Actiunea in Despagubiri Contra Asiguratorului

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

DEPARTAMENTUL STUDII DE MASTERAT, DOCTORAT ŞI
PREGĂTIRE PSIHOPEDAGOGICĂ
TEMA:
ACȚIUNEA ÎN DESPĂGUBIRI CONTRA
ASIGURĂTORULUI DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Conducător de doctorat
Prof. univ.
Dr. VLAD BARBU
Doctorand
CĂLIN (PREOTU) DOINA
BUCUREŞTI
2014
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I
CONTRACTUL DE ASIGURARE OBLIGATORIE
Secţiunea 1 Noţiuni generale.
1.1. Definiţie şi reglementare
1.2. Caractere juridice.
Secţiunea 2 Forma contractului de asigurare.
2.1. Conţinutul contractului de asigurare
2.2. Părţile contractului de asigurare
Secţiunea 3 Elementele obligatorii specifice contractului de
asigurare.
3.1. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul
3.2. Momentul încheierii contractului
3.3. Interpretarea contractului
3.4. Efectele contractului de asigurare
3.5. Riscurile acoperite prin contractul de asigurare
3.6. Elementele specifice contractului de asigurare
Secţiunea 4 Aspecte specifice asigurarilor de răspundere civilă
4.1. Asigurarea de răspundere civilă auto
4.2. Asigurarea de răspundere civilă profesională
4.3. Malpraxisul medical
Capitolul II
CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII CIVILE
Secţiunea 1 Acţiunea civilă
1.1. Definiţia acţiunii civile
1.2. Natura juridică a acţiunii civile
Secţiunea 2 Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile
2.1. Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile
2.2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de subiectul acțiunii civile
2.3. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei dreptului
2.4. Participanții în procesul civil
Secţiunea 3 Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în
procesul penal
3.1. Condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal
3.2. Elementele acţiunii civile
3.3. Subiecţii acţiunii civile
3.4. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal
Secţiunea 4 Exercitarea acţiunii civile
4.1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile
4.2. Exercitarea acţiunii civile din oficiu
2
4.3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă
Capitolul III
ANGAJAREA RĂSPUNDERII CIVILE A
ASIGURĂTORULUI
Secţiunea 1 Aspecte generale de ordin legislativ
1.1. Răspunderea pentru fapta altuia
1.2. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale
Secţiunea 2 Asigurarea de răspundere civilă auto
2.1. Limitele de despăgubire pentru daune materiale
2.2. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii vehiculelor
2.3. Despăgubirile acordate de către asigurător
2.4. Criterii pentru stabilirea uzurii în cazul pagubelor produse la vehicule
2.5. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii altor
bunuri
2.6. Stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării sau al pieirii animalelor
2.7. Plata despăgubirilor
Secţiunea 3 Răspunderea civilă în cazul asigurări obligatorii a
locuinţelor
3.1. Poliţa de asigurare împotriva dezastrelor naturale (PAD)
3.2. Poolul de asigurare împotriva dezastrelor (PAID)
Secţiunea 4 Asigurarea de răspundere civilă profesională
Secţiunea 5 Răspunderea civilă a asigurătorului în procesul
penal
5.1. Calitatea procesuală asigurătorului în procesul penal
5.2. Poziţia procesuală a asigurătorului în procesul penal
Secțiunea 6 Acordarea daunelor morale de către asigurător în
cadrul răspunderii civile
6.1. Prejudiciul moral. Definiţie. Clasificare
6.2. Criterii de stabilire a daunelor morale în legislaţia naţională şi
internaţională
Capitolul IV
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT ÎN DOMENIUL
ASIGURĂRILOR PE CONTINENTUL EUROPEAN
Secţiunea 1 Legislaţie specifică ţărilor din Europa
1.1. Austria
1.2. Belgia
1.3. Bulgaria
1.4. Cipru
1.5. Cehia
1.6. Franţa
1.7. Germania
3
1.8. Marea Britanie
1.9. Italia
1.10. Spania
Secţiunea 2 Acordarea daunelor morale în accidentele auto
2.1. Austria
2.2. Belgia
2.3. Cehia
