UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT FINANCIAR

Program de studii universitare de masterat: Management
financiar
Forma de învăţământ: învăţământ cu frecvenţă

TEMĂ LA DISCIPLINA
MANAGEMENT ȘI TEHNICĂ BANCARĂ

Prof.univ.dr. Dan CONSTANTINESCU

Masterand:

Ana – Maria Roiniţă (căsătorită Popa)

1
 ANALIZA RAPORTULUI
RISC – PROFITABILITATE PE
CATEGORII DE OPERAȚIUNI
BANCARE

2
 CUPRINS

1. Noțiuni introductive ale aparatului bancar din

România............................................4-6

2. Riscurile
bancare.........................................................................................................7-9

3. Instrumente
bancare......................................................................................................10

4. Categorii de produse și servicii

bancare..................................................................11-16

5. Garantarea depozitelor
bancare.....................................................................................17

6. Depozitele
bancare........................................................................................................18

7. Categorii de credite
bancare....................................................................................19-22

8. Operațiuni de schimb
valutar...................................................................................23-24

3
Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de participare la activităţile
sistemului, aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii:

- instituţii de credit;

- instituţii conexe;

- instituţii de reglementare şi supraveghere.

Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare Europene şi grupează, la

rândul ei, o serie de entităţi, dintre care enumerăm: băncile universale, băncile mutuale sau
cooperativele de credit, casele de economii, casele de credit municipal şi alte instituţii
specializate.

Potrivit legislaţiei bancare în vigoare, în România pot fi autorizate să desfăşoare activităţi

bancare patru categorii de instituţii de credit, ale căror elemente definitorii sunt atragerea de
depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi plasarea disponibilităţilor sub formă de
credite în nume şi cont propriu. Acestea sunt:

- băncile comerciale româneşti şi sucursalele băncilor străine; - organizaţiile cooperatiste de

credit;

- instituţiile emitente de monedă electronică;

- băncile de economii pentru domeniul locativ;

- bancile ipotecare.

Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera:

- fondurile de garantare a depozitelor;

- societăţile de transfer de fonduri şi decontare;

- fondurile de garantare a creditelor.

Scopul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar este acela de a garanta

rambursarea depozitelor constituite la societăţile bancare de către deponenţi persoane fizice,
potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite în legea sa de funcţionare. Societăţile bancare
autorizate să primească fonduri de la persoane fizice în conformitate cu prevederile legii

4
bancare sunt obligate să participe la constituirea resurselor financiare ale Fondului de
garantare.

În ceea ce priveşte instituţiile de reglementare şi supraveghere, rolul primordial îi revine

Băncii Naţionale a României care, potrivit Statutului său, răspunde de autorizarea şi
supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind
funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar
specific economiei de piaţă. În cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit şi plăţi,
Banca Naţională a României poate acorda băncilor credite garantate, pe termene ce nu pot
depăşi 90 de zile.

Funcţiile principale ale unei bănci sunt:

- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise de

către aceştia;

- acordarea de credite pe diferite termene şi efectuarea altor tipuri de plasamente;

- gestiunea riscurilor specifice sistemului bancar;

- emiterea de monedă şi punerea ei în circulaţie (monedă de hârtie, divizionară, de cont);

- efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci şi a plăţilor în numerar;

- emiterea şi cumpărarea de instrumente de credit şi a altor titluri negociabile;

- vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare;

- sinteza informaţiilor privind mişcările de fonduri şi de valute;

- asistenţă şi consultanţă financiar-bancară.

Desigur că, ţinând cont şi de specificităţile instituţiilor de credit prezentate în subcapitolul

anterior, gama de operaţiuni poate fi extinsă sau limitată, diferenţele de la o ţară la alta şi de la
o perioadă la alta ţinând, în special, de politicile naţionale în domeniu şi de cerinţele integrării
economice internaţionale. Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare, băncile pot desfăşura, în
limita autorizaţiei acordate de către banca centrală (Banca Naţională a României), următoarele
activităţi:

a. atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;

b. contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,

finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;

c. leasing financiar;

d. servicii de transfer monetar;

e. emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi
altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
5
f. emitere de garanţii şi asumare de angajamente;

- tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu: instrumente ale
pieţei monetare (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit); valută, contracte
futures şi options, instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii, valori
mobiliare şi alte instrumente financiare;

g. intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare,

prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii aferente;

h. acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte

aspecte conexe, fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;

i. intermediere pe piaţa interbancară;

j. administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta;

k. păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

l. prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;

m. închiriere de casete de siguranţă.

Deşi nu se circumscriu specificului activităţii bancare, instituţiile de credit pot desfăşura şi

operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cum ar fi, de pildă:

a. operaţiuni necesare desfăşurării activităţii, potrivit legislaţiei în vigoare;

b. operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii profesionale a

salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă şi recreere sau asigurării de locuinţe pentru
salariaţi şi familiile acestora;

c. închiriere de bunuri mobile şi imobile către terţe părţi, cu condiţia ca valoarea bunurilor
mobile şi imobile închiriate să nu depăşească 5% din fondurile proprii ale băncii şi ca totalul
veniturilor obţinute din aceste operaţiuni să nu depăşească 5% din totalul veniturilor băncii,
mai puţin veniturile obţinute din aceste operaţiuni;

d. operaţiuni cu bunuri dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor băncii.Bunurile

mobile şi imobile dobândite în urma executării silite a creanţelor băncii trebuie să fie vândute
de către bancă în termen de un an de la data dobândirii, dacă aceste bunuri nu sunt utilizate
pentru desfăşurarea activităţii curente. Pentru motive justificate, termenul poate fi prelungit cu
aprobarea Băncii Naţionale a României.Deşi se insistă pe caracterul exhaustiv al activităţilor
permise, pentru a preîntâmpina orice interpretare neconformă cu spiritul normelor în vigoare,
legea prevede explicit o serie de interdicţii, rezultând, probabil, din experienţa
departamentului de supraveghere.

Riscurile bancare:

6
Riscul bancar este o categorie economică a cărei origine se află în incertitudinea care poate
sau nu să genereze o pagubă şi vizează posibilitatea înregistrării unei pierderi financiare, fiind
asociată cu probabilitatea de apariţie a unor evenimente nedorite.

Astfel, pornind de la variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), factorii de risc se pot structura
după cum urmează:

Risc de bilanţ Risc de creditare

sau de portofoliu Riscul ratei dobânzii

Risc Risc de lichiditate

(variaţia Risc valutar

rentabilităţii Risc de reglementare

capitalului – Risc tehnologic

ROE) Risc de eficienţa operării Riscul evaziunii

Risc strategic capitalului prin

inflaţie

Alţi autori discern între riscurile proprii oricărei întreprinderi (de organizare, de material şi de
mediu ambiental) şi riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (de credit, al lichidităţii,
al dobânzii), la care mai adaugă riscul de piaţă, riscul de schimb, riscul de solvabilitate al
băncii şi riscurile operaţionale. Fără pretenţia de a epuiza definitiv acest subiect, în cele ce
urmează vom opta pentru următoarea structură:

- Riscuri generale de intreprindere, a căror manifestare în sistemul bancar nu diferă în mod

substanţial faţă de alte genuri de companii. Acestea pot fi, la rândul lor, detaliate în: riscul
aferent strategiei; riscul de organizare; riscul tehnologic (material); riscul de afiliere (de
subordonare).

- Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care în sistemul bancar se manifestă mai acut,
sau în forme specifice, din rândul cărora vom menţiona: riscul de solvabilitate; riscul de piaţă;
riscul operaţional; riscul de reglementare; riscul reputaţional. - Riscuri bancare aferente
parteneriatului, cunoscute şi sub numele de riscuri de contrapartidă, de bilanţ, sau de
portofoliu, structurate în următoarele categorii: riscul de lichiditate; riscul de creditare (sau,
mai general, riscul de plasament); riscul ratei dobânzii; riscul valutar. Este de menţionat
faptul că între categoriile enumerate mai sus există numeroase relaţii de interdependenţă,
bazate pe faptul că orice produs, serviciu, sau activitate pot expune banca la riscuri multiple.
Nu vom insista asupra riscurilor generale de întreprindere, ele fiind studiate şi în cadrul altor

7
discipline, ci ne vom opri asupra celorlalte două categorii, a căror relevanţă pentru mediul
bancar ne obligă să le tratăm în cuprinsul lucrării de faţă.

Riscul de solvabilitate are ca bază de referinţă incapacitatea de a acoperi angajamentele

privind resursele atrase pe seama capitalului propriu sau, la modul general, nivelul de
acoperire finală a pasivelor existente prin active valorificabile. Materializarea lui poate
conduce la imposibilitatea acoperirii din fondurile disponibile a eventualelor pierderi. Pe cale
de consecinţă, dimensiunea riscului de solvabilitate depinde atât de nivelul fondurilor proprii
disponibile, cât şi de mărimea şi gradul de risc al plasamentelor efectuate. Specificitatea sa
pentru mediul bancar este dată de ecartul semnificativ între sumele atrase de către entităţile
bancare şi dimensiunea fondurilor proprii.

