistriceanu Gabriel, “Gestiune bancară”, Ed. Economică, București, 2010, p. 64

8
Obiectivul pe care o bancă îl urmărește este acela de a obține un GAP cumulat de lichiditate mai
mare sau egal cu zero, pe fiecare bandă de scadență. Este greu pentru bănci să obțină un gap de
lichiditate pozitiv pentru fiecare bandă de scadență, de aceea se procedează la o cumulare a
lichidității nete (a gap-ului de lichiditate pe fiecare bandă de scadență).” 11

Conform autorilor Dedu Vasile și Bistriceanu Gabriel, potrivit Normelor Băncii Naționale a României
nr. 1 din 09.04.2001 privind lichiditatea băncilor, cu modificările ulterioare, instituțiile de credit din
România trebuie să calculeze indicatorul de lichiditate. Indicatorul de lichiditate (IL) se determină
astfel: 12

lichiditate efectiva
IL= lichiditate necesara

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadență, a activelor

bilanțiere și a angajamentelor primite extrabilanțiere.

Lichiditatea necesară reprezintă adunarea obligațiilor bilanțiere precum și a angajamentelor

extrabilanțiere, pe fiecare bandă de scadență.

Conform Normei 1/2001, riscul mare de lichiditate al băncii faţă de o singură persoană, este riscul de
lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puţin 10% din valoarea obligaţiilor bilanţiere, altele decât
împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare date de bancă evidenţiate în afara bilanţului.

În toate țările, autoritățile monetare formulează niște cerințe, care să stabilească un nivel minim al
lichidității bancare. Adeseori, aceste cerințe se integrează ca pârghii ale instrumentelor de politică
monetară utilizate de băncile centrale.

Printre aceste cerințe se regăsesc calcularea câtorva indicatori dintre care putem aminti: 13

Indicele de lichiditate – se poate determina pe diferite scadențe (1 lună, 1 an, etc.) ca raport
între activele și pasivele pe termen scurt. Cerințele prevăd un minim de 100 %.

Coeficientul fondurilor proprii și al resurselor permanente – se calculează ca raport între

resursele pe termen lung ale băncii și utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) și urmărește să
împiedice o finanțare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen scurt. Acest raport
trebuie să fie de cel puțin 60% pentru băncile din U.E.

11
Dedu Vasile, Bistriceanu Gabriel, “Gestiune bancară”, Ed. Economică, București, 2010, p. 64-66

12
Dedu Vasile, Bistriceanu Gabriel, “Gestiune bancară”, Ed. Economică, București, 2010, p. 66
13
Costică Ionela, Lăzărescu Sorin Adrian, ”Politici și tehnici bancare”, Editura ASE, 2004, pdf

9
 Rezerva minimă obligatorie – suma pe care fiecare bancă trebuie să o păstreze la banca
central; această obligativitate urmărește asigurarea unei lichidități minime băncilor pentru a face
față solicitărilor de retragere a depozitelor. Cuantumul rezervei minime se stabilește prin aplicarea
ratei rezervei minime, stabilită de banca centrală, la baza de calcul constituită din depozitele atrase.
Baza de calcul poate cuprinde depozitele în monedă națională și moneda străină la vedere și la
termen, dar și alte instrumente de economisire sub formă de titluri.

10
2.2 Studiu de caz la Raiffeisen Bank privind modul de calcul al indicatorilor privind riscul
de lichiditate

Potrivit planului de afaceri stabilit pentru perioada 2011-2014, principalele obiective

strategice stabilite de către Raiffeisen Bank ce au un impact asupra riscului de lichiditate
sunt:
1. gestionarea atentă a lichidităţii precum şi păstrarea unui nivel optim al
activelor ce au un grad mai mare de lichiditate;
2. diversificarea mixului de finanţare precum şi reducerea gradului de
concentrare a surselor atrase;
3. creşterea activităţii interbancare, respectiv a volumului liniilor deschise cu
alte companii bancare, în principal prin plasamente către acest segment;
4. susţinerea activităţii de creditare prin autofinanţare, pe baza resurselor
atrase de către bancă sub forma depozitelor.
Pentru îndeplinirea obiectivelor, la nivelul Băncii Raiffeisen este definită Strategia riscului de
lichiditate. Principalele instrumente utilizate de Raiffeisen Bank pentru monitorizarea riscului de
lichiditate sunt: ecartul de lichiditate, precum și un model intern de alertă timpurie care are la bază
indicatori care reflectă structura bilanțieră (echilibrul dintre credite și depozite, raportul dintre active
lichide și total obligații etc.). De asemenea, la nivelul Raiffeisen Bank se efectuează periodic analize
de tip stress-test pentru a determina rezerva de lichiditate necesară.

