TRANSPORTURI ŞI ASIGURĂRI INTERNAŢIONALE

Neacşu Nicoleta Andreea

 CUPRINS

Cap. 1. Asigurările internaţionale

1.1. Originea şi evoluţia asigurărilor pe plan
internaţional
1.2. Contextul dezvoltării industriei asigurărilor
1.3. Evoluţia asigurărilor în România
1.4. Istoricul asigurărilor în România
1.5. Asigurările în România după 1990
1.6. Cadrul de reglementare al asigurărilor în
România
1.7. Funcţiile şi elementele asigurărilor
1.8. Clasificarea asigurărilor
Întrebări de verificare

Cap. 2. Transportul de mărfuri

2.1. Factori de agresiune asupra mărfurilor în
logistica distribuţiei lor fizice
2.2. Modificări ale stării produsului în procesul de
transport
2.3. Vicierea şi degradarea mărfurilor
2.4. Practici frauduloase comise asupra mărfurilor
Întrebări de verificare

2
Cap. 3. Verificarea calităţii loturilor de produse – metode de
prelevare a eşantioanelor
Aplicaţii şi întrebări de verificare

Cap. 4. Procesul de adoptare a deciziei de acceptare sau

de respingere a loturilor de marfă expertizate
Aplicaţii şi întrebări de verificare

Cap. 5. Reconstituirea pe bază de documente şi măsurători

de teren a condiţiilor de mediu în care s-au aflat
spre păstrare loturile de marfă expertizate
Întrebări de verificare

Bibliografie

3
 Cap 1. ASIGURĂRILE INTERNAŢIONALE

 Obiectivele capitolului
Acest capitol are ca obiectiv cunoaşterea noţiunilor de bază din
domeniul asigurărilor. Studenţii trebuie să înţeleagă originea, evoluţia, şi
funcţiile asigurărilor şi să cunoască tipurile de asigurări.

 Concepte studiate
Omogenizarea riscurilor, stabilizare financiară, contracte
proporţionale, contracte neproporţionale, asigurări obligatorii, asigurări
facultative.

1.1. Originea şi evoluţia asigurărilor pe plan internaţional

Producţia de bunuri şi servicii a constituit dintotdeauna baza

existenţei şi dezvoltării societăţii omeneşti.Ca proces permanent şi
neîntrerupt producţia de bunuri materiale presupune în mod necesar şi
obiectiv, raporturi permanente de intercondiţionare între om şi natură prin
intermediul cărora anumite obiecte sunt desprinse din mediul lor natural
şi apoi sunt prelucrate în conformitate cu necesităţile oamenilor. Omul nu
se adaptează în mod pasiv la condiţiile existente în natura
înconjurătoare, o modifică potrivit nevoilor sale. Cu toate acestea,
integritatea fizică a omului, activitatea sa economică, patrimoniul

4
întreprinderilor create de acesta sunt ameninţate de o mulţime de
fenomene naturale cum ar fi: cutremurele, inundaţiile, alunecările de
teren, grindina, îngheţul, seceta. Asemenea calamităţi – rezultat al
forţelor dezlănţuite ale naturii, pot provoca pagube însemnate agenţilor
economici. Pagubele materiale importante pot fi provocate de însăşi
activitatea oamenilor, în mod premeditat sau independent de voinţa lor,
cum ar fi: incendii, furturi, explozii, greve sau conflicte militare locale.
Pentru combaterea sau diminuarea riscurilor mai sus amintite,
persoanele fizice sau juridice pot lua anumite masuri de prevenire,
limitare sau de trecere a acestora asupra altor persoane.

Încă din primele stadii, omul a căutat să prevină apariţia

pericolelor şi a evenimentelor nedorite, astfel că originile asigurărilor nu
pot fi stabilite cu mare exactitate. Omul a căutat să se protejeze pe el
însuşi, familia sa, apoi, pe măsură ce a acumulat un patrimoniu (locuinţă,
animale, bunuri gospodăreşti, etc.) sfera asigurării s-a lărgit şi mai mult.
Astfel, încă din antichitate apar instituţii apropiate de cele care
asigură protecţia individului şi a bunurilor sale din zilele noastre. Este
vorba de existenţa societăţilor de întrajutorare naturală a cioplitorilor în
piatră din Egiptul Antic, de organizarea transporturilor în caravane, prin
repartizarea costurilor datorate furturilor între toţi comercianţii care
participau la transportul respectiv, de organizarea de asociaţii a căror
activitate consta în a da ajutor membrilor săi şi familiilor acestora în caz
de incendiu, deces, boală. O formă de dispersie a riscului (nu şi de
protecţie) o reprezintă cea practicată de negustorii chinezi, care îşi
distribuiau marfa în mai multe vase ce urmau să o transporte, reducând
astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă să fie supusă pierderii. Aceste
activităţi care se aproprie de asigurările moderne se practicau încă din
sec. al V-lea Î.H.

5
 În Evul Mediu, o dată cu dezvoltarea schimburilor comerciale,
cu amplificarea acordării de împrumuturi, au apărut regulile principale
care au stat la baza asigurării moderne. Evoluţia asigurărilor este strâns
legată de dezvoltarea comerţului pe mare şi a asigurărilor maritime, care
au influenţat în mare măsură toate celelalte tipuri de asigurări, în special,
asigurările de transport.
Asigurarea maritimă este prima şi cea mai veche asigurare,
existând într-o formă embrionară încă din antichitate. Fenicienii, grecii şi
mai târziu romanii, naţiuni maritime în acele vremuri, care practicau un
intens comerţ pe mări – utilizau o formă embrionară de asigurare
cunoscută sub numele de împrumut maritim.”Armatorul contracta un
împrumut pe care-l garanta cu nava sa, şi pe care îl rambursa
creditorului numai dacă nava ajungea cu bine la destinaţie. Dobânda
ridicată (25-30%) pentru suma împrumutată de armator, cuprindea, pe
lângă dobânda propriu-zisă şi o remuneraţie, asemănătoare primei de
asigurare, pentru riscul pierderii împrumutului în caz de naufragiu al
navei.” – A.Murr, Exp (Imp Management and Forwarding, Cornell Maritim
Press, Inc., 1997, p. 196.
Un contract de împrumut asemănător se putea încheia şi pentru
protejarea mărfii care făcea obiectul transportului cu nava respectivă.
Caracterul aleatoriu apropie împrumutul maritim de conceptul
modern al asigurării în zilele noastre.
În perioada de început a comerţului pe mare, în jurul anului 900
î.e.n., se practica şi un sistem de asigurare. În caz de avarie comună,
acest sistem cerea contribuţii pentru repararea prejudiciilor din partea
tuturor persoanelor care aveau un interes comun în transportul respectiv.
Sumele datorate erau determinate prin evaluarea mărfii sacrificate şi
repartizarea pagubelor asupra întregii valori a navei şi a mărfii, incluzând

6
bunurile ce au trebuit să fie sacrificate pentru salvarea navei şi a restului
încărcăturii.
În perioada de început a dezvoltării asigurărilor maritime era
caracteristic faptul că una şi aceeaşi poliţă de asigurare acoperea atât
mărfurile cât şi nava, cu ajutorul căreia erau transportate. Cumpărătorul
era cel mai adesea proprietar şi al navei.
Odată cu progresul comerţului maritim şi al navigaţiei, mărfurile
au început să fie transportate tot mai mult cu nave aparţinând altor
persoane. Aceasta a dus la delimitarea intereselor în proprietatea asupra
mărfurilor şi a navelor în doua forme distincte de asigurare – asigurarea
navelor (casco) şi asigurarea mărfurilor (cargo), fiecare dintre acestea
fiind acoperite de poliţe distincte.
Pe măsura deplasării centrului de greutate a comerţului maritim
din Marea Mediterană spre ţările de la Marea Nordului, asigurarea
maritimă s-a extins în Franţa, Anglia, Germania.
Primele poliţe de asigurare maritimă sunt scrise în limba italiană
şi reprezintă modelul pe baza căruia s-au dezvoltat ulterior contractele
de asigurare, inclusiv poliţele Lloyd’s (din Anglia). Cel mai vechi co ntract
de asigurare care s-a păstrat a fost subscris la Genova, în 1347, iar
prima companie de asigurări maritime datează din anul 1424, tot la
Genova. Într-o poliţă din anul 1385 se acopereau următoarele categorii
de riscuri: calamităţi naturale, riscurile mării, incendiu, aruncarea
încărcăturii peste bordul navei, confiscare de autorităţi locale.
Cuvântul poliţă, care deserveşte astăzi desemnării contractului
de asigurare, provine de la cuvântul italian poliz, care înseamnă
certificat, atestare. Cuvântul primă provine tot dintr-un termen italian
prima, care presupune suma plătită înainte, mijlocind transferul riscului
asiguratului asupra asigurătorului.

7
 Secolul al XIX-lea, desemnează începutul asigurărilor moderne.
Din punct de vedere istoric, prima asigurare care a apărut sub o formă
modernă este asigurarea maritimă. După aceea, s-au dezvoltat alte
categorii de asigurări.
Au urmat asigurările de viaţă, a căror bază a fost creată de
către finanţistul italian Tonti, care a creat în Franţa primele tontine.
Tontinele sunt asociaţii constituite pe o perioadă determinată de timp, în
decursul căreia membrii asociaţiei vărsau la fondul comun o cotizaţie
anuală care varia în funcţie de vârstă. La expirarea termenului pentru
care a fost constituită asociaţia, suma rezultată din capitalizarea
cotizaţiilor de-a lungul perioadei era repartizată între membrii
supravieţuitori. Reprezenta asigurarea de supravieţuire din zilele
noastre.
La Londra, după marele incendiu din 1666, au fost create
primele asigurări contra incendiilor. Apoi, pe parcurs, au apărut progresiv
alte ramuri ale asigurării, şi anume: asigurarea împotriva accidentelor,
mortalităţii animalelor, asigurarea cailor de cursă, asigurarea împotriva
furtului, asigurarea de răspundere civilă.
Însă, timp îndelungat, reticenţele de ordin moral au încetinit
dezvoltarea anumitor categorii de asigurări. Este cazul asigurărilor de
viaţă, faţă de care anumiţi jurişti considerau că este imoral să închei
pacturi asupra vieţii umane. De asemenea, asigurările de răspundere
civilă erau criticate, întrucât, s-a crezut că dacă o persoană sau o
întreprindere se asigură împotriva consecinţelor greşelii sau neglijenţei
sale, ar determina o conduită expusă riscurilor şi ar multiplica pagubele
în loc să le prevină (ceea ce astăzi se numeşte risc moral).
Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia
fiecare asigurat contribuie cu o sumă modestă numită primă de
asigurare, la crearea fondului de asigurare, din care se compensează

8
pagubele suferite de cei încercaţi, plătind un procent relativ mic din
acoperirea obţinută prin poliţa de asigurare persoanei care îşi asumă
riscul
( asigurătorul), asiguratul primeşte în schimb o garanţie de despăgubire
împotriva pierderii suferite.
Implementarea în practică a principiului mutualităţii, explică
dezvoltarea foarte dinamica a asigurărilor pe plan naţional şi
internaţional în zilele noastre.
Asigurarea poate fi definită ca un acord de voinţă (contract)
între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului
protecţia pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să acopere
acestuia din urmă contravaloarea daunelor (suma asigurată) în caz de
producere a acestor riscuri în schimbul plăţii de către asigurat a unei
sume de bani numită primă de asigurare.
Protecţia mărfurilor se constituie, astfel într-o marfă specială (un
serviciu) care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă, pe o piaţă
specială, numită piaţă mondială a asigurărilor. Această piaţă este
constituită din totalitatea pieţelor naţionale ale asigurărilor privite în
interdependenţa reciprocă a legăturilor lor.
În concluzie, factorii determinanţi care au condus la apariţia
asigurărilor sunt cei economici şi sociali.
Dintre factorii economici se pot enumera:
a) schimbarea condiţiilor economice generale, trecerea de la o economie
exclusiv agricolă la una diversificată (breaslă, industrie, comerţ), care au
dus la creşterea şi adâncirea raporturilor dintre oameni şi a cauzelor
generatoare de pagube. Importanţa banilor în relaţiile comerciale a
favorizat ideea compensaţiei băneşti a pagubelor;

9
b) dezvoltarea schimburilor comerciale, succesul marilor târguri,
înmulţirea expediţiilor pe mare au arătat necesitatea asigurării mărfurilor
şi navelor împotriva riscurilor pe timpul transportului.
Dintre factorii sociali amintim:
a) accentuarea procesului de urbanizare, concentrarea populaţiei în
oraşe şi apariţia noilor tipuri de locuinţe, care au încurajat apariţia
fenomenelor producătoare de pagube;
b) organizarea breslelor, care au favorizat solidaritatea acestor grupuri,
în care membrii îşi acordau ajutor reciproc în caz de pagube.
Apariţia asigurărilor moderne pe plan internaţional a fost
determinată de dezvoltarea calculului actuarial, ale cărui etape principale
sunt:
- legea numerelor mari: Blaise Pascal, în anul 1654;
- primul tabel de mortalitate: Christiaan Huyghens, în anul 1657;
- primul calcul de rente viagere: Jean de Witt, în anul 1660;
- primul tratat de actuariat: Richard Price, la mijlocul sec. al XVIII -lea.
Deci, pe plan internaţional, de la începutul secolului al XVIII-lea
şi până în secolul al XIX-lea, s-au practicat trei mari forme de asigurări:
asigurări maritime, de incendiu şi de viaţă. Amplificarea şi diversificarea
acestora este legată de dezvoltarea activităţii economice şi evoluţia
dreptului.
Dat fiind gradul de maturitate şi experienţa ţărilor lumii în
privinţa asigurărilor foarte diferite, funcţiile asigurărilor au cunoscut de-a
lungul vremii o evoluţie aparte. Acest lucru a determinat chiar ca ele să
aibă o oarecare limitare temporară şi geografică. Desigur, că acolo unde
sectorul asigurărilor este în dezvoltare şi mai sofisticat, asigurările au un
rol şi funcţii mai reprezentative şi mai ample, în timp ce în ţările în care
asigurările se află în proces de formare, consolidare sau maturizare
funcţiile lor sunt limitate. Totuşi, deosebirile în aprecierea funcţiilor

10
asigurărilor în cele doua categorii de ţări, se referă mai puţin la aspectele
microeconomice şi mai mult la impactul lor asupra întregii economii.
1. Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea
unui risc este prima şi cea mai importantă funcţie a asigurărilor.
Realizarea ei este posibilă datorită existenţei fondului de
asigurare creat din contribuţiile, respectiv primele de asigurare
plătite de asiguraţi. Astfel, asigurarea are rol de a contribui la
refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor
prejudicii cu care asiguraţii răspund conform legii şi la acordarea
unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi
integritatea persoanelor.
2. Prevenirea pagubelor este o funcţie importantă a asigurărilor
care se poate realiza prin finanţarea unor activităţi de prevenire
a producerii riscurilor şi chiar a unor programe educaţionale
pentru asiguraţi; este, de asemenea, posibilă practicarea
franşizelor, respectiv scăderea din drepturile de asigurare a unei
sume determinate care reprezintă participarea asiguratului la
acoperirea unei părţi din pagubă. Scopul acestora este dublu: în
primul rând îl obligă pe asigurat să adopte o conduită preventivă,
să aibă grijă şi să întreţină bunul asigurat; în al doilea rând,
pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea
daunei pot depăşi nivelul despăgubirilor şi nu se justifică.
3. Funcţia financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că
nu toate poliţele de asigurare au ca rezultat producerea riscului
asigurat şi, pe de altă parte, de decalajul temporal între
momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor. Ea
constă în aceea că societăţile de asigurare investesc sumele
încasate sub forma primelor de asigurare, sporind
disponibilităţile existente.

11
 4. Economisirea reprezintă o funcţie a asigurărilor, în special a
celor de viaţă. Pentru asiguraţi, prin poliţele de asigurare de
viaţă există posibilitatea ca alături de protecţie, să beneficieze la
expirarea contractului de asigurare de suma asigurată, şi în plus,
de participarea la profitul obţinut din sumele investite.
5. Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de
protecţie socială. Astfel, societăţile de asigurare degrevează şi
sprijină statul în domeniul de asistenţă socială şi medicală,
pensie, compensaţii pentru accidentele de muncă şi altele.
6. Promovarea comerţului invizibil, acolo unde legislaţiile naţionale
permit vânzarea de asigurări unor clienţi din alte ţări sau
cumpărarea de la asigurători străini.
Asigurările reprezintă un domeniu vast care acoperă sferele
umane. Dat fiind complexitatea domeniului este necesară atât o
clarificare a conceptelor, cât şi o sistematizare a acestora pentru o
abordare ştiinţifică şi coerentă. Astfel, în literatura de specialitate se
întâlnesc tipuri şi categorii variate de asigurări, determinate prin folosirea
unor criterii diferite.

