MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

FACULTATE „FINANŢE”
CATEDRA „BĂNCI ŞI ACTIVITATE BANCARĂ”

Aliona COVALIOV

FUNDAMENTAREA ACŢIUNILOR DE DIMINUARE A

RISCULUI DE INSOLVABILITATE ÎN CADRUL BĂNCILOR
COMERCIALE

PROIECT DE SPECIALITATE

Coordonator ştiinţific:
conf. univ.dr. Ilinca GOROBEŢ

Autor:
student gr.FB 266 Aliona COVALIOV

3
 Chişinău 2008
Introducere

Importanţa şi necesitatea. În scopul promovării unui sector financiar puternic

şi competitiv, apare necesitatea de a releva cheia succesului unei afaceri bancare, în
condiţiile economiei de piaţă. Aceasta este nemijlocit legată de eficienţa gestiunii
solvabilităţii bancare, potenţialul căreia poate fi cuantificat prin abilitatea instituţiei în
asigurarea unei desfăşurări normale a activităţii prin adecvarea capitalului bancar. În
epoca contemporană are loc intensificarea interdependenţei economiilor naţionale şi
internaţionalizarea activităţii economice. Puterea de rezistenţă a fiecărei economii
naţionale în sistemul economiei mondiale şi valorificarea avantajelor din participarea
la circuitul mondial depind de capacitatea de performanţă a propriilor mecanisme
economice.
Economia Republicii Moldova se află în etapa tranziţiei la economia de piaţă,
ceea ce presupune restructurarea în totalitate a sistemului naţional şi a mediului
bancar intern din punct de vedere al proprietăţii, al instrumentelor şi tehnicilor
de lucru.
În zilele noastre problema managementului riscului insolvabilităţii a devenit
una primordială în cadrul politicii oricărei întreprinderi.Dacă compania nu va lua
măsuri de contracarare a acestui risc ea va suporta, pierderi, caci nici un antreprenor
nu va dori să înregistreye pierderi din cauza acestuia. De aceea este atât de important
de găsit diferite modalităţi de a evita astfel de situatii.
Tema proiectului constă în aprecierea importanţei solvabilităţii bancare,
precum şi a acţiunilor de diminuare a acestuia pentru asigurarea stabilităţii şi
profitabilităţii băncii. Scopul managementului bancar, în acest context, constă în
depistarea direcţiilor optime de plasament, pentru a obţine un profit maxim în
codiţiile expunerii minime la risc cu condiţiile respectării cerinţelor de reglementare
ale BNM.
Astfel, actualitatea temei prezintă necesitatea elaborării şi perfecţionării sau
modernizării metodelor, tehnicilor şi a instrumentelor aplicate în sfera gestiunii
4
solvabilităţi bancare, în vederea consolidării stabilităţii şi a profitabilităţii sistemului
bancar .
Scopul cercetării. Stabilirea metodelor de prevenire, de reducere şi de
înlăturare a riscului insolvabilităţii la nivel naţional precum şi determinarea
principiilor de suficienţa a capitalului bancar
Sarcinile lucrării:
cercetarea metodelor contractuale utilizate în managementul riscului de
capital la nivel microeconomic
• de stabilit indicatorii de evaluare a riscului de solvabilitate
• stabilirea modalităţilor de diminuare a riscului de insolvabilitate la băncile
comerciale din Republica Moldova.
Obiectul investigat. Sistemul bancar şi financiar al Republicii Moldova şi
elementele de performanţă bancară.
Baza informaţională a proiectului o constituie literatura de
specialitate editată în Republica Moldova, România, materialele
conferinţelor internaţionale, publicaţiile periodice în revistele de
specialitate din Republica Moldova.
Metodologia cercetării include analiza ştiinţifică şi economico-financiară,
sinteza ideilor ştiinţifice, modele economico-matematice, calcule automatizate.
Structura lucrării.Scopul şi sarcinile cercetării au determinat structura logica a
lucrării care cuprinde: introducere, două capitole, incheierea ,concluzii, bibliografia.
În introducere este argumentată tema cercetării necesitatea acesteia, scopul,
problemele înaintate spre cercetare.
Primul capitol include informaţia teoretică despre noţiunea, semnificaţia şi
impactul riscului insolvabilităţii la nivel microeconomic. Aici sunt analizate
posibilităţile de administrare a riscului de capital la nivelul microeconomic în
Republica Moldova, prin intermediul unor metode, ţinând cont de posibilităţile
limitate ale agenţilor economici din Moldova.
Capitolul doi prezintă o analiză fundamentată teoretic în capitolul anterior cu

5
privire la utilizarea în practică a modalităţilor de prevenire, de asigurare şi de
diminuare a riscului insolvabilitatii la nivel microeconomic şi principiile de adecvare a
capitalului bancar in băncile comerciale din Republica Moldova,tendinţele actuale
privind luarea deciziilor economice în cazul unui viitor incert.
Încheierea include rezultatele cercetării, concluziile şi sunt specificate
recomandări privind reducerea riscului valutar.
Suport informaţional l-au constituit lucrările autorilor: C.Basno, Ion Niţă,
N.Dănilă, V.Dedu, N. Enicov, C. Grigoriţă, O.Ţurcan, M. Stoica, rapoartele BNM,
bilanţurile băncii comerciale ”Moldindconbanc”, publicaţiile electronice).

6
 CAPITOL I. RISCUL DE INSOLVABILITATE ŞI IMPACTUL
MANIFESTĂRII LUI ASUPRA BĂNCII

1.1.Necesitatea gestionarii riscului de solvabilitate la Bancile

comerciale
Insolvabilitatea poate fi definită ca fiind incapacitatea pe termen lung a
societăţii bancare de a satisface angajamentele sale de plată.Insolvabilitatea poate fi o
prelungire in timp a crizei de lichiditate sau riscul proastei gestionari a acesteia.Acest
tip de risc este foarte important în special în sectorul bancar datorită funcţiei de
intermediere financiară a băncilor. Riscul solvabilităţii este consecinţa manifestării
unuia sau mai multor riscuri bancare şi pe care banca nu le-a previnit. Riscul de
insolvabilitate arată cît din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate decădea înainte
ca poziţia creditorilor ei să fie pusă în pericol.
Riscul de solvabilitate este cel de a nu dispune de fonduri proprii suficiente
pentru absorbţia pierderilor eventuale. În schimb, riscul de credit arată riscul
degradării solvabilităţii contrapartidelor, nu a instituţiei împrumutătoare.Acest risc
rezultă, pe de o parte, din suma totală a fondurilor proprii disponibile şi pe de altă
parte din riscurile ce se produc (de credit, de piaţă, de rată, de schimb etc.).
Cauzela majore care determina ricul de solvabilitate vizează:o politică a
dobînzilor necorelate cu realităţile existente in economie (variaţie a ratei dobînzii), un
volum si o calitate necorespunzatoare a portofoliului de credite.
Reglementarea prudenţială fixează praguri minime pentru fondurile proprii în
funcţie de riscurile la care instituţiile bancare sunt expuse. Analizele specifice ale
riscurilor sunt indispensabile pentru definirea adecvării «obiective» a fondurilor
proprii la riscurile realmente posibile. Sumele de fonduri proprii definite în funcţie de
măsurarea riscurilor sunt numite fonduri proprii «economice»
Gestiunea riscului solvabilităţii ţine de mărimea fondurilor proprii ale băncii,
deoarece indiferent de eficacitatea acţiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile,