Fig: Indicatorii de lichiditate

calculați de Raiffeisen

11
 Fig:Situația consolidată a poziției
financiare 14
Numerarul și echivalentele de numerar se prezintă astfel:
Valoarea activelor și pasivelor financiare ale băncii Raiffeisen Bank la 31.12.2012, distribuită
pe benzi de scadență este determinată în tabelul următor: 15

14
Raport anual 2012 Raiffeisen BankRaport anual 2012 Raiffeisen Bank

15
Raport anual 2012 Raiffeisen Bank

12
Valoarea activelor și pasivelor financiare 16ale băncii Raiffeisen Bank la 31.12.2011,
distribuită pe benzi de scadență este determinată în tabelul următor:

16
Raport anual 2012 Raiffeisen Bank

13
În mod uzual cel mai important ecart de lichiditate este înregistrat pe prima bandă de
scadență (până la 3 luni), în principal datorită depozitelor de la clientela nebancară, care au
tendința de a fi concentrate pe benzi de scadență scurte și creditele acordate clientelei
nebancare, care sunt concentrate pe benzi de scadență mai lungi. Acest comportament al
populației și al agenților comerciali determină ecartul negativ pe prima bandă de scadență și
un ecart pozitiv pe celelalte benzi de scadență (peste 3 luni). În practică, ecartul negativ de
pe prima bandă nu reprezintă ieșiri efective de fonduri întrucât depozitele care ajung la
scadență sunt reînnointe într-o proporție foarte mare sau sunt înlocuite de depozite noi. În
acelaæi timp, portofoliul de titluri al băncii poate fi transformat în numerar într-un termen
scurt (prin repo sau vânzare) și constituie astfel o rezervă care diminuează riscul de
lichiditate pe prima bandă de scadență.
Ecartul negativ înregistrat în prima bandă de scadență s-a îmbunătățit de la -8.470.808 mii
RON în 2011 la -5.020.794 mii RON în 2012, fiind generat de scăderea finanțării de la bănci
(depozite de la bănci, împrumuturi de la bănci și datorii subordonate). Îmbunătățirea
ecartului de lichiditate pe prima bandă de scadență a fost determinată atât de active
(creșteri de numerar și disponibilități la Banca Centrală, creșteri credite și avansuri acordate
clientelei) cât și de pasive (diminuări ale depozitelor clientelei bancare și diminuări ale
depozitelor clientelei nebancare). În ceea ce privește ecartul pe celelalte benzi de scadență
se observă o reducere a acestuia pe banda 3 luni – 1 an, în principal datorită activității
clienoților (diminuări ale creditelor și avansurilor acordate clienților și creșteri ale

14
depozitelor clientelei nebancare); diminuărilor titlurilor de valoare și creșterii finanțărilor de
la bănci. Pe banda 1-5 ani ecartul de lichiditate în 2012 a scăzut comparativ cu 2011, în
principal datorită titlurilor de valoare care au scăzut cu 1.101.538 față de 2011și datorită
creșterilor finanțării de la institutiții financiare. 17
numerar +echivalent numerar+ clienti
Rata lichidității imediate (RLI) = x 100
datorii pe termen scurt ( pasive curente)

4.046.907
RLI 2011= 16.062.090 x 100=25,19 %

3.330.300
RLI 2012= 14.420.310 x 100=23,09 %

În ceea ce privește acest indicator, valoarea înregistrată în ambii ani este peste valoarea optimă de
20%, fiind un aspect favorabil pentru bancă.

Active lichide
Lichiditatea generala =
Datorii curente

23.684 .855
LG 2011= 16.062.090 =1,474

23.467 .659
LG 2012= 14.420.310 =1,627

Această rată înregistrează valori sub valoarea recomandată de 2, dar se poate observa o creștere din
anul 2011 în anul 2012, aspect favorabil pentru bancă.