1. După tipul şi natura asigurărilor, distingem două categorii

principale şi anume:
- asigurări de viaţă;
- asigurări non-viaţă (generale).
Aceasta împărţire ţine seama de trăsăturile riscurilor asigurate
pentru cele două grupe mari de asigurări. Deosebirile dintre ele provin
din natura relaţiei contractuale, durata şi tipul de risc. Astfel, în cazul
asigurărilor de viaţă riscul care se asigură este decesul. Acesta este un
risc asigurabil, deoarece contractul de asigurare se încheie pentru o
anumită durată, iar în momentul în care se produce decesul este incert.

12
 O alta deosebire se referă la durata contractului. În timp ce
asigurarea de viaţă este un contract pe o durata mare (minimum 5 ani),
contractul de asigurare non-viaţă este încheiat pe termen scurt (de
regulă 1 an).
De asemenea, administrarea contractului, tipurile de rezerve
care trebuie create, modul de stabilire a primelor de asigurare şi a
rezervelor şi, în general, întregul sistem de administrare sunt foarte
diferite.

2. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, se

disting două categorii de asigurări:
- asigurarea prin efectul legii (obligatoriu);
- asigurarea contractuală (facultativă).
Asigurarea prin efectul legii, sau obligatorie, este stabilită prin
reglementările legale şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege privind lucrurile sau persoanele care intra
sub incidenţa acestora.
Asigurarea contractuală sau facultativă are la bază un contract
de asigurare între asigurat şi asigurător, fiind o expresie a voinţei părţilor.

3. După domeniul asigurării, distingem patru categorii:

- asigurări de bunuri;
- asigurări de persoane;
- asigurări de răspundere civilă;
- asigurări de interes financiar.
Asigurările de bunuri cuprind proprietăţile susceptibile de a fi
distruse sau avariate de calamităţi naturale, accidente, incendii sau orice
alte riscuri. Sunt incluse asigurările de clădire, utilaje, maşini şi instalaţii,
aparatură electronică, mărfuri, bani si altele.

13
 Prin asigurarea de persoane se asigură viaţa, integritatea sau
sănătatea asiguratului supuse ameninţării unor evenimente care pot
provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia. În funcţie de riscul
asigurat, în asigurarea principală distingem două categorii de asigurări,
respectiv asigurări de viaţă şi asigurări de persoane, altele decât cele de
viaţă (accidente, călătorii, sănătate etc.).
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect o valoare
patrimonială egală cu despăgubirea pe care ar urma să o plătească
asiguratul unor terţe persoane prejudiciate. Există o gamă de astfel de
asigurări, cum ar fi: asigurări de răspundere civilă pentru pagubele
produse prin accidente de autovehicule, asigurări de răspundere
profesională, asigurări de răspundere a constructorului, a chiriaşului etc.
Prin asigurarea de interes financiar se obţine protecţia pentru
asigurarea de pierdere a profitului, asigurarea de credite, asigurarea
pentru riscul de neplată, asigurarea de infidelitate şi altele.

4. După riscul asigurat, asigurările sunt:

- asigurarea pentru riscuri cu caracter natural: inundaţii,
trăsnet, explozii, cutremure, ploi torenţiale, grindină,
uragane, alunecări de teren sau prăbuşiri de teren;
- asigurarea pentru boli şi accidente ale animalelor;
- asigurarea pentru secetă, grindină la culturile agricole;
- asigurarea de accidente precum derapări, răsturnări,
coliziuni şi prăbuşiri de poduri şi tunele, alte accidente ale
mijloacelor de transport;
- asigurarea de deces prin care se asigură riscul de deces,
urmând ca în cazul acestui eveniment beneficiarul poliţei
să încaseze suma asigurată;

14
 - asigurarea de asiguraţii terţilor ca urmare a unor accidente,
neglijenţă, eroare.

5. După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare

deosebim:
- asigurări interne;
- asigurări externe.
Deosebirea fundamentală dintre acestea constă în elementul de
externalitate care este prezent numai în cazul asigurărilor externe. El se
referă la domiciliul într-o alta ţară al uneia din părţile contractante sau ale
beneficiarului asigurării, la obiectul asigurării şi la riscul preluat de
asigurător, care se pot afla sau produce în afara teritoriului ţării în care
se încheie contractul.
Principalele categorii de asigurări externe sunt legate, în
principal, de asigurările de transport, cum ar fi: asigurarea mărfurilor,
asigurarea navelor maritime şi fluviale, asigurarea aeronavelor, a
construcţiilor. Tot mai mult, datorită liberalizării serviciilor de asigurare, în
această categorie se includ şi asigurările de bunuri care, fiind localizate
într-o alta ţară, se asigură la o societate din altă ţară.

6. După natura şi tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat si

asigurător:
- asigurarea directă;
- asigurarea indirectă.
Asigurarea directă se încheie în mod direct între asigurat si
asigurător, în timp ce asigurarea indirectă se încheie prin intermediari, în
principal, prin brokeri.

15
 1.2. Contextul dezvoltării industriei asigurărilor

Creşterea şi diversificarea activităţii economice şi, implicit, a

schimburilor internaţionale de valori au dus la crearea şi dezvoltarea
unor pieţe active şi concurente de asigurări şi reasigurări. Asigurările şi
reasigurările sunt marcate de un grad ridicat de eterogenitate determinat
de existenţa unei mari diversităţi de tipuri şi categorii de afaceri. De
aceea, nu se poate vorbi de o singură piaţă a asigurărilor sau a
reasigurărilor, ci de pieţe ale asigurărilor şi reasigurărilor, fiecare dintre
ele fiind individualizată prin preponderenţa unor anumite tipuri de
tranzacţii, prin existenţa unor anumite societăţi de asigurări şi reasigurări,
cutume, mod de funcţionare, tranzacţionare, reguli.
Tranzacţiile internaţionale cu asigurări sunt puternic marcate de
reglementările naţionale ale fiecărei ţări.
Dispersia internaţională a riscurilor mari prin intermediul asigurări
poate fi realizată în mai mute moduri: prin asigurarea directă, posibil prin
participarea asigurătorilor străini în calitate de co-asiguratori alături de
societăţile naţionale, sau prin transferarea unei părţi a riscurilor asumate
de asigurătorii naţionali, prin reasigurare internaţională.
Comerţul internaţional cu asigurări este redus în comparaţie cu
cheltuielile mondiale cu primele de asigurare şi cu tranzacţiile
internaţionale în orice alt domeniu. Cota ce revine asigurătorilor străini
diferă considerabil de la o ţară la alta, dar a crescut în ultimii ani mai ales
datorită liberalizării comerţului în diferite regiuni ale lumii, precum şi
fuzionărilor şi achiziţiilor în domeniu care au marcat puternic configuraţia
şi evoluţia acestui sector. Cu toate acestea, eliminarea tuturor restricţii lor
ar putea duce la o creştere globală substanţială, deşi încă mai există
unele obstacole. Spre exemplu, în unele ţări, consumatorii preferă în
general, să încheie asigurări cu asigurătorii locali deşi, uneori, reputaţia

16
bună a unui asigurător străin poate să contracareze un astfel de
obstacol. La acesta se adaugă şi reglementările din unele ţări, oarecum
restrictive, dacă nu chiar discriminatorii în privinţa operaţiilor
asigurătorilor străini în aceste ţări.
Aşa cum orice asigurător are sarcina de a-şi proteja asiguraţii
împotriva oricăror daune majore, tot aşa şi reasiguratorul îţi protejează
reasiguraţii. Societăţile de reasigurare preiau de la asigurători acele
riscuri care sunt prea mari pentru capacităţile lor financiare.
Astfel, reasigurarea îşi asumă un rol foarte important, dacă nu
chiar vital pentru industria asigurărilor. Acest rol poate fi sintetizat astfel:
1. creşterea capacităţii de asigurare;
2. omogenizarea riscurilor;
3. stabilizarea financiară.

Creşterea capacităţii de asigurare este unul din principalele

motive pentru care se apelează la reasigurare.
În fiecare domeniu de asigurare există riscuri care datorită
dimensiunilor, nu pot fi acoperite în întregime de o singură companie de
asigurare. În anumite cazuri, aceste riscuri sunt asigurate prin
repartizarea lor între mai multe companii de asigurări. Astfel, fiecare
dintre ele asigură atât cât îşi permite. Procedura mai sus amintită este
denumită „coasigurare”.
În alte cazuri, suma asigurată pentru un risc sau pentru un grup
de riscuri ce caracterizează un eveniment depăşeşte limita reţinerii pe
care şi-o poate permite o companie de asigurări. Aceasta poate apela la
reasigurare.

17
 Omogenizarea riscurilor
Un alt motiv deosebit de important pentru folosirea reasigurărilor
este acela de a nivela rezultatele obţinute de compania de asigurare pe
o anumită perioadă de timp.
Oscilaţiile mari ale rezultatelor obţinute de aceasta pot periclita
imaginea ei în faţa publicului şi pot genera îngrijorare în rândul
acţionarilor. Rezerva financiară fluctuează ca urmare a acumulării într-o
anumită perioadă de timp a unor pagube diferite de valoare ridicată sau
ca rezultat al producerii neaşteptate a unei pagube catastrofale.
Reasigurarea minimizează aceste fluctuaţii prin limitarea riscului de
daună şi prin reducerea nivelului daunelor per eveniment sau per an
contabil.

Stabilizarea financiară
Preocuparea de seamă a reasiguratorului constă în realizarea
stabilităţii financiare pe care o desfăşoară. El trebuie sa lucreze aşa încât
să-şi acopere integral pe seama primelor încasate, obligaţiile pe care şi
le asumă faţă de asiguraţi. În caz contrar ele ajung în situaţia de a nu-şi
putea îndeplini aceste obligaţii din cauza insuficienţei fondului de
asigurare constituit. Soldul nefavorabil apărut între despăgubirile
datorate şi primele cuvenite urmează să fie acoperite pe seama altor
resurse: venituri din plasamente, fonduri de rezervă, credite bancare etc.
Dacă această stare de dezechilibru se repetă şi capătă dimensiuni
îngrijorătoare, atunci asigurătorul poate ajunge în stare de încetare de
plăţi.
La dimensionarea primei se utilizează informaţii statistice
disponibile pe mai mulţi ani cu privire la frecvenţa reducerii riscurilor
asigurate, la forţa de distrugere a acestora, precum şi la intensitatea
distrugerilor. Dacă factorul care influenţează cuantumul distrugerilor

18
plătite în perioada de referinţă s-ar putea repeta şi în anul de asigurare,
atunci nu ar apărea probleme de echilibru financiar, deoarece primele ar
putea acoperi integral obligaţiile de plată ale asigurătorului.
În realitate faţă de media multianuală a indicatorilor de risc,
adesea se înregistrează abateri. Când abaterile sunt favorabile, acestea
se reflectă în rezultate financiare mai bune care consolidează echilibrul
financiar. În situaţia inversă pierderile înregistrate într-un an sau altul
afectează capacitatea de plată a asigurătorului, obligându-l să găsească
soluţii pentru depăşirea stării de dezechilibru financiar.
În prezent se practică două forme de reasigurare, şi anume:
1. reasigurarea proporţională;
2. reasigurarea neproporţională.
Acestea sunt stabilite în funcţie de modul de repartizare a
riscurilor între reasigurat şi reasigurător.

A. Contractele proporţionale
Reasigurătorul acceptă prin acest tip de contract o răspundere
stabilită ca o proporţie din suma asigurată iniţial prin contractul de
asigurare directă, daunele înregistrându-se între compania cedentă şi
reasigurător în mod direct proporţional cu acoperirea acordată.
Se respectă principiul conform căruia „reasigurătorul urmează
soarta reasigurătorului”. Contractele de reasigurare sunt de două tipuri:
a) contracte „cotă-parte”;
b) contracte „excedent de sumă”.

Reasigurarea cotă-parte se caracterizează prin faptul că

participarea reasiguratului se stabileşte sub forma unei cote procentuale
din suma asigurată prevăzută în contractul de asigurare; participarea
reasigurătorului tot în cotă procentuală.

19
 Contractul cotă-parte îl dezavantajează pe asiguratorul original,
deoarece nu-i permite selecţionarea riscurilor, el având obligaţia de a
ceda o anumită proporţie din toate riscurile.

Reasigurarea excedent de sumă asigurată

Este considerat contractul cel mai des utilizat prin care
reasigurătorul consimte să preia o parte dintr-un risc peste o anumită
limită denumită „plin” sau „linie”, reţinută de compania cedentă pe contul
său, primind în schimb echivalentul proporţional din prima brută şi
angajându-se să suporte în aceeaşi măsură daunele apărute.
Reasigurarea excedent de sumă se aplică de obicei la
asigurarea de bunuri, dar se poate încheia şi pentru celelalte tipuri.

B. Contractele neproporţionale
Contractele de reasigurare neproporţionale se clasifică în
funcţie de modalităţi de exprimare ale limitei monetare (ca o sumă
absolută sau ca o cotă procentuală din valoarea daunei).
Ele pot fi:
- contracte de reasigurare „excedent de daună”, care se
împart în contracte de acoperire a daunei „pe bază de risc”
si contracte pe „bază de întâmplare”;
- contracte de reasigurare „excedent de rata daunei” sau
oprire a daunei.

Contractul „excedent de daună”

În acest contract compania cedentă stabileşte o limită monetară
în suma absolută, prin care se creează o zonă de răspundere ce
reprezintă reţinerea sa proprie, denumită „prioritatea” sau „franşiza”.

20
 Reasigurarea se face numai pentru valoarea ce depăşeşte
prioritatea pentru care, în caz de daune reasigurătorul va despăgubi
compania cedentă.
În cazul contractelor de valori mari, răspunderile reasigurătorilor
pot fi stabilite în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul daunei.

Contractul „oprirea de daună”

În acest caz reasigurătorul se angajează să acopere din
daunele produse în cursul anului o sumă echivalentă cu un procent din
volumul primelor încasate iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce
depăşeşte acest nivel. Rezultă de aici, că participarea reasigurărilor la
acoperirea daunelor este dependentă de raportul dintre daune şi primele
de asigurare, adică de rata daunei înregistrate. Acest raport este de
regulă subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă, pe lângă
despăgubirile de reasigurare, şi cheltuieli de administrare. La întocmirea
contractului de reasigurare „oprirea de daună” sarcina principală a
reasigurătorului constă în limitarea daunei pe care înţelege să o suporte
pornind de la rata acesteia.
În practica internaţională nu există o formă standard a
contractului de reasigurare. În funcţie de unele criterii, cum ar fi: interesul
reasigurătorului, dimensiunea riscului, domeniul în care se va încheia
tranzacţia s-au conturat aceste tipuri de contracte.
Creşterea continuă a numărului, dimensiunii şi complexităţii
riscurilor asigurate, distanţele mari la care se produce faţă de asigurat
sau de reasigurător au determinat accentuarea tendinţei de
internaţionalizare a acestei categorii de servicii.
Reasigurările care prin natura lor sunt internaţionale presupun
existenţa părţilor contractuale în ţări diferite, apărând ca un comerţ
internaţional cu servicii de asigurări.

21
 Pieţele de reasigurări nu pot fi tratate separat, ci în strânsă
corelaţie cu pieţele de asigurări pe care se bazează. De altfel, de cele
mai multe ori, atât asigurările cât şi reasigurările se tranzacţionează pe
aceleaşi pieţe. Cea mai puternică creştere a activităţii de asigurare şi
reasigurare a avut loc în ultimii douăzeci de ani.
La baza acestei evoluţii rapide se află mai mulţi factori, şi
anume:
1. Creşterea economică fără precedent a ţărilor industrializate
după cel de-al doilea Război mondial, progresul tehnic şi
dezvoltarea socio-umană sub toate aspectele care au făcut să
apară noi necesităţi ce trebuiau satisfăcute. Asigurările şi
reasigurările internaţionale au reprezentat singura cale ce a
generat capacitatea suficientă pentru a asigura satisfacerea
acestor nevoi.
2. Schimbările intervenite în structura pieţelor de asigurări în mai
multe părţi ale lumii, care au fost, în mare parte, determinate de
măsurile adoptate în unele ţări în scopul excluderii sau limitării
activităţii companiilor străine dea asigurări pe teritoriul lor,
instituind, practic, monopol de stat în domeniul asigurărilor. Totuşi,
datorită pe de o parte, dimensiunilor reduse ale acestor pieţe şi pe
de altă parte, pentru acoperirea riscurilor interne nu dispuneau
capacitate suficientă în acest sens, fiind, practic, obligaţi să
apeleze la facilităţile oferite de reasigurările internaţionale.
Încă din acea perioadă, au început şi au continuat să-şi
consolideze poziţia câteva pieţe mari care treptat au devenit puternic
internaţionale. Piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor a fost,
astfel, dominată de companii de profil din Marea Britanie, Germania,
Elveţia, Franţa, S.U.A., Japonia.