7
apariţia pierderilor este posibilă mereu, de unde şi necesitatea măririi permanente a
fondurilor proprii. Băncile care acceptă un nivel mare de riscuri sunt obligate să-şi
consolideze fondurile proprii chiar peste nivelul prevăzut de autorităţile bancare
(norma Cooke 8%). Fondurile proprii economice sunt fondurile proprii necesare
pentru a face faţă riscurilor măsurate cai mai biectiv posibil şi nu forfetar.
Prin definiţie, fondurile proprii permit acoperirea pierderilor posibile cu
probabilitate fixată în avans. Ele sunt estimate plecând de la măsurări obiective, nu
forfetare, ale riscurilor. Probabilitatea ca pierderile să depăşească fondurile proprii
economice este pragul de toleranţă. Pragul de toleranţă nu este altceva decât
probabilitatea de „default" a instituţiei, fiind o măsură a riscului său de solvabilitate.
Din punct de vedere subiectiv, el reprezintă aversiunea faţă de risc. Ideal este să se
fixeze pragul de toleranţă la o valoare egală cu rata de „default” statistică
corespunzătoare rating-ului dorit. Fondurile proprii sunt considerate sub 2 aspecte:
 Nucleul dur al capitalurilor constituite din capital şi beneficiul
nerepartizat. In Republica Molova acesta mai este denumit capital de gradul I,
iar in Acordul cu privire la capital – capitalul de baza.
 Elemente complimentare sau suplimentere constituite rezerve de
reevaluare, actiuni privilegiate, datoria (capital de grad II).

Conform legislaţiei in vigoare, fondurile proprii ale societăţii bancare se

formează însumînd capitalul de gradul I cu capitalul de gradul II, luîndu-se în
considerare urmatoarele principii:
 Capitalul de gradul II nu va fi luat în considerare la calculul capitalului
reglementat numai în condiţiile înregistrării unui nivel pozitiv
 Valoarea capitalului de gradul II nu depăşeşte 50% din valoarea celui
de gradul I.
 Contractul de preluare a datoriilor subordonate nu trebuie să includă
clauza rambursării anticipate în alte circumstanţe decît lichidarea băncii, iar scadenţa
initială trebuie să fie de cel putin 5 ani, deoarece este ultima care se plăteşte de
bancă.

8
Pentru determinarea activelor ponderate la ric, toate activele bancare se separa în 4
categorii şi se ponderează cu coeficienţii de risc: 0%, 20%, 50%, 100%.

I.In prima -categorie de 0% se include:

• Numerarul
• Comturile la B.N.M
• Cambiile de trezorerie

II.A doua -categoriaII 20%:

• Numerarul ca instrument de procesare

• Hirtii de valoare de stat
• Credite garantate de catre guvernul RM
• Depozite în băncile Moldovei

III.categoria 50active %:

• Active asigurate prin prima ipotecară

• Depozitele şi plasările pe termen scurt

IV.categoria 100%:

•Terenuri,clădiri

•Credite curente si fără dobindă

Evaluarea riscului de capital se referă la stabilirea şi menţinerea de către bancă

a unor norme referitoare la capitalul minim necesar al societăţilor bancare care este
actualizat periodic. Aceste norme se referă atît la mărimea capitalului, ca volum cît şi
la expresia lui relativă, ca raport la diverse elemente ale bilanţului bancar, exprimînd
în fond gradul de recuperare a unor posibile pierderi din contul capitalului propriu.
Prima grupă de norme vizează valoarea capitalului minim posibil fiind dependentă
de gradul de evoluţie a sistemului bancar, de dezvoltarea pieţei de intermediere
financiară, care determină nivelul de risc al operaţiunilor bancare.

9
In cea de-a doua categorie de norme fiecare sistem bancar utilizează elemente de
reglementare specifice, astfel încit a devenit destul de complicată comparabilitatea
sensibilităţii băncilor din diferite sisteme la riscul de capital.
Fondurile proprii economice şi efectele portofoliilor. Suma riscurilor unor
operaţiuni individuale la un portofoliu nu este identică cu riscul total al portofoliului
care este inferior. Această reducere a riscului ţine de efectele diversificării cînd
operaţiunile sunt consolidate. Această regulă se aplică la riscuri măsurate prin
dispersia valorilor posibile ale rezultatelor, precum şi la riscurile down-side măsurate
prin scăderi maximale ale rezultatelor la un prag de toleranţă dat. Suma
consumărilor fondurilor proprii pe operaţiune supraestimează riscul global, căci ele
omit efectul acestei diversificări. Întreaga supraestimare conduce la un excedent de
fonduri proprii ori fondurile proprii constituie rata care condiţionează dezvoltarea
activităţilor. Eliminarea supraestimărilor justifică un efort al preciziei pentru a ţine
seama de efectele diversificării riscurilor.

Fondurile proprii economice măsoară riscul şi ele trebuie măsurate la toate

nivelurile, global, pe centre de responsabilitate, pe clienţi, pe produse, pentru a fi
utilizabile.
În aceste condiţii este imposibilă ignorarea efectelor portofoliilor. Fondurile
economice proprii trebuie, teoretic, să acopere riscurile de pierderi pînă la orizontul
expunerilor: cel al angajamentelor existente pentru riscul de credit şi ţine cont de
profilurile temporale ale expunerilor, cel necesar pentru lichidarea poziţiilor pentru
riscul de piaţă.Gestiunea riscului de solvabilitate se va efectua şi prin fenomenul de
titlurizare care aduce importante transformări, dar şi avantaje în domeniul bancar.
Posibilitatea băncilor de a-şi revinde creanţele asigură o mare lichiditate activului
bancar şi diminuează expunerea lor la riscuri. Ieşirea acestor creanţe permite
realizarea de economii ale fondurilor proprii, putînd fi orientate spre alte destinaţii. În
această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanţului,
permiţînd modularea în acelaşi timp a nivelului fondurilor proprii şi a rentabilităţii
lor.

10
Titlurizarea creanţelor constă în cedarea către investitori a unui ansamblu de creanţe.
Este vorba de un transfer de proprietate, prin preluarea creanţelor cedate băncilor de
către Fondul Comun al Creanţelor (FCC) în schimbul disponibilităţilor constituite
prin contribuţia investitorilor. Creanţele titlurizate angajează fluxuri susceptibile de a
remunera investitorii potenţiali.