2.4. Danemarca
2.5. Elveţia
2.6. Finlanda
2.7. Franţa
2.8. Germania
2.9. Grecia
2.10. Marea Britanie
2.11. Italia
2.12. Luxemburg
2.13. Olanda
2.14. Norvegia
2.15. Portugalia
2.16. Slovacia
2.17. Suedia
2.18. Ungaria
Capitolul V
STUDIU DE CAZ: EVOLUȚIA UNUI ASIGURĂTOR DE
SUCCES
Secţiunea 1 Piaţa asigurărilor din România – evoluţie
Secţiunea 2 Omniasig - prezentare generală
2.1. Profilul de creştere
2.2. Direcţia și modalităţile de creştere
2.3. Valorificarea competenţelor unice de creştere Branding
2.4. Parteneriatele privind vânzările
2.5. Utilizarea eficientă a forţei de vânzări
Secţiunea 3 Structura organizaţională
CONCLUZII
PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”
Secţiunea 1 În cazul vătămărilor corporale
Secţiunea 2 În caz de deces
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
4
ABREVIERI
alin. – alineatul
ANAF – Agenția Națională de Administrare Fiscală
art. – articolul
B.Of. – Buletinul official
CEDAM – Bază de date cu evidența centralizată a polițelor
RCA
C.fisc. – Codul fiscal
C.pen. – Codul penal
C.proc.fisc. – Codul de procedură fiscală
C.proc.pen. – Codul de procedură penală
CECCAR – Corpul Experților Contabili și Contabililor
Autorizați din România
coord. – coordonator(i)
Ed. – Editura
ed. – ediția
etc. – et caetera (și celelalte)
FMI – Fondul Monetar Internațional
GLI – Grupul de Lucru Interinstituțional
H.G. – Hotărârea Guvernului
Ibidem – în același loc (în aceeași lucrare)
IMM – întreprinderi mici și mijlocii
IT – Tehnologia informației (Information
Technology)
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I
MFP – Ministerul Finanțelor Publice
NCC – noul Cod civil
NCPC – noul Cod de procedură civilă
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
O.M.F.P. – Ordinul Ministrului Finanțelor Publice
OCDE – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare
Economică
5
ONU – Organizația Națiunilor Unite
op. cit. – operă citată
p. – pagina
parag. – paragraful
pp. – paginile
pct. – punctul
PIB – Produs Intern Brut
RCA –Răspundere Civilă Auto
ROF – Regulament de organizare și funcționare
SUA – Statele Unite ale Americii
TVA – taxa pe valoare adăugată
urm. – următoarele
vol. – volumul
vs – versus, contra, împotriva
6
ARGUMENTUM
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au străduit să găsească
soluţii pentru a-şi proteja viaţa şi bunurile, împotriva forţelor
distructive ale naturii, ale accidentelor şi bolilor, ideea de
asigurare aparând astfel cu mii de ani în urmă ,când oamenii
primitivi au format pentru prima oara grupuri sociale, care aveau
ca scop asigurarea supravieţuirii grupului.
Apariţia primelor forme de asigurări a avut loc în stransă
legatură cu dezvoltarea puterilor maritime. Babilonienii au fost
primii care au legiferat şi reglementat statutul asigurărilor în
celebrul Cod al lui Hammurabi 1. Astfel, negustorii care
călătoreau pe apă aveau posibilitatea să primească un împrumut
pentru a-şi finanţa transporturile. Pentru a-şi asigura transportul,
ei puteau plăti o sumă adiţională creditorilor, care îi asigura că,
în situaţia în care transportul de marfă ar fi fost furat, negustorii
nu mai erau nevoiţi să ramburseze împrumutul creditorului. Se
poate afirma că prima asigurare legiferată a fost cea împotriva
furtului.
Tot în strânsă legatură cu comerţul maritim au fost
dezvoltate asigurările în Rhodos. Negustorii a căror marfă făcea
parte dintr-un transport comun plăteau o sumă de bani, care era
colectată într-un fond comun, iar aceasta era folosită în cazul în
care marfa unuia dintre ei era deteriorată pe durata voiajului 2.
Primele reglementări referitoare la asigurări au fost cuprinse
în legile Rhodosului din secolul al IX-lea î.e.n. Aceste legi nu
reglementau faptele de asigurare în conţinutul lor actual, dar
făceau referiri la „avaria comună” în exercitarea comerţului
maritim şi tratau problemele legate de împărţirea şi suportarea
riscului avarierii sau distrugerii navelor.