22
 Odată cu creşterea cererii de asigurare şi reasigurare s -a
produs o explozie în numărul companiilor de profil şi în alte ţări, apărând
astfel pieţe noi, în special în zone libere şi în ţări ce oferă facilităţi fiscale.
Totodată, au luat fiinţă şi companii preponderent de reasigurare care îşi
desfăşoară activitatea pe plan naţional şi regional.
3. Îmbunătăţirea climatului în domeniul afacerilor directe , care a
împiedicat companiile internaţionale să-şi desfăşoare activitatea ca
asigurători direcţi pe pieţele internaţionale. Pentru a putea penetra
şi a se menţine pe aceste pieţe, companiile de reasigurare au fost
obligate să încheie tranzacţii de reasigurare, domeniu caracterizat
prin uşurinţa trecerii frontierelor naţionale datorită absenţei unor
reglementări stricte în materie.
Totodată, creşterea relativ lentă şi uneori chiar stagnarea
nivelurilor veniturilor obţinute din primele de asigurări directe în
comparaţie cu cele din reasigurări au dus la situaţia ca mulţi asigurători
şi instituţii financiare să investească în reasigurare din considerente
economice.
4. Globalizarea serviciilor financiare, în general, şi a serviciilor de
asigurări, în special, au adus la o concentrare puternică a
comerţului internaţional cu aceste servicii.
Dacă ne referim numai la Europa, prin fuzionările ultimilor ani între
grupuri bancare şi de asigurări au rezultat adevăraţi coloşi financiari a
căror valoare de piaţă creşte neîntrerupt. Iată numai câteva nume şi cifre
care demonstrează o dată în plus dimensiunea acestui fenomen,
precum şi tendinţa de globalizare la care suntem martori.
Aceste fuzionări exprimă clar tendinţa de concentrare a ofertei
internaţionale, în afara avantajelor pentru noile entităţi născute, vor
determina o dominaţie şi mai puternică şi vor fi cele care vor crea piaţa
viitorului cu noile sale reguli. Practic, concurenţa se va manifesta

23
preponderent între aceştia şi alţii de dimensiuni asemănătoare din S.U.A.
şi Japonia.

Tabelul 1.1. Topul instituţiilor financiare în Europa după valoarea de

piaţă din 28 februarie 2005

mld. EUR –
Citigroup INC 187.8
Bank of America Corp 144.5
HSBC Holdings 143.8
AIG 136.4
JPM Chase 99.8
Berkshire Hathaway INC 87.3
Royal Bank Scotland 81.6
Wells Fargo 76.9
UBS 74.3
Wachovia Corp 65
SCH 59.3
Barclays 53.4
American Express 51.8
ING 50.8
BNP Paribas 48.7
Morgan Stanley Dean Witter 47.6
Halifax Bank of Scotland 46.8
BBVA 44.4
Mitsubishi T okyo Financial 44.1
Mizuho Financial Group 43.4

Sursa: Bloomberg

24
 1.3. Evoluţia asigurărilor în România

I.3.1. Istoricul asigurărilor în România

Deşi cele mai multe surse indică faptul că asigurările în

România au debutat la sfârşitul secolului al XIX-lea, forme
premergătoare alea cestora, cum ar fi protecţia realizată pe baze
mutuale, au apărut cu mult înainte, în secolul al XIV-lea, în Transilvania,
fiind organizate asociaţii mutuale şi de întrajutorare.
În ţara noastră, o formă rudimentară de asigurare, manifestată
încă din timpuri străvechi este asigurare animalelor denumită Hopşa,
care consta în întrajutorarea reciprocă a locuitorilor din aceeaşi comună
în cazul accidentării unei vite. Astfel, aceasta era tăiată, iar carnea era
împărţită între locuitorii comunei, fiecare plătind o sumă de bani pentru
partea ce-i revenea. Prin aceasta, proprietarul păgubit îşi acoperea
dauna suferită.
Domeniul în care s-au constituit era cel al breslelor de meseriaşi
pentru protecţia bunurilor (pentru stingerea incendiilor şi pentru asigurări
de viaţă). În anul 1744, la Braşov, a fost organizată Casa de incendiu
prin fuzionarea mai multor asociaţii dea cest gen. Referindu-ne strict la
asigurare, prima organizaţie de acest gen a fost înfiinţată la 24 iulie
1848, tot la Braşov, de către Asociaţia Meseriaşilor, care a constituit
Institutul General de Pensii, având caracter mutual şi asiugurând
membrilor săi o pensie anuală. Ea era destinată tuturor oamenilor, fără
deosebire de religie şi naţionalitate.
După Tratatul de la Arianopole, din anul 1892, s-a creat cadrul
necesar dezvoltării exporturilor de cereale care trebuiau asigurate.

25
Nevoia de asigurare nu putea fi acoperită cu resursele „inexistente” şi,
de aceea, unele societăţi străine au deschis reprezentanţe la Bucureşti,
în porturile dunărene şi la Iaşi. Activitatea lor consta în asigurări de
transport, asigurări de incendiu şi asigurări de viaţă. Ulterior, au început
să apară şi societăţi de asigurare cu capital românesc.
Începuturile asigurărilor moderne în România se situează cu
peste 130 de ani în urmă, prin înfiinţarea în anul 1871 societăţii de
asigurare Dacia. Până atunci, în România au funcţionat reprezentanţe
ale unor societăţi de asigurare austriece, italiene, engleze şi maghiare,
dintre care reprezentative erau: Anker Osterreichesher Phoenix,
Assicurationi Generali, Azienda Assucuratrice, London Insurance Cy.
Doi ani mai târziu, în anul 1873, a fost înfiinţată societatea
România, iar în anul 1881, cele două societăţi de asigurare au fuzionat
sub denumirea de Dacia – România, societate care în 1909 a preluat şi
societatea Patria. Tot în acest an s-a înfiinţat societatea de asigurări
Naţionala, iar în 1897, la Brăila, a fost constituită societatea Generala de
comunitatea comercială din Brăila şi Galaţi, cu colaborarea Băncii
Marmorosch, Blank &Co. Şi Assicurationi Generali din Trieste, astăzi una
dintre cele mai mari societăţi de asigurări şi reasigurări din lume. Dat
fiind dezvoltarea comercială a celor două oraşe şi activitatea de transport
maritim, societatea s-a specializat în asigurarea transporturilor maritime,
în special a celor de cereale. Colaborarea cu societăţi străine de
asigurări este necesară şi pentru acoperirea prin asigurarea pentru
mărfuri şi nave avea un caracter internaţional datorită traseului parcurs
de la punctul de încălcare la cel de descărcare. Astfel, era necesară
recunoaşterea poliţelor de asigurare şi, în acest fel, acceptarea de către
societăţi a unei părţi din riscurile sale în reasigurare.
Până la primul război mondial, au luat fiinţă şi au funcţionat un
număr relativ mare de societăţi de asigurare, care au avut un caracter

26
sporadic, nereuşind să se consolideze şi să acorde despăgubiri sau
sume asigurate, care să ajute efectiv populaţia şi întreprinderile iar
riscurile cuprinse în asigurare erau relativ restrânse. S -au practicat, în
principal, trei categorii de asigurări: asigurări de viaţă, de incendiu şi
transporturi fluviale şi maritime.
Între cele două războaie mondiale, activitatea în domeniul
asigurărilor, ca şi activitatea economică, s-a intensificat şi diversificat,
practicându-se toate tipurile de asigurare, având loc o pătrundere a
capitalului străin în sectorul asigurărilor din România.
Un element caracteristic pentru activitatea de asigurare în
această perioadă îl constituie intervenţia statului în acest domeniu. Este
vorba despre înfiinţarea în anul 1930 a Oficiului pentru supravegherea
întreprinderilor private care încheiau asigurări şi reasigurări în ţară şi
care funcţiona pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului.
Însă, începutul celui de-al doilea război mondial a însemnat
restrângerea substanţială a activităţii de asigurare. În anul 1945
funcţionau numai 13 societăţi de asigurare româneşti şi 5 reprezentanţe
străine1, dintre care cea mai importantă era Adriatica din Italia.
O etapă distinctă a asigurărilor o constituie perioada după 1948,
în care s-a instaurat monopolul statului în acest domeniu, prin
naţionalizarea din 1948 a tuturor societăţilor de asigurare, care au fost
trecute în proprietatea statului. În paralel, şi în asigurări a pătruns
capitalul sovietic, creându-se societatea SOVROM-ASIGURARE în anul
1949 ce avea ca obiect de activitate contractarea asigurărilor facultative
de bunuri şi persoane.
În anul 1952 s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat –
ADAS, care îşi desfăşura activitatea sub conducerea Ministerului
Finanţelor. ADAS a deţinut monopolul în sectorul asigurărilor din ţara
1
Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, pag. 138.

27
noastră aproape patru decenii. Nici o altă societate de asigurări cu
capital românesc sau străin nu a mai existat în România în această
perioadă. Obiectul de activitate al ADAS consta în practicarea tuturor
tipurilor de asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă prin efectul
legii (obligatorii) şi pe baze contractuale (facultative).
În concluzie, asigurările în România au avut o evoluţie lentă,
având drept cauză condiţiile economice, politice şi sociale ale fiecărei
perioade. Caracterul de piaţă subasigurată, cu o lipsă de cunoaştere a
avantajelor pe care le aduce protecţia prin asigurare, se menţine, parţial,
şi în prezent. Asigurările obligatorii, precum şi cele de bunuri şi persoane
pe baze contractuale au cunoscut o dezvoltare şi diversificare limitate,
neacoperind nici nevoile şi nici posibilităţile economiei naţionale. De
altfel, prin simplul mecanism al asigurărilor de stat, nu a putut fi vorba de
o competiţie care să stimuleze dezvoltarea unui sector atât de important
pentru orice economie naţională.

I.3.2. Asigurările în România după anul 1990

Deceniul zece al acestui secol a fost marcat de importante

schimbări legislative, organizatorice şi de funcţionare a întregului sistem
economic. În domeniul asigurărilor, primul pas l-a reprezentat înlăturarea
monopolului de stat, prin legea nr. 47 din iulie 1991, prin transformarea
ADAS în societăţi comerciale, posibilitatea constituirii altor societăţi cu
capital privat, apariţia intermediarilor în asigurări şi a societăţilor de
prestări servicii pentru asigurări.
Începând cu 1 ianuarie 1991, ADAS şi-a încheiat activitatea.
Portofoliul de asigurări şi patrimoniul acestei instituţii au fost prel uate de

28
primele trei societăţi de asigurare pe acţiuni nou constituite: ASIROM,
care practica asigurări obligatorii, facultative şi reasigurări, ASTRA, care
practica asigurări facultative şi reasigurări şi CAROM, care a preluat
activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea şi plata despăgubirilor
în cazurile de daune produse în România, când răspunderea revine unor
asigurări la societăţile de asigurare din străinătate şi în cazurile de daune
produse în străinătate asiguraţilor în România.
În anul 1992 a luat fiinţă Banca de Export Import a României,
denumită Eximbank, specializată în asigurarea riscurilor financiare şi
politice.
La toate cele patru societăţi, capitalul social iniţial era integral
deţinut de statul român, ca acţionar unic.
Alături de societăţile cu capital de stat au început să funcţioneze
o serie de societăţi cu capital privat sau mixt, care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.

Evoluţia pieţei asigurărilor în România, pe perioada 1999-2005

Tabel nr 1.2.
Indicatori 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Număr societăţi asigurare 73 72 47 52 46 44 43
Grad de penetrare (%)* 0.79 0.85 0.87 1.09 1.29 1.46 1.54
Densitate (USD/loc)** 12.4 13.9 15.37 19.42 32.18 46.19 62.93
Prime brute încasate (%)*** 14.33 12.06 14.03 32.37 28.72 19 17
* Raport procentual intre primele brute încasate şi PIB
** Prime brute încasate pe locuitor
*** Variaţie procentuală reală faţă de anul anterior
Sursa: Prelucrat după Raportul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA), 31.12.2005,
pag 39, 40 si 41 .
Astfel, pe perioada 1999-2005, se constată variaţia numărului
societăţilor de asigurare, ajungând de la 73 in 1999 la 43 societăţi de
asigurare în anul 2005, ca urmare a autorizării societăţilor de asigurare

29
de către CSA. Gradul de penetrare a asigurărilor, calculat ca raport
procentual între volumul primelor brute încasate din asigurări directe şi
PIB (a cărui nivel pe anul 2005 a fost de 287.186,3 milioane RON) a
înregistrat o creştere până la 1.54% în anul 2005, de la 0.79%, cât a fost
în anul 1999. Gradul de densitate, care arată nivelul primelor de
asigurare ce revin pe locuitor, a fost în anul 2005 de 163,618
RON/locuitor sau de 62.93 USD/locuitor. Comparativ cu nivelurile
înregistrate în ţările Uniunii Europene, gradul de penetrare şi densitatea
asigurării în România sunt scăzute, principala cauză fiind forţa financiară
scăzută a populaţiei, dar şi mentalitatea şi educaţia în domeniu.

Prime brute încasate în România la 31.12.2005

Tabel 1.3.
lei -
Nr Cotă de piaţă Cotă de piaţă în
Societăţi de asigurare valoare
crt în 2005 (%) 2004 (%)
1 ALLIANTZ TIRIAC 867.026.722 19.63 21.04
2 ASIROM 573.570.690 12.99 14.98
3 OMNIASIG 421.607.612 9.54 8.69
4 ING ASIGURARI DE VIATA 392.924.225 8.90 8.92
5 ASIBAN 344.204.530 7.79 5.29
6 BCR Asigurari 296.885.605 6.72 4.19
7 UNITA 251.146.744 5.69 5.19
8 ARDAF 233.922.429 5.30 5.25
9 ASTRA 170.294.427 3.86 5.67
10 GENERALI 130.582.124 2.96 2.84
TOTAL 3.682.165.1
83.38 82.06
08
Sursa: Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de
asigurări în anul 2005, Anexe

30
 Veniturile din primele brute încasate pentru asigurările de viaţă
înregistrează o valoare de 170.39 RON/locuitor sau 58.75 USD/locuitor
la cursul mediu de schimb al anului 2005.

Prime brute încasate în România, de către primele10 societăţi

de asigurare în cadrul asigurărilor de viaţă, la 31.12.2005

Tabel 1.4.
lei –
Cotă de
Nr Cotă de piaţă
Societăţi de asigurare Valoare piaţă în
crt în 2004 (%)
2005 (%)
1 ING NEDERLANDEN 392.924.225 37.85 40.60
2 AIG LIFE
103.487.809 9.97
10.17
3 ASIBAN 88.171.018 8.49 5.03
4 ASIROM 82.569.433 7.95 11.93
5 BCR Asigurari 77.651.916 7.48 2.56
6 ALLIANTZ TIRIAC 65.348.890 6.30 5.24
7 OMNIASIG VIATA 55.344.449 5.33 6.83
8 AVIVA 48.947.682 4.72 4.54
9 GRAWE 35.309.368 3.40 2.68
10 INTERAMERICAN 22.341.898 2.15 2.74
TOTAL 972.096.688 93.64 92.32
Sursa: Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de
asigurări în anul 2005, Anexe

ING Nederlanden rămâne liderul asigurărilor de viaţă cu 37.85%

cotă de piaţă. Primele trei societăţi de asigurare (ING Nederlanden, AIG
Life şi ASIBAN) deţin împreună o cotă de 56.31% din piaţă.

31
 În cadrul asigurărilor generale, în ce priveşte acelaşi criteriu al
primelor brute încasate la 31 decembrie 2005, pe primul loc se situează
Alliantz Tiriac, urmată de Asirom şi Omniasig, situaţie prezentată în
tabelul 1.4.

Prime brute încasate în România, de către primele10 societăţi de

asigurare în cadrul asigurărilor generale, la 31.12.2005
Tabel 1.5.
lei –
Cotă de
Nr Cotă de piaţă
Societăţi de asigurare valoare piaţă în
crt în 2005 (%)
2004 (%)
1 ALLIANTZ TIRIAC 801.677.832 23.72 25.41
2 ASIROM 491.001.257 14.53 15.83
3 OMNIASIG 421.607.612 12.48 11.09
4 ASIBAN 256.033.512 7.58 5.36
5 UNITA 238.764.544 7.07 6.13
6 ARDAF 227.737.501 6.74 6.48
7 BCR Asigurari 219.233.689 6.49 4.64
8 ASTRA 167.589.931 4.96 7.15
9 GENERALI 109.877.503 3.25 3.17
1 BT Asigurari Transilvania 97.617.365 2.89 1.25
0
Total 3.031.140.746 89.71 86.51
Sursa: Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de
asigurări în anul 2005, Anexe

32
 Se observă că, 89,71% din încasările realizate în domeniul
asigurărilor generale au fost aduse de numai zece societăţi de asigurare.
De asemenea, mai mult de jumătate (50,73%) din primele brute încasate
a fost realizată de primele trei societăţi de asigurare.

I.3.3. Cadrul de reglementare a asigurărilor în România.