Motivaţiile pentru titlurizare (franceză:securitisation) pot fi diferite de la un

cedant la altul. Ele se referă, în general, la ameliorarea solvabilităţii, la diversificarea
surselor de finanţare, la o concentrare a activităţii asupra prestărilor de servicii şi, în
anumite condiţii, la o creştere a rentabilităţii fondurilor proprii. Recurgînd la
titlurizare, băncile scot, de fapt, din portofoliu substanţiale active cu risc mai mare,
urmînd ca sumele obţinute din vînzare să fie păstrate, ca atare, sau plasate la un risc
mai redus.Astfel, pe ansamblu, se diminuează riscul mediu al băncii, avînd loc o
diminuare a cerinţelor de capital.

Finalitatea titlurizării nu este „curăţarea" bilanţului, deoarece activele titlurizate

sunt în mod obligatoriu performante. Principiul unei operaţiuni de titlurizare constă
în cedarea creanţelor originale la investitori şi remunerarea prin fluxuri pe care
creanţele originale le angajează. Simplă în principiul său, această metodă solicită un
dispozitiv tehnic particular astfel încît caracteristicile noilor creanţe să fie atrăgătoare
pentru investitori.

Instituţia care cedează creanţe constituie în primul rând un pool de creanţe

omogene. Aceste creanţe angajează fluxuri de lichiditate de diverse tipuri: produse
financiare, rambursări contractuale, rambursări anticipate. O parte a acestor fluxuri
este incertă, avînd în vedere: falimentul debitorului, evoluţia dobînzii, rambursarea
anticipată, dar este posibilă evaluarea acestor evenimente din punct de vedere
statistic cu o fiabilitate satisfăcătoare, dacă creanţele sunt suficient de numeroase.
Fluxurile viitoare aşteptate de la acest pool de creanţe constituie baza remunerării
eventualilor investitori. În practică, creanţele nu sunt schimbate, dar sunt emise părţi
contrapartidă, portofoliului de creanţe originale. Aceste părţi sunt cumpărate de către
11
investitori. Operaţiunea este prevăzută să traverseze un Fond al Creanţelor, care
deţine în activ pool-ul de creanţe originale şi în pasiv părţile emise în contrapartidă la
investitori.

Garanţia şi acoperirea riscurilor. Există cîteva tehnici de bază pentru

reducerea riscului remuneraţiei către investitori:

A.Subdimensionarea constă în promisiunea făcută investitorilor care

recumpără părţile pentru numai o parte a fluxurilor angajate din creanţele originale.
Dacă aceste creanţe devin riscante, fluxurile angajate prin pool-ul original de creanţe
se diminuează. Dacă această subdimensionare este riguros stabilită, atunci fluxurile
cuvenite investitorilor sunt practic lipsite de risc.

B.Emisiunea părţilor ordinare şi subordonate constă în împărţirea părţilor

emise în contrapartidă creanţelor originale în tranşe diferite, de exemplu: o tranşă
ordinară şi o tranşă subordonată. Tranşa subordonată este alimentată după tranşa
ordinară şi suportă riscul rezidual.

C.Asigurarea. În mecanismul asigurării, fluxurile sunt garantate investitorilor

printr-un contract de asigurare, care are ca scop acoperirea tuturor decalajelor între
fluxurile garantate în avans şi fluxurile obţinute pe baza părţilor originale. Evident, cu
cît şansele observării decalajelor ridicate sunt mai mari, cu atît mai costisitoare este
asigurarea.

Avantajul titlurizării, din perspectiva gestionări bilanţului, este acela de a fi un

mijloc de economisire a fondurilor proprii, dar lichidarea creanţelor pentru realizarea
de economii de fonduri proprii, prezintă un interes limitat dacă operaţiunea implică
sacrificiul rentabilităţii. Deci titlurizarea oferă şi o serie de avantaje financiare care
se rezumă la scăderea costului de refinanţare a creanţelor titlurizate. Toţi factorii care
concură la scăderea costului de refinanţare sporesc avantajul financiar al titlurizării.
Parametrii cheie ce permit scăderea costului de finanţare prin titlurizare sunt
următorii:
12
 • Riscul creanţelor originale
• Marjele la titluri de notări diferite
• Economiile de fonduri realizabile
• Montajul: ponderea relativă a tranşelor emise sau costul de asigurare a
fluxurilor
• Cheltuielile directe ale operaţiunii şi cheltuieli de gestiune

Cum toţi aceşti factori intervin simultan pentru fixarea costului operaţiunii, nu
există o regulă intuitivă şi generală care să fixeze condiţiile în care instituţia cedantă
obţine cîştig. Pentru determinarea acestui eventual cîştig trebuie detaliată operaţiunea
şi cuantificate costurile şi avantajele obţinute.

Reglementări privind solvabilitatea băncii. Reglementarea prudenţială a

solvabilităţii băncii se referă la adecvarea (suficienţa) fondurilor proprii la riscurile
asumate, fondurile proprii reprezentînd ultimul garant al solvabilităţii în faţa
ansamblului riscurilor. De asemenea, fondurile proprii reprezintă o referinţă
obligatorie pentru toţi indicatorii de performanţă, datorită condiţiei imperative de
remunerare satisfăcătoare a acţionarilo.

1.2.Indicatorii de evaluare a riscului de solvabilitate

In analiza riscului sunt utilizati următorii indicatori:

 raportul de solvabilitate 1 (≥12%)

Formula de calcul: fonduri proprii active la valoarea neta +elemente in

afara bilantului transformate in echivalent credit,în funcţie de gradul lor de
risc de transformare în credit ponderateîin funţtie de gradul de risc de credit.

 raportul de solvabilitate 2 (≥8%)

Formula de calcul:capital propriu /active la valoarea neta +elemente in afara

bilantului transformate in echivalent credit,in functie de gradul lor de risc de

13
transformare in credit ponderate in functie de gradul lor de credit.(expunere neta)

 Efectulde pîrghie:capitalul proprui /total activ

Un indicator foarte important în măsurarea riscului de capital este: gradul de

îndatorare calculat ca pondere a surselor imprumutate in totalul bilantului:

GÎ=resurse atrase /active×100%

Creşterea gradului de îndatorare reprezintă un risc de capital —agravat, însă

această crestere este limitată de mai mulţi factori şi anume:
1.Prudenţa creditorilor

2.Lichiditatea pieţei monetate

3.Maximizarea cursului acţiunilor bancare

In continuare se prezinta urmatorii indicarori de estimare a riscului de

solvabilitate:
K1=CP /Atotal Demonstrează măsura în care sînt acoperite de capitalul
propriu,sau cîte din active banca îşi permite să
piardă,dacă K1 depăşeşte limitele impuse de autorităţile
monetare –banca se supune unui risc de lipsă de capital.
K2=CP /A profitabile Demonstrează procesul de utilizare a CP,adică raportul în
care activele profitabile au fost acoperite din sursele CP.

K3=CP /Depozite totale Demonstrează gradul de îndatorare a bancii şi determină

raportul dintre resursele proprii şi cele depozitare .
EM=A totale /CP Determină gradul global de îndatorare a băncii,deoarece
conform egalitatii bilanţiere : A=CP+Datorii totale.