Active curente
Lichiditatea curentă (LC)=
Pasive curente

7.591.282
LC 2011= 16.062.090 =0,47

17
Raport anual 2012 Raiffeisen Bank

15
 9.399.517
LC 2012= 14.420.310 =0,65

total activ
Rata lichidității în funcție de total depozite (RL/Dep) =
depozite

23.684 .855
RL/Dep 2011= 18.424 .366 x100 =12,8 %

23.467 .659
RL/Dep 2012= 17.149.400 x 100=13,6 %

Valorile înregistrate de acest indicator sunt supraunitare, aspect economic favorabil pentru
unitatea bancară.

Total activ
Lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi =
Depozite+împrumuturi

23.684 .855
L/dep+impr 2011= 35.850.178 =0,66

23.467 .659
L/dep+impr 2012= 36.111.936 =0,64

Valoarea acestui indicator rămâne aproximatic constantă de la un an la altul, aspect

favorabil pentru instituția bancară, banca își poate acoperi cheltuielile aferente depozitelor
și împrumuturilor.

Proporția din resursele atrase de la deponenti care este imprumutata altor clienti=
Total credite
x100
Total depozite

15.887 .177
Total credite/total depozite 2011= 18.424 .366 x 100=86 %

15.548.347
Total credite/total depozite 2012= 17.149.400 x 100=90%

16
 Resursele atrase de la deponenți în ambele perioade au fost plasate aproape în
proporție de 100%, aspect economic favorabil pentru bancă.

CAPITOLUL III: METODE ȘI TEHNICI DE

GESTIUNE A RISCULUI DE LICHIDITATE

3.1 Metode și tehnici generale de gestiune a riscului de

lichiditate

Gestiunea lichidității constituie una dintre principalele atribuții pentru conducerea

unei bănci. O bancă poate fi catalogată drept lichidă dacă are acces la resurse care pot fi
utilizate imediat, la un cost acceptabil, în momentul în care sunt necesare. Cu alte cuvinte,
banca fie are suma necesară la dispoziție, fie poate procura resursele necesare
împrumutându-se sau vânzând active.
Dificultățile pe care le întâmpină conducerea instituțiilor bancare în asigurarea
lichidității pot decurge din cauză că:
 cererea de lichiditate este egală cu cu oferta de lichiditate la un
moment dat;
 banca se află în permanență în exces sau deficit de cerere – trebuie să
existe un echilibru între lichiditate și profitabilitate;
Managementul riscului de lichiditate se desfășoară după următoarele principii 18:
1. Informarea operativă a conducerii băncii asupra situației lichidității, prin mai multe
raportări, cum ar fi:
 Situația zilnică a contului curent în lei la B.N.R., a stadiului de realizare a
rezervei minime obligatorii și a numerarului existent în casieriile băncii;
 Situația zilnică a depozitelor interbancare atrase și plasate în lei;

18
Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Ed. Expert, București, 2000, p. 222-223

17
  Situația zilnică a evoluției resurselor atrase de la clienții nebancari, pe tipuri
de depozite (persoane fizice, persoane juridice, certificate de deposit și
depozite publice);
 Situația săptămânală (și de câte ori apar modificări) a portofoliului de
certificate de trezorerie – sumele, scadențele și randamentele emisiunilor;
 Situația zilnică a depozitelor în sume importante (peste 1 milliard lei) atrase
de la persoane juridice;
 Situația bilunară a depozitelor plasate în valută și a rezervei în valută;
 Situația calculului marjei dintre dobânda activă și dobânda pasivă;
 Situația zilnică a vânzărilor / cumpărărilor de valută effectuate de către
clienți;
 Situația dobânzilor în lei și valută practicate de celelalte bănci comerciale.
2.Gestionarea lichidității printr-un sistem computerizat de scadențare în care sunt
cuprinse încasările și plățile estimate pe baza prognozelor efectuate.
3.Urmărirea permanantă a structurii încasărilor și plăților, atât în lei, cât și în valută,
la active și pasive.
4.Realizarea unor simulări pe calculator ale evoluției contului curent al băncii deschis
la B.N.R., în funcție de o serie de scenarii care pot intervene pe piața financiar-bancară;
5.Obținerea de informații în timp real de la rețeaua de subunități cu privire la toate
operațiunile care influențează contul curent;
6.Atragerea resurselor, având în vedere diversificarea tipurilor de deținători ai
disponibilităților;
7.Menținerea unui stoc de active lichide, atât în lei, cât și în valută;
Urmărirea permanentă a dobânzilor oferite de celelalte bănci la lei și valută;
8.Corectarea intrărilor/ieșirilor mari în lei sau valută și prin piața interbancară, prin
vânzarea/cumpărarea de valută (sau operațiuni de swap) în limitele aprobate de B.N.R. (10%
din fondurile proprii);
9.Realizarea unei politici adecvate de marketing pentru menținerea și obținerea de
noi depozite interbancare necesare desfășurării activității atât pe piața monetară locală, cât
și pe cea internațională, pentru a face față unor situații special.