În condiţiile privatizării economiei, s-a impus crearea cadrului

juridic adecvat desfăşurării activităţii de asigurare care să faciliteze o
activitate bazată pe principiile concurenţei specifice economiei de piaţă.
Până la sfârşitul anului 1989, România dispunea de o singură
societate de asigurări de stat. Economia de piaţă a impus însă
necesitatea creării unor structuri noi, precum şi calificarea de noi cadre,
activitatea de asigurare şi reasigurare desfăşurându-se în prezent prin
societăţi de asigurare, de asigurare-reasigurare şi societăţi de
reasigurare cu capital de stat, privat sau mixt.
La sfârşitul anului 1998, erau înregistrate 64 de societăţi de
asigurare, dar dintre acestea, numai 51 şi-au desfăşurat activitatea,
celelalte 13 neîncasând prime în cursul anului 1998. Din totalul de 64 de
societăţi de asigurare numai 5 erau constituite sub forma societăţilor de
răspundere limitată, celelalte fiind societăţi pe acţiuni, toate
desfăşurându-şi activitatea potrivit legii nr. 47/1991.
Până la data de 10 aprilie 2000, cadrul legislativ în domeniul
asigurărilor era reprezentat, în principal, de Legea nr.47/1991 privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi
reasigurările din România, Hotărârea de Guvern nr. 574/1991 privind

33
atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii Asigurărilor şi
Reasigurărilor (OSAAR), precum şi alte hotărâri de guvern şi norme
prudenţiale, emise de Ministerul Finanţelor. Din data de 10 aprilie 2000 a
intrat în vigoare Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor. La data intrării în vigoare a noii legi a
asigurărilor s-a abrogat Legea nr. 47/1991, precum şi H.G. 574/1991.
Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor reglementează organizarea şi funcţionarea
societăţilor din domeniul asigurării, a Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor, supravegherea activităţii intermediarilor în asigurări şi alte
activităţi în legătură cu acestea.
Conform noii legi, clasificarea asigurărilor cuprinde doar două
categorii: asigurări de viaţă şi asigurări generale. În majoritatea ţărilor
asigurările sunt grupate în asigurări de viaţă şi asigurări de non-viaţă.
O noutate o reprezintă şi înfiinţarea Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor (CSA), care vine să înlocuiască OSAAR-ul. Deosebirea nu
constă numai în denumire, ci implică mai multe aspecte, cum ar fi:
scoaterea de sub subordonarea Ministerului Finanţelor şi subordonarea
ei direct Parlamentului României, organizarea ei ca autoritate
administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică. CSA
poate adopta măsuri de intervenţie în scopul protejării intereselor
asiguraţilor şi ale potenţialilor asiguraţi. Atribuţiile sale sunt: avizarea
actelor normative din domeniul asigurărilor; supravegherea situaţiei
financiare a asigurătorilor; efectuarea de controale asupra activităţii
asigurătorilor sau brokerilor de asigurare; aprobarea divizări i sau
fuzionării unui asigurător, ş.a.
CSA autorizează asigurătorii pe baza unor documente solicitate,
cu îndeplinirea unor condiţii menţionate în lege legate de activitate, limite
de capital, marjă de solvabilitate, rezerve, calcule actuariale.

34
 Astfel, conform ultimelor norme elaborate de CSA, capitalului
social minim al societăţilor de asigurări trebuie să fie de 15 miliarde lei,
pentru asigurări generale (faţă de 7 miliarde), 30 miliarde pentru
asigurări generale inclusiv asigurări obligatorii (faţă de 14 miliarde),
respectiv 21 miliarde, asigurări de viaţă (10 miliarde). Nivelul capitalului
social minim este revizuit periodic de către CSA.
Spre deosebire de vechea legislaţie, pentru prima dată, se
legiferează activitatea brokerului de asigurare, ca intermediar în
asigurări, diferenţiindu-se de agenţii de asigurare. Conform acestei legi,
brokerii de asigurare se înscriu în categoria intermediarilor în asigurări,
alături de agenţii de asigurare (persoane fizice sau juridice abilitate în
baza autorizării unui asigurător să negocieze sau să încheie în numele şi
pe contul asigurătorului contracte de asigurare cu terţii, conform
condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat). Spre deosebire de
brokerii de asigurare, care pot să-şi desfăşoare activitatea numai în baza
avizului CSA, agenţii de asigurare nu sunt supuşi autorizării de către
Comisie. Condiţiile de autorizare ca broker de asigurare sunt prevăzute
în Legea 32/2000 şi Normele CSA nr. 4/2002 şi se referă, în principal, la:
existenţa unui capital social vărsat de minim 150 mil. lei; actele
constitutive din care să rezulte obiectul unic de activitate; existenţa unui
contract de asigurare de răspundere civilă profesională în vigoare pentru
o limită minimă de acoperire de 100.000 Euro.
De asemenea, legea prevede pentru asigurătorii care practică
asigurări generale să constituie următoarele categorii de rezerve
tehnice2:

2
Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, art. 21, alin. 1,
Monitorul Oficial nr. 148, 10 aprilie 200 0.

35
 1 rezerve de prime, care se calculează lunar prin însumarea cotei
părţi din primele nete subscrise aferente perioadei neexpirate
contractelor de asigurare;
2 rezerva de daune se creează şi se actualizează lunar în baza
estimărilor privind avizările de daune primite de asigurător astfel
încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea acestor
despăgubiri;
3 rezerve de daune neavizate se creează şi se ajustează cel puţin la
încheierea exerciţiului financiar, pe baza estimărilor asigurătorului,
a datelor statistice sau a calculelor actuariale pentru daunele
neavizate;
4 rezerva de catastrofe se creează prin aplicarea lunar a unui
procent de minim 5% asupra volumului de prime brute aferente
contractelor care acoperă riscuri catastrofale şi este destinată
acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală;
5 rezerve pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării
daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar
aferente contractelor de asigurare încheiate înainte de această
dată;
6 rezerve de egalizare se creează în anii cu rezultate tehnice
favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în
anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.
Asigurătorii care practică asigurări de viaţă sunt obligaţi să
constituie şi să menţină rezerva matematică.
Potrivit prevederilor art. 60 din Legea nr. 136/1995 si ale art. 45
din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare si supravegherea
asigurărilor, Fondul de Garantare se constituie si se administrează de

36
către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor 3, care va stabili anual cota
procentuală ce se aplică asupra volumului de prime brute încasate din
activitatea de asigurări directe de către societăţile de asigurare si
asigurare-reasigurare. Această cotă este prevăzută în legea bugetului de
stat. Pentru anul 2005, contribuţia societăţilor de asigurare la fondul de
protejare a asiguraţilor a fost de 10 % din primele brute încasate, iar la
finele anului 2005, nivelul acestui fond constituit de către CSA a fost de
52.648.780 lei4.
Asigurătorii aflaţi în stare de faliment vor efectua plata
despăgubirilor şi a sumelor asigurate din fondurile de rezervă, precum şi
din cele obţinute din vânzarea activelor aparţinând asigurătorului, până
la epuizare. În cazul în care aceste fonduri sunt insuficiente, după
închiderea procedurii de faliment, plăţile se vor efectua numai în limita
disponibilului aflat în Fondul de Garantare, administrat de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, şi numai pentru asiguraţii direcţi. Termenul
de formulare a pretenţiilor în scris de către asiguraţi la Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor este de maxim 30 de zile de la data
închiderii procedurii de faliment al asigurătorului, dispusă de instanţa de
judecată. Documentele justificative pe baza cărora va fi luată decizia de
aprobare a efectuării plăţilor din Fondul de protejare a asiguraţilor vor
include toate documentele care fac dovada producerii evenimentului
asigurat şi furnizează elementele necesare pentru stabilirea cuantumului
despăgubirii.
Daca disponibilul existent în Fondul de Garantare nu este
suficient pentru efectuarea plăţilor aprobate de către comisia special
constituită, acestea vor fi onorate pe măsura alimentarii Fondului de
Garantare.
3
Ordinul nr. 3/5 aprilie 2002 pentru punerea în aplicare a Normelor privind constituirea, utilizarea si
gestionarea Fondului de Garantare emis de CSA, art.60 din Legea nr. 136/1995
4
Raportul CSA privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2005, pag. 34

37
 În concluzie, prin adoptarea legii 32/2000 s-a urmărit
armonizarea legislaţiei româneşti cu cea comunitară, precum şi crearea
unui cadru pentru supravegherea solvabilităţii asigurătorilor şi stabilirea
unor standarde recunoscute pe plan internaţional. Impunerea unor limite
ridicate de capital va duce la fuzionări sau chiar la lichidări de societăţi
din domeniul asigurărilor, rămânând pe piaţă doar acelea care pot să
facă faţă noilor condiţii.

1.4. Funcţiile şi elementele asigurărilor

Asigurarea este definită ca fiind operaţia financiară ce decurge dintr-un

contract de asigurare sau dintr-o obligaţie prevăzută de lege, prin care
asigurătorul se obligă ca în schimbul unei sume primite periodic să
despăgubească pe asigurat pentru pierderile pe care acesta le-ar putea
suferi în urma unor întâmplări independente de voinţa lui.

Funcţiile asigurărilor

1. Funcţia de repartiţie se manifestă în primul rând prin procesul de

formare a fondului de asigurare pe seama primei suportate de
persoanele fizice şi juridice cuprinse în asigurare

2. Funcţia de control urmăreşte modul în care se încasează primele de

asigurare şi alte venituri ale organizaţiei de asigurare, cum se efectuează
plăţile cu titlu de indemnizaţie de asigurare, cheltuielile de prevenire a
riscurilor, etc.

38
Asigurarea se manifestă ca ramură prestatoare de servicii în momentul
în care o societate comercială de asigurare, în schimbul primelor
încasate de la persoanele fizice sau juridice, oferă acestora un serviciu şi
anume obligaţia de a prelua asupra sa efectele negative ale
producerii unui anumit eveniment sau complex de evenimente .

Elementele asigurărilor

1. Asigurătorul este persoana juridică, societate de asigurări, care în

schimbul primei de asigurare de la asigurat îşi asumă răspunderea de a
acoperi pagubele produse bunurilor sau serviciilor asigurate;

2. Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce se asigură împotriva

unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa, care îşi asigură bunurile
împotriva unor calamităţi naturale sau care se asigură pentru prejudiciul
pe care îl poate produce unor terţe persoane;

3. Beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul să încaseze

despăgubirea sau suma asigurată, fără ca aceasta să fie parte la
contractul de asigurare;

4. Contractantul asigurării este element specific asigurărilor facultative

şi reprezintă persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare,
fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat;

5. Contractul de asigurare este actul juridic prin care se reglementează

raporturile juridice dintre părţile contractante. Este format dintr-un
ansamblu de documente cuprinzând:

 cererea de asigurare;

39
  poliţa de asigurare;
 condiţiile contractuale pentru asigurarea de bază şi pentru clauzele
suplimentare ataşate.

6. Riscul asigurat este evenimentul care odată produs, datorită

efectelor sale, obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau
beneficiarului asigurării, despăgubirea sau suma asigurată;

7. Evaluarea în vederea asigurării este element specific asigurărilor de

bunuri;

8. Suma asigurată este parte din valoarea de asigurare pentru care

asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii evenimentului
pentru care s-a încheiat asigurarea;

9. Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe

unitatea de obiect asigurat, ea fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor
de bunuri obligatorii;

10. Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe

care asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să-şi poată
constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirilor;

11. Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile

raporturile de asigurare între asigurător şi asigurat aşa cum au fost ele
stabilite prin contractul de asigurare;

12. Paguba (sau dauna) reprezintă pierderea valorică la un bun asigurat

ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat
asigurarea;

40
Condiţii contractuale

O primă condiţie este aceea că producerea evenimentului pentru care

se încheie asigurarea, să fie posibilă, deoarece dacă un anumit bun nu
este ameninţat de nici un fel de risc, asigurarea acestuia nu devine
necesară.

A doua condiţie se referă la faptul că evenimentul trebuie să aibă

caracter întâmplător.

A treia condiţie are în vedere faptul că acţiunea evenimentului este

necesar a fi înregistrată în evidenţa statistică. Datele din evidenţa
statistică referitoare la un anumit eveniment permit stabilirea pe o
perioadă îndelungată a frecvenţei şi intensităţii producerii acestuia.
Aceste date stau la baza încheierii asigurării, deoarece fără ele
asigurătorul nu poate stabili probabilitatea producerii evenimentului
asigurat.

A patra condiţie presupune ca producerea evenimentului să nu depindă

de voinţa asiguratului sau beneficiarului asigurării. În cazul în care
asiguratul sau beneficiarul asigurării a contribuit direct sau indirect, la
producerea riscului asigurat, pentru ca astfel să poată primi
despăgubirea de asigurare sau suma asigurată, aceasta va pierde toate
drepturile conferite de asigurare şi va suporta rigorile legii

41
1.5. Clasificarea asigurărilor

Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă pot fi clasificate după

mai multe criterii:

A. După domeniul la care se referă

 Asigurările de bunuri - au ca obiect diferite valori materiale

aparţinând unor persoane fizice sau juridice, care pot fi supuse
acţiunii unor fenomene naturale sau accidentelor;
 Asigurările de persoane - au ca obiect persoana fizică în sine, ele
încheindu-se pentru diminuare consecinţelor negative cauzate de
calamităţi naturale, accidente sau boli;
 Asigurările de răspundere civilă - asigurătorul îşi asumă obligaţia
de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de asigurat unor
terţe persoane.

B. După obiectul de activitate

 Asigurări de viaţă;
 Asigurări de persoane;
 Asigurări de autovehicule;
 Asigurări maritime şi de transport;
 Asigurări de aviaţie;
 Asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;
 Asigurări de răspundere civilă;
 Asigurări de credite şi garanţii;

42
  Asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate şi asigurări
agricole.

C. După forma juridică de realizare

1. Asigurările obligatorii - rezultă din interesul economic şi social al

întregii comunităţi pentru apărarea avuţiei naţionale, menţinerea
continuităţii procesului de producţie şi protejarea victimelor unor
accidente

Asigurarea obligatorie se poate introduce atunci când bunurile unui

important număr de persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de
anumite riscuri astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar putea
avea de suportat pagube la producerea riscurilor respective.

În România sunt asiguraţi obligatoriu deţinătorii de autovehicule pentru

cazurile de răspundere civilă

Asigurarea obligatorie este fără termen, acţionând tot timpul cât exista
bunul asigurat. În cazul asigurării obligatorii, răspunderea asigurătorului
ia naştere în mod automat din momentul în care asiguratul intră în
posesia bunului respectiv.

2. Asigurările facultative iau naştere pe baza contractului de asigurare

încheiat între asigurător şi asigurat.

Asigurările facultative se încheie fie pentru bunuri, persoane, răspundere

civilă ori riscuri necuprinse în asigurările obligatorii, fie în vederea
completării acestor asigurări pentru o despăgubire mai mare.

43
Asigurarea facultativă este valabilă numai pentru o anumită perioada de
timp, riguros stabilită în contractul de asigurare. În situaţia în care apar
unele pagube înainte de plata primei de asigurare sau după trecerea
termenului prevăzut pentru achitarea ei, asigurătorul nu acordă
despăgubirea respectivă.

D. După riscul cuprins în asigurare

1. Asigurări împotriva incendiului, trăsnetului, exploziei, mişcărilor

seismice, etc. Bunurile care se asigură contra acestor fenomene sunt
clădirile, construcţiile utilajele şi instalaţiile, mijloacele de transport,
inventarul gospodăresc, etc.;

2. Asigurări contra grindinii, furtunii, uraganului, ploilor torenţiale,

inundaţilor, alunecărilor de teren, etc. Împotriva acestor riscuri se
asigură, de regulă, culturile şi rodul viilor;

3. Asigurările pentru boli epizootii, accidente care se practică în cazul

animalelor;

4. Asigurări contra avariilor şi altor riscuri specifice la care sunt supuse

mijloacele de transport şi încărcăturile aflate în acestea;

5. Asigurări împotriva unor evenimente ce apar în viaţa oamenilor

(deces, boli, accidente) - în cazul asigurărilor de viaţă;

6. Asigurări pentru cazurile de răspundere civilă, care se referă la

prejudicii cauzate terţelor persoane prin accidente sau prin exercitarea
unei anumite activităţi;

44
E. După sfera de cuprindere în profil teritorial

1. Asigurările interne au caracteristic faptul că părţile contractante

domiciliază (au sediul) în aceeaşi ţară, bunurile, persoanele şi
răspunderea civilă care fac obiectul lor se află pe teritoriul aceleiaşi ţări
iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu;

2. Asigurările externe au caracteristic faptul că apar în legătură cu

persoane sau bunuri care ies în afara limitelor teritoriale ale ţării în care
se încheie contractul de asigurare ori una din părţile contractante sau
beneficiarul asigurării se afla pe teritoriul altei ţări.

45
 Întrebări de verificare

1. Enumeraţi şi descrieţi funcţiile asigurărilor.

2. Prezentaţi şi descrieţi elementele asigurărilor.
3. Realizaţi clasificarea asigurărilor după domeniul la acre se
referă.
4. Realizaţi clasificarea asigurărilor după obiectul de activitate.
5. Realizaţi clasificarea asigurărilor după riscul cuprins în
asigurare.
6. Realizaţi clasificarea asigurărilor după forma juridică de
realizare.
7. Realizaţi clasificarea asigurărilor după sfera de cuprindere în
profil teritorial.

46
 Cap. 2 Transportul de mărfuri

 Obiectivele capitolului
Acest capitol studiază factorii de agresiune care acţionează asupra
mărfurilor pe parcursul transportului lor şi modificările stării produsului în
cadrul procesului de transport, ceea ce determină necesitatea asigurării
mărfurilor. Studenţii în urma parcurgerii acestui capitol trebuie să -şi
însuşească noţiuni de bază în domeniul transportului de mărfuri.