Sub acest aspect se prezintă situaţia reală avînd drept exemplu B.C”ProCredit”
K1=104347614 = 0,561*100% = 56,1% ;
186000670

K2=104347614 = 0,9615*100% =96,15% ;

14
 108521620

K3=104347614 =2,98180*100% =298,18%

34994813

Multiplul K măsoară fondurile proprii necesare pentru o unitate de volatilitate,

adică pentru o unitate de risc. Pe de altă parte, K fixează riscul de solvabilitate a
instituţiei. Principala problemă este că distribuţiile pierderilor reale sunt foarte delicat
de estimat. Relaţia între rata de default anuală şi volatilitatea anuală a pierderilor nu
este liniară. Când multiplul pierderilor creşte, rata de default descreşte, dar nu
proporţional. Pentru a se trece de la o clasa de rating la alta, trebuie să se obţină
câştiguri la rata de „default " din ce în ce mai mari. Tipurile de rate de „default "
anuale sunt, aproximativ, cuprinse între 0,02 % şi mai puţin de 0,1 % pentru
categoria investiţie şi între 0,2 % şi 8 % pentru investiţii speculative. Trecerea de la
«speculativ» la clasa „investiţii” presupune deci un câştig considerabil la rata de
„default”.

Tabel nr. 2:Valorile ratelor de „default " asociate la rating-uri

Rating Rata de „default " anuală
Aaa 0.02%
Aa 0.04%
A 0.08%
Baa 0.20%
Ba 1.80%
B 8.30%

Sursa:Vasile Cocriş,”Managementul bancar"

Consecinţa este următoarea: cunoscînd multiplul K, scade destul de rapid rata de

„default " anuală. Dar pentru avansarea pe scara rating-urilor, trebuie redusă rata de
„default" mai mult decât proporţional. În consecinţă, creşterea fondurilor proprii
necesare pentru a urca o «treaptă» pe scara ratings este, de asemenea, mai mult decît
proporţională cu rata de „default " a bănci.

CAPITOL II. MODALITĂŢI DE DIMINUARE A RISCULUI DE

15
INSOLVABILITATE LA BĂNCILE COMERCIALE DIN REPUBLICA
MOLDOVA

Pentru reducerea sau evitarea riscului de insolvabilitate, băncile comerciale au

la bază unele reglementări privind valoare minima absolută a capitalului bancar, la
modul de varsare, la structura capitalului bancar precum şi la mărimea capitalului
raportat la activele cu grad de risc ale bancii.

Riscul de insolvabilitate se poate monitoriza chiar şi la nivel microeconomic,

reducerea probabilităţii de apariţie a falimentului fiind obţinută prin îndeplinirea
cîtorva acţiuni:

 Asigurarea unui nivel minim de capital

 Respectarea unor norme clare,precise privind acordarea de credite
 Asigurarea garantării creditului
 Calculul si analiza ratei de acoperire a riscului

Deasemenea pentru reducerea ricului lipsei de capital, băncile comerciale din

Republica Moldova au formulat următoarele căi de reducere a influenţei factorilor
de risc:

 Majorarea CP
 Crearea de rezerve pentru creante dubioase
 Micşorarea riscului de portofoliu

În vederea reducerii influenţei factorilor de risc, îndeosebi asupra activităţii

desfăşurate de trezoreria băncii, un rol important revine gestionării corecte şi
eficiente a lichidităţii şi unei politici de dobinzi echilibrate.
Teoretic solvabilitatea poate fi menţinuta fără nici un capital,atît timp cît pierderile
sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedestribuit şi provizioane. Evident că o
banca în acestă situaţie, s-ar afla permanent în pericolul de faliment brusc, ceea ce
echivalează cu un risc inacceptabil pentru deponenţi. Existenţa fondurilor proprii şi

16
dimensionarea corespunzatoare a acestora (în raport cu activele totale şi activele
ponderate în funcţie de risc) conferă băncii securitate finală, fiind a treia linie de
apărare după profituri şi provizioane.În practică, băncile îşi stabilesc mărimea
capitalului potrivit reglementărilor de adecvare în vigoare, pe plan intern şi
international şi în conformitate cu cerinţele lor de eficienţa economică,
primordialitatea celor doua repere făcînd obiectul unor îndelungi dispute în rindul
specialiştilor.

2.1. Principii de adecvare (de suficienţă )a capitalului bancar

Există cîteva etape premergătoare ale planificării necesarului de capital.

Procesul trebuie să demareze prin analiza performanţelor anterioare şi stării
actuale. Se calculează principalii indicatori de rentabilitate şi risc, iar apoi se
analizează evoluţia acestora. Nivelul de performanţă al societăţii bancare trebuie
apreciat apoi exhausiv, subliniindu-se lipsurile şi punctele forte ale instituţiei. Aceste
elemente trebuie să se regăsească în strategia băncii. A doua etapa presupune
elaborarea de prognoze referitoare la evoluţia variabililor cheie pentru bancă.
Prognozele trebuie să nu fie simple explotări ci mai degrabă scenarii care includ
ipoteze privind condiţiile de piată, evoluţia politicii autorităţii bancare; în plus trebuie
integrate obiectivele strategice ale băncii şi analiza dinamică a seriilor de date. Pentru
ca această etapă să nu blocheze prea multe resurse şi pentru ca rezultatele să fie
relevante este de preferat alegerea unui număr redus de variabile cheie:
nivelul/structura depozitelor şi nivelul/structura creditelor sunt cele mai des folosite.
Atreia etapa este prognoza bilanţurilor şi a conturilor de profit şi pierdere. Se
începe prin prognoza pasivelor (a surselor de fonuri) şi se continua cu prognoza
plasamentelor (utilizarea surelor e fonduri).

Factorii care influienteaza necesarul de capital al băncilor din Republica

Moldova pentru o anumită perioadă sunt : destinaţia capitalului bancar şi gradul de
îndatorare (rata solvabilitatii ca factor al rentabilitatii bancare.

17
 Destinaţia capitalului bancar este multiplă şi imposibil de definit cantitativ.
Se cunosc următoarele funcţii ale capitalului bancar: protecţia creditorilor băncii,
susţinerea unor pierderi, finanţarea investiţiilor capitale şi limitarea creşterii băncii.
Între acestea funcţia principală este cea de menţinere a încrederii publicului, iar
încrederea publicului este esenţială pentru succesul unei bănci. Este vorba aici şi de
încrederea acţionarilor.