Poliţele individuale de asigurări, în forma actuală, au apărut
pentru prima dată în secolul al XIV-lea în Genoa, sub forma
unor contracte de asigurare, care cuprindeau riscuri variate în
1 Dincolo de realizarile militare, politice si administrative Hammurabi a ramas in istorie pentru renumitul sau cod de
legi, scris in jurul anului 1760 i.Hr. si care contine nu mai putin de 280 de articole de lege.
2 În secolul al IX-lea înainte de Hristos, legile Rhodosului au constituit baza teoretică şi practică a uzantelor maritime
referitoare la avaria comună.
7
cazul transporturilor maritime. Renaşterea a reprezentat un
moment de dezvoltare a asigurărilor, atât din punct de vedere al
complexităţii lor, cât şi din punct de vedere al diversificării
sistemelor de asigurări şi a tipurilor de poliţe. Cele mai
importante erau cele maritime, încurajate de intensificarea
comenţului maritim şi asigurările de viaţă, care erau populare în
rândul persoanelor de rang înalt.
Prima reglementare mai detaliată a asigurărilor apare în
Ordonanţa din anul1453 3, emisă în Barcelona, care a fost primul
act normativ ce a încercat să legifereze asigurările maritime.
În Anglia, primul act normativ ce legifera raporturile de
asigurare îl constituie „Elisabetan Act”, adoptat în anul 1601.
În Franţa, prima reglementare privind asigurările o constituie
Ordonanţa din anul 1681 a lui Ludovic al IV-lea, urmată de
adoptarea, în 9 aprilie 1898, a Legii privind asigurarea
victimelor accidentelor de muncă.
În România, primul act normativ în materia asigurărilor a
fost Înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871, Decret
prin care a fost autorizată şi înfiinţarea primei societăţi de
asigurare, „Dacia”.
În prezent actele normative de bază în care este reglementată
activitatea de asigurare în România sunt:
 Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România;
 Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi
supravegherea asigurărilor;
 Noul Cod Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil).
Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, dar şi cel
mai des întâlnită pe piaţă, constă în protecţia financiară pentru
pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri.
Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale
riscului. Riscul este prezent permanent şi oriunde şi practic orice
activitate economică sau de altă natură este ameninţată de
producerea unor evenimente cauzatoare de pierderi.
3 Dată de Jaque I de Aragon în anul 1453, condiţiile contractelor de asigurare maritimă în Spania, aceasta constând în a
„preveni abuzurile şi fraudele şi de a acorda tratament preferenţial propriilor lor armatori”.
8
Dezvoltarea industriei asigurărilor din România reprezintă o
necesitate susţinută de specialiştii din domeniul asigurărilor şi
mai ales de către realitatea economică actuală, asigurările
operand în medii concurenţiale internaţionalizate, cu puternice
tendinţe de globalizare.
Cea mai importantă ramură de asigurare din România este
reprezentată de asigurările de răspundere civilă. Prin asigurările
de răspundere civilă se acoperă prejudiciul produs de asigurat -
persoană fizică sau persoană juridică - unor terţe persoane.
Asigurările de răspundere civilă, spre deosebire de celelalte
asigurări (de bunuri şi persoane), acoperă, în cazul în care se
produce riscul asigurat prin contractul de asigurare, prejudiciul
produs în patrimoniul terţului păgubit.
Aprofundarea acestui domeniu prin alegerea temei de
cercetare ştiinţifică are la bază modalitatea de recuperare a
prejudiciului prin acţiunea în despagubiri formulată de către
partea pagubită sau vatamată, raportată şi la limita de
răspundere stabilită în sarcina asigurătorilor de răspundere civilă
în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale şi morale,
precum şi identificarea unor criterii de stabilire a daunelor
morale având în vedere practica neunitară la nivel naţional.
În România nu există încă un criteriu obiectiv de stabilire a
daunelor morale. Mai mult decât atât, criteriile de apreciere ale
instanţelor sunt neunitare la nivel naţional.
În străinătate există instanţe specializate pentru piaţa de
asigurări, practica acordării despăgubirilor fiind unitară.
În prezent, problema despăgubirilor pentru vătămări
corporale şi deces capătă o importanţă tot mai mare în piaţa
românească de asigurări. În acest context, se simte tot mai mult
nevoia unui cadru normativ bine reglementat de acordare a
despăgubirilor, în special în cazurile în care se solicită daune
morale în urma accidentelor de circulaţie, în condiţiile în care
instanţele de judecată se confruntă cu diferenţe mari între
cuantumul despăgubirilor acordate pentru speţe similare.