 Concepte studiate
Distribuţie fizică, agenţi specifici structurii şi compoziţiei chimice a
produsului, agenţi fizico-mecanici şi fizico-chimici, agenţi de poluare
biologică, agenţi de poluare şi contaminare chimică.

Factori de agresiune asupra mărfurilor în logistica distribuţiei lor

fizice

Distribuţia fizică (sau circulaţia tehnică) se referă la întreaga

perioadă de mişcare a mărfurilor, din momentul preluării acestora de le
furnizor (ca întreprindere producătoare) şi până la vânzarea către
consumator (beneficiarul final). Operaţiile specifice distribuţiei tehnice se
desfăşoară în una sau mai multe verigi, care depind de caracteristicile
organizatorice ale comerţului, modul de aprovizionare, particularităţile
teritoriale, specificul mărfurilor etc.

47
 Mediul influenţează mărfurile, în special pe cele alimentare, de-a
lungul parcursului materie primă-produs finit. În diferite momente relaţia
aliment-mediu determină modificări care interesează compoziţia şi
salubritatea produsului destinat consumului uman.
Calitatea igienică a mărfurilor, pe parcursul distribuţiei lor fizice
(care presupune operaţii de transport, depozitare, păstrare), este
influenţată de o mare diversitate de agenţi, cum ar fi:
 Agenţi specifici structurii şi compoziţiei chimice a produsului;
 Agenţi fizico-mecanici şi fizico-chimici;
 Agenţi de poluare biologică;
 Agenţi de poluare şi contaminare chimică.

a) Agenţi specifici structurii şi compoziţiei chimice a produsului

Aditivii alimentari. Utilizarea aditivilor în industria alimentară se
consideră justificată dacă prin aceasta se asigură îmbunătăţirea calităţii,
mărirea duratei de păstrare, stabilizarea proprietăţilor, reducerea
pierderilor de alimente, menţinerea valorii nutritive, favorizarea
desfăşurării proceselor tehnologice. Utilizarea lor trebuie să se facă
conform reglementărilor sanitare în vigoare, în anumite doze, deoarece o
serie de aditivi pot avea efecte nocive asupra organismului.
Substanţe toxice naturale. Materiile prime agroalimentare de
origine vegetală şi animală prezintă, în mod natural, o anumită toxicitate.
Ca urmare, diferitele tratamente tehnologice practicate trebuie să
conducă la eliminarea acestei toxicităţi sau la diminuarea sub anumite
limite, fără acţiune asupra organismului uman.

b) Agenţi fizico-mecanici şi fizico-chimici

Agenţii fizico-mecanici vizează parametrii atmosferici
(temperatura, umiditatea relativă a aerului, circulaţia aerului, lumina

48
solară, radiaţiile diverse etc.) şi solicitările mecanice la care sunt supuse
mărfurile, în timpul transportului şi manipulării acestora.
Temperatura, sub limita normală, provoacă îngheţarea
produselor, precipitarea produselor, dezemulsionări, modificarea
solubilităţii şi vâscozităţii produselor; iar peste limita normală provoacă
dilatarea produselor, creşterea presiunii în recipiente, modificarea stării
de agregare, separări de emulsii, evaporarea produselor, topirea
produselor.
Umiditatea relativă a aerului din spaţiile mob8ile sau fixe de
depozitare determină aglomerarea (umidificarea) sau pulverizarea
produselor, după variaţia acesteia faţă de limita admisă pentru fiecare tip
de produs în parte.
Circulaţia aerului în spaţiul de depozitare este responsabilă,
alături de factorii menţionaţi anterior, de producerea unor fenomene
nedorite, cum ar fi: deshidratarea produselor, formarea de condens pe
suprafaţa produselor, transpiraţia încărcăturii, mucegăirea etc.
Radiaţiile solare, în special cele din domeniul ultraviolet, modifică
în deosebi structura şi caracteristicile fizico-mecanice ale produselor.
Astfel, sub acţiunea radiaţiilor luminoase sunt posibile: scăderea
conţinutului sau reducerea totală a vitaminelor, râncezirea grăsimilor,
decolorarea produselor etc.
Agenţii mecanici se referă la procesele determinate de solicitări
mecanice, datorate stivelor de mărfuri, apăsări şi împingeri, balansări şi
loviri, şocuri mecanice.
Agenţii fizico-chimici se referă la compoziţia chimică a aerului,
respectiv la gradul de puritate al acestuia, concentraţia aerului în
particule de praf, concentraţia în gaze toxice, conţinutul de
microorganisme etc.

49
 c) Agenţii de poluare biologică
Principalele categorii de agenţi de poluare biologică sunt:
- microorganismele care produc infecţii şi toxiinfecţii alimentare;
- mucegaiuri toxicogene sau micotoxine;
- germeni patogeni;
- virusuri;
- antibiotice
- ouăle unor viermi parazitari;
- dăunători, insecte, rozătoare.
Poluarea produselor alimentare cu agenţi biologici este
susceptibilă a se produce în următoarele situaţii:
- sub acţiunea perturbatoare a factorilor de mediu;
- ca urmare a recoltării, depozitării şi transportului produselor
agroalimentare în condiţii corespunzătoare;
- prin utilizarea antibioticelor în combaterea diferitelor boli la
animale şi păsări.
Alimentele, având o compoziţie chimică foarte variată şi
conţinând o gamă largă de nutrienţi, sunt uşor atacate de
microorganisme, atunci când şi alţi factori externi favorizează acest lucru
(umiditatea produselor alimentare, temperatura, lumina, nivelul pH -ului).
Umiditatea produselor alimentare este un factor important,
deoarece, la un conţinut de apă sub 12%, nici un microorganism nu
poate să atace alimentele.
Temperatura este un factor extern care contribuie într-o mare
măsură la diversitatea şi variabilitatea microorganismelor.
Lumina este un factor extern care poate influenţa în mare măsură
activitatea microorganismelor. Dacă radiaţiile portocalii şi galbene din
spectrul electromagnetic sunt inofensive, radiaţiile galbene şi verzi sunt
active, în timp ce radiaţiile ultraviolete sunt distrugătoare.

50
 Nivelul pH-ului produselor alimentare influenţează activitatea
diferitelor tipuri de microorganisme, ţinând seama de faptul că
majoritatea bacteriilor se dezvoltă la un nivel de pH cuprins între 6,5 şi
7,5. Pe măsură ce valoarea pH-ului se deplasează de la aceste limite,
dezvoltarea se încetineşte, pentru ca la limitele de pH<4 sau pH>8 să
stagneze. Nu la fel se comportă drojdiile şi mucegaiurile, care preferă
mediile mai acide, unele putând să se dezvolte la un nivel al pH-ului de
aproximativ 2.

d) Agenţi de poluare şi contaminare chimică

Contaminarea şi poluarea chimică a produselor alimentare se
produce ca urmare a folosirii ocazionale sau permanente a unor
substanţe chimice în agricultură, zootehnie, medicină veterinară.
În timpul transportului, prezintă importanţă următoarele categorii
de agenţi de poluare şi contaminare chimică:
- metale: Cu, Fe, Sn, As, Cd, Pb, Hg, Zn.
- substanţe chimice toxice provenite de la diferite produse:
materiale de ambalaj, cauciuc sintetic, lacuri, solvenţi industriali,
detergenţi etc.
- emanaţii gazoase: fum, gaze, aerosol, praf.
- accidente nucleare, radiaţii ionizante, elemente radioactive,
energie nucleară.
Poluarea produselor alimentare cu agenţi şi contaminanţi chimici
este posibilă în următoarele situaţii:
- ca urmare a folosirii de insecticide şi fungicide ce conţin metale;
- prin poluarea apelor interioare, a mărilor şi a oceanelor;
- prin folosirea unor utilaje şi echipamente inadecvate în
procesele tehnologice şi de manipulare;
- prin poluarea industrială a atmosferei;

51
 - prin poluarea radioactivă a mediului;
- prin depozitarea produselor în recipiente metalice
necorespunzătoare;
- prin utilizarea unor procedee de prelucrare şi conservare
inadecvate.
În general, poluanţii şi contaminanţii chimici sunt produşi toxici cu
acţiune iritantă asupra tubului digestiv, provocând congestii şi hemoragii,
creşterea tensiunii arteriale; au un efect puternic hepatotoxic,
determinând leziuni hepatice.
Numărul mare al factorilor exogeni de agresiune asupra
alimentelor, caracterul aleatoriu al acestora şi amplitudinea diferitelor
categorii de noxe pot fi ţinute sub control, numai în măsura cunoaşterii
surselor posibile de nocivizare.
Principalii factori exogeni de agresiune, purtători de agenţi
poluanţi şi de contaminare sunt:
- factorii de agresiune ambientali: solul, apa, aerul;
- reţetele produselor;
- tehnologiile de fabricaţie;
- ambalajele;
- biodăunătorii (bacterii, mucegaiuri, insecte, rozătoare);
- mediul spaţiilor de depozitare fixe şi mobile.

Modificări ale stării produsului în procesul de transport

În timpul operaţiilor de încărcare-descărcare şi de transport, mai

ales pe cale maritimă, sub acţiunea factorilor fizico-mecanici, chimici şi
atmosferici, mărfurile sunt supuse unor potenţiale modificări cantitative şi
calitative, având ca efect degradarea totală sau parţială a acestora.

52
 Cele mai frecvente modificări ale stării produsului sunt cauzate de
doi factori principali: umiditatea relativă şi temperatura aerului. Aceste
modificări apar ca urmare a:
- variaţiei umidităţii relative a aerului din mediul înconjurător;
- variaţia temperaturii;
- variaţiei conţinutului de apă al mărfurilor transportate.
Principalele fenomene care constituie consecinţa directă a
variaţiei umidităţii relative a aerului sunt condensarea şi transpiraţia.
Condensarea este cauzată de curenţii de aer care circulă în
interiorul mijlocului de transport, atunci când există diferenţe de
temperatură între diferitele compartimente ale acestuia şi încărcătură.
Diferenţa de temperatură care provoacă fenomenul de
condensare poate fi generată de următorii factori:
- schimbarea latitudinii;
- existenţe unor suprafeţe calde sau reci formate artificial, prin
închiderea spaţiilor în care este stivuită încărcătura;
- încălzirea spontană a încărcăturii, ca urmare a unor fenomene
proprii naturii acesteia.
În funcţie de condiţiile de transport, apa poate condensa pe
părţile metalice ale mijlocului de transport, picăturile trecând apoi pe
încărcătură, sau direct pe încărcătură, cauzând fenomenul numit
„transpiraţia încărcăturii”.
Transpiraţia încărcăturii se poate produce atunci când aceasta
are temperatura scăzută, iar aerul cu care vine în contact este cald şi
umed.
Egalizarea temperaturii încărcăturii şi atmosferei prin ventilare
are, în majoritatea situaţiilor, efecte pozitive în prevenirea fenomenului
de condens. Aceleaşi efecte le are şi folosirea materialelor absorbante
de umiditate.

53
 Alte fenomene care pot apărea în timpul transportului şi care pot
afecta calitatea produselor sunt infestarea, autoaprinderea şi coroziunea.
Infestarea este cauzată de contaminarea produselor cu paraziţi
vegetali sau animali. Unele insecte (molii, gândaci) produc deteriorarea
unei game foarte largi de mărfuri, dacă temperatura şi umiditatea le
favorizează existenţa. Aceste insecte pot părăsi marfa care a constituit
baza lor de dezvoltare, extinzând aria infestării.
Autoaprinderea este un aspect al degradării mărfurilor în timpul
transportului, atribuit stivuirii necorespunzătoare în spaţii susceptibile
supraîncălzirii sau în vecinătatea unor produse având aptitudini intense
de autoaprindere.
Coroziunea are la bază reacţia chimică dintre suprafaţa metalului
şi oxigenul din aer, apă în condiţiile prezenţei umidităţii, oxigenului sau a
altor agenţi.
Coroziunea este o formă frecventă de deteriorare, în timpul
transportului de durată, a mărfurilor nealimentare care au părţi metalice
sau a mărfurilor alimentare ambalate în recipiente metalice. Ea este
favorizată de prezenţa umidităţii (precipitaţii, apă de mare, transpiraţia
încărcăturii), a oxigenului sau a altor agenţi.

Vicierea şi degradarea mărfurilor

Mărfurile viciate şi mărfurile degradate reprezintă stări ale

mărfurilor anormale, cu proprietăţi inferioare sau aflate în diferite stadii
de noncalitate. Aceste mărfuri sunt fie greu vandabile sau nevandabile.
Vicierile mărfurilor constituie forme anormale de stare fizică a
acestora, datorate erorilor, omisiunilor, nerespectării tehnologiilor
specifice de prelucrare, fiind denumite curent defecte. Defectul se referă

54
la o abatere perceptibilă faţă de caracteristicile specificate sau dorite ale
produsului, care face ca acesta să fie mi puţin apt sau necorespunzător
pentru utilizare.
Defectele mărfurilor sunt bine studiate , descrise şi de o mare
varietate la fiecare tip de marfă. De asemenea este bine stabilit efectul
fiecărui defect asupra vandabilităţii mărfii.
Defectele produselor sunt generate de variate surse, printre care:
- materiile prime materiile prime şi ingredientele utilizate, de
calitate îndoielnică;
- personalul care manipulează defectuos produsele;
- utilajele şi echipamentele de transport inadecvate.
Din punct de vedere al vandabilităţii mărfurilor, defectele sunt
grupate astfel:
- defecte minore, acceptabile în tranzacţiile comerciale cu sau
fără reducere de preţ (de exemplu: la produsele de panificaţie defectele
de coajă cum ar fi: arsuri, pete de făină, crăpături; la conservele de
legume şi fructe deformările ambalajului).
- defecte majore, care provoacă refuzul acceptării mărfii sau o
acceptare condiţionată de o reducere de preţ semnificativă (de exemplu:
la produsele lactate acide gustul acru pronunţat).
- defecte critic, care determină eliminarea mărfii din circuitul
comercial, cu sau fără distrugerea ei fizică, deoarece prezintă pericol
pentru securitatea omului şi deseori a mediului înconjurător (de exemplu:
mucegăirea la pâine, râncezirea la grăsimi).
Din punct de vedere al raporturilor contractuale între partenerii
comerciali, viciile mărfurilor sunt grupate în:
- vicii aparente, decelabile în orice moment al distribuţiei fizice a
loturilor de mărfuri pe baza standardelor sau a specificaţiilor tehnice

55
prevăzute în contracte, dar care nu au fost descoperite (prin omisiune
sau lipsă de verificare);
- vicii ascunse, care nu se pot pune în evidenţă prin verificările
calitative efectuate în baza standardelor sau a specificaţiilor tehnice
prevăzute în contracte, dar care sunt imputabile producătorului (respectiv
furnizorului, distribuitorului). Viciile ascunse se evidenţiază în timpul
distribuţiei fizice a lotului de mărfuri sau în momentul consumării,
respectiv a utilizării mărfurilor în cauză.
Degradările reprezintă forme de denaturare a mărfurilor sub
acţiunea agenţilor biologici (microorganisme, insecte etc), biochimici,
factorilor fizici şi chimici de mediu (temperatură, oxigen, ozon, lumină,
radiaţii), care afectează stabilitatea mărfurilor şi chiar inocuitatea
alimentelor. Degradările se pot produce, de asemenea, la nivelul
materiilor prime, în timpul prelucrării sau în timpul distribuţiei fizice.
Din punct de vedere al stabilităţii produsele alimentare pot fi
clasificare astfel:
- produse uşor alterabile (cu o stabilitate exprimată în ore);
- produse alterabile (cu o stabilitate exprimată în zile);
- produse relativ alterabile (cu o stabilitate exprimată în
săptămâni);
- produse greu alterabile (cu o stabilitate exprimată în luni sau
chiar ani);
Principalii factori şi agenţi implicaţi în procesele degradative ale
mărfurilor alimentare, în timpul distribuţiei lor fizice (precum şi cele mai
frecvente deteriorări suferite de mărfuri) sunt bacteriile, drojdiile,
mucegaiurile, dăunătorii, agenţii fizici (temperatura, umiditatea relativă a
aerului).

56
 Exemple de mărfuri contaminate şi tipuri de contaminanţi care
determină deteriorarea lor:
 Cerealele pot fi contaminate fizic, chimic şi biologic.
Contaminarea fizică şi biologică a cerealelor se face cu:
- praf, nisip;
- neghină, grâu negru;
- seminţe ale altor plante ce cresc alături de cereale;
- boabe atinse de maladii transmise de diverşi paraziţi
etc.
Contaminarea chimică a cerealelor poate proveni de la
diversele substanţe chimice utilizate în tratamentele speciale la care sunt
supuse cerealele: insecticide, fungicide, ierbicide etc.
 Făina poate fi contaminată:
- de la boabele de cereale atinse de diferite boli;
- cu diverse substanţe chimice cu acre au fost tratate
cerealele;
- cu praf şi nisip de la cerealele care nu au fost bine
curăţate:
- cu făină provenită de la seminţele străine.
 Fructele şi legumele pot fi contaminate cu nitraţi de sodiu,
datorită îngrăşămintelor utilizate.