Riscul de solvabilitate are ca bază de referinţă incapacitatea de a acoperi angajamentele

privind resursele atrase pe seama capitalului propriu sau, la modul general, nivelul de
acoperire finală a pasivelor existente prin active valorificabile. Materializarea lui poate
conduce la imposibilitatea acoperirii din fondurile disponibile a eventualelor pierderi. Pe cale
de consecinţă, dimensiunea riscului de solvabilitate depinde atât de nivelul fondurilor proprii
disponibile, cât şi de mărimea şi gradul de risc al plasamentelor efectuate. Specificitatea sa
pentru mediul bancar este dată de ecartul semnificativ între sumele atrase de către entităţile
bancare şi dimensiunea fondurilor proprii.

Riscul de piaţă se referă la evoluţiile nefavorabile ale valorii de piaţă a poziţiilor unei bănci
şi este generat de instabilitatea unor parametri specifici de natura dobânzilor, cursurilor de
schimb, a indicilor bursieri ş.a. Măsura instabilităţii factorilor de mai sus poartă numele de
volatilitate. Băncile participă, în cadrul funcţionării lor, pe mai multe segmente ale pieţei
financiare (monetară, valutară, a creditului, de capital, asigurări). În plus, prin intermediul
clientelei şi partenerilor de afaceri, ele sunt supuse influenţelor din alte categorii de pieţe, cum
ar fi - de pildă - bursele de mărfuri. Pornind de la internaţionalizarea tot mai accentuată a
pieţelor financiare, numeroşi autori includ în această categorie şi riscul de ţară, determinat de
mediul economic, social şi politic al ţării împrumutatului. Riscul de ţară este evident în cazul
acordării de împrumuturi externe guvernelor sau diferitelor agenţii guvernamentale, în special
atunci când aceste împrumuturi sunt negarantate şi trebuie avut în vedere în toate cazurile în
care se acordă un împrumut extern, indiferent dacă împrumutatul este entitate de stat sau
privată. Riscul operaţional, determinat de calitatea funcţionării structurilor organizatorice ale
companiei comportă o monitorizare specială în cadrul instituţiilor de credit şi a celor conexe
(ex. TransFond), ţinând cont de faptul că acestea operează cu precădere asupra resurselor
clienţilor. Evident că avem în vedere atât sistemul de transfer al fondurilor cât şi modul de
operare a diferitelor instrumente de plată în back office-ul băncilor, întrucât aşa-numitele
scurtcircuite interne pot determina pierderi datorate erorii, fraudei, eşecului de a realiza o
acţiune la timp sau altor forme de a compromite în vreun fel interesele băncii Riscul de
reglementare, numit şi riscul legal porneşte de la realitatea instabilităţii cadrului legislativ
referitor la activitatea bancară, inclusiv a normelor în materie şi a altor elemente de legislaţie
secundară. Băncile sunt sensibile la acest risc mai cu seamă atunci când se implică în noi
tipuri de tranzacţii sau în situaţia în care participarea celeilalte părţi contractuale la o anumită
tranzacţie nu este reglementată. Tot aici putem include riscul unor evaluări incorecte a
8
elementelor de activ şi pasiv, pornind de la avize juridice superficiale, sau de la norme
ambigue ori contradictorii. Riscul reputaţional semnifică deprecierea „calităţii semnăturii” (a
rating-ului) şi se poate converti uşor într-o criză de imagine. El poate fi rezultatul unui eşec
operaţional, a nerespectării legilor şi reglementărilor, a efectului de halou legat de reputaţia
managerilor, dar şi a unei campanii de presă negative. Riscul reputaţional este deosebit de
periculos, având în vedere faptul că natura activităţii bancare reclamă menţinerea încrederii
depunătorilor, a creditorilor şi a celorlalţi operatori pe piaţă, în vederea participării în condiţii
normale la circuitul financiar.

Riscul de lichiditate se referă la dificultatea de a procura, în timp util şi la costuri rezonabile,

resursele necesare pentru onorarea angajamentelor şi obligaţiilor băncii la un moment dat.
Pierderile asociate acestui tip de risc se pot datora unor costuri excesive pentru procurarea
lichidităţii de pe pieţele ofertante, scontării precipitate a unor plasamente altminteri
profitabile, dar şi sancţiunilor băncii centrale, spre exemplu, pentru nerespectarea nivelului
rezervelor minime obligatorii. În cazuri extreme, insuficienţa lichidităţilor poate conduce
chiar la insolvabilitatea băncii. ăRiscul de creditare (de contrapartidă) se referă la
posibilitatea ca cealaltă parte contractuală să nu-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în
contractul de credit. Avem în vedere faptul că acordarea de credite este una din activităţile de
bază ale majorităţii instituţiilor bancare. Deşi activitatea de creditare implică evaluarea
bonităţii clienţilor, pot apărea situaţii când această evaluare nu se dovedeşte pe deplin
obiectivă, ori în care bonitatea clienţilor se deteriorează în timp, datorită influenţei diverşilor
factori, iar băncile nu îşi iau măsurile de prevedere necesare. Acest risc nu este caracteristic
numai creditelor, ci implică şi alte elemente din bilanţ şi extrabilanţiere, cum ar fi de pildă
investiţiile în titluri de valoare, garanţiile acordate ş.a.).

Riscul ratei dobânzii constă în expunerea situaţiei financiare a băncii la modificările

intervenite în ratele dobânzilor. Acest risc are impact atât asupra veniturilor băncii, cât şi
asupra valorii economice a activelor, pasivelor şi elementelor în afara bilanţului. Principalele
forme de manifestare ale acestui tip de risc sunt: evoluţia ratelor fixe în funcţie de scadenţă,
reevaluarea activelor, pasivelor şi elementelor în afara bilanţului purtătoare de rate flotante de
dobândă; riscul curbei randamentului; riscul de bază care rezultă din necorelarea ratelor
dobânzii active şi pasive; risc opţional care rezultă din opţiunile băncii cu privire la
portofoliul de active, pasive sau elemente extrabilanţiere; riscul rambursărilor anticipate şi al
denunţărilor contractelor de depozit înainte de termen. Riscul valutar, sau riscul de schimb,
aflat în conexiune directă cu riscul ratei dobânzii, se manifestă atât în procesul de
apreciere/depreciere a diferitelor monede, cât şi în contextul devalorizării sau revalorizării
acestora, în funcţie de poziţia de activ sau de pasiv asupra căruia influenţează. În plus, băncile
acţionează ca dealeri pe piaţa valutară, prin oferirea de cotaţii clienţilor şi acceptarea de
poziţii deschise pentru diferite valute, iar riscurile inerente activităţii de schimb valutar, în
special cele referitoare la poziţiile valutare deschise, sunt mult mai considerabile în perioadele
de fluctuaţie accentuată a ratelor de schimb. Nu vom insista asupra sistemului de indicatori
utilizat pentru evaluarea diferitelor categorii de risc, întrucât aceştia fac parte şi din
instrumentarul analizelor financiare specifice, prezentate - pe larg - în celelalte capitole din
cadrul lucrării. Vom aminti, însă, posibilitatea evaluării situaţiei generale a instituţiilor de
credit, pe baza unor indicatori globali de apreciere a poziţiei de risc, pornind de la sistemul de
9
calificative CAMELS, utilizat în SUA şi de la care s-au inspirat mai toate abordările ulterioare
în acest domeniu. Principalele variabile ale modelului, care se constituie în criterii de
performanţă privind managementul riscului sunt: solvabilitatea (Capital adequacy); calitatea
activelor (Asset quality); calitatea conducerii (Management); nivelul veniturilor (Earnings);
lichiditatea (Liquidity); senzitivitatea (Sensitivity).