Faţă de această funcţie, celelalte apar ca fiind de o importanţa relativ

secundară. Este evident, mai ales pentru o bancă noua, deoarece este nevoie de
capital pentru a începe activitatea cumpărînd spaţii comerciale, echipamente şi
angajînd personal. O altă funcţie secundară este aceea de amortizor de şoc pentru
riscurile bancare: integral pentru cele pure şi parţial pentru cele speculative.
Pe de altă parte Breton C.Leavitt,de la Federal Reserve System Board of
Gonvernors,evidenţia 4 funcţii importante ale capitalului:

1.protejarea deponenţilor neasiguraţi în caz de insolvabilitate şi lichiditate

2.absorbţia pierderilor neanticipate, într-o proporţie suficientă pentru a

menţine încrederea în banca

3.achizitionarea de echipament de baza pentru prestatea serviciilor

bancare

Alţi specialişti apreciază că prima funcţie ar consta în asigurarea încrederii în

bancă a deponeneţilor şi autoritaţilor de supraveghere, astfel încît să nu fie forţată, să
intre într-o lichidare costisitoare. Problema care se pune esta însă posibilitatea de
exprimare printr-un indicator al acestei încrederi. Orice măsura privind dimensiunea
necesara a capitalului, pentru menţinerea încrederii în bancă a deponenţilor,
beneficiarilor de credite, acţionarilor este, în cel mai bun caz, imprecisă şi poate
oscila sub impactul condiţiilor economice şi de reglementare. Se poate afirma că
semnificaţia adecvării capitalului constă în determinarea confidenţei publicului în
bancă, astfel încît aceasta să continuie să funcţioneze şi să absoarba pierderile pe
18
seama veniturilor viitoare, şi nu a fondurilor proprii.

O bancă din Republica Moldova îsi pote reduce costul finanţarii prin creşterea
gradului de îndatorare (ca factor de încredere al rentabilităţii bancare) care exercită o
presiune extremă asupra nivelului relativ al capitalului bancar în sensul reducerii
acestuia.Un grad de îndatorare superior asigură acţionarilor băncii o rentabilitate
financiară(ROE)superioară pentru un nivel dat al rentabilitatii economice(ROA).În
continuare se situaţia ROE şi ROA în cadrul B.C”MobiasBank” şi “ProCredit:

ROE 30.06.2008 =Pnet *100% = 53401322 * 100% =13%

CP 412347997

ROE 31.03.2008 = 36664754 * =9,3%

395611432

ROA= Pnet *100% = 53401322 = 1,25 %

A 3039127747
ROA= 36664764 *100% =1,4%
2646719189

EM = A = 3039127747 =7,37
CP 412347997

EM =2646719189 = 6,69
395611432

Rata Pnet 30.06.08 =33401322 *100% =21,03%

2539724

Rata Pnet 31.03.08 =36664768 *100% =30,27%

1211218

“ProCredit”
ROE= 13898619 =13,32%
104347614

ROA=13898619 =7,47%
186000670

19
 EM=186000670 =1,78%
104347614

Rata Pnet =13899 *100% =-104,4%

13310

ROA=22,78%

Obiectivul central al unei bănci este maximizarea valorii plasamentelor

acţionarilor, este evident că maximizarea gradului de îndatorare devine un obiectiv
subsumat acestuia. Creşterea acestui indicator este limitat de următorii factori:

 Prudenta creditorilor- cînd gradul de îndatorare creşte prea mult, aceştia

devin mai circumspecţi în plasarea fondurilor de care dispun la instituţii extrem de
îndatorate, percep acut riscul de creditare şi cer compensaţii (rate ale dobinzii)din ce
în ce mai ridicate. În acest fel este practic limitată de către piată capacitatea băncii de
a atrage fonduri în mod excesiv şi este limitată deci şi creşterea băncii (implicit şi
creşterea gradului de îndatorare)
 Maximizarea cursului acţiunilor bancare- dacă banca este percepută pe
piaţa fondurilor de împrumut ca fiind extrem de îndatorata, atunci această percepţie
se transmite şi pieţei de capital: pieţele financiare în ansamblu reacţionează la ceea ce
este perceput ca risc de plasament superior şi penalizează banca în cauză. Pe piaţa de
capital acest comportament se traduce în scăderea cursului acţiunilor societăţii
bancare respective şi se afla obiectivul managerial central- creşterea valorii de piaţă a
acţiunilor.
 Reglementările autorităţii bancare- ele au rolul de a suplini sancţiunile
pieţei nu doar acolo unde pieţele sunt imperfecte, ci şi din considerente de eficienţa:
autoritatea bancară poate interveni cu sancţiuni înainte ca fenomenul să devină
evident pentru pieţe şi deci înainte ca încrederea în banca respectivă să fie afectată
negativ.

Între băncile comerciale din Republica Moldova se manifastă în permanenţă

deosebiri semnificative generate în principiu de talia băncii şi de politicile

20
manageriale folosite. Ca pondere capitalul este mai mare la băncile mici şi mai redus
la băncile mari. Băncile mici au o rentabilitate economică mai mare, deci o expunere
globală la risc, şi au deci nevoie de un capital mare, pe cînd băncile mari dispun de
personalul necesar pentru a-şi fundamenta optim deciziile manageriale şi folosesc
frecvent arbitrajul pe piaţa interbancară ca sursă de fonduri. Astfel, ele pot cu
condiţia păstrării încrederii creditorilor, să opereze cu un capital (relativ) redus.

2.2. Adecvarea capitalului - Principii

Adecvarea capitalului ca masură restrictivă impusa băncilor înseamnă stabilirea

convenţională a mărimii capitalului în funcţie de anumite criterii care au fost propuse
şi acceptate de parteneri.Acordul de la Basel, în expresia sa initială stabileste
principiile sistemului de adecvare a capitalului la baza căruia implimenteaza
elemente semnificative:

1.cerinţe privind minimul de capital sunt legate de, de riscul de credit

funcţie de structura activelor bancare. Se crează o astfel de situaţie specifică: cu cît
creditul este mai riscant, cu atît cerinţa de capital este mai mare.

2.aportul acţionarilor este considerat cel mai important tip de capital, ca

atare fiecare bancă trebuie să participe obligatoriu cu o rata minimă, funcţie de gradul
de risc.

3.ricul aferent operatiunilor extrabilanţiere este inclus în calcul prin

convertirea angajamentelor specifice in credite echivalente.

4.cerinţele de capital au fost aproximativ standartizate între ţări, ceea ce

înlătură avantajele competitive pe care băncile dintr-o ţară le puteau avea asupra
băncilor din alte ţări, funcţie de reglementări sau sisteme de contabilizare diferite.
Acordul de la Basel stabileşte în funcţie de aceste principii o scara de diferenţiere a
activelor funcţie de gradul de risc care stă la baza calculelor precum şi o cuantificare
a riscului de expunere a băncilor, cea mai importantă reglementare fiind acea de

21
stabilire a unui prag de 8% pentru raportul dintre CP şi expunerea unei bănci. Deja,
la sfărşitul anului anului 2003 a apărut Acorul Basel II care propune 2 direcţii de
îmbunătăţire a estimării capitalului ponderat la risc.

o Dezvoltarea cadrului de reglementare a capitalului care presupune nu

numai cerinţele fată de capital dar şi controlul organelor de supraveghere şi disciplina
de piata.
o Creşterea substanţiala a sensibilităţii cerinţelor minimale faţă de capital
în dependenţă de gradul de risc.