Soluţia reparaţiei daunelor morale prin acordarea de
despăgubiri băneşti este împărtăşită nu numai de doctrină şi
9
jurisprudenţă, dar şi de legiuitorul care a admis posibilitatea
reparaţiei prejudiciului moral sau nepatrimonial în anumite
materii speciale atât contractuale, cât şi extra-contractuale, iar
Noul Cod Civil confirmă această concepţie, recunoscând dreptul
la daune-interese atât pentru prejudiciul patrimonial, cât şi
pentru cel nepatrimonial. Totuşi, o astfel de soluţie de principiu
nu rezolvă pe fond problema, deoarece rămâne în discuţie
metoda de evaluare a criteriilor pe baza cărora se pot acorda
despăgubiri ca urmare a producerii unui prejudiciu moral.
Totodată, deşi în lege este prevăzută acordarea daunelor
morale inclusiv pe cale amiabilă, asigurătorii din România evită
să încheie tranzacţii extra-judiciare pentru daune morale, tocmai
pentru că se confruntă cu dificultatea de a cuantifica aceste
prejudicii.
Cercetarea doctorală îşi propune să abordeze domeniile
interdisciplinare caracteristice prin dezvoltarea unor capitole de
analiză, evaluare şi prognoză la nivel legislativ, instituţional,
operaţional şi procedural care să permită în final formularea
unor propuneri pertinente de eficientizare a activităţilor
circumscrise generic domeniului asigurărilor.
Necesitatea de a asigura un cadru juridic mai coerent pentru
compensarea vătămărilor corporale care rezultă din accidentele
rutiere a fost ridicată în cadrul iniţiativei mai largi privind
armonizarea cadrului legal pentru obligaţiile necontractuale în
Europa, în special în dezbaterea cu privire la aşa-numitul
Regulament „Roma II” 4.
Un grad de convergenţă între legislaţiile din Europa este deja
observabil într-o anumită măsură, ca urmare a iniţiativelor
întreprinse de către reţelele de avocaţi 5, în documentele oficiale
ale Consiliului Europei şi în deciziile Curții Europene de Justiţie
şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
4 Publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene L199/40 din 31.07.2007, disponibil la http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ. do?uri=OJ:L:2007:199:0040:0040:ro:PDF, sursă accesată în data de 21
septembrie 2013, ora 12.10
5 De exemplu, PEOPIL - Grotius, „Tilburg Group”, „Trier 2000 Group”, „Grupul de Hamburg” etc.
10
fundamentale 6 face referire directă la principiul restitutio in
integrum ca la un criteriu ce urmează să fie adoptat în
compensaţie pentru o vătămare corporală, încadrată ca o
încălcare a unui drept al omului, acesta acoperind în mod
explicit atât material, cât şi moral dauna 7.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 8,
semnată la Nisa în anul 2000, precizează necesitatea de a asigura
o protecţie uniformă a drepturilor civile pentru toţi cetăţenii
europeni.
Curtea europeană a drepturilor omului a dezvoltat prin
jurisprudenţa sa o definiţie largă referitoare la prejudiciul moral
care include, de asemenea, despăgubiri pentru rudele apropiate
pentru pierderea vieţii de familie sau pentru „pierdere de
consorţiu”.
Consiliul Europei a jucat, de asemenea, un rol important în
procesul de armonizare în ceea ce priveşte diverse domenii de
protecţie a persoanelor împotriva actelor ilegale care cauzează o
vătămare corporală sau deces.
În anii 1990, iniţiative cum ar fi, printre altele, Directiva
85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 privind răspunderea
pentru produsele defecte, dar, de asemenea, iniţiative similare în
domeniile pachetelor turistice, mediului de lucru şi asigurărilor
auto au contribuit pe larg la convergenţa legislaţiei privind
răspunderea extra-contractuală în statele membre ale U.E. 9
În ceea ce priveşte accidentele de trafic rutier, normele de
drept internaţional privat se găsesc în Convenţia de la Haga din
6 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Roma, 4.XI.1950, aprobată prin Legea nr.