Instrumente bancare
Ordinul de plată, dincolo de suportul său material, reprezintă o dispoziţie necondiţionată de
plată, dată de către emitentul acestuia unei societăţi bancare receptoare, de a pune la dispoziţia
unui beneficiar o anumită sumă de bani. Condiţia existenţei fondurilor băneşti necesare în
contul ordonatorului la banca receptoare este la fel de evidentă ca şi faptul că dispoziţia nu
trebuie să conţină prevederea că plata se face la cererea beneficiarului. Principalele
informaţii cuprinse în formularul ordinului de plată se referă la: denumirea emitentului, codul
fiscal şi numărul de cont precum şi banca la care este deschis; denumirea beneficiarului,
numărul de cont şi banca acestuia; suma de plată, semnificaţia plăţii şi instrucţiuni privind
banca prin care se face plata sau data plăţii; data emiterii, semnătura şi, eventual, ştampila
emitentului. Participanţii la operaţiunile desfăşurate prin intermediul ordinului de plată,
denumite transfer-credit, sunt: emitentul, plătitorul, beneficiarul, banca iniţiatoare, banca
destinatară, banca receptoare și eventualele bănci intermediare implicate în derularea
operaţiunile de transfer-credit. Procedurile utilizate de către băncile implicate în operaţiunile
de transfer-credit derulate pentru îndeplinirea dispoziţiei exprimată de plătitor prin emiterea
ordinului de plată includ: recepţia, autentificarea calităţii de emitent a persoanei specificate pe
ordinul de plată, acceptarea sau refuzul băncii receptoare, executarea. Pentru serviciile
prestate privind prelucrarea ordinelor de plată, instituţiile bancare percep, de regulă,
comisioane şi speze care sunt prevăzute în documentele proprii referitoare la sistemul de tarife
şi comisioane. Acestea au în vedere: emiterea propriu-zisă a ordinelor de plată, modificările
sau anulările ulterioare, efectuarea plăţilor dispuse, transmiterea către client sau banca
destinatară a copiei ordinului de plată ş.a. La rândul lor, băncile pot datora penalizări
clienţilor, pentru întârzierile apărute în executarea ordinelor de plată. Cecul reprezintă un
ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la care îşi are contul, prin care îi cere să
plătească o anumită sumă către o persoană specificată, care poate fi chiar el însuşi în cazul
retragerilor în numerar. El pune într-o conexiune directă cel puţin trei persoane: trăgătorul,
trasul şi beneficiarul, la care se mai pot adauga unul sau mai mulţi giranţi. Trăgătorul este
persoana care dispune plata, pe baza resurselor băneşti existente în contul său, pentru
achitarea unei prestaţii sau stingerea unui debit. Trasul este, de regulă, instituţia bancară care
efectuează plata dispusă de trăgător. Beneficiarul este entitatea (fizică sau juridică) în
favoarea căreia se face plata şi, în anumite situaţii (cecuri pentru numerar) poate fi chiar
trăgătorul. Valabilitatea cecului este condiţionată de cuprinderea elementelor obligatorii
prevăzute de reglementările legale, respectiv denumirea acestuia, seria şi numărul, ordinul
necondiţionat de plată, suma de plată, numele trasului, locul de plată, data şi locul emiterii,
semnătura emitentului. În practica bancară au fost consacrate mai multe categorii de cecuri,
al căror model este adaptat specificului fiecăruia dintre ele. Acestea pot fi structurate atât după
beneficiarul plăţii, cât şi în funcţie de modul de încasare. Principalele operaţiuni ce se

10
realizează în cadrul circulaţiei cecului, legate de plata acestuia, sunt: remiterea, cesiunea de
creanţă ordinară, girarea, refuzul la plată (total sau parţial), protestul și regresul. Cambia este
un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin care se constituie obligaţia de a se
plăti sau a face să se plătească, la o anumită scadenţă, o anumită sumă determinată. Emiterea
cambiei se realizează de către trăgător, care dispune unui tras (debitorul său) să plătească la
un moment precizat o anumită sumă fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia. Alături de
aceştia, în circuitul cambiei mai pot fi implicaţi avalistul şi giratorul. Ca şi în cazul cecului,
valabilitatea cambiei este condiţionată de cuprinderea elementelor obligatorii prevăzute de
reglementările legale. Conţinutul şi informaţiile înscrisului specifice unei cambii sunt
relevante şi sub aspectul operaţiunilor ce pot fi efectuate pe parcursul circuitului acesteia:
acceptarea, avalul, scontarea, transferul prin gir sau prin cesiune de creanță ordinară,
efectuarea plății, protestul și acțiunea cambială de regres. Biletul la ordin este instrumentul
prin care o persoană numită emitent îşi asumă obligaţia de a plăti beneficiarului sau
posesorului legitim al înscrisului o sumă determinată, la un anumit moment reprezentat de
scadenţa titlului. Este evidentă similitudinea procedurală şi de conţinut cu cambia, de care îl
diferenţiază faptul că emitentul-trăgător este şi tras, motiv pentru care nu vom mai întâlni
operaţiunea de acceptare. Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de
informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care se utilizează în condiţiile existenţei
unui sistem organizat pe baze contractuale între emitent, deţinător şi comerciant sau prestator
de servicii.

Principalele categorii de produse şi servicii bancare:

Conturile curente şi depozitele bancare pot fi tratate dintr-o perspectivă mai largă întrucât, pe
lânga calitatea de produse bancare, acestea îmbracă şi forma unor relaţii contractuale, iar în
ultimă instanţă au şi caracterul unui document contabil. În relaţia dintre bancă şi client,
depozitul reprezintă o creanţă a celui din urmă asupra băncii şi, în acelaşi timp, o obligaţie de
plată asumată de bancă. Din punct de vedere juridic, sumele depuse în conturi sunt şi rămân în
proprietatea titularului de cont. În această categorie pot fi incluse mai multe tipuri de
produse, diferenţiate sub aspectul duratei depunerii, al nivelului şi modalităţii de remunerare,
al accesului la sumele depuse şi al destinaţiei fondurilor: depuneri la termen sau la vedere (în
contul curent); depozite cu şi fără capitalizarea dobânzilor, cu dobândă fixă sau variabilă, cu
şi fără preaviz la retragerea de fonduri. Parametrii depozitelor pot fi negociaţi şi în funcţie de
viitoarele destinaţii ale depunerilor, generându-se produse din gama conturilor de depunere a
capitalului, a conturilor de economii, a conturilor de plată a salariilor, conturi de garanţii
materiale ş.a. Nu în ultimul rând, se poate face distincţia între depozitele în formă
nematerializată şi certificatele de depozit. Depozitele bancare beneficiază de un sistem
colectiv de garantare, prin intermediul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Creditele şi garanţiile acordate de bănci reprezintă cea de a doua grupă importantă de produse
şi servicii bancare. În linii mari, creditul reprezintă un ansamblu de operaţiuni vizând primirea
unor resurse imediate, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare. Principalele forme de
creditare amintite în literatura de specialitate sunt: cesiunea de creanţe (materializate, sau nu);
punerea la dispoziţie a fondurilor, în cadrul unui contract; creditul prin semnătură
(angajamentul băncii de a credita); soldul descoperit de cont pentru nevoi de plăţi curente.
Din punctul de vedere al duratei de acordare se pot evidenţia: creditele pe termen scurt, mediu
11
şi lung, iar rambursarea se poate realiza integral, sau eşalonat (în rate), potrivit convenţiei
între cele două părţi. Variaţia parametrilor aferenţi acestui produs generează o tipologie
diversă de credite, diferenţiate în funcţie de beneficiari, modalităţile de rambursare, regimul
dobânzilor asociate, sistemul de garantare şi destinaţia creditului. Serviciile de încasări, plăţi
şi transferuri de sume se referă nu numai la persoanele - fizice sau juridice - beneficiare ci şi
la diferitele categorii de monedă implicate în aceste operaţiuni. În mare, ele pot fi structurate
pe trei categorii şi anume: încasări şi plăţi în numerar; încasări şi plăţi pe bază de documente;
servicii de transfer electronic rapid. Din cadrul produselor şi serviciilor conexe, cele privind
operaţiunile aferente instrumentelor bancare sunt tratate de unii autori ca forme şi modalităţi
specifice serviciilor de credit. Am preferat să le menţionăm - totuşi - separat, deoarece -
alături de scontarea titlurilor de creanţă, factoring şi leasing - în această categorie se includ şi
emiterea de către bănci a cardurilor, cecurilor şi titlurilor de credit, ca şi avalizarea unor
asemenea instrumente. Tot în această categorie am inclus şi gama serviciilor valutare, întrucât
ele privesc nu numai operaţiunile clasice (credite, depozite, transferuri) ci şi componente
specifice, cum ar fi diferitele modalităţi de schimb valutar sau operaţiunile swap. Distribuţia
serviciilor tehnice pentru accesarea produselor bancare se referă la reţeaua de ATMuri şi
POS-uri specifică tranzacţiilor prin carduri, dar şi la interfeţele aferente produselor de tip
phone banking, home banking şi e-banking. Serviciile de consiliere financiar-bancară pot fi
implicite, în legătură cu derularea unor proceduri mai ample (de exemplu, cele de creditare)
sau în contextul activităţilor promoţionale, dar şi explicite - oferite ca atare clienţilor băncii,
pe baze tarifare. Din gama produselor şi serviciilor de graniţă, la intersecţia cu piaţa de
capital vom întâlni serviciile de custodie, tranzacţii cu valori mobiliare şi alte titluri,
subscrierea de titluri şi de participaţii şi chiar administrarea portofoliilor de investiţii. În
legătură cu domeniul asigurărilor şi fondurilor de pensii, avem în vedere distribuţia de
produse specifice acestor pieţe, oferta de produse proprii, dar şi calitatea de depozitar al
fondurilor private de pensii. În fine, serviciile de consultanţă şi suport în afaceri reprezintă o
extensie a conceptului de consiliere financiar-bancară, întrucât înglobează şi alte componente,
cum ar fi de pildă cele de cashmanagement, evaluarea portofoliilor, managementul
operaţiunilor de trezorerie, administrarea de proprietăţi, elaborarea de rapoarte ş.a. Să ne
reamintim Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie necondiţionată de plată, dată de către
emitentul acestuia unei societăţi bancare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită
sumă de bani. Cecul reprezintă un ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la care
îşi are contul, prin care îi cere să plătească o anumită sumă către o persoană specificată.
Cambia este un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin care se constituie
obligaţia de a se plăti sau a face să se plătească, la o anumită scadenţă, o anumită sumă
determinată. Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de informaţie
standardizat, securizat şi individualizat, care se utilizează în condiţiile existenţei unui sistem
organizat pe baze contractuale între emitent, deţinător şi comerciant sau prestator de servicii.
Produsele şi serviciile bancare sunt clasificate în: produse şi servicii de bază (pentru
colectarea resurselor, plasamentul acestora, încasări, plăți și transferuri de sume), produse şi
servicii conexe, produse şi servicii „de graniţă”. Apariţia instrumentelor bancare este legată de
numeroasele dificultăţi pe care le prezintă modul de plată prin numerar, concretizate în
problemele privind depozitarea, manipularea, transportul şi securizarea valorilor, probleme de
natură tehnică dar şi financiară. Instrumentele bancare sunt acele documente sau mijloace
12
tehnice, emise pe suport de hârtie, magnetic, sau electronic, a căror circulaţie între partenerii
de afaceri este intermediată de către o instituţie de credit. Majoritatea acestora îndeplinesc un
dublu rol: de instrumente de plată fără numerar, respectiv de instrumente de credit, unele
instrumente din gama cardurilor având şi calitatea de instrumente de economisire şi garantare.
Cele mai uzuale instrumente utilizate în cadrul sistemului instituţiilor de credit sunt: ordinul
de plată, cecul, cambia, biletul la ordin şi cardul bancar. Din punct de vedere conceptual,
diferenţierea dintre produse și servicii bancare este destul de greu de realizat, ambele având ca
substanţă facilităţile oferite clienţilor de către instituţiile de credit, derivând din însăşi
activitatea specifică a acestora. În cadrul specificului activităţii bancare pot fi evidențiate trei
categorii de produse şi servicii de bază vizând: colectarea de resurse financiare, acordarea de
credite şi garanţii, operaţiuni de încasări şi plăţi, inclusiv servicii de transfer al unor sume
între diferite persoane şi/sau între diferite categorii de monedă. Alături de acestea se pot pune
în evidenţă o serie de produse şi servicii conexe, iar interferenţa sistemului bancar cu celelalte
segmente ale pieţei financiare a condus la apariţia unor produse şi servicii „de graniţă”,
privind piaţa de capital, de tip bancassurance, legate de fondurile de pensii, sau privind
consultanţa şi suportul în afaceri. Capacitatea de plată este noţiunea care defineşte
posibilitatea fiecărei entităţi de a stinge obligaţiile faţă de terţi prin plata în bani a acestora.
Falimentul are şi un aspect pozitiv, fiind un act de igienă economică ce elimină din sistem
entităţile neviabile şi repune în circuitul economic valorile angajate de firmele falite.
Viramentul este procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-un
cont plătitor, ce suportă o operaţiune de debitare, într-un cont beneficiar, afectat de o
operaţiune de creditare. Compensarea vizează compararea soldurilor debitoare şi creditoare şi
anularea acestora la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold net. Riscul
sistemic reprezintă posibilitatea de propagare în lanţ, în întreg sistemul băncilor participante, a
problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul din
participanţi. Asigurarea capacității de plată presupune un ansamblu de acţiuni şi
comportamente, în lipsa cărora pot să apară o multitudine de efecte care se răsfrâng atât
individual, asupra entităţilor implicate, cât şi pe ansamblul economiei, cele mai severe dintre
acestea fiind falimentul și arieratele. Sistemele de plăţi pot fi structurate în două mari
categorii: sisteme de plăţi în numerar şi sisteme de plăţi în monedă scripturală: Primele
utilizează moneda în forma ei efectivă, de bancnote şi monedă metalică, iar celelalte utilizează
o serie de instrumente specifice, precum ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin sau
cardul. Alături de operaţionalizarea procedurilor de securizare impuse prin reglementările
băncii centrale, rolul băncilor în sistemele de plăţi în numerar priveşte organizarea activităţilor
proprii de casierie, privite ca o formă de manifestare a relaţiilor bancă-client. În calitate de
participanţi la sistemul de plăţi, băncile realizează multiple procese de conversie a monedei,
dintr-o formă în alta, fapt care generează numeroase obligaţii reciproce faţă de celelalte bănci
din sistem. Soluționarea acestora se realizează prin compensare multilaterală, prin intermediul
unei case de compensație. Procesul compensării cuprinde trei mari etape şi anume:
inventariere-structurare, soldarecompensare și stingerea datoriilor reciproce. Sistemul
centralizat de plăţi şi compensare presupune și incidenţa riscului sistemic, prevenirea acestuia
prin diferite metode fiind o preocupare prioritară, atât a băncilor centrale, cât şi a unor
organisme internaţionale. Trezoreria reprezintă un ansamblu operaţional privind dinamica
fondurilor unei entităţi publice sau private, prin care se urmăreşte optimizarea fluxurilor
13
financiare în scopul realizării obiectivelor de bază ale entităţii în cauză. Piaţa monetară este
piaţa pe care băncile se împrumută pe termen scurt în vederea compensării excedentelor şi
deficitelor temporare de lichiditate, apărute în mod firesc în activitatea lor, ca urmare a
relaţiilor cu clientala. Facilităţile permanente pot fi accesate din iniţiativa băncilor şi îmbracă
două forme: facilitatea de creditare și facilitatea de depozit. Operaţiunile de piaţă monetară
prin intermediul licitaţiei sunt executate la iniţiativa băncii centrale. Procedurile bilaterale
sunt denumite şi proceduri de avarie, prin care Banca Naţională a României încheie tranzacţii
cu una sau mai multe bănci, fără licitaţie. Rezervele minime obligatorii reprezintă un
instrument al politicii monetare şi de credit utilizat de banca centrală, constând în
disponibilităţile băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise
la Banca Naţională a României. În cazul instituţiilor de credit, trezoreria are o semnificaţie
aparte, având în vedere faptul că tranzacţiile financiare constituie însăşi raţiunea de existenţă a
acestor societăţi. În domeniul managementul trezoreriei se pot discerne trei direcţii de acţiune
și anume operațiunile interbancare pe piața monetară, relațiile instituțiilor de credit cu banca
centrală și managementul intern al lichidității. O situaţie specifică vom regăsi în ceea ce
priveşte participarea pe piaţa monetară a băncii centrale, a cărei intervenţie are, preponderent,
un rol regulator. Intervenind ca orice partener, banca centrală are avantajul comparativ al
dimensiunii tranzacţiilor pe care le poate genera. Din acest motiv, ea poate influenţa piaţa
interbancară, atât prin nivelul dobânzilor oferite sau percepute, cît şi prin coordonate
cantitative - sume atrase sau plasate. Relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală sunt
structurate în două categorii şi anume: facilităţi permanente acordate băncilor de către Banca
Naţională a României și operaţiuni de piaţă monetară ale BNR, acestea din urmă putându-se
desfăşura prin licitaţie şi pe baze multilaterale competitive sau prin proceduri bilaterale şi pe
baze bilaterale. În cadrul principalelor funcţii ale managementului lichidităţii bancare, se
detaşează necesitatea asigurării suportului operaţional al instituţiilor de credit, în raport cu
cerinţele clienţilor, o a doua funcţie referindu-se la optimizarea raportului complex cost-risc-
profit. O a doua funcţie a managementului lichidităţii entităţilor bancare se referă, aşadar, la
optimizarea raportului complex cost-risc-profit.Adecvarea capitalului presupune stabilirea
convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce reflectă
dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate. Fondurile proprii reprezintă suma
capitalului propriu şi cel suplimentar, din care se deduc o serie de elemente și se aplică unele
limitări privind includerea diferitelor componente ale capitalului suplimentar, în special a
datoriilor subordonate. Reglementările băncii centrale privind adecvarea capitalului
instituţiilor de credit privesc limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate și limite
maxime ale unor expuneri cu risc ridicat. Specific domeniului bancar este senzitivitatea
ridicată a pieţei, motiv pentru care în acest sector capitalul acţionează şi ca un factor de
încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de posibilitatea
onorării solicitărilor clientelei, iar calitatea de regulator al creşterii instituţionale priveşte
corelarea nivelului capitalului cu sporul de risc indus prin dezvoltarea activităţii, în special pe
seama operaţiunilor active. Structura capitalului bancar include două componente esenţiale şi
anume capitalul de bază (numit și capitalul propriu) și capitalul suplimentar, la rândul lor
structurate pe subcomponente, în funcție de formele lor de existență. Adecvarea capitalului îşi
propune să asigure o corelaţie între beneficiile obtenabile şi pierderile potenţiale datorate
asumării unui anumit nivel de risc. În cazul în care băncile sunt în situaţia de a excede
14
normelor de adecvare a capitalului, ele au la îndemână mai multe posibilităţi de remediere a
acestei situaţii: restructurarea portofoliului de active, diminuarea globală a activului,
majorarea capitalului și consolidare a capitalului prin participaţii reciproce precum şi cele care
derivă din procesele de fuziune interbancară. În afara relației cunoscute sub numele de Norma
lui Cooke și a formulei de adecvare a capitalului cu includerea influenţelor riscului
operaţional, sub rezerva acceptării de către băncile centrale, evaluarea riscurilor poate fi
realizată şi prin metode proprii, corelate cu specificul mediului economic în care funcţionează
băncile comerciale. În România, reglementările autorităţii de supraveghere a pieţei privind
adecvarea capitalului instituţiilor de credit cuprind: prevederi pentru acoperirea riscurilor;
monitorizarea şi controlul expunerilor mari; evaluarea poziţiilor pentru scopuri de raportare;
cerinţe de raportare care vizează inclusiv supravegherea pe bază consolidată. Depozitele
bancare şi gestiunea acestora În afara capitalului şi a rezervelor, managementul operaţiunilor
pasive mai include împrumuturile de pe piaţa monetară şi din relaţia directă cu banca centrală
care au fost tratate în capitolul privind managementul trezoreriei, precum şi resursele atrase de
la clienţi prin intermediul depozitelor bancare şi al produselor asimilate. Din punct de vedere
conceptual, depozitele bancare pot fi privite în dublu sens: - ca resurse atrase ce constituie
obligaţii ale băncilor faţă de depunători; - ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale
depunătorilor. Atragerea de resurse, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, presupune
asigurarea unor elemente de interes pentru clienţii potenţiali, din rândul cărora vom enumera:
încrederea, bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare; nivelul de remunerare; gradul de
risc în recuperarea fondurilor. Ultimele două coordonate sunt cele care diferenţiază şi formele
de existenţă ale depozitelor bancare, respectiv: depozite la vedere; depozite la termen.
Depozitele la vedere sunt realizate, de regulă, prin intermediul contului curent şi pot fi retrase
oricând de către titularii lor, fără preaviz. Singurele restricţii privesc nivelul de numerar, peste
un anumit nivel, care se preavizează din alte raţiuni. Sumele disponibile pot fi utilizate atât
pentru efectuarea de plăţi prin virament, cât şi pentru retrageri de numerar. Remunerarea
acestor depozite este minimală, iar în numeroase cazuri ele sunt neremunerate. Soldul zilnic al
depozitelor la vedere este impredictibil, fiind legat nu numai de activitatea curentă a
deponentului, ci şi de practicile şi comportamentul partenerilor săi de afaceri. Depozitele la
termen sunt convenite pe baza unui contract de depozit, în care se precizează termenul de
maturitate a acestora, nivelul remunerării, eventualele penalizări pentru „spargerea”
depozitului înainte de termen sau posibilitatea capitalizării dobânzii. Avantajele unor
asemenea produse sunt de ambele părţi, deponenţii beneficiind de o remunerare superioară,
iar băncile având o siguranţă mai mare asupra termenului de utilizare a disponibilităţilor
atrase pe această cale. O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de
economii, dedicate persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a depunerilor (cotă fixă
sau variabilă, lunar sau trimestrial), retragerile fiind realizate în regim de preavizare (5-10 zile
anterior datei de efectuare a operaţiunii). Pornind de la faptul că raportul remunerare-
disponibilitate în materia depozitelor bancare este invers proporţional, încercarea de
optimizare a acestuia a condus la apariţia a noi forme de depozite. Depozitul de tip sweep
presupune o limită de disponibil, peste care banca transferă automat sumele excedentare într-
un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital. Depozitul tip tampon se bazează pe o
logică inversă, sumele până la un anumit nivel, negociat în prealabil, constituindu-se ca şi un
depozit la termen (remunerat ca atare) titularul având acces imediat şi fără restricţii numai la
15
excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit. Conturile cash-management sunt, de fapt,
subconturi conexate aceluiaşi deponent, fiecare dintre ele oferind variante diferite privind
nivelul dobânzii şi gradul de acces, dar care constituie împreună baza de ofertare a unor alte
tipuri de facilităţi: carduri de debit, cecuri, credite overdraft ş.a. Operaţiunile care se derulează
în legătură cu depozitele bancare sunt efectuate atât în compartimentele dedicate relaţiilor cu
clientela (front office) cât şi în cele de evidenţă operativă sau contabilă care constituie back
office-ul instituţiei de credit. Vom deosebi, în acest sens: - operaţiunile privind iniţierea
înfiinţării depozitelor, constând în negocierea contractelor de depozit sau, după caz, în
prezentarea contractelor şi condiţiilor standard şi agreerea lor de către utilizatori; - operaţiuni
curente cu clienţii, constând în identificarea clientului, preluarea documentelor, consemnarea
opţiunilor de prelungire a scadenţei, privind regimul dobânzilor, lichidarea înainte de termen
ş.a. operaţiuni de evidenţă legate de calculul şi verificarea soldurilor, de calculul şi
consemnarea dobânzilor, de calculul, reţinerea şi virarea impozitelor aferente dobânzilor; -
operaţiuni de control, care îmbracă şi ele mai multe forme: control operativ la ghişeu, control
intern, audit extern. În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind
secretul profesional. Astfel, legea stabileşe în mod expres obligaţia oricărei bănci de a păstra
confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea
desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care
privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale
clienţilor, ori informaţii referitoare la conturile clienţilor solduri, rulaje, operaţiuni derulate, la
serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii. Informaţiile de natura secretului
profesional pot fi furnizate numai în măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru
care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii: la solicitarea titularilor sau a
moştenitorilor acestora, inclusiv a reprezentanţilor lor legali şi/sau statutari, ori cu acordul
expres al acestora; în cazurile în care banca justifică un interes legitim; la solicitarea scrisă a
altor autorităţi sau instituţii, ori din oficiu, dacă prin lege specială sunt prevăzute autorităţile
sau instituţiile care sunt îndrituite să solicite şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt
identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către bancă, în scopul îndeplinirii
atribuţiilor specifice ale acestor autorităţi sau instituţii; la solicitarea scrisă a soţului titularului
de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţă o cerere de împărţire a bunurilor
comune, sau la solicitarea instanţei În cauzele penale, băncile pot furniza informaţii de natura
secretului profesional la solicitarea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după
caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului. Respectarea secretului
profesional impune, la nivelul entităţilor bancare, o serie de măsuri tehnico-organizatorice
legate de sistemul de acces la baza de date, persoanele autorizate să opereze în sistemele de
prelucrare a informaţiilor şi gestiunea solicitărilor de informaţii bancare. Desigur că,
problematica depozitelor bancare este mult mai largă. Ea include sistemul rezervelor minime
obligatorii, care a fost prezentat în contextul managementului trezoreriei, sistemul de
garantare a depozitelor, cerinţele de cunoaştere a clientelei şi prevenirea spălării banilor
murdari, dar şi o serie de aspecte privind gestiunea internă, cum ar fi: separarea conturilor
active de cele inactive; separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii; data efectuării
operaţiunilor (value date).