Practici frauduloase comise asupra mărfurilor

Comerţul cu mărfuri, în special cel cu produse alimentare, se

caracterizează printr-un anume grad de risc faţă de denaturarea
involuntară sau voluntară a acestei categorii de mărfuri.

57
 Prin avarie se înţelege o stricăciune, o deteriorare, o stare
anormală a mărfii datorată unei situaţii nespecifice, imprevizibile sau
catastrofale.
Avaria se poate produce atât la mărfurile depozitate în spaţii
mobile (mijloace de transport), cât şi în spaţii fixe (depozite, silozuri etc.).
Dintre tipurile de transport – naval, feroviar, auto şi aerian – frecvenţa
cea mai mare a avariilor revine transportului naval şi mai ales
transportului maritim, datorită distanţelor medii şi mari, timpului de
transport şi zonelor geografice străbătute. Tipologia avariilor este foarte
variată ca şi gradul de stabilire şi de recuperare a mărfurilor avariate în
diferite proporţii.
Evenimentele maritime care pot provoca avarii sunt grupate în
două mari categorii:
- evenimente maritime obiective (uragane, cicloane, furtuni,
coliziuni imprevizibile, defecţiuni majore, incendii etc).
- evenimente maritime subiective (încărcarea necorespunzătoare
a mărfurilor în cale, indisciplina sau incompetenţa personalului etc).
Prevenirea avariilor în timpul transportului este o îndatorire nu
numai a cărăuşului, ci, în egală măsură, a exportatorului şi
importatorului, pentru reducerea la minim a riscului.
La expertizarea avariilor în timpul transportului şi depozitării
mărfurilor se urmăreşte:
- elucidarea tipului şi întinderii avariei;
- identificarea cauzelor;
- stabilirea circumstanţelor şi momentului avariei;
- determinarea proporţiei avariei;
- stabilirea proporţiei de mărfuri;
- sugerarea direcţiei sau căii de valorificare a mărfurilor avariate
sau parţial avariate.

58
 Fraudele, substituirile şi falsificările se înscriu în categoria
manoperelor frauduloase, deci la care caracterul infracţional este
evident. Aceste manopere n-au scăzut în intensitate pe măsura
dezvoltării societăţii omeneşti, ci dimpotrivă, la nivelul unor agenţi
economici mici şi chiar mijlocii au căpătat amploare, prin practici subtile
şi sofisticate.
Principalele surse potenţiale pentru desfăşurarea manoperelor
frauduloase sunt:
- însăşi economia de piaţă, bazată pe libera reglare a cererii cu
oferta;
- lărgirea şi intensificarea schimburilor comerciale pe pieţele
interne şi internaţionale;
- creşterea numărului de agenţi comerciali implicaţi într-un proces
logistic.
Societatea sancţionează aceste practici, atât pe plan legislativ,
cât şi prin diferite forme practice de prevenire, decelare şi reprimare.
Principalele forme de manopere frauduloase, care pot fi comise
asupra mărfurilor alimentare, după legislaţia italiană, sunt: falsificarea,
contrafacerea , frauda sanitară şi substituirea.
Falsificarea este o operaţiune frauduloasă care constă în
modificarea raportului între componentele unui aliment, fără să se
efectueze vreo aditivare cu alte substanţe. De regulă, falsificarea unui
aliment nu afectează valoarea igienică a acestuia, ci modifică valoarea
nutritivă.
Contrafacerea se constată când alimentul apare în comerţ cu o
compoziţie şi valori ale caracteristicilor de calitate diferite de cele
declarate.

59
 Substituirea constă în modificarea compoziţiei unui aliment,
înlocuind parţial o substanţă sau mai multe, cu altele, de calitate şi
valoare inferioară.
Frauda sanitară este considerată sub incidenţa codului penal,
atunci când prin falsificare, contrafacere şi substituire, produsul alimentar
se nocivizează în dauna sănătăţii publice.
Principalele direcţii posibile de falsificare a produselor alimentare
pot fi rezumate astfel:
- din produsul alimentar se îndepărtează una sau mai multe
componente naturale;
- produsul alimentar conţine toate substanţele chimice specifice,
dar într-o proporţie anormală;
- în produsul alimentar s-un introdus una sau mai multe substanţe
ce nu pot fi considerate nici specifice, nici normale;
- în produsul alimentar s-au substituit una sau mai multe
componente naturale;
- comercializarea unui înlocuitor (surogat) drept produs natural;
- produsul este complet falsificat sau fals, obţinut prin asocierea
unor componente chimice asemănătoare celor din produsul natural care
ar fi trebuit să fie natural;
- remanierea sau recondiţionarea produselor alimentare,
degradate sau viciate în scopul mascării defectelor, care ar fi pus în
evidenţă proprietăţile necorespunzătoare ale produselor respective.
Metodologia utilizată în domeniul prevenirii şi decelării
manoperelor frauduloase la mărfurile alimentare se bazează pe:
- analiza principalelor tipuri şi direcţii de manipulare frauduloasă a
mărfurilor alimentare;
- elaborarea continuă de metode şi tehnici de decelare şi
comensurare a diferitelor categorii de manopere frauduloase;

60
 Aceasta presupune o temeinică cunoaştere a produsului normal,
a direcţiei şi amplitudinilor abaterilor de la proprietăţile specifice ale
produselor normale.
Metodologia de decelare şi de comensurare a amplitudinii
manoperelor frauduloase cuprinde metode şi tehnici generale, metode şi
tehnici particulare, rezultate din specificitatea produselor alimentare.

Exemple de posibilităţi şi direcţii de falsificare la unele produse

alimentare:
 Falsificarea făinii se poate face prin adaos de sulfat de zinc, şi
sulfat de cupru, în scopul mascării alterării; oxizi de azot, acid sulfuros,
persulfaţi şi coloranţi, în vederea înălbirii făinii;
 Zahărul poate fi falsificat prin adăugare de ghips, cretă, făină,
bicarbonat de sodiu, prin creşterea umidităţii în scopul creşterii masei
acestuia, caz în care apar aglomerări sub forma unor bulgări de zahăr;
 Laptele poate fi falsificat prin adăugare de apă, făină, cretă,
ghips, coloranţi, substanţe antiseptice, precum şi prin scoaterea
smântânii;
 Falsificarea smântânii se poate face prin adăugare de albuş de
ou, gelatină, cretă, făină etc.

61
 Întrebări de verificare

1. Descrieţi şi explicaţi care sunt principalii factori de agresiune

asupra mărfurilor în logistica distribuţiei lor fizice.
2. Descrieţi şi explicaţi care sunt modificările care pot surveni
asupra stării produsului în timpul procesului de transport.
3. Enumeraţi şi descrieţi practicile frauduloase care pot fi comise
asupra mărfurilor.
4. Descrieţi care sunt principalele surse potenţiale pentru
desfăşurarea manoperelor frauduloase asupra mărfurilor.
5. Realizaţi clasificarea viciilor mărfurilor din punct de vedere al
raporturilor contractuale care există între partenerii comerciali.
6. Realizaţi clasificarea viciilor mărfurilor din punct de vedere al
vandabilităţii mărfurilor.

62
 Cap.3 VERIFICAREA CALITĂŢII LOTURILOR DE PRODUSE –
METODE DE PRELEVRE A EŞANTIOANELOR

 Obiectivele capitolului
Acest capitol studiază metodele de prelevare a eşantioanelor utilizate
în cazul verificării calităţii loturilor de produse. Studenţii în urma
parcurgerii acestui capitol trebuie să-şi însuşească metodele utilizate
pentru prelevarea eşantioanelor de produse, în cazul verificării calităţii
loturilor de mărfuri.

 Concepte studiate
Prelevarea pe baza tabelului de numere aleatorii, extragerea oarbă,
faze multiple, citire simplă, citire compusă.

Pentru ca un eşantion să fie reprezentativ pentru calitatea

întregului lot el trebuie prelevat în mod aleatoriu, de regulă pe baza unor
procedee statistico – matematice.

Prin prelevarea aleatorie a eşantioanelor, pentru fiecare unitate de

produs din lot se asigură o aceeaşi probabilitate de a fi aleasă în
eşantion, probabilitate care nu depinde de calitatea unităţii de produs
extrase. Nu se admite extragerea unor unităţi de produs care la prima
vedere par corespunzătoare sau, dimpotrivă, par necorespunzătoare
prescripţiilor calitative aplicabile unităţii de produs considerate.

Există trei metode de prelevare a eşantioanelor:

63
  Pe baza tabelului de numere aleatorii;
 Prin extragere oarbă;
 În faze multiple.

1. Prelevarea pe baza tabelului de numere aleatorii

Metoda se aplică în cazurile în care unităţile de produs din loturile

supuse verificării pot fi numerotate şi această operaţie nu conduce la
dificultăţi de ordin tehnic şi economic.

Metoda constă în extragerea din lotul supus verificării a unor unităţi

de produs ale căror numere de ordine, stabilite printr-o numerotare
prealabilă, sunt citite după o anumită secvenţă din tabelul 1 de numere
aleatorii, prezentat în anexă.

Prima operaţie este cea de numerotare a tuturor unităţilor de

produs din lot.

Numerele de ordine se constituie cu acelaşi număr de cifre. Astfel,

dacă lotul conţine 100 unităţi de produs, atunci numerotarea este: 001,
002,….., 099, 100.

Nu se atribuie acelaşi număr de ordine la două sau mai unităţi de

produs.

Numerotarea se poate face direct pe unitatea de produs prin

scriere, etichetare sau orice alt procedeu care nu-i afectează integritatea
şi calitatea.

Pentru prelevarea aleatorie a eşantionului, numerele de ordine ale

unităţilor de produs care îl constituie se stabilesc din tabelul de numere
aleatorii, începutul citirii alegându-se arbitrar. Citirea se face de la stânga

64
la dreapta şi de sus în jos, în ordinea crescătoare a numerelor de ordine
ale coloanelor şi ale rândurilor. Dacă s-a ajuns la coloana 10 rândul 250,
citirea se reîncepe din coloana 1 şi rândul 1.

Dacă se citeşte un număr pentru care în lot nu există un număr de

ordine corespunzător, se sare peste acest număr şi se trece la
următorul. Se procedează la fel şi în cazul în care se repetă citirea
aceluiaşi număr.

Există două moduri de citire:

 Citirea simplă;
 Citirea compusă.

Citirea simplă

Citirea simplă se caracterizează printr-un singur început al citirii şi

se aplică în cazul în care numerele de ordine ale unităţilor de produs din
lot sunt compuse din cel mult trei cifre (N ≤ 999).

a) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din două cifre (01≤ N ≤ 99), se reţin numai primele două cifre
ale fiecărui număr citit în ordinea indicată mai sus.

Exemplu: Dintr-un lot de 83 unităţi de produs trebuie să se

preleveze un eşantion de cinci unităţi de produs. Se stabileşte arbitrar
începutul citirii în coloana 2, rândul 64.

Se reţin primele două cifre ale fiecărui număr citit şi anume: 19, 89,
54, 30, 16, 07. Numărul 89 fiind mai mare decât 83, se elimină şi se reţin
următoarele cinci numere: 19, 54, 30, 16, 07.

b) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din trei cifre (001≤ N ≤ 999), se reţin primele trei cifre ale
fiecărui număr citit în ordinea indicată mai sus.

65
 Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de opt unităţi de produs
dintr-un lot de 700 unităţi de produs, se stabileşte arbitrar începutul citirii
în coloana 4, rândul 250.

Se reţin primele trei cifre din fiecare număr citit şi anume: 016, 827,
835, 105, 420, 282, 811, apoi, ajungându-se la capătul tabelului, se
continuă citirea din rândul 1, coloana 1 şi se obţin numerele: 873, 674,
514, 189, 978, 752, 532. Numerele mai mari de 700 se elimină şi se reţin
următoarele opt numere: 016, 105, 420, 282, 674, 514, 189, 532.

Citirea compusă

Citirea compusă se caracterizează prin două începuturi ale citirii şi

se aplică în cazul în care numerele de ordine ale unităţilor de produs din
lot sunt compuse din cel puţin patru cifre şi cel mult şase cifre (0001≤ N ≤
999999).

a) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din patru cifre (0001≤ N ≤ 9999), numerele de ordine rezultate
se formează din primele două cifre ale numărului de la primul început al
citirii şi primele două cifre ale numărului de la al doilea început al citirii.

Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de 10 unităţi de produs

dintr-un lot de 6000 unităţi de produs se stabileşte arbitrar primul început
al citirii în coloana 3, rândul 30 şi al doilea început al citirii în coloana 2
rândul 101. Numerele de ordine ale unităţilor de produs ce compun
eşantionul rezultă conform tabelului nr.6.

66
 Tabelul nr.6

Citirea compusă când 0001 ≤ N ≤ 9999

Numerele de la Numerele de la Numerele de Numerele de

primul început al doilea ordine rezultate ordine ale
al citirii început al citirii unităţilor de
produs ce
compun
eşantionul

2713 8519 2785 2785

4312 4874 4348 4348

0755 5524 0755 0755

9035 8969 9089 -

2984 1553 2915 2915

0870 0020 0800 0800

6603 8848 6688 -

1896 9508 1895 1895

5856 0047 5800 5800

7514 8576 7585 -

1932 3451 1934 1934

3515 4044 3540 3540

4705 6293 4762 4762

b) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din cinci cifre (00001≤ N ≤ 99999), numerele de ordine

67
rezultate se formează din primele două cifre ale numărului de la primul
început al citirii şi primele trei cifre ale numărului de la al doilea început al
citirii.

Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de 5 unităţi de produs dintr-

un lot de 30000 unităţi de produs se stabileşte arbitrar primul început al
citirii în coloana 9, rândul 96 şi al doilea început al citirii în coloana 5
rândul 23. Numerele de ordine ale unităţilor de produs ce compun
eşantionul rezultă conform tabelului nr.7

Tabelul nr.7

Citirea compusă când 00001 ≤ N ≤ 99999

Numerele de la Numerele de la Numerele de Numerele de

primul început al doilea ordine rezultate ordine ale
al citirii început al citirii unităţilor de
produs ce
compun
eşantionul

2810 6403 28640 28640

9180 7659 91765 -

7693 1212 76121 -

5527 4156 55415 -

2717 3490 27349 27349

5598 2606 55260 -

1707 5499 17549 17549

7729 4654 77465 -

68
2988 5138 29513 29513

3220 5907 32590 -

8718 6421 87642 -

9095 8117 90811 -

5208 8847 52884 -

4032 2305 40230 -

4033 6343 40634 -

6770 0867 67086 -

2518 9991 25999 25999

c) Dacă numerele de ordine ale unităţilor de produs din lot sunt

compuse din şase cifre (000001≤ N ≤ 999999), numerele de ordine
rezultate se formează din primele trei cifre ale numărului de la primul
început al citirii şi primele trei cifre ale numărului de la al doilea început al
citirii.

Exemplu: Pentru a preleva un eşantion de 4 unităţi de produs dintr-

un lot de 190000 unităţi de produs se stabileşte arbitrar primul început al
citirii în coloana 5, rândul 166 şi al doilea început al citirii în coloana 10
rândul 193. Numerele de ordine ale unităţilor de produs ce compun
eşantionul rezultă conform tabelului nr.8.

69
 Tabelul nr.8

Citirea compusă când 000001 ≤ N ≤ 999999

Numerele de la Numerele de la Numerele de Numerele de

primul început al doilea ordine rezultate ordine ale
al citirii început al citirii unităţilor de
produs ce
compun
eşantionul

3080 1757 308175 -

9053 8892 905889 -

5074 6229 507622 -

1388 7306 138730 138730

8130 0043 813004 -

2083 4470 208447 -

1501 4509 150450 150450

1874 4382 187438 187438

9319 4851 931485 -

9429 1624 942162 -

8426 4305 842430 -

1467 8211 146821 146821

70
 2. Prelevarea prin extragere oarbă

Metoda se aplică în cazurile în care unităţile de produs din loturile

supuse verificării nu pot fi numerotate sau, din considerente de ordin
tehnic sau economic, numerotarea unităţilor de produs nu este raţională.
Metoda nu se utilizează dacă defectele unităţilor de produs pot fi
identificate direct (de exemplu, organoleptic).

Metoda constă în extragerea fără nici o discriminare subiectivă a

unităţilor de produs din lotul supus verificării, fiecare unitate de produs
având aceeaşi şansă de a fi extrasă. Unităţile de produs trebuie extrase
din toate părţile lotului, motiv pentru care se recomandă să se asigure,
pe cât posibil, condiţii egale de accesibilitate pentru diferitele părţi ale
lotului.

Nu se admite ca din cauza accesibilităţii inegale să se evite

extragerea unităţilor de produs din anumite părţi ale lotului. De exemplu,
dacă lotul este aşezat în stive, unităţile de produs se extrag din straturile
de jos, de mijloc şi de sus.

Atunci când verificarea calităţii lotului se face la intrarea sau la

ieşirea din magazie, unităţile de produs se extrag în timpul descărcării,
respectiv încărcării lotului, evitându-se astfel greutăţile privind
accesibilitatea redusă la anumite părţi din lot.