30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a
protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în Monitorul oficial al României, partea I nr.135 din 31 mai
1994
7 A se vedea în acest sens „Convenţia europeană a drepturilor omului”, disponibilă la:
http://www.echr.coe.int/Documents/ onvention_RON.pdf, sursă accesată în data de 21 septembrie 2013, ora 15.00
8 Publicată în Jurnalul oficial al Uniunii Europene C326/391 din 26.12.2012, disponibilă la: http://eur-lex.europa.eu/
exUriServ/LexUriServ.do? uri=OJ:C:2012:326:0391:0407:RO:PDF, sursă accesată în data de 21 septembrie 2013, ora
15.30
9 Dana Alexandru, Florina Olteanu, Mihaela Olteanu, „Penalty clause in commercial agreements”, COFOLA 2010: the
Conference Proceedings, 1. edition. Brno: Masaryk Univerșity, 2010
11
4 mai 1971 10 care a intrat în vigoare la data de 3 iunie 1975.
Convenţia abordează alegerea legii aplicabile în cazul litigiilor
transfrontaliere privind pierderile cauzate de accidente rutiere,
prin clarificarea la art. 3 că, în astfel de cazuri, „legea aplicabilă
este legea internă a statului în care sa produs accidentul” (lex
loci infracţiune commissi) 11. Cererea de despăgubire lex loci
este greu de satisfăcut în cazul victimelor având reşedinţa
obişnuită în ţările cu nivel de trai ridicat. Astfel de victime se
confruntă cu o compensare slabă atunci când sunt răniţi într-un
accident care a avut loc într-o ţară cu standardul de viaţă mai
slab sau cu criterii mai scăzute pentru evaluarea daunei.
În prezent, legislaţia naţională prevede pentru victimele
accidentelor auto produse din vina unor terţi acordarea de
despăgubiri morale în limita a 5.000.000 euro şi de despăgubiri
materiale în limita a 1.000.000 de euro.
Capitolul I
CONTRACTUL DE ASIGURARE OBLIGATORIE
Secţiunea 1 Noţiuni generale
1.1. Definiţie şi reglementare. Prin contractul de asigurare,
contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o
primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul
producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit, după
caz (art. 2.199 din noul Cod civil) . Reglementarea din noul Cod
civil a contractului de asigurare este aproape integral preluată
din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România .
1.2. Caractere juridice. Contractul de asigurare este un contract
cu caracter civil. Asigurarea este o activitate comercială pentru
asigurător şi uneori şi pentru asigurat. El este strict bilateral şi,
10 A se vedea în acest sens „Convention on the law applicable to traffic accidents”, disponibilă la: http
http://www.hcch.net/upload/conventions/ txt19en.pdf, sursă accesată în data de 23 septembrie 2013, ora 11.30
11 Ivana Kunda, Carlos Manuel Goncalves de Melo Marinho, „Ghid practic privind Dreptul internaţional privat
european”, DEUTSCHE STIFTUNG FUR INTERNATIONALE RECHTLICHE ZUSAMMENARBEIT E.V, Ghid
elaborat în cadrul proiectului „Îmbunãtãțirea cunoştinţelor membrilor reţelelor naţionale judiciare în materie civilă şi
comercială din Statele Membre ale UE în domeniul noilor regulamente UE”, Programul Justiţie Civilă 2010, p.32-33
12
de regulă, nu se poate încheia cu titlu gratuit. Contractul de
asigurare, din punct de vedere juridic, face parte din categoria
contractelor aleatorii.
Secţiunea 2 Forma contractului de asigurare.
Potrivit dispoziţiilor art. 2.200 din noul Cod civil, pentru a
putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în
scris. Contractul nu poate fi probat cu martori chiar dacă există
un început de dovada scrisă. Dacă documentele de asigurare au
dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există
posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor
pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Încheierea
contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau
certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori prin
nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare.
Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate
şi certificate prin mijloace electronice 12.
2.1. Conţinutul contractului de asigurare.
2.2. Părţile contractului de asigurare. În mod clasic, contractul
de asigurare se încheie între două părţi: asiguratul și asigurătorul
dar poate fi încheiat între părţile contractante sau printr-un
intermediar (agent sau broker).
Secţiunea 3 Elementele obligatorii specifice contractului de
asigurare
În cazul contractului de asigurare, elementele esenţiale sunt:
riscul, suma asigurată sau limita de răspundere şi prima de
asigurare.