18
 În opinia profesorului Corneliu Bențe, pentru a gestiona corect lichiditatea se
folosesc următoarele metode:19
 Achiziționarea de titluri (obligațiuni): emise cu o opțiune de cumpărare
înainte de scadență la un preț fix, cunoscut dinainte. Aici se elimină riscul de
piață la lichiditatea titlurilor și se mărește lichiditatea obligațiunilor;
 Piața de capital: pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate (mai ales pe
termen lung), prin emisiuni proprii de obligațiuni, sau piața monetară în sens
larg, pentru emisiunea de titluri pe termen scurt;
 Rezerva minimă obligatorie: este constituită la BNR, atât pentru mijloacele în
lei, cât și pentru cele în valută.
Băncile au posibilitatea ca prin folosirea unor tehnici specifice să reducă riscul de
lichiditate. Aceste tehnici vizează resursele şi plasamentele băncii. Tehnicile sunt
următoarele:20
1. Atragerea depozitelor de la populaţie
Acordarea de credite de către bănci presupune alocarea unor sume pe careacestea
le au sub formă de depozite atrase. Riscul de lichiditate apare atunci când beneficiarii de
credite nu rambursează creditele la termenele prevăzute în contract. Băncile care pot să
atragă depozite de la populaţie într-un volum foarte mare sunt mai puţin îngrijorate de
nerambursările în termen de la beneficiarii de credite. Pentru băncile mai mici problema
este mai dificilă, acestea trebuind să îşi acopere uneori în întregime nerambursările prin
apelarea la credite de refinanţarede la Banca Naţională sau la împrumuturi pe piaţa
interbancară. Atragerea resurselor (depozitelor) este pentru bancă o sursă sigură pentru
menținerea unei mase de lichidități.
2. Căutarea unor depozite stabile
Băncile sunt interesate în promovarea unor produse prin care să-şi constituie
depozite stabile (depozite la termen, certificate de depozite etc.). Din punctul de vedere al
rentabilităţii, acest lucru diminuează, riscul de lichiditate deoarece retragerea depozitelor
nu se poate face inopinat (deponenţii vor primi dobânzi mai mici). Stabilitatea depozitelor
permite băncilor să facă investiţii pe termen lung, care aduc mai mult profit băncii.
19
Corneliu Benţe, „Gestiunea şi contabilitatea instituţiilor de credit”, Editura Universităţii din Oradea, 2012,
p.79

20
Ilie Mihai, ”Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare”, Ed. Expert, Bucureşti, 2003,pdf

19
3. Creşterea fondurilor proprii
Majorarea capitalului social şi implicit a fondurilor proprii determină băncile să-şi
mărească lichidităţile şi puterea lor financiară, având posibilitateade a face investiţii pe
termen lung din fondurile proprii.