71
 3. Prelevarea în faze multiple

Metoda se aplică în cazurile în care produsul se găseşte într-o

unitate de ambalaj, unităţile respective de ambalaj găsindu-se într-o
unitate şi mai mare de ambalaj, etc.

Pentru aplicarea metodei trebuie stabilit, pe lângă efectivul

eşantionului, numărul sau proporţia unităţilor de ambalaj care urmează a
fi desfăcute în fiecare fază.

Metoda constă în prelevarea mai întâi a eşantionului primar prin

extragerea aleatorie a unui număr din unităţi de ambalaj din cele mai
mari, apoi a eşantionului secundar prin extragere aleatorie din eşantionul
primar a unităţilor de ambalaj mai mici, etc. şi, în ultima fază, în
prelevarea eşantionului final prin extragerea aleatorie a unităţilor de
produs de verificat.

Fiecare extragere se face fie pe baza tabelului de numere aleatorii,

fie prin extragere oarbă.

72
 APLICAŢII ŞI ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Care sunt cele 7 unităţi de produs ce trebuiesc prelevate dintr-un

lot de 567 de unităţi de produs, ştiind că începutul s-a stabilit arbitrar în
coloana 3 rândul 132.

2. Care sunt cele 11 unităţi de produs ce trebuiesc prelevate dintr-

un lot de 8097 de unităţi de produs, ştiind că s-a stabilit arbitrar primul
început al citirii în coloana 2 rândul 36 şi al doilea început al citirii în
coloana 9, rândul 189.

3. Care sunt cele 18 unităţi de produs ce trebuiesc prelevate dintr-

un lot de 789000 de unităţi de produs, ştiind că s-a stabilit arbitrar primul
început al citirii în coloana 4 rândul 12 şi al doilea început al citirii în
coloana 6, rândul 212.

4. Explicaţi prin ce se caracterizează citirea compusă din metoda

de prelevare a eşantioanelor pe baza tabelului de numere aleatorii.

5. Descrieţi metoda de prelevare a eşantioanelor prin extragere

oarbă.

73
 Cap.4. PROCESUL DE ADOPTARE A DECIZIEI DE ACCEPTARE
SAU DE RESPINGERE A LOTURILOR DE MARFĂ EXPERTIZATE

 Obiectivele capitolului
Acest capitol studiază procesul de adoptare a deciziei de acceptare
sau de respingere a loturilor de marfă expertizate. Studenţii în urma
parcurgerii acestui capitol trebuie să-şi însuşească metodele utilizate în
cadrul procesului de adoptare a deciziei de acceptare sau de respingere
a loturilor de marfă expertizate.

 Concepte studiate
Verificare normală, verificare severă, verificare redusă, eşantionare
simplă, eşantionare dublă, eşantionare multiplă.

Loturile de mărfuri sub formă de obiecte pot fi verificate prin două

procedee: prin sondaj sau bucată cu bucată (100%).
În cazul procedeului prin sondaj, se aplică metode standardizate
de formare a eşantionului şi de determinare a mărimii lui, în funcţie de
mai mulţi parametrii statistico-matematici şi de acceptare sau respingere
a lotului, după rezultatele obţinute la verificarea eşantionului.
Pentru simplificarea la maxim a tuturor calculelor statistice şi
pentru o uniformizare şi o fundamentare a deciziilor la recepţie a fost
conceput un standard, al cărui corespondent românesc este SR 3160/2-
84 (numit “Procedee şi tabele statistico-matematice pentru verificarea
calităţii prin atribute”).

74
 Aplicarea acestui standard asigură o probabilitate de acceptare de
95% a loturilor de calitate acceptabilă şi o probabilitate de respingere de
90% a loturilor de calitate inacceptabilă. Acest standard este aplicabil la
verificarea calităţii produselor finite, a materiilor prime şi materialelor, a
stocurilor din depozite, a operaţiilor, etc.
Planurile de verificare a calităţii existente în standard sunt
destinate a fi utilizate în cazul şirurilor continue de loturi de produse
provenite de la un singur furnizor. În cazul relaţiilor contractuale cu mai
mulţi furnizori, beneficiarul va aplica standardul separat, pentru fiecare
dintre aceştia.
Aplicarea planurilor de verificare din acest standard poate fi
prevăzută în normele sau standardele de produs sau chiar în contractele
economice încheiate între părţi.
Pentru utilizarea acestor planuri de control, este necesar să se
stabilească următorii parametri:
-(N) efectivul lotului – reprezintă numărul unităţilor de produs din
lot. Lotul reprezintă o anumită cantitate dintr-o marfă fabricată în condiţii
presupus uniforme, din acelaşi lot de materii prime şi sosite la beneficiar
cu acelaşi mijloc de transport.
-(n) efectivul eşantionului – reprezintă numărul unităţilor de
produs din eşantion. Eşantionul este destinat să furnizeze informaţii
asupra întregului lot, servind ca bază de decizie referitoare la lotul în
cauză.
-(AQL) nivelul calităţii acceptabile (Acceptable Quality Level) –
reprezintă procentul maxim de obiecte defecte (sau numărul maxim de
defecte la 100 de unităţi de produs) din lot pentru care acesta se
consideră acceptabil din punct de vedere al calităţii medii a producţiei. În
tabele AQL are 26 de valori cuprinse între 0,010 şi 1000 şi depinde de
gravitatea defectelor ce pot fi prezente în produsele supuse recepţiei.

75
 -(Nv) nivelul de verificare – este caracteristica unui plan de
verificare, aleasă aprioric, care leagă efectivul eşantionului de cel al
lotului. Acesta se stabileşte prin standardele de produse, iar în lipsa
acestora, prin înţelegeri între beneficiari şi furnizori. Există trei niveluri
uzuale de verificare Nv I, Nv II şi Nv III şi patru niveluri speciale, notate
cu S1, S2, S3 şi S4.
Aceste niveluri de verificare se referă la cuantumul informaţiilor ce
se va obţine în urma verificării. Astfel, Nv I se utilizează când beneficiarul
acceptă informaţii relativ reduse cu privire la calitatea mărfurilor din lot,
iar la polul opus se află Nv III, când sunt dorite informaţii cât mai
detaliate despre calitatea produselor. Dacă nu se specifică nimic privitor
la nivelul de verificare se utilizează Nv II.
Nivelurile speciale se utilizează în cazul unor mărfuri speciale ca:
substanţe otrăvitoare, armament, bijuterii, etc. Aceste niveluri se
utilizează mai rar şi se aplică în cazul unor caracteristici de calitate care
presupun: un cost ridicat al verificării unităţii de produs, verificarea
deductivă a acesteia sau o durată mai mare a verificării.
-(Lc) litera de cod – este determinată de nivelul de verificare şi de
efectivul lotului, servind la stabilirea efectivului eşantioanelor.
-(A) numărul de acceptare – reprezintă numărul maxim de obiecte
defecte din eşantion pentru care se ia decizia de acceptare a lotului.
-(R) numărul de respingere – reprezintă numărul minim de
obiecte defecte din eşantion pentru care se ia decizia de respingere a
lotului.
În afara acestor parametri se stabilesc trei grade de severitate a
controlului :
- verificarea normală – se aplică la începutul verificării unui şir de
loturi sosite la recepţie (în lipsa altor indicaţii) şi continuă până ce este

76
 necesară trecerea la verificarea severă sau devine posibilă trecerea la
verificarea redusă.
- verificarea severă – se instituie când din cel mult cinci loturi
verificate consecutiv prin verificarea normală, două au fost respinse.
Revenirea la verificarea normală se face când cinci loturi succesive au
fost acceptate.
Când în urma verificării severe furnizorul nu întreprinde acţiuni
menite să amelioreze calitatea procesului de fabricaţie, verificarea
calităţii loturilor se poate opri, aceasta fiind o măsură obligatorie în
vederea menţinerii protecţiei oferite de o valoare specificată a lui AQL.

- verificarea redusă – se instituie atunci când zece sau mai multe

loturi verificate consecutiv au fost acceptate în urma verificării normale şi
dacă sunt îndeplinite simultan următoarele condiţii:

¤ numărul total de produse defecte din loturile verificate să fie egal

sau mai mic cu numărul corespunzător din Tabelul nr.17. Dacă se
utilizează eşantionarea dublă sau multiplă trebuie să se ţină seama de
numărul total al eşantioanelor verificate;

¤ procesul de fabricaţie la furnizor să fie stabilizat statistic şi

¤ factorii responsabili să aprecieze ca oportună trecerea la

verificarea redusă.

Verificarea redusă este abandonată şi se revine la verificarea

normală dacă pentru loturile verificate apare cel puţin una din
următoarele situaţii:

¤un lot este respins;

¤dacă numărul produselor defecte cumulate la eşantionarea dublă

sau multiplă se situează între numărul de acceptare şi cel de respingere. În

77
această situaţie se acceptă lotul verificat prin verificare redusă, dar
următorul lot se va verifica prin verificare normală;

¤procesul de fabricaţie la furnizor devine instabil, apărând întârzieri

la livrare;

¤există alte cauze speciale care impun trecerea la verificarea

normală.

Diferenţele dintre aceste planuri de verificare, atunci când se

foloseşte acelaşi AQL şi aceeaşi Lc sunt:

-planurile de verificare severă se deosebesc de cele normale

numai prin numărul de acceptare şi cel de respingere, care sunt mai mici, în
timp ce efectivele eşantioanelor sunt egale;

-planurile de verificare redusă se deosebesc de cele normale şi de

cele severe atât prin efectivul eşantioanelor cât şi prin numărul de
acceptare şi cel de respingere.

În funcţie de numărul eşantioanelor extrase pentru verificare există

trei tipuri de planuri de control şi anume:

-planul simplu, când se extrage şi se verifică un singur eşantion;

-planul dublu, când se extrag şi se verifică două eşantioane;

-planul multiplu, când se extrag şi se verifică maxim şapte

eşantioane.

Dintre parametrii prezentaţi, o parte sunt negociaţi de către furnizor

şi beneficiar înaintea începerii verificării, (N, Nv, AQL şi tipul planului de
control) iar restul se determină pe parcursul verificării după anumite
scheme prezentate mai jos:

78
 a)Planul simplu de control – cunoscând efectivul lotului (N) şi
nivelul de verificare (Nv) se află din tabelul numărul 1 litera de cod (Lc).
Cu Lc cunoscut şi AQL stabilit se determină din tabelele nr.2-4, conform
tipului de verificare (normală, severă sau redusă) volumul eşantionului
(n), numărul de acceptare (A) şi numărul de respingere (R).

N Lc

Lc n, A, R

Nv AQL

Din efectivul lotului se extrage eşantionul care se verifică bucată cu

bucată. În urma verificării rezultă k produse defecte. Pentru a se lua
decizia de acceptare sau respingere a lotului se compară numărul
produselor defecte (k) cu numărul de acceptare (A) şi numărul de
respingere (R).

-dacă k  A atunci lotul se acceptă;

-dacă k  R atunci lotul se respinge.

b)Planul dublu de control – în prima fază se procedează ca mai

sus pentru aflarea lui Lc. Apoi cu Lc şi AQL se determină din tabelele
nr.5-7 volumul celor două eşantioane (n1 şi n2) şi corespunzător acestora
numerele de acceptare (A1 şi A2) şi numerele de respingere (R 1 şi R2).

79
 N Lc n1, A1,R1

Lc

Nv AQL n 2 , A2 , R 2

Se extrag pentru verificare două eşantioane. Se verifică primul

eşantion şi rezultă k1 produse defecte. Se compară k1 cu A1 şi R1 şi se ia
următoarea decizie:

-dacă k1  A1 atunci lotul se acceptă fără a se mai verifica şi al

doilea eşantion;

-dacă k1  R1 atunci lotul se respinge;

-dacă A1  k1  R1, se trece la verificarea celui de al doilea

eşantion.

În urma acestei verificări rezultă k 2 produse defecte. Se însumează

k1 şi k2 şi rezultatul se compară cu A2 şi R2 astfel:

-dacă k1+k2  A2 atunci lotul se acceptă;

-dacă k1+k2  R2 atunci lotul se respinge.

Exemplu: Un depozit primeşte din import tacâmuri din oţel inoxidabil pe

care le verifică prin plan de verificare prin eşantionare dublă pentru
verificarea normală, nivel de verificare uzual II, nivelul calităţii
acceptabile 2,5. Un prim lot de 3.000 de bucăţi este acceptat la recepţie,
constatându-se k1=4 şi k2=3. Ulterior, sunt înregistrate reclamaţii ale
clienţilor la magazine, pentru calitatea necorespunzătoare a acestor
tacâmuri. Controlându-se modalitatea de efectuare a recepţiei la nivel de
depozit, s-a constatat că nivelul corect al lui AQL în cazul tacâmurilor din
inox este de 1,5, comisia de recepţie luând decizia eronată de acceptare

80
a lotului, ca urmare a aplicării unui AQL 2,5, valabil numai în cazul
tacâmurilor din oţel carbon nichelat şi cromat.

Rezolvare: N = 3.000; Nv = II de unde rezultă LC = K. Lotul a fost

verificat prin plan de verificare prin eşantionare dublă pentru verificarea
normală (Tabelul 5), în care la intersecţia dintre LC = K şi AQL = 2,5
aflăm următorii parametrii:

n1 = n2 = 80 ; ∑n = 160;

A1 = 3 A2 = 7;

R1 = 8 R2 = 9;

Având la bază aceste date comisia de recepţie a verificat primul

eşantion de 80 de bucăţi şi constatând k 1 = 4 (3<5<8) a decis extragerea
şi celui de-al doilea eşantion. Constatându-se k2 = 3 (k1+k2=7), comisia
de recepţie a decis acceptarea lotului de produse (A 2= k1+k2 = 7).

În realitate, pentru AQL = 1,5 verificarea trebuia făcută astfel: N =

3.000; Nv = II de unde rezultă LC = K. Lotul trebuie verificat prin plan de
verificare prin eşantionare dublă pentru verificarea normală (Tabe lul 5),
în care la intersecţia dintre LC = K şi AQL = 1,5 aflăm următorii
parametrii:

n1 = n2 = 80 ; ∑n = 160;

A1 = 2 A2 = 5;

R1 = 6 R2 = 7;

Având la bază aceste date şi constatând k 1 = 4 (3<4<8) se decis

extragerea şi celui de-al doilea eşantion. Deoarece R2= k1+k2 = 7 comisia
de recepţie trebuia să decidă respingerea lotului de tacâmuri.

81
 c) Planul multiplu de control – după aflarea lui Lc se determină
cu ajutorul lui AQL din tabelele nr.8-10 efectivul celor şapte eşantioane
(n1,…n2), numerele de acceptare (A 1,…A7) şi numerele de respingere
(R1,…R7).Se începe verificarea primului eşantion din care rezultă k 1
produse defecte.

-dacă k1  A1 atunci lotul se acceptă, fără a mai fi nevoi şi de

verificarea celorlalte eşantioane;

-dacă k1  R1 atunci lotul se respinge după verificarea primului

eşantion;

-dacă A1  k1  R1 atunci se trece la verificarea celui de al doilea

eşantion.

În urma verificării rezultă k 2 produse defecte. Se procedează ca şi

la verificarea dublă şi se iau următoarele decizii:

-dacă k1+k2  A2 atunci lotul se acceptă;

-dacă k1+k2  R2 atunci lotul se respinge;

-dacă A2  k1+k2  R2 atunci se trece la verificarea celui de al

treilea eşantion.

Se continuă verificarea celorlalte eşantioane (dacă suma

produselor defecte din eşantioanele verificate se găseşte între numărul
de acceptare şi numărul de respingere) până se ajunge la al şaptelea
eşantion. În acest caz, comisia de recepţie trebuie să ia decizia finală
astfel:

-dacă k1+k2+….+k7  A7 lotul se acceptă;

-dacă K1+k2+….+k7  R7 lotul se respinge.

82
 N Lc n1 , A 1, R1

Lc ………...

Nv AQL n 7 , A7 , R 7

În standard mai sunt utilizate şi o serie de simboluri cu următoarea

semnificaţie:

- - apare în tabelele 2 la 10 şi indică utilizarea primului plan de

verificare situat dedesubtul săgeţii. Dacă efectivul eşantionului
corespunzător noului plan este egal sau mai mare decât
efectivul lotului, se va efectua o verificare 100%;
- - apare în tabelele 2 la 10 şi indică utilizarea primului plan de
verificare situat deasupra săgeţii;
- ж -apare în tabelele 5 la 10 şi indică trecerea la un plan simplu
corespunzător (aceeaşi Lc şi aceeaşi valoare a lui AQL);
- ++ - apare în tabelele 8 la 10 şi indică utilizarea planului dublu
corespunzător;

- # - apare în tabelele 8 la 10 şi indică faptul că acceptarea nu este

admisă pentru acest efectiv al eşantionului, fiind obligatorie
verificarea eşantionului următor pentru luarea unei decizii;

- * - apare în tabelul 17 şi indică faptul că numărul total al unităţilor

de produs prelevate din ultimele 10 loturi succesive nu este
suficient pentru a se decide trecerea la verificarea redusă,
pentru valoarea specificată a lui AQL. În acest caz se consideră
un număr mai mare de 10 loturi precedente succesive,
acceptate prin verificarea normală, pentru care există un număr
limită în tabel.