16
Garantarea depozitelor bancare

Problema asigurării depozitelor bancare trebuie privită din mai multe puncte de vedere: al
interesului individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător; al interesului băncilor,
de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de evitare a riscului reputaţional; al interesului public,
privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea riscului sistemic. Evident că, în condiţiile
restrângerii semnificative a numărului entităţilor bancare deţinute public, se diminuează şi
rolul statului în domeniu, singurele entităţi care mai beneficiază încă de garanţia statului
pentru depozite fiind casele de economii. Noile sisteme de asigurare a depozitelor pot fi
structurate după mai multe caracteristici: a) ca mod de funcţionare, vom întâlni: structuri
mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii obligaţiilor băncilor falimentare și
structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui scop; b) în funcţie de modul de
administrare, se diferenţiază: fondurile administrate public și fondurile administrate privat; c)
după caracterul contribuţiilor, se disting: fondurile obligatorii și fondurile facultative.
Opţiunea pentru un model sau altul trebuie să ţină seama de numeroase aspecte care privesc
calitatea şi dimensiunea activităţii bancare, nivelul costurilor implicate, gradul de cuprindere
al asigurării şi, nu în ultimul rând, responsabilizarea deponenţilor în ceea ce priveşte modul de
efectuare a plasamentelor bancare. În România, Fondul de garantare a depozitelor în
sistemul bancar a fost constituit ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi
funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu aprobat de Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului, cu
avizul consultativ al Asociaţiei Române a Băncilor. Scopul Fondului constă în garantarea
depozitelor constituite la instituţiile de credit autorizate în condiţiile legii şi efectuarea plăţilor
sub forma compensaţiilor iar, în cazul desemnării sale, desfăşurarea activităţii de
administrator special ori de lichidator al instituţiilor de credit. Participarea la constituirea
resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate instituţiile de credit
autorizate de către autoritatea competentă română să primească depozite de la public, inclusiv
sucursalele acestora cu sediul în străinătate. Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege,
depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină.
Legea prevede o serie de excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare, care privesc:

- depozitele plasate de către persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit;

- depozitele instituţiilor de credit;

- depozitele instituţiilor financiare (societăţi de asigurare-reasigurare, organisme de

plasament colectiv, fonduri de pensii);

- depozitele autorităţilor publice centrale şi locale;

- depozitele întreprinderilor, persoane juridice, care nu intră în categoria microîntreprinderilor,

întreprinderilor mici şi mijlocii

- depozitele nenominative;

- depozitele colaterale, reprezentând garanţii constituite pentru operaţiunile care au fost

desfăşurate de deponent cu instituţia de credit;
17
 - datoriile de natură obligatară, precum şi obligaţiile care izvorăsc din accepte proprii şi bilete
la ordin emise de instituţia de credit;

Depozitele rezultate din tranzacţii pentru care au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti de
condamnare pentru infracţiunea de spălare de bani. Faptul generator îl constituie deschiderea
procedurii falimentului, compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda
naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de
garantare. Plafonul garantat per deponent a fost stabilit la suma reprezentând echivalentul în
lei a 100.000 euro. Este de menţionat faptul că plafonul de garantare include şi dobânda ce se
datorează la depozitele constituite, până la data deschiderii procedurii falimentului. Resursele
Depozitele bancare sunt resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători.
Depozitele bancare constituie şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor. Depozitul
de tip sweep presupune o limită de disponibil, peste care banca transferă automat sumele
excedentare într-un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital. Depozitul tip
tampon se caracterizează prin faptul că sumele până la un anumit nivel, negociat în prealabil,
se constituie ca depozit la termen, titularul având acces imediat şi fără restricţii numai la
excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit. Conturile cash-management sunt, practic,
niște subconturi conexate aceluiaşi deponent, fiecare dintre ele oferind variante diferite
privind nivelul dobânzii şi gradul de acces. „Spălarea banilor” reprezintă operaţiunile de
transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de provenienţă aparent
legală. În afara capitalului şi a rezervelor, managementul operaţiunilor pasive mai include şi
resursele atrase de la clienţi prin intermediul depozitelor bancare şi al produselor asimilate
care, din punct de vedere conceptual, pot fi privite în dublu sens: ca resurse atrase ce
constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători sau ca şi creanţe creditoare faţă de bancă
ale depunătorilor. Dincolo de clasificările uzuale, pornind de la faptul că raportul remunerare-
disponibilitate în materia depozitelor bancare este invers proporţional, încercarea de
optimizare a acestuia a condus la apariţia a noi forme de depozite: depozitul de tip sweep,
depozitul tip tampon, conturile cash-management. Operaţiunile care se derulează în legătură
cu depozitele bancare privesc iniţierea înfiinţării depozitelor, operaţiunile curente cu clienţii,
operaţiunile de evidenţă și cele de control, fiind efectuate atât în compartimentele dedicate
relaţiilor cu clientela (front office) cât şi în cele de evidenţă operativă sau contabilă care
constituie back office-ul instituţiei de credit. În România, garantarea depozitelor este realizată
prin intermediul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit ca persoană
juridică de drept public. Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este
obligatorie şi vizează toate instituţiile de credit autorizate de către autoritatea competentă
română să primească depozite de la public, inclusiv sucursalele acestora cu sediul în
străinătate. Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de genul
crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare
necesitatea adoptării unor proceduri de cunoaștere a clientelei și a măsurilor privind
prevenirea proceselor de „spălare a banilor”.Creditul bancar; tipologia creditelor Activitatea
de creditare constituie una din raţiunile de existenţă a băncilor, alături de asigurarea resurselor
necesare plasamentelor şi derularea operaţiunilor de plăţi şi decontări. Ea poate fi definită ca
un schimb al unei valori monetare viitoare, altfel spus, ca o operaţiune de punere la dispoziţie
a unor resurse imediate în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară şi de plată a

18
unor dobânzi remuneratorii către împrumutător. De la început vom menţiona faptul că nu
toate creditele se desfăşoară prin intermediul sistemului bancar, chiar dacă în ultimă instanţă
băncile susţin, integral sau în parte, majoritatea activităţilor de acest gen. Astfel, creditul
comercial, numit şi credit-furnizor, se acordă sub formă de marfă, de regulă de către
producător. O asemenea practică poate, însă, conduce la blocaje în activitatea furnizorilor,
care se văd nevoiţi să se refinanţeze pe seama creditelor bancare. Creditul obligatar se bazează
pe potenţialul emitentului de titluri de a rambursa la scadenţă contravaloarea acestora şi de a
plăti dobânzile aferente. Practica a arătat că, şi în acest caz, rolul băncilor nu este de neglijat,
intervenţia lor constând în acordarea diferitelor forme de facilităţi pentru terţi privind
emisiunea de titluri. La fel stau lucrurile în cazul creditului ipotecar şi a celui de consum,
unde - chiar dacă se interpun o serie de instituţii specializate în domeniu, fiecare dintre ele
având propria capacitate de finanţare - baza resurselor utilizate provine din sistemul bancar. În
cele ce urmează ne vom referi, cu precădere, la creditul bancar, care poate fi structurat după
mai multe criterii. Scadenţa sau perioada de rambursare împarte creditele în următoarele trei
categorii: - credite pe termen scurt, perioada de acordare fiind de cel mult 12 luni; numite şi
credite de trezorerie, sunt utilizate de agenţii economici pentru activitatea curentă de
exploatare; - credite pe termen mediu; au ca durată de rambursare o perioadă variind de la 1 la
5 ani; sunt utilizate pentru finanţarea activităţilor de import-export, a achiziţiilor de bunuri sau
pentru investiţii cu termene reduse de punere în funcţiune şi randamente ridicate; - credite pe
termen lung; scadenţa depăşeşte 5 ani iar utilizarea este specifică investiţiilor de dimensiuni
mari, cu durată de folosinţă îndelungată. Natura debitorului generează, la rândul ei, patru
categorii de credite:

- credite acordate persoanelor fizice: pentru finanţarea construirii sau achiziţia unei locuinţe;
pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată; pentru finanţarea studiilor; prin
intermediul cardurilor (credit de trezorerie).

- credite acordate persoanelor juridice: credite de trezorerie sau avansuri în contul curent;
linii de creditare, în limita unui plafon de lucru, eventual în sistem revolving şi confirmate sub
raportul valabilităţii în timp a facilităţii de creditare; credite pentru finanţarea achiziţiei de
titluri şi a operaţiunilor pe piaţa de capital; credite pe stoc, pentru producţia sezonieră sau pe
documente warant;

- credite acordate altor bănci, de regulă pe piaţa monetară;

- credite acordate statului. În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în:

- credite productive: pentru activitatea curentă; pentru investiţii;

- credite pentru consum. În fine, după calitatea creditelor se pot deosebi:

- credite performante, a căror derulare se realizează potrivit prevederilor contractuale, mai

ales în ceea ce priveşte serviciul datoriei;

- credite neperformante, pentru care obligaţiile contractuale de plată ale debitorului nu au fost
onorate la scadenţele convenite. Desigur că, gama produselor din familia creditelor este mult
mai largă, criteriile privind detalierea acestora incluzând: moneda de acordare, numărul
19
creditorilor (sindicalizări, finanţări structurate), sistemul de garantare (credit personal sau
real), modalitatea de acordare (scontare, leasing, factoring), transferabilitate ş.a. Principala
funcţie a creditului este aceea de redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile în cadrul
sistemului financiar, inclusiv a celor depozitate în conturile bancare, către beneficiarii de
fonduri. În acest sens, „regula de aur” a creditării este corespondenţa dintre durata creditului
şi termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente. La nivelul fiecărei
entităţi bancare vom avea de-a face cu activitatea de programare a creditelor, operaţiune
complexă şi continuă ce vizează acomodarea temporală de ansamblu a resurselor şi
plasamentelor, ţinând cont de factorii specifici de risc. Programarea se efectuează anual şi
trimestrial, atât pe ansamblul instituţiei de credit, cât şi pe subdiviziunile sale organizatorice.
De regulă, coordonarea acestei activităţi este în sarcina Comitetului de administrare a
activelor şi pasivelor, care stabileşte nivelurile orientative de creditare şi sursele de acoperire
pe termene, în ideea asigurării solvabilităţii băncii chiar şi după epuizarea tuturor
posibilităţilor de refinanţare. Pe lângă funcţia distributivă, creditul îndeplineşte şi funcţia de
emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt
principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice. Este o funcţie indispensabilă
unei economii dinamice, care necesită un volum mereu sporit şi, în acelaşi timp, elastic de
instrumente băneşti. Pentru ca emisiunea suplimentară de bani prin intermediul creditului să
sprijine efectiv economia este, însă, necesar să fie îndeplinite o serie de condiţii, dintre care
cele mai reprezentative se referă la:

- capacitatea sistemelor productive de a asimila resursele suplimentare (tehnologie şi resurse

umane disponibile);

- asigurarea desfacerii pentru produsele şi serviciile realizate;

- capacitatea de rambursare la termenele stabilite a sumelor acordate sub formă de credit.