4. Refinanţarea
Constă în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanţe pe care
banca le are în portofoliul ei, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie. Pentru
a dispune de aceste titluri, băncile fie fac investiţii în titluri de valoare, fie acceptă
ca garanţii titluri de valoare, în procesul de acordare a creditelor. Tehnicile
privind plasamentele băncii vizează în mod exclusiv gestiunea tezaurului băncii.
Gestionarea tezaurului unei bănci înseamnă a asigura în mod continuu un
echilibru între lichidităţi şi plasamente. Acest lucru presupune:
a) Prevederea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri şi deci a
soldului net al băncii la sfârşitul zilei;
b) Acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor.
În opinia lui Ion Niţu rezolvarea problemelor de lichiditate depinde şi de
costurile implicate efectiv sau potenţiale. Aici se includ costul cu dobânda
lafondurile împrumutate, costurile de tranzacţie dar şi costul de oportunitate
subforma câştigurilor viitoare la care se renunţă atunci când se vând active
productive pentru a obţine lichiditate. Din alt punct de vedere analizat de către
Ion Niţu, managementul lichidităţii depinde de riscul variaţiei dobânzilor şi de
riscul ca fondurile lichide să nu fie disponibile în volumul necesar băncii. Dacă
ratele dobânzii cresc, valoarea activelor financiare pe care banca intenţionează
să le vândă pentru aobţine lichidităţi va scădea, iar unele trebuie vândute în
pierdere. În această situaţie, nu numai că banca va obţine mai puţine fonduri
lichide , dar va pierde şi din reducerea câştigurilor sale. Dacă împrumutătorii de
lichidităţi consideră că banca îşi asumă riscuri mai multe ca înainte, banca va fi
forţată să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile de fonduri lichide,
iar unii creditori vor refuza împrumutarea fondurilor lichide. 21
21
Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Ed. Expert, București, 2000, p. 225-227

20
 În mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:
cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanţă din portofoliul bănciifără a
suferi pierderi excesive;
găsirea unor resurse noi cu costuri mult inferioare randamentului mediual
investiţiilor băncii.
Gestiunea riscului de lichiditate distinge:
 gestiunea pe termen scurt: permite măsurarea cu precizie a riscului de
lichiditate a băncii;
 gestiune trezoreriei: permite determinarea unei structure optime a
activului băncii (banca să nu înregistreze pierderi);
 gestiune pe termen lung: permite băncii să elaboreze politica ei
decreditare.
Gestiunea riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt are un scop bine
determinat, acela de a găsi căi de acces pentru bancă pe diferite pieţe, care să-i
permită o ajustare rapidă a graficului de scadenţe active-pasive cu minimum de
cheltuieli.
Instituțiile de credit pot anticipa riscul de lichiditate printr-o serie de
indicatori de avertizare timpurie care pot include: 22
 creșterea rapidă a activelor;
 creșterea neconcordanțelor de monedă;
 o descreștere a scadenței medii ponderate a datoriilor;
 deteriorarea semnificativă a profitului băncii;
 publicitate negativă;
 dificultăți de accesare a finanțării pe termene lungi;
 creșterea retragerilor de depozite retail;
 dificultăți în plasarea datoriilor pe termen scurt;
 creșterea marjelor aferente datoriilor sau a instrumentelor de tip credit-
default-swap.
Gestiunea riscului de lichiditate presupune si identificarea surselor de lichiditate
la care se poate apela in caz de nevoie. Acestea sunt: 23

22
Bențe Corneliu, ”Gestiunea modernă a riscurilor bancare”, Editura Universității din Oradea, 2011, p. 134-135
23
Ilie Mihai, ”Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare”, Ed. Expert, Bucureşti, 2003,pdf;

21
 active cu lichiditate ridicată – acestea sunt plasamente bancare cu
scadențe mici, pe care banca le poate lichida la nevoie.
 împrumuturi - în această categorie intră împrumuturile contractate de
bancă pe piața interbancară, împrumuturile de refinanțare, dar și
depozitele atrase de bancă de la clienți sau certificatele de depozit emise
de bancă. Trebuie avut în vedere ca prin împrumuturi banca obține
lichidități ce pot satisface nevoile imediate, însă în perspectivă aceste
împrumuturi vor reprezenta nevoi de lichiditate.
 surse neconvenționale – în această categorie intră unele tehnici și
instrumente financiare noi, precum titluri cu opțiune de răscumpărare,
titluri emise pe piața monetară sau procesul de titlurizare (banca reușește
să transforme unele active cu lichiditate scăzută, precum creditele, în
surse de lichiditate).