Acorul Basel II permite băcilor să opteze între un model de bază, şi mai multe
modele avansate care pun accentul pe factorii calitativi ai portofoliului şi permite
adaptarea în funcţie de necesităţi pentru fiecare bancă în parte. El foloseşte un
concept structurat pe trei piloni, care au menirea să asigure stabilitate financiară
sistemului bancar. Primul pilon este cel al cerinţelor minime de capital, care are drep
scop îmbunătăţirea sensibilităţii la risc. Deci Acordul cere calcularea capitalului unei
bănci astfel încît aceata să facă fată unui set de trei componente majore ale riscului şi
anume: riscul de creditare, operational cel al pieţelor.Al doilea pilon reflectă
răspunsul organismelor de supraveghere şi control referitor la riscul bancar, aşa cum
e decris de primul criteriu. Se presupune că pune la dipoziţia băncilor mecanisme mai
bune faţă de cele oferite de implimentarea Basel I.

Disciplina bancară se refera la cel de-al 3-lea pilon şi măreşte transparenţa

pieţei bancare, obligîn băncile să publice informaţii cît mai numeroase. Obiectivul
acestei măsuri este de a da o mai bună imagine a pozitiei unei bănci în privinţa
băncilor. Deoarece diferitele reglementări naţionale în domeniu impuneau condiţii
diferite de la ţară la ţară, care afectau condiţiile de concurenţă pe piata internaţională,
s-a ajuns la un acord internaţional în domeniul acestor norme de capitalizare.Normele
se cunosc sub numele Cooke care se calculează în mod similar şi exprimă ponderea
procentuală a capitalului în total active ponerate la risc: indicatorul Cooke 1 arata
ponderea capitalului primar, iar indicatorul Cooke 2 ponderea capitalului primar şi a
22
capitalului secundar.

Dacă fondurile nu sunt adaptate la nivelul riscurilor, pentru un motiv oarecare,

nici riscul de solvabilitate, nici alte riscuri, nici măsurările performanţelor, nu sunt
bine stăpânite. În temeiul legislaţiei în vigoare, fondurile proprii ale unei societăţi
bancare sunt formate din următoarele categorii de capital:

• Capitalul propriu
• Capitalul suplimentar

Capitalul propriu se compune din:

ocapitalul social vărsat

oprime legate de capital, vărsate
oprofitul reportat de capital
o profitul rezultat din exerciţiile precedente
oprofitul rezultatului curent
ofondul de rezervă constituit conform legii
o fondul imobilizărilor corporale
ofondul de dezvoltare

Capitalul suplimentar se compune din: rezerve, alte fonduri, împrumuturi

subordonate primite (datoria subordonată) şi nu poate depăşi ca valoare CP, iar în
cadrul său datoria subordonata trebuie să îndelplinească următoarele condiţii: să fie
vărsată în întregime, să aibă scadenta de cel putin 5ani, valoarea ei să fie redusă
periodic în funcţie de rambursari, să nu fie emisa cu clauză de rambursare anticipată,
să fie rambursata la lichidarea băncii dupa onorarea celorlalţi creditori dar înaintea
acţionarilor, valoarea ei totală să nu depaseasca 50% din CP. Capitalul suplimentar
cuprinde: împrumuturi subordonate şi subvenţii pentru investiţii.

Capitalul social minim. Un anumit nivel minim al capitalului social este o

condiţie a obţinerii acordului de funcţionare a băncii de la autoritatea de
23
 supraveghere. Astfel, Republica Moldova s-a aliniat legislaţiei europene şi este
adoptată cerinţa unui capital minim echivalent cu 5.000.000 euro. Periodic, B.N.M.
actualizează pragul minim de capital social în lei.

Solvabilitatea şi gestiunea riscului de capital

Resursele băncilor = resurse proprii + resurse atrase

Solvabilitatea este capacitatea unei bănci de a acoperi cu capitalul propriu

obligaţiile faţă de clienţi.
Capital de gradul 1 ≥ 6%
expunere netă

Capital de gradul 1 + capital de gradul 2 ≥ 8%

depunere netă

Active ponderate cu riscul de credit (bilanţiere):

•0% numerar, creanţe de încasat de la guvern, bănci centrale din ţară sau
din ţări membre OECD
•20% creanţe de recuperat de la administraţiile locale, bănci comerciale
din ţară sau ţări membre OECD

•50% credite acordate persoanelor fizice garantate cu ipoteci asupra

locuinţelor debitorului
• 100% restul.

Active ponderate cu risc (în afara bilanţului):

•100% angajamente în favoarea altor ţări, angajamente în favoarea

clienţilor, titluri vîndute cu obţinerea de răscumpărare fermă
•50% cauţiuni, avaluri, titluri vândute pentru care nu există opţiunea de
răscumpărare fermă

24
 •0% titluri sau numerar date in garantie;

Astfel norma Cook, operaţională din 1992, stabileşte o corelaţie directă între
nivelul capitalului băncii şi volumul activelor ponderate. Se urmăreşte o adecvare a
capitalului în funcţie de riscurile angajate, pe baza următoarei relaţii:

Capital propriu/Active ponderate funcţie de risc≥8%

Trebuie să ţinem cont, de asemenea, de faptul că băncile sunt din ce în ce mai

mult implicate în operaţiuni extrabilanţiere, care nu presupun utilizări efective ale
resurselor bancare, ci numai angajamente în favoarea terţilor. Aceste angjamente însă
determină o expunere la risc a instituţiei bancare. Astfel, pe baza unor coeficinţi de
conversie, se pot utiliza în norma Cook şi aceste operaţiuni. Se utilizează următoarele
clase de risc:

- clasa de risc 20% - scrisori de credit comercial

- clasa de risc 50% - facilităţi de emitere a obligaţiunilor

- angajamente şi linii de credite mai mari de un an

- clasa de risc 100% - convenţii de vânzare şi răscumpărare de active

- garanţii de credit.

Căi prin care poate acţiona o bancă pentru a se conforma normei în cazul în care
se află sub cele 8%. Există trei posibilităţi:

Creşterea capitalului (fondurilor proprii) pînă la nivelul adecvat, lucru

ce se poate face prin căi obişnuite, emisiune suplimentară de acţiuni, repartizarea
profitului în favoarea băncii sau prin operaţiuni mai complicate precum participaţii
încrucişate cu alte societăţi sau cu fuziuzni de bănci mai bine capitalizate.
Diminuarea activului în contextul micşorării bilanţului, în general, dar
cu menţinerea constantă a fondurilor proprii. Se poate acţiona, de asemenea, dacă

25
 este cazul, asupra volumului activităţii extrabilanţiere. Orice nouă creanţă posibilă
trebuie cîntărită prin prisma costului sau în fondurile proprii;
Modificarea structurii activului în contextul unui bilanţ constant. Se va
acţiona în sensul transformării creanţelor riscante în creanţe cu risc scăzut sau fără
risc.

Noi orientări privind adecvarea capitalului

Acordul din 1999 s-a concentrat în special asupra capitalului total al unei
bănci, ceea ce este vital pentru reducerea riscului său de insolvabilitate. Pornind de
la această idee, noile propuneri sunt concepute în scopul îmbunătăţirii siguranţei şi
sănătăţii sectorului bancar prin acoradrea unei imporanţe sporite în ceea ce priveşte
managementul şi controlul intern al băncii, precum şi a procedurilor de supraveghere
şi a disciplinei de piaţă.