Altminteri, există riscul ca, prin funcţia sa de emisiune, creditul să genereze dezechilibre de
natură inflaţionistă. Activitatea de creditare poate fi definită ca un schimb al unei valori
monetare viitoare, altfel spus, ca o operaţiune de punere la dispoziţie a unor resurse imediate
în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară şi de plată a unor dobânzi remuneratorii
către împrumutător. Dobânda, numită şi „preţul creditului”, este modalitatea de remunerare a
fondurilor plasate de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere obligatorie în orice
contract de împrumut. Analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit
include: analiza bilanţului contabil; analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi
pierdere; analiza bonităţii clientului. Analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului
previzionat include: necesarul de finanţare în orizontul de timp ce va constitui perioada de
rambursare a creditulului, planul de afaceri, bugetul previzionat de venituri şi cheltuieli pentru
fiecare an din orizontul de timp considerat și fluxul de numerar aferent. Executarea garanţiilor
clienţilor insolvabili reprezintă un act firesc de igienizare a mediului de afaceri, chiar dacă
îndestularea băncii poate fi doar parţială faţă de sumele care i s-ar cuveni.

Creditul bancar poate fi structurat după mai multe criterii, cum ar fi: scadenţa sau perioada de
rambursare, natura debitorului, destinaţia, calitatea creditelor.

20
Principalele funcţii ale creditului sunt: redistribuirea mijloacelor băneşti disponibile în cadrul
sistemului financiar și funcţia de emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în
economie, alcătuind de fapt principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice.
Coordonatele de bază privind operaţiunile de creditare bancară se referă la: identificarea
subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit, prudenţa bancară, avantajul părţilor, angajamentul
de restituire a creditului, termenul de rambursare, dobânda, consemnarea și transferabilitatea
creditelor. Pentru persoanele fizice, analiza solicitării de creditare constituie o procedură
relativ simplă, fiind bazată pe estimarea siguranţei veniturilor curente, de natură preponderent
salarială şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum
de venituri prevăzut de normele bancare sau de reglementările interne. În cazul persoanelor
juridice, principalele categorii de analize utilizate pentru fundamentarea deciziei de creditare
privesc: analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit, analiza planului de
afaceri şi a cash-flow-ului previzionat și analiza aspectelor nefinanciare. Decizia de creditare
este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a clientului-solicitant în
funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de reglementările băncii
centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie. Administrarea creditelor se
referă, în primul rând, la evidenţa tragerilor şi a rambursărilor, în raport cu graficele convenite
prin convenţia de creditare, precum și la urmărirea evoluţiei sistemului de condiţionări pe
baza cărora s-a aprobat cererea de creditare.Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în
monitorizarea riscului valutar Sistemul de indicatori aferenţi poziţiei de schimb, numită şi
poziţie valutară, ilustrează expunerea instituţiilor de credit faţă de riscul valutar, amploarea
acestui risc depinzând de volumul şi diversitatea operaţiunilor desfăşurate. Poziţia valutară
individuală se determină ca diferenţă între creanţele şi obligaţiile asumate în aceeaşi valută şi
reprezintă soldul net al patrimoniului în deviza respectivă. Poziţia valutară individuală
ajustată este poziţia valutară individuală, ajustată cu echivalentul în lei, actualizat, al
capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize,
calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente disponibilităţilor în devize
reprezentând aportul la capitalul social şi primele de emisiune plătite în devize. Poziţia
valutară totală reprezintă valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor valutare
individuale ajustate. În cazul băncilor cu capital social subscris şi vărsat în devize, poziţia
valutară individuală aferentă devizei în care a fost subscris şi vărsat capitalul social va fi
ajustată cu echivalentul în lei, actualizat, al capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al
primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar
aferente disponibilităţilor în deviza respectivă, reprezentând aport la capitalul social şi prime
de emisiune plătite în devize. În funcţie de semnul soldului obţinut, cele două repere ale
poziţiei de schimb (totală şi individuală) se regăsesc în alte două determinări şi anume:

- poziţie de schimb lungă, atunci când nivelul creanţelor valutare îl depăşeşte pe cel al
obligaţiilor în valută; - poziţie de schimb scurtă, în cazul unor angajamente în valută ce
depăşesc creanţele valutare. Evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale este de natură
să inducă efecte diferite, după cum poziţia de schimb pentru valuta în cauză este lungă sau
scurtă. O altă structurare a poziţiei de schimb ţine de natura poziţiilor contabile afectate de
operaţiunile valutare, după cum urmează: a) poziţia de schimb structurală vizează elementele
de natură patrimonială care se regăsesc în conturile bilanţiere privind: - titlurile aferente

21
activităţii de portofoliu (credite, titluri de tranzacţie şi de portofoliu); - participaţiile deţinute
în cadrul altor instituţii financiare; - dotări ale subsidiarelor din străinătate. b) poziţia de
schimb operaţională, incluzând elemente extrabilanţiere, cum ar fi, de pildă: - tranzacţii
valutare la termen, precum şi cele la vedere în intervalul dintre iniţierea tranzacţiei şi
momentul decontării; - angajamente de creditare; - dobânzi în valută (de încasat sau de
achitat); - tranzacţii la termen cu titluri. Aşa cum am arătat la capitolul privind riscurile
bancare, în contextul interconectării instituţiilor de credit, dereglările din activitatea unei
singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare a riscului în cadrul întregului
sistem bancar. Din acest motiv, autoritatea de supraveghere este împuternicită, prin lege, să
emită reglementări vizând cerinţele prudenţiale referitoare la poziţia valutară. Astfel, în
vederea limitării riscului valutar, poziţiile valutare ale fiecărei bănci sunt supuse (zilnic)
următoarelor limitări : - maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre
poziţiile valutare individuale ajustate; - maximum 20% din fondurile proprii pentru poziţia
valutară totală. Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor În linii mari, operaţiunile în valută
efectuate de bănci pentru clienţii lor nu comportă diferenţe semnificative faţă de operaţiunile
similare desfăşurate în moneda naţională. Ele se referă, fără a se limita, la: operaţiuni de casă
în valută; operaţiuni de cont curent şi de atragere a depozitelor; operaţiuni de creditare.
Operaţiunile de casă includ atât încasările şi plăţile în valută, cât şi aşa-numitele operaţiuni de
schimb manual, reprezentând cumpărări sau vânzări de valută realizate prin intermediul
caselor sau birourilor de schimb valutar. Cursurile de vânzare, respectiv de cumpărare pentru
asemenea operaţiuni sunt - de regulă - diferite de cele utilizate pentru tranzacţiile pe conturi şi
mai puţin favorabile, întrucât ele privesc tranzacţii de mici dimensiuni ce implică o manoperă
bancară semnificativă. Ca zonă de localizare, punctele de lucru ale băncilor dedicate
tranzacţiilor valutare se regăsesc, cu precădere, în localităţile de interes turistic sau balnear, în
marile aglomerări urbane, în arealul de graniţă şi în centrele comerciale. Operaţiunile de cont
curent şi de atragere a depozitelor în valută au ca suport activitatea clienţilor în calitatea lor de
operatori în relaţiile comerciale şi financiare internaţionale. Este vorba, de fapt, de o extensie
a calităţii de intermediar a instituţiilor de credit, dincolo de spaţiul naţional, prin intermediul
băncilor corespondente din străinătate. Dincolo de încasările şi plăţile curente, aferente
tranzacţiilor comerciale, băncile pot oferi instrumente de decontare la termen, dar şi
modalităţi de fructificare a disponibilităţilor valutare, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru
agenţii economici. Derularea unor asemenea operaţiuni face parte din managementul de
ansamblu al trezoreriei, care trebuie să includă o serie de aspecte specifice, dintre care sunt de
enumerat: - stabilirea relaţiilor de corespondenţă cu băncile partenere; - gestionarea conturilor
NOSTRO şi LORO; - estimarea randamentelor la plasamentele potenţiale în valută; -
gestiunea lichidităţii valutare, pe ansamblu şi pe fiecare valută în parte. Operaţiunile de
creditare în valută sunt o consecinţă firească a necesităţii băncilor de a efectua plasamente cât
mai bine remunerate şi, în acelaşi timp, a necesităţii companiilor de a obţine finanţări în
monedele în care îşi obţin veniturile. Ambele categorii de entităţi urmăresc, în egală măsură,
minimizarea riscului valutar: companiile - prin corelarea veniturilor în valută cu scadenţele la
credite şi dobânzi, iar băncile - prin echilibrarea resurselor valutare cu plasamentele efectuate.
În acest sens, practica bancară a consacrat denumirea de credite acoperite, cu resurse în
aceeaşi valută şi pe aceeaşi piaţă. Ratele de referinţă pentru creditele în valută sunt: - LIBOR
(London Interbank Offered Rate): rata dobânzii la creditele denominate în USD, practicată de
22
băncile de pe piaţa interbancară londoneză; - EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate): rata
medie a dobânzilor interbancare pe piaţa europeană. Marja sau prima de risc care se adaugă la
dobânda de referinţă se stabileşte în funcţie de riscul de credit aferent fiecărui client sau pe
categorii de clienţi. Astfel, unui client cu un risc de credit mai scăzut îi va corespunde o marjă
mai mică, deci o dobândă totală mai redusă, în timp ce unui client cu un risc de credit mai
mare îi va corespunde o marjă mai ridicată. Este evident faptul că, asemeni operaţiunilor de
creditare în moneda naţională, decalajul temporal între plasamente şi resurse impune
participarea instituţiilor de credit la piaţa valutară, în ideea plasării excedentelor şi acoperirii
deficitelor de trezorerie. Ca şi în piaţa monetară, termenele operaţiunilor sunt scurte,
predominând tranzacţiile overnight sau, pentru decalaje orare mai mari, cele de tip tomnext
(tomorrow next). Cu excepţia ţărilor din spaţiul Commonwealth, inclusiv Regatul Unit, anul
convenţional pentru calculul dobânzilor este de 360 de zile.