22
3.2 Metode și tehnici de gestiune a riscului de lichidate utilizate de

Riscul de lichiditate apare în general în activitatea de finanțare a activității Grupului și în

necorelarea naturală a pozițiilor de activ și pasiv din perspectiva maturității. Acesta include
atât riscul de a nu putea finanța activele la maturități sau dobânzi adecvate cât și de a fi în
imposibilitatea de a lichida un activ la un preț sau într-un interval de timp rezonabil.
Directoratul Băncii este responsabil pentru implementarea și monitorizarea cadrului
de gestionare al riscurilor. Comitetul de Gestionare a Activelor și Pasivelor (ALCO), Comitetul
de Credit și Comitetul de Administrare a Riscurilor sunt responsabile pentru dezvoltarea și
monitorizarea politicilor de gestionare a riscului Băncii în ariile specificate de acestea. Toate
comitetele raportează cu regularitate Directoratului.
Politicile și sistemul de gestionare a riscurilor sunt revizuite periodic pentru a reflecta
schimbările pieței, produselor și serviciilor oferite. Banca își propune să dezvolte un mediu
de control disciplinat și constructiv, în care toți angajații își înțeleg rolurile și obligațiile, prin
intermediul cursurilor de instruire, standardelor și procedurilor de control implementate.
Grupul are acces la diverse surse de finanțare. Fondurile necesare sunt asigurate prin
folosirea unei game largi de instrumente incluzând depozite de la clienți, depozite
interbancare și credite de la alte instituții financiare. Această diversificare îmbunătățește
flexibilitatea Grupului în materie de finanțare și în general diminuează costul lichidității. Din
perspectiva administrării riscului de lichiditate, Grupul are ca obiectiv asigurarea unui
echilibru între continuitatea finanțării și flexibilitatea dată de utilizarea împrumuturilor cu
diferite maturități și a unui raport adecvat între creditele acordate și depozitele atrase de la
clientelă.

23
 De asemenea, un alt obiectiv principal este menținerea unei rezerve de lichiditate
care să-i permită Grupului ca în situații neprevazute de criză să își desfășoare activitatea,
pentru o perioadă de timp acceptabilă, fără a-și modifica strategia sau modelul de afaceri.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, la nivelul Grupului este definită Strategia în domeniul
riscului de lichiditate.
Principalele instrumente utilizate de Raiffeisen Bank pentru monitorizarea riscului de
lichiditate sunt: ecartul de lichiditate (pentru identificarea necorelărilor dintre active și
pasive), precum și un model intern de alertă timpurie care are la bază indicatori care reflectă
structura bilanțieră (echilibrul dintre credite și depozite, raportul dintre active lichide și total
obligații etc.). De asemenea, la nivelul Raiffeisen Bank se efectuează periodic analize de tip
stress-test pentru a determina rezerva de lichiditate necesară.
Din perspectiva administrării riscului de lichiditate, Raiffeisen Bank își propune mai multe
obiective pentru a diminua costul de lichiditate, printre care: un raport adecvat între
creditele acordate și depozitele atrase de la clientelă, menținerea unei rezerve de lichiditate
care să-i permită Băncii ca în situații neprevăzute de criză să își desfășoare activitatea,
pentru o perioadă de timp acceptabilă, fără a-și modifică strategia sau modelul de afacere.
Raiffeisen Bank menține în conturi curente la BNR rezerva minimă obligatorie conform
Regulamentului nr. 6 / 2002, emis de BNR, cu modificările și completările ulterioare. La 31
decembrie 2011 rata rezervei minime obligatorii pentru fondurile atrase în ron a fost de 15%
(la 31.12.2012 tot 15%), și de 20% (25% la 31.12.2012) pentru fondurile atrase în valută cu
scadența reziduală mai mică de doi ani la finele perioadei de observare.
Pentru pasivele cu scadența reziduală mai mare de doi ani la finele perioadei de observare,
fără clauza de transformare, transferare sau retragere anticipată, rezerva minimă obligatorie
a fost stabilită la 0% (31.12.20102: 0%). Soldul rezervei minime obligatorii poate varia de la o
zi la alta. La 31 decembrie 2011 dobânda plătită de BNR pentru rezervele menținute de
bănci a fost de 1,45% pe an pentru rezervele denominate în ron și 0,65% pe an pentru
rezervele denominate în euro. Rezerva minimă obligatorie poate fi folosită de Bancă pentru
activități zilnice, cu condiția ca soldul mediu lunar să fie prevăzut în limitele prevăzute de
lege.24