3.1. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul. Conform
uzanţelor în domeniu, asigurătorul nu poate refuza încheierea
contractului. El constată dacă sunt întrunite condiţiile legale şi,
12 Art. 2.200 noul Cod civil prevede: (1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în
scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele
de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi
conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. (2) Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa
de asigurare sau certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de
brokerul de asigurare. (3) Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace
electronice.
13
în acest caz, trebuie să accepte propunerea şi să emită poliţa sau
contractul de asigurare.
3.2. Momentul încheierii contractului. Contractul se poate
considera încheiat odată cu plata primelor şi emiterea
documentului de asigurare. În practică, denumirea de poliţă de
asigurare este generică şi, astfel, cel mai frecvent utilizată. În
cele mai multe cazuri, emiterea poliţei se realizează în acelaşi
timp cu plata primei, deoarece declaraţiile de voinţă care se
contopesc în contract iau naştere concomitent.
3.3. Interpretarea contractului. Şi în cazul asigurărilor
principiul care se aplică este cel al interpretării stricte a
condiţiilor contractuale. Înțelesul oricărui termen din poliţă şi al
tuturor expresiilor curente vor fi interpretate în sensul lor firesc,
natural, folosit în limbajul uzual de către o persoană cu
inteligenţă normală.
3.4. Efectele contractului de asigurare. Fiind un contract
sinalagmatic 13, contractul de asigurare presupune drepturi şi
obligaţii corelative între părţi ce pot fi delimitate în două
perioade: până la producerea evenimentului asigurat şi după
producerea acestuia.
3.5. Riscurile acoperite prin contractul de asigurare. Riscul
reprezintă consecința materială a producerii evenimentului
asigurat, susceptibil de a fi măsurat din punct de vedere
financiar la producerea sa, fiind un element fundamental al
contractului de asigurare. Riscul este un eveniment viitor și
probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi.
3.6. Elementele specifice contractului de asigurare. Elementele
specifice contractului de asigurare sunt următoarele: interesul
asigurabil, riscul, prima de asigurare și suma asigurată. Lipsa
oricăruia dintre aceste patru elemente face contractul ineficace,
fiind lovit de nulitate.
Secţiunea 4 Aspecte specifice asigurarilor de răspundere civilă
Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă
tocmai prejudiciul produs unor terţe persoane de către asigurat.
13 Barbu V., Gheorghiu V., Vasile C. D., „Drept civil. Contracte speciale.”, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura
Cermaprint, Bucureşti, 2009, p.88
14
Este vorba de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea
anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri și diferite alte
construcții, exercitarea unei anumite activități etc.
4.1. Asigurarea de Răspundere Civilă Auto. Pentru ca
persoanele care au de suferit în urma producerii unor accidente
de autovehicule şi de alte mijloace de transport sau cele ale căror
bunuri au fost distruse în astfel de împrejurări să poată primi în
toate cazurile despăgubirea ce li se cuvine, în vederea reparării
prejuduciului creat, în majoritatea ţărilor din lume se practică -
sub formă obligatorie sau convențională - asigurarea de
răspundere civilă auto.
4.2. Asigurarea de răspundere civilă profesională. Asigurarea
de răspundere civilă profesională acoperă răspunderea
asiguratului angajată faţă de clienţi sau beneficiari pentru
prejudiciile cauzate acestora, ca urmare a unor acte, fapte,
săvârşite din culpa sa (erori, omisiuni, greşeli proprii comise
fără intenţie), în timpul şi/sau în legătură directă cu desfăşurarea
activităţii profesionale pentru care este autorizat.
4.3. Malpraxisul medical. Malpraxisul este eroarea profesională
săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. Prin
personal medical se înțelege medicul, medicul dentist,
farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale.
Capitolul II
CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII CIVILE
Secţiunea 1 Acţiunea civilă
1.1. Definiţia acţiunii civile. Potrivit art. 29 din noul C.p.c.,
„Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale pentru
protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi
sau a unei alte situații juridice care nu se poate realiza decât pe
această cale, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în
proces”.
15
1.2. Natura juridică a acţiunii civile. Dreptul la acţiune nu este
nicidecum un drept subiectiv general, abstract, autonom 14, ci
este în strânsă legătură cu afirmarea, pretinderea unui drept
subiectiv sau interes civil, individualizat, fără însă a se include
în conţinutul acestuia 15