Operaţiuni de schimb valutar;

Swap-ul valutar

Operaţiunile de schimb valutar privesc vânzarea, respectiv cumpărarea de valută şi, în funcţie
de intervalul de timp dintre data iniţierii tranzacţiei şi data livrării efective a valutei, se pot
diferenţia în: operaţiuni de tip spot sau la vedere și operaţiuni la termen. Operaţiunile de
schimb valutar la vedere se realizează, în general, pe piaţa interbancară şi au, potrivit
uzanţelor pieţei, un lag temporal între data încheierii contractului şi scadenţă de maxim două
zile lucrătoare. Cursul spot, la care se efectuează decontările, este stabilit la data tranzacţiei.
Rolul de regulator al băncii centrale se manifestă şi în acest context, în funcţie de obiectivele
de politică monetară prevăzute de legislaţia în domeniu. Operaţiunile de schimb la vedere se
pot realiza, fie în raport cu moneda naţională, fie între valute diferite, dar în oricare dintre cele
două cazuri valutele se reevaluează zilnic în moneda naţională. Motivul unei asemenea
abordări este faptul că preţul valutelor, calculat ca şi curs de schimb la vedere, reprezintă
cursul de referinţă zilnic, pe care se bazează înregistrările contabile ale tranzacţiilor în valută,
anumite preţuri, tarife, niveluri de evaluare şi alte repere valorice, cum ar fi de pildă capitalul
social al companiilor cu participare străină. Operaţiunile de schimb la termen se desfăşoară
atât în piaţa interbancară caz în care vorbim despre tranzacţii forward, cât şi pe piaţa de
capital, prin negocierea de contracte futures pe valută. Practica bursieră a condus la o
standardizare a valorilor şi scadenţelor pentru contractele futures, precum şi la sisteme de
garantare şi de marcare a valorii general acceptate. Pentru operaţiunile swap au ca fundament
o tranzacţie în care partenerii schimbă fluxuri de plăţi bazate pe un echivalent valoric la
momentul iniţierii ei, acceptând că evoluţia în timp a sumelor respective poate fi diferită, în
funcţie de nivelul dobânzilor sau al ratelor de schimb înregistrate de activele-suport în cauză.
Este vorba, de fapt, despre schimbul pentru o anumită perioadă dintre două active financiare.
Swap-ul valutar presupune atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea de
plasamente într-o altă valută, altfel spus, contractarea unui împrumut garantat printr-un
colateral, în care valutele de exprimare a celor două componente ale contractului de credit
sunt diferite. Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de schimb pe
care le presupune swap-ul valutar, se pot deosebi: swap-ul de trezorerie sau cambist și
swap-ul financiar (swap valutar lung).
23
Swap-ul de trezorerie constă în două operaţiuni de schimb al unei sume, exprimată în aceeaşi
valută, la cursuri diferite: forward şi spot, în această ordine, motiv pentru care, pentru
perioada dintre iniţierea tranzacţiei şi data scadenţei, nu se calculează şi nu se plăteşte,
respectiv nu se încasează, nici o dobândă. Sistemul de indicatori aferenţi poziţiei de schimb
include: poziţia valutară individuală, poziţia valutară totală (lungă sau scurtă), poziţia de
schimb structurală, poziţia de schimb operaţională. Autoritatea de supraveghere este
împuternicită, prin lege, să emită reglementări vizând cerinţele prudenţiale referitoare la
poziţia valutară. În linii mari, operaţiunile în valută efectuate de bănci pentru clienţii lor nu
comportă diferenţe semnificative faţă de operaţiunile similare desfăşurate în moneda
naţională, exceptând operaţiunile de schimb manual, realizate prin intermediul caselor sau
birourilor de schimb valutar; ratele de referinţă pentru creditele în valută (LIBOR ȘI
EURIBOR) și unele specificități ale pieței valutare. Operaţiunile de schimb valutar la vedere
se realizează, în general, pe piaţa interbancară şi au, potrivit uzanţelor pieţei, un lag temporal
între data încheierii contractului şi scadenţă de maxim două zile lucrătoare. Cursul spot, la
care se efectuează decontările, este stabilit la data tranzacţiei. Operaţiunile de schimb la
termen se desfăşoară atât în piaţa interbancară caz în care vorbim despre tranzacţii forward,
cât şi pe piaţa de capital, prin negocierea de contracte futures pe valută. Operaţiunile swap au
ca fundament o tranzacţie în care partenerii schimbă fluxuri de plăţi bazate pe un echivalent
valoric la momentul iniţierii ei, acceptând că evoluţia în timp a sumelor respective poate fi
diferită, în funcţie de nivelul dobânzilor sau al ratelor de schimb înregistrate de activele-
suport în cauză. Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de schimb pe
care le presupune swap-ul valutar, se pot deosebi: swap-ul de trezorerie sau cambist și swap-
ul financiar (swap valutar lung). Ponderea esenţială a veniturilor unei instituţii de credit este
legată de dobânzi, constând în marja de dobândă, definită ca diferenţă între veniturile de
această natură aferente plasamentelor efectuate (în special, sub formă de credite) şi
cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase (în principal, sub formă de depozite).
Teoria globală a dobânzii determină nivelul dobânzilor active - da, practicate de bănci pentru
creditele acordate clientelei, ca o rezultantă a mai multor factori, respectiv: rata medie a
dobânzilor pasive, - depozite pentru resursele atrase; prima de risc, legată de calitatea
semnăturii (ratingul) debitorului. Alte determinări ale ratei dobânzii ne permit să vorbim
despre o aşa-numită ciclicitate a acesteia, sau oferă multiple forme de evoluţie a
randamentelor la nivelul plasamentelor globale, în funcţie de raportul cerere-ofertă pe diferite
termene. Caracterul multidimensional al noţiunii de performanţă, valabil şi pentru sistemul
bancar, a condus la apariţia mai multor metodologii de evaluare a acesteia. Astfel, contul de
rezultate, numit şi contul de venituri şi cheltuieli, permite determinarea unui set de indicatori,
a căror succesiune ţine de specificul activităţii bancare şi de ordinea includerii în calcul a unor
influenţe derivând din sistemul de reglementări (provizioane, fonduri de risc, impozite ş. a.).
Cei doi indicatori principali privind rentabilitatea (activelor, respectiv capitalului) se pot
determina pornind de la factorii lor principali de influenţă, modelul generat purtând
denumirea de modelul rentabilităţii capitalului. Analiza performanţelor bancare poate fi
extinsă pe baza ratelor de exploatare, de structură şi de gestiune, iar o analiză mult mai
complexă, corelată cu riscul pe care instituțiile de credit şi-l asumă în desfăşurarea
operaţiunilor specifice şi în contextul investiţiilor financiare pe care le realizează îl oferă
sistemele de rating (CAMEL și CAMPL).
24
25