3.3 Posibilitati de perfectionare a modului de gestiune a riscului de lichiditate

24
Raport privind cerințele de publicare – Raiffeisen Bank

24
În opinia sa, Nițu Ion spune ca gestiunea lichidității presupune echilibrarea fluxurilor de
fonduri de-a lungul unor benizi de timp astfel în cât în condițiile normale, banca să poată
avca o poziție convenabilă în respectul obligațiilor scadente. 25
Tratarea riscului de lichiditate presupune utilizarea unor instrumente diferite, dar cele mai
importante sunt: 26
o Menținerea unui stoc de active lichide de calitate – este o opțiune generală a
managerilor , putând apărea controverse în ceea ce privește mărimea
recomandabilă a unui asemenea portofoliu de urgență;
o Evaluarea cuprinzățoare și continuă a resurselor existente și potențiale de
riscuri interne și externe;
o Stabilirea unor reponsabilități clare în ceea ce privește domeniul
managementului riscurilor și a sitemului de raportare, pentru a se evita
confuziile;
o Diversificarea sistemului de depozite din punct de vedere al numărului de
clienți persoane fizice/juridice, al distribuției geografice, al tipurilor de conturi
și instrumente, al respectului de scadențe.
o Diversificarea asigură o stabilitate comportamentală mai bună și poate evita
concetrarea ieșirilor de fonduri într-o anumită zi sau perioadă.
o Analizarea permanentă a realizărilor și eșecurilor sistemului de management
al riscurilor și ajustarea în conformitate a instrumentelor de control;
o Menținerea la același nivel a nevoilor de finanțare viitoare și a noilor
producții.
În concepția lui Vasile Dedu, diminuarea sau eliminarea riscului de lichiditate la o
bancă se poate realiza prin următoarele modalități: 27
 Diversificarea resurselor pasive ale băncii și minimizarea gradului de
concentrare numai la o singură categorie de clienți, astfel încât
solicitările simultane de retrageri anticipate să fie cât mai ușor
gestionate;
 Acoperirea deficitelor și plasarea excedentelor;
 Menținerea unui nivel corespunzător de active lichide;
 Asigurarea depozitelor în sistemul bancar;
 Minimizarea gradului de încredere și dependență de fondurile
obținute de pe piața interbancară (caracterizate prin volatilitatea
ridicată uneori);
 Corelarea, pe cât posibil, a activelor și pasivelor bancare;
 Atragerea depozitelor de la populație și companii, ca resursă pasivă
pentru menținerea unei mase de lichiditate relativ sigure;
 Necesitatea deținerii unor depozite stabile. Din punct de vedere al
rentabilității, depozitele stabile aduc mai puțin profit băncii, însă

25
Nițu Ion , „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București 2000, pg. 255;
26
Nițu Ion , „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București 2000, pg. 255;
27
Dedu Vasile, Bistriceanu Gabriel, “Gestiune bancară”, Ed. Economică, București, 2010, pp. 70-71

25
 diminuează riscul de lichiditate, de asemenea aceste investiții permit
băncii să facă investiții pe termen mediu și lung;
 Diversificarea portofoliului de împrumuturi;
 Deținerea unor titluri de creanță (titluri de stat exemplu) care să
permită gajarea acestora în scopul obținerii unor lichidități de urgență
(în principal de la banca centrală);
 Menținerea rezervei minime obligatorii la nivelul cerut;
 Prezența activă a băncii pe piața monetară interbancară. Băncile
trebuie să manifeste suficientăflexibilitate pe piața interbancară
pentru că, în caz de nevoie, cerințele temporare de lichidități să fie
găsite relativ ușor la alte bănci din sistem;
 Relațiile băncii cu clientela să se caracterizeze, în cele mai multe
cazuri, prin soliditate și cunoaștere adecvată. Banca trebuie să evite
fenomenul de neîncredere reciprocă și retrageri anticipate de resurse
în mod nejustificat. Astfel, băncile trebuie să depună eforturi
susținute în comunicare și să caute să asigure transparența în relațiile
cu clienții lor;
 Realizarea unor previziuni cu privire la intrările și ieșirile de lichiditate
pe diverse orizonturi de timp (scurt, mediu, lung);
 Previzionarea unor posibile evenimente viitoare, pe baza unor scenarii
alternative construie pe baza comportamentului fluxurilor de numerar
așteptate în condiții normale de activitate, dar și în condiții de criză;
 Dispunerea de proceduri și norme interne bine puse la punct cu
privire la monitorizarea lichidității bancare.