Formula de calcul privind capitalul total necesar se determină astfel:

Total capital/Active ponderate funcţie de riscul de credit+Active

ponderate funcţie de riscul de piaţă+Pierderi potenţiale din riscul
operaţional≥8%1

O altă diferenţă ce intervine se referă la modul de calcul al a riscurilor. Băncile

comerciale pot opta să le cuantifice fie după metodele standart (existente şi în vechiul
acord), fie prin metode interne proprii. Aceste modele presupun ipoteze şi calcule
matematice complexe şi trebuie să fie acceptate obligatoriu de către banca centrală.
Se crează în acest fel un avantaj pentru băncile ce decid să folosească această metodă
pentru că acestea vor trebui să deţină un capital minim calculate în strânsă legătură
cu particularităţile riscurilor şi mediului în care efectiv acţionează.
Această abordare bazată pe modele proprii va estima pierderile potenţiale viitoare
pentru fiecare debitor, precum şi probabilităţile de pierdere asociate fiecărui debitor.
1

26
 Abordarea standard.Ponderarea activelor bancare funcţie de risc se va face în
funcţie de natura debitorului: ţară, bancă sau companie. În ceea ce priveşte
coeficienţii de risc aferent companiilor, se va utiliza tabelul următor:

Tabel nr.3: Coeficienţii de risc aferent companiilor în funcţie de rating

Raitingul AAA→AA A+→A- BBB+→BB- Sub BB- Nu
firmelor exista
debitoare
Coeficient 20% 50% 100% 150% 100%
de risc

Sursa: Cezar Basno, Nicolae Dardac, Management bancar, Editura

Economic.

Adecvarea capitalului privind limitarea riscului de credit

Încă din 1999 banca nationala a Republicii Moldova a emis norme privind
solvabilitatea societăţilor bancare, expuneri mari şi împrumuturi nete acordate
persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca. Aceste acte normative au fost unite în
1999 sub unică normă.În ceea ce priveşte supravegherea indicatorilor de solvabilitate
băncile trebuie să menţină în permanenţă o limită minimă de:

 8% pentru indicatorul de solvabilitate calculat ca raport între

nivelul capitalului propriu şi expuinerea netă
 12% pentru indicatorul de solvabilitate calculat ca raport între
nivelul fondurilor proprii şi expuinerea netă.

Fondurile proprii se determină prin însumarea capitalului propriu cu capitalul

suplimentar.

Expunerea netă se calculează dunînd expunerea netă din active bilanţiere cu cea

27
din elemente din afara bilanţului.

Supravegherea împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu

banca este o altă formă de prudenţialitate în vederea unei mai bune gestionări a
riscului de credit. Legislaţia în vigoare nu permite ca suma totală a împrumuturilor
nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca să depăşească 20% din
fondurile proprii ale băncii. Suma toatală a împrumuturilor nete acordate de bancă
personalului propriu inclusiv personalului acestuia, nu poate depăşi 5% din fondurile
proprii.

2.3.Impactul riscului de solvabilitate asupra altor riscuri bancare

După cum s-a demonstrat, insolvabilitatea afectează în mod direct situaţia

patrimonială a băncii şi perturbează starea ei de lichiditate.Mai multi economişti
occidentali(Modiligliani,Hester,Hodman) au pus în evidenţa aşa zisele determinante
ale inolvabilităţii.Ei au aratăt că riscul insolvabilităţii este direct proporţional în
raport cu masa creditelor acordate şi rata dobînzii şi invers proportional cu oferta de
credite.S-a demonstrat că odata cu creşterea volumului creditelor, cazurile de
insolvabilitate cresc în proporţie accelerată, prin faptul că în masa debitorilor apar tot
mai multe persoane potential insolvabile.Creşterea ratei dobînzii duce, de asemenea,
la o sporire a cazurilor de insolvabilitate a clienţilor băncii, deoarece dobînzile
majorează obligaţiile beneficiarului de credite, şi cu atît mai mult, clienţii cu un grad
de insolvabilitate au regim de creditare penalizator, cu dobîndă majorata. Pe de altă
parte, un risc majorat al insolvabilitatii determină o oferta de credite redusa. Un
bancher sensibil la riscul insolvabilitatii, va impune el însusi un prag dincolo de care,
nu va mai acorda credite indiferent de avantaje.

In afară de cadrul general, riscul insolvabilităţii trebuie analizat şi

macroeconomic.Se are în vedere politica de creditare pe care trebuie să o promoveze
fiecare bănca comercială în relaţiile cu clienţii săi. Se va ţine seama de faptul că,
gradul de risc este diferit în funcţie de natura clientului (agent economic sau persoana

28
particulară),în funcţie de tipul de credit, condiţii care, înca din faza de inceput a
relaţiei de creditare, pot genera o anumita garanţie sau implică grad de risc.

Între toate grupele de risc se exercită o interacţiune permanentă, deoarece ele

exprimă doar aspecte diferite ale aceluiaşi potenţial de risc- operaţiunile bancare
curente.Mai mult, în sistemul bancar din Republica Moldova, problemele cu care se
confrunta o bancă pot afecta negativ şi alte bănci partenere (creditoare faţă de ea)
existînd permanent pericol de contagiune. Acest risc specific ansamblului băncilor
este numit risc systemic şi gestiunea lui este asigurată de către banca centrală.

Falimentul bancar

Falimentul bancar este o expresie a inabilitatii manageriale, a abdicării de la

responsabilitatea bancara, principala afirmare a ricului asigurat, a cărui aventualitate
este avuta în vedere la constituirea şi diminuarea fondului de asigurare.

Drept cauze a falimentului servesc:

Obiectivele neclare de activitate –este un semnal de alarma faţă de

inexistenţa unei strategii, a unor politici de implimentare a strategiei adoptate
Calitatea inferioară a activelor, cu manifestarea în 98%din cazurile de
faliment
Selectarea slabă a pieţei produsului – intrarea pe o piaţă suprasaturată,
orientarea desfacerii către zone de piaţă suprasaturare, atunci cînd există zone
deficitare cu cerere mare
Supracreditarea
Creşterea excesivă – a cheltuielilor manageriale
Nerespectarea modelului de extindere a activitaţii
Deficiente ale garaţiei de bază a împrumutului
Angajarea în sfere din afara preocupării băncii

În general, băncile fiind asigurate, sarcinile rezolvării falimentului revin

29
 organului de asigurare care devine, potrivit legii, administrator din oficiu, executor
judecatoresc sau lichiator.