83
 APLICAŢII ŞI ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

I. Verificare normală.

1).Se dau: N = 3000, Nv = II

Să se ia decizia de acceptare sau respingere a lotului în cazul în

care se foloseşte controlul simplu, în următoarele cazuri:

a) AQL = 1%
b) AQL = 1,5%
c) AQL = 2,5%
şi pentru k = 0, k = 3, k = 6

2).Se dau: N = 15000, Nv = II, AQL = 1%

Ce decizie se va lua în legătură cu lotul respectiv dacă se

utilizează controlul dublu ? Se iau în considerare următoarele variante:

a)k1 = 2, k2 = 4

b)k1 = 14, k2 = 3

c)k1 = 5, k2 = 4

d)k1 = 5, k2 = 2

3)Se dau :N = 200, Nv = II, AQL = 1%

Să se ia decizia de acceptare sau respingere a lotului respectiv

folosind planul multiplu de control în următoarele variante:

a)k1 = 1, k2 = 0, k3 = 0, k4 = 1, k5 = 4, k6 = 3, k7 = 1

84
 b)k1 = 1, k2 = 0, k3 = 3, k4 = 2, k5 = 4, k6 = 3, k7 = 8

c)k1 = 0, k2 = 0, k3 = 0, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 4

II Verificare severă.

1)Să se ia decizia de acceptare sau respingere a lotului, utilizând

datele de la punctul I.1.

2)Se dau: N = 7777, Nv = I, AQL = 1,5%

Ce decizie se va lua în legătură cu lotul respectiv, dacă se

foloseşte planul dublu de control, în următoarele cazuri:

a)k1 = 0, k2 = 3

b)k1 = 5, k2 = 2

c)k1 = 2, k2 = 0

d)k1 = 2, k2 = 3

3) Se dau: N = 25.555, Nv = II, AQL = 1%

Să se ia decizia în legătură cu lotul respectiv, folosind planul

multiplu de control, dacă:

a)k1 = 0, k2 = 2, k3 = 1, k4 = 1, k5 = 2, k6 = 2, k7 = 1

b)k1 = 0, k2 = 2, k3 = 1, k4 = 1, k5 = 2, k6 = 2, k7 =2

c)k1 = 0, k2 = 3, k3 = 2, k4 = 1, k5 = 1, k6 = 1, k7 = 1

d)k1 = 0, k2 = 3, k3 = 2, k4 = 1, k5 = 1, k6 = 1, k7 = 2

85
 III Verificare redusă.

1).Se dau: N = 77.850, Nv = III, AQL = 0,01%

Folosind planul simplu de control să se ia decizia corectă privind

lotul, dacă:

a)k = 0

b)k = 2

Ce decizie se va lua în cazul în care AQL = 10% şi k = 12 ?

2)Pentru N = 550.000, Nv = II, AQL = 65%, să se ia decizia privind

lotul, folosind planul dublu de control, în condiţiile:

a)k1 = 4, k2 = 2

b)k1 = 11, k2 = 3

c)k1 = 7, k2 = 5

d)k1 = 7, k2 = 9

e)k1 = 7, k2 = 6

3)Pentru N = 175.000, Nv = III, AQL = 15% să se ia decizia de

acceptare sau respingere a lotului, folosind planul multiplu de control,
dacă:

a) k1 = 0, k2 = 5, k3 = 0, k4 = 1, k5 = 2, k6 = 1, k7 =0
b) k1 = 7, k2 = 2, k3 = 1, k4 = 0, k5 = 1, k6 = 0, k7 = 2
c) k1 = 2, k2 = 5, k3 = 4, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 5
d) k1 = 2, k2 = 5, k3 = 4, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 4
e) k1 = 2, k2 = 5, k3 = 4, k4 = 2, k5 = 1, k6 = 3, k7 = 0

86
1) În ce constă planul dublu de control?
2) Când verificarea redusă este abandonată şi se revine la
verificarea normală?
3) Ce reprezintă litera de cod (Lc)?

87
 Cap.5. RECONSTITUIREA PE BAZĂ DE DOCUMENTE ŞI
MĂSURĂTORI DE TEREN A CONDIŢIILOR DE MEDIU ÎN CARE S-AU
AFLAT SPRE PĂSTRARE LOTURILE DE MARFĂ EXPERTIZATE

 Obiectivele capitolului
Acest capitol are ca obiectiv reconstituirea pe bază de documente şi
măsurători de teren a condiţiilor de mediu în care s-au aflat spre păstrare
loturile de marfă supuse expertizării. Studenţii trebuie să înţeleagă care
sunt factorii care influenţează loturile de marfă în timpul proceselor de
transport şi depozitare şi care sunt metodele prin care pot fi reconstituite
condiţiilor de mediu în care s-au aflat spre păstrare loturile de marfă.

 Concepte studiate
Coeficient de corecţie, umiditate relativă, caracteristici senzoriale.

Cel mai des întâlnit tip de expertize merceologice este cel care
apelează la reconstituiri, fiind în acelaşi tip şi cele mai dificile.

Lucrarea practică propusă pentru ilustrarea acestui tip de expertize

este următoarea:

În perioada 22 martie – 4 aprilie 2003 în depozitul 1215 s-a păstrat

lotul de mărfuri compus din sticle de o jumătate de litru de bere caramel.
Ulterior, când produsele respective u fost livrate magazinelor de
desfacere acestea au constatat că produsele erau depreciate.

88
 Deoarece părţile nu au reuşit să se concilieze unităţile cu
amănuntul s-au adresat justiţiei, care pentru elucidarea cauzelor a
dispus efectuarea unei expertize merceologice.

Calitatea produselor aflate într-un depozit poate fi influenţată de:

 temperatură;
 umiditatea relativă;
 circulaţia aerului;
 compoziţia aerului;
 radiaţiile luminoase, etc.
În cazul nostru, din multitudinea de factori care ar fi putut produce
degradarea berii, expertul s- limitat la două: temperatura şi umiditatea
relativă.

În perioada 22 martie – 4 aprilie 2007 expertul a măsurat aceşti

parametrii din depozitul respectiv zilnic, de trei ori pe zi în trei puncte
distincte: uşa, mijlocul depozitului şi fereastră. Pe baza rezultatelor
respective a calculat media zilnică de temperatură şi umiditate din
perioada respectivă a anului 2007.

Pentru măsurarea temperaturii s-a folosit termometrul cu alcool şi

pentru măsurarea umidităţii s-a folosit psihrometrul Assmann. De la
institutul meteorologic Băneasa expertul a solicitat valorile temperaturii
medii zilnice (T mz) şi a umidităţii relative medii zilnice (U rmz) ale aerului
exterior din perioada 22 martie – 4 aprilie 2007 şi din aceeaşi perioadă a
anului 2003 (Tabelul nr.9 şi nr.10).

89
 Tabelul nr.9

Valori din exterior în anul 2006

Ziua Temperatura medie zilnică Umiditatea relativă medie

exterioară (Tmz) zilnică exterioară (Urmz)

22 martie 7,075 67

23 martie 2,425 64

24 martie 2,65 63,5

25 martie 1,325 68

26 martie 4,125 56,25

27 martie 7,35 67,25

28 martie 6,9 71,25

29 martie 8,2 62,25

30 martie 8,925 68,25

31 martie 8,675 72

1 aprilie 11,5 66,5

2 aprilie 9,275 72

3 aprilie 7,75 71,75

4 aprilie 8,625 74,5

Media
perioadei 6,76 67,4

90
 Tabelul nr.10

Valori din exterior în anul 2007

Ziua Temperatura medie zilnică Umiditatea relativă medie

exterioară (Tmz) zilnică exterioară (Urmz)

22 martie 0 76,25

23 martie 0,1 81,25

24 martie 0,175 83

25 martie 4,8 52,75

26 martie 2,875 71

27 martie 3,65 69,25

28 martie 2,2 72,25

29 martie 3,575 64,5

30 martie 4,975 71,75

31 martie 5,7 90

1 aprilie 7,42 72,5

2 aprilie 4,35 84

3 aprilie 2,675 60,25

4 aprilie 6,75 71,75

Media
perioadei 3,55 71,75

91
 Tabelul nr.11

Valori din interior în anul 2007

Ziua Temperatura medie zilnică Umiditatea relativă medie

interioară (Tmz) zilnică interioară (Urmz)

22 martie 18,58 71,6

23 martie 19 67,2

24 martie 20,1 69,63

25 martie 18,06 64,63

26 martie 17,67 68,86

27 martie 17,67 68,86

28 martie 19,66 66,66

29 martie 20,03 65,63

30 martie 20,14 67,87

31 martie 20,47 72,73

1 aprilie 20,59 71,86

2 aprilie 21,06 72,3

3 aprilie 21,06 72,3

4 aprilie 19,35 72,4

Media
perioadei 19,47 69,56

92
 RECONSTITUIREA PARAMETRILOR

Se calculează coeficientul de corecţie pentru temperatură şi

umiditate după formula:

CT = │Tm ext 2007 – Tm int 2007 │= │3,55 – 19,47 │= 15,92 ≈ 16

CUr = │Umr ext 2007 – Umr int 2007 │= │71,75 – 69,56 │= 2,19 ≈ 2

Observaţie: Aceşti coeficienţi de corecţie vor fi utilizaţi în tabelul

următor pentru reconstituirea valorilor interioare din depozit în anul 2006.

Se compară valorile temperaturii şi umidităţii exterioare din anul

2006 cu media lor şi se notează abaterile acestora (abaterea = media-
valoareatemp/umid).

De exemplu: pentru ziua de 22 martie 2006 abaterea va fi:

6,76 – 7,075 = -0,3 pentru temperatură

67,4 – 67 = 0,4 pentru umiditate

Coeficientul de corecţie (C T, CUr) se adaugă sau se scade din

media zilnică a temperaturii şi umidităţii exterioare din 2006 în funcţie de
semnul abaterii. Dacă abaterea este pozitivă atunci coeficientul de
corecţie se va scade din valoarea temperaturii medii zilnice exterioare
din 2006, respectiv din valoarea umidităţii relative medii zilnice exterioare
din 2006, iar dacă abaterea este negativă atunci coeficientul de corecţie
se va aduna.

Se calculează valorile temperaturii medii zilnice interioare şi ale

umidităţii relative medii zilnice interioare din anul 2006 astfel:

Tmz int 2006 = │Tmz ext 2006 ± CT│

Urmz int 2006 = │Umz ext 2006 ± CUr│

93
 Tabelul nr.12

Reconstituirea parametrilor din interiorul depozitului în anul

2006

Umiditat Umiditatea

Temperat Temperatura ea relativă

ura medie interioară relativă medie

Ziua Abater Abater
medie din 2006 medie interioară
ea ea
exterioar exterioa din 2006
│Tmz ext 2006 ±
ă din ră din │Umz ext
CT│
2006 2006 ± CUr│
2006

22 7,075 -0,3 23,075 67 +0,4 65

martie

23 2,425 +4,3 13,6 64 +3,4 62

martie

24 2,65 +4,1 13,35 63,5 +3,9 61,5

martie

25 1,325 +5,4 14,7 68 -0,6 70

martie

26 4,125 +2,6 11,9 56,25 +11,5 54,25

martie

27 7,35 -0,6 23,35 67,25 +0,15 65,25

martie

28 6,9 -0,2 22,9 71,25 -3,85 73,25

martie

29 8,2 -1,4 24,2 62,25 +5,15 60,25

martie

94
 30 8,925 -2,2 24,925 68,25 -0,85 70,25
martie

31 8,675 -1,9 24,675 72 -4,6 74

martie

1 11,5 -4,7 27,5 66,5 +0,9 64,5

aprilie

2 9,275 -2,5 25,275 72 -4,6 74

aprilie

3 7,75 -1 23,75 71,75 -4,35 73,75

aprilie

4 8,625 -1,9 24,625 74,5 -7,1 76,5

aprilie

Media 6,76 21,3 67,4 67,46

perioa
dei

Temperatura medie în depozit în perioada 22 martie – 4 aprilie

2006 a fost de 21,3ºC, iar umiditatea medie în depozit în aceeaşi
perioadă a fost de 67,46%. S-a considerat că factorii de mediu ai
depozitului au fost influenţaţi de mediul exterior, de valorile temperaturii
şi ale umidităţii ale aerului din afară. Conform standardului în vigoare
berea caramel trebuie păstrată la temperatura de 4 - 10ºC. Deoarece
temperatura din depozit în perioada 22 martie – 4 aprilie 2006 a depăşit
cu mult temperatura de păstrare a berii caramel s-a constatat că acest
parametru a influenţat deteriorarea calitativă a lotului respectiv.

95
 Caracteristicile senzoriale standardizate ale berii caramel

a) Aspect: lichid de culoare brun închisă, opalescent, cu sediment prin

depunerea drojdiilor din suspensie.

b) Miros: plăcut, fără mirosuri străine, cu aromă de hamei.

c) Gust: dulce – amărui, plăcut, fără gust străin.

d) Spuma: berea turnată într-un pahar special trebuie să formeze o

spumă compactă şi persistentă, iar bulele de dioxid de carbon să se
degajeze lent.

Caracteristicile berii caramel din depozitul 1215 după

deteriorare

Berea prezintă ca defect tulburări nebiologice (coloidale şi

chimice). Acest defect se prezintă sub formă de precipitate ce se depun
sau rămân în suspensie.

Pentru determinarea stării şi caracteristicilor berii s-au realizat

anumite determinări prin care s-u depistat schimbările care au avut loc în
urma deteriorării. S-au determinat:

 extractul primitiv şi extractul real;

 aciditatea totală;
 culoarea;
 conţinutul de dioxid de carbon.

96
 După determinare s-au constatat valori care nu se încadrau în
standardele aflate în vigoare.

97
 Întrebări de verificare

1. Descrieţi care sunt factorii ce pot influenţa calitatea produselor

dintr-un depozit.
2. Explicaţi cum se calculează coeficientul de corecţie pentru
reconstituirea parametrilor.
3. Descrieţi care sunt caracteristicile senzoriale standard ale berii
caramel.

98
 BIBLIOGRAFIE

1. Ciurel Violeta, ″Asigurări şi reasigurări : abordări teoretice şi

practice internaţionale″, Editura All-Back, Bucureşti 2000
2. Diaconescu I. – Merceologie alimentară, Ed. Eficient, Bucureşti
1998.
2. Diaconescu M. – Eurostrategii în domeniul agroalimentar, Ed.
Descartes Conseil, Bucureşti, 2000.
3. Dima D., Pamfilie R., Procopie R. – Mărfurile alimentare în
comerţul internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001.
4. Dima D., Stănescu D., Bologa N., Pamfilie R. – Merceologia
produselor de alimentaţie publică, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, Bucureşti, 1996.
5. Dobrin Marinică, Tănăsescu Paul, ″Teoria şi practica asigurărilor″,
Editura Economică 2002
6. Frăţilă R., Biro A., Drăgan M. – Bazele tehnologiei şi merceologiei,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
7. Gatchalian M. – „Industrie alimentaire: comment assurer la qualite
des produits d’exportation” în „Forum du commerce international”,
ianuarie/martie 1992.
8. Gould A.W. – Total Quality Management for the food industries,
CTI Publication INC., Baltimore, USA, 1992.
9. Lagrange L. – La commercialisation de produits agricoles et
alimentaries, Tehnique&Documentation-Lavoisier, Paris, 1995.
10. Olaru M., Schileru I., ş.a. – Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.
Eficient, Bucureşti, 1999.

99
11. Pamfilie R. – O cerinţă actuală: declararea valorii nutritive a
produselor alimentare, Rev. Industria alimentară Română, nr.3/noiembrie
1992
12. Păunescu C. – Lucrări aplicative la merceologie alimentară, Ed.
ASE, Bucureşti, 2000.
13. Pâslaru C., Petrescu V., Bucur I., Bitirez L – Probleme actuale ale
expertizării degradării produselor în timpul păstrării, Ed. ASE, Bucureşti
1999.
14. Petrescu V., Pâslaru C. – Expertiza merceologică, Ed. Metropol,
Bucureşti, 2000.
15. Roman I. – Controlul calităţii produselor, E.D.P., Bucureşti, 1985.
16. Rotaru O., Guş C., Mihaiu M. – Controlul sănătăţii produselor de
origine animală, Ed. Seso Hipparion, Cluj-Napoca, 1999.
17. Sârbu R. – Expertiză merceologică, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
2001.
18. Schileru I. – Ştiinţa mărfurilor în România – premise şi evoluţie,
Colecţia Merx, Ed. Qlassorom, Bucureşti, 2000.
19. Stanciu I., Părăianu E., Schileru I. – Merceologie; calitatea şi
sortimentul mărfurilor nealimentare, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.
20. Şerbulescu L., Elisei A. – Merceologia mărfurilor de import-export
şi expertiza merceologică, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti,
2000.
21. Şerbulescu L - Merceologia mărfurilor alimentare de import-export,
Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002.
22. Udrea M. – Îndrumar pentru valorificarea produselor textile, Ed.
Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1990.

100