În ceea ce privește asigurarea depozitelor, dacă o bancă participă la un sistem de asigurare,

acest lucru influențează pozitiv imaginea firmei, o îmbunătățește. În acest caz, băncile au
obligația de a contribui la un fond de asigurare a depozitelor, prin care să despăgubească
deponenții, parțial sau total, în situația unui faliment bancar.
Pentru ca o bancă să dispună de necesarul de lichiditate, este de preferat ca activele
pe termen scurt să fie dimensionate correct, la fel și pasivele pe termen scurt. Dacă banca se
confruntă cu riscul de lichiditate pe termen scurt, aceasta poate recurge la împrumuturile
pieței monetare interbancare, unde se întâlnesc oferta și cererea de lichiditate din sistemul
bancar.
Este foarte importantă și încrederea pe care o are o bancă în cadrul sistemului
bancar din care face parte. Această încredere, apreciere de care beneficiază banca între
restul băncilor, îi permite să fructifice orice oportunitate a pieței, pentru a-și mări
rentabilitatea, a-și îmbunătăți lichiditatea, și în astfel de circumstanțe să își consolideze
imaginea. În sens contrar, o imagine negativă are ca efect degradarea situațiilor financiare
ale băncii, și ca urmare, consecințe nefavorabile, negative băncii.
O criză de lichiditate nu este întotdeauna determinată de problemele interne ale
unei bănci. Se poate întâmpla ca piața să fie cea care transferă lipsa de lichiditate de la

26
nivelul unei instituții de credit. Această consecință se poate întâmpla datorită dezechilibrului
dintre cererea și oferta de monedă, sau în urma unei intervenții pronunțate pe piața
autorității monetare.
Efectuarea soldului net al băncii la sfârșitul zilei (evoluția intrărilor și ieșirilor de
fonduri) este bine să fie făcută cu acuratețe pentru ca administratorul să poată sa-l respecte
prin diversele operațiuni bancare efectuate. Deficitul dintre soldul de la finele unei zile și cel
care a fost preconozat trebuie acoperit cu un împrumut din diverse surse: BNR sau de pe
piața interbancară. Excedentele pot fi utilizate pentru clarificarea unor obligații ale băncii, în
avans, în situația în care se preconizează o majorarea a ratei dobânzii.
De asemenea, „BNR poate stabili prin reglementări şi alte cerinţe, de natură
prudenţială precum şi nivelul de aplicare al acestora la instituţiile de credit. Aceste cerinţe
pot viza, fără a fi limitative şi riscul de lichiditate.28

Bibliografie
28
Corneliu Benţe, „Gestiunea şi contabilitatea instituţiilor de credit”, Editura Universităţii din Oradea, 2012, p.
76

27
1. Corneliu Benţe, „Gestiunea şi contabilitatea instituţiilor de credit”, Editura Universităţii
din Oradea, 2012;
2.Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Ed. Expert, București, 2000;
3. Ilie Mihai, ”Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare”, Ed. Expert, Bucureşti, 2003;
4.Roșca Teodor, ”Monedă și credit”, Casa de Editură ”Sarmis”, Cluj-Napoca, 1996;
5.Costică Ionela, Lăzărescu Sorin Adrian, ”Politici și tehnici bancare”, Editura ASE, 2004
6.Hennie van Greuning, Brajovic Sonja, “Analiza și managementul riscului bancar”, Ed.
Irecson, București, 2003;
7.Dedu Vasile, Bistriceanu Gabriel, “Gestiune bancară”, Ed. Economică, București, 2010;
8.Mic Dicționar Enciclopedic Comitetul de la Basel
9.http://www.raiffeisen.ro/despre-raiffeisen-bank/rapoarte-anuale

28