Se cunosc urmatoarele metode de identificare a riscului de faliment în cadrul

băncilor din Republica Moldova:

1.mutarea contului de la o bancă la alta

2.creşterea nejustificată a limitelor facilităţilor financiare acordate de

creditori

3.depaşirea limitelor de facilităţi fără o explicaţie satisfacătoare

4.trimiterea cu întîrziere a informaţiilor financiare

5.schimbarea cenzorilor, auditorilor sau conducerii

Operaţiunile de salvare ale falimentului au ca funcţii: −evitarea sau reducerea

pericolului de contagiere; −vînzarea la preţuri convenabile prin căutarea
cumpărătorilor potentiali; −managementul eficient al activelor şi proprietăţilor în
scopul protejării sau nesporirii valorii lor. Banca nationala supraveghează orice
societate bancară care-şi desfasoara activitatea în Moldova .Astfel, apare necesitatea
ca B.N.M să capete un rol esenţial în cadrul producerii judiciare a băncilor.Falimentul
bancar este prevenit prin reglementarile in vigoare.

Deci ca urmare a unei administrări efectuoase a activelor şi pasivelor, a

inabilităţii manageriale, a realizării riscurilor cu care se confruntă, societăţile bancare
pot intra în stare de faliment.O bancă este considerată insolvabilă dacă se află în una
din următoarele situaţii:

•Valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său

• Nu şi-a onorat creanţele certe, exigibile şi lichide, de cel puţin 30 zile.

30
 Concluzie

Ţinînd cont că sistemul bancar este relativ tînăr, considerăm că gestionarea

riscurilor constituie ,,coloana vertebrală’’ a procesului de management.Aceasta
presupune, în esenţă particularizarea unor tehnici şi instrumente adaptate tranziţiei,
concomitent cu funcţionalizarea celor generale, proprii economii de piaţă. Stabilirea
unei definiţii şi tipologii comun acceptate a riscurilor reprezintă prima etapă în
monitorizarea eficientă a acestora, constituind baza elaborarii unei ”harţi”a riscurilor,
a sistemului de transmitere în timp real a informaţiilor necesare fundamentării
deciziilor, precum şi a planului de “supraveţuire” în cazul producerii pierderilor.
Identificarea, cuantificarea impactului asociat în urma analizei şi neutralizarea
efectivă a riscurilor sunt principalele coordonate ale managementului de profil, care
fac obiectul acestei lucrari. Controlul prudential are ca obiectiv impiedicarea
manifestării riscurilor interne cît si externe la nivelul unei institutii bancare precum şi
evitarea propagării acestora.Gestiunea interna a băncilor în Moldova trebuie să
permită realizarea obiectivelor definite în cadrul funcţionării lor şi satisfacerea
condiţiilor impuse de autorităţile care sunt reponabile. Din punct de vedere al
conţinutului, prin controlul intern se urmăresc următoarele obiective: aplicarea
metodelor de gestiune clasică, introducerea unei gestiuni dinamice a bilantului,
adoptarea normelor prudenţiale interne.

Concurenţa sporită dintre bănci şi alte instituţii financiare a conferit o

importanţă sporită rentabilităţii în cadrul politicii de gestionare a băncilor în
Republica Moldova şi a perspectivelor lor de dezvoltare.Crizele manifestate la
sfirsitul anilor ’80 ca urmare a riscurilor imobiliare, au impus instituţiilor de credit o
anumită orientare spre calitatea creanţelor bancare, prin metoda previzionării
creanţelor restante, care reprezintă pentru o bancă, costul reducerii sau al anularii
riscului.

Din cele prezentate rezultă că gestiunea riscului de capital sau insolvabilitate la

care banca este expusa se bazeaza pe gestiunea activelor şi pasivelor băncii iar
31
metodologiapresupune parcurgerea următoarelor etape: inventar, evaluare,
consolidarea riscurilor financiare, respectiv acoperirea acestora prin opţiuni în funcţie
de gradul de ric la care se expune banca respectivă,Cu alte cuvinte, se impune
adaptarea permanentă a bilanţului băncii la nivelul riscurilor considerate acceptabile
de conducerea băncii, de acţionari, creditori, precum şi de autorităţile bancare. O
banca trebuie în primul rînd să fie în măsură să calculeze poziţia sa de lichiditate, de
dobănzi şi de risc valutar, considerînd şi elementele extrabilanţ care măresc potenţial
riscurile. Diferitele cauze care au stat la originea falimentelor bancare au ridicat
problema unei mai bune evaluari a riscurilor. Căutarile băncilor, în direcţia găsirii
unei metode eficiente de evaluare, au condus la dezvoltarea metodologiei RAROC,
propusa de Banker’s Trust si a celei denumite VAR , propusa de J.P.Morgan.
Metodele de prevenire şi de combatere a riscului insolvabilităţii prezentate în
această lucrare nu anihilează totalmente acest risc, deoarece mereu va exista o
incertitudine privind managementul riscului, aceasta fiind prezentă în toate actele şi
faptele economice, dar permite determinarea şi asigurarea lor încă din momentul
perfectării contractului şi găsirea modalităţilor care să asigure micşorarea
incertitudinii.
Funcţiile managementului riscului de capital sunt importante în realizarea
obiectivului urmărit, adică maximizarea profitului în condiţiile minimizării riscului. În
domeniul bancar există o legătură de proporţionalitate între rolul profitului şi nivelul
riscului, care determină o orientare specifică a funcţiilor managementului.
În situaţia Republicii Moldova de tranziţie la economia de piaţă trebuie să se
atragă o atenţie specială acestui tip de risc prin planificare, organizare, control, şi
finanţare, care contribuie la minimizarea riscului valutar.
Pentru a îndeplini cerinţele economice de aderare la Uniunea Europeană, sunt
necesare schimbări complexe şi îndelungate, care cer multă răbdare din partea
ambelor părţi. Obiectivele unui program naţional de integrare a Moldovei în Uniunea
Europeană elaborate de guvern sunt:

32
 • Îmbunătăţirea accesului agenţilor economici la credite, ceea ce depinde de
succesul reformei în materie de privatizare şi restructurare, de creşterea eficienţei
proiectelor supuse creditării
• Îmbunătăţirea capitalizării băncilor, restructurarea şi eficientizarea lor
• Alinierea normelor de prudenţă bancară la prevederile tratatului de la Maastricht

33
Anexa

34
Anexa

35
 Bibliografia
1. C. Basno ,N.Daradac „Managementul bancar”, Bucureşti 2002
2. O.A. Berea „Srategii Bancare”, Bucureşti 2001
3. C.Basno, N.Dardac „Operaţiuni bancare: ”, Bucureşti 2002
4. V. Dedu „Gestiune şi audit bancar”, Bucureşti 2003
5. N. Dănilă „Managementul lichidităţii bancare”, Bucureşti 2002
6. N. Dănilă, A.O. Berea „Managemet bancar: fundamente şi orientări”, Bucureşti 2000
7. N. Enicov „Orientări în managementul riscurilor”, Chişinău 2001
8. C. Grigoriţă „Activitate bancară”, Chişinău 2005
9. M. Soica „Management bancar”, Bucureşti 2002
10. O.Ţurcan „Administrarea fiabilităţii Băncii Comerciale”, Chişinău 2001

Publicaţiile electronice:
11. www.mobias.com
12. www.bnm.md
13. www.logos.press.md
15. www.bankir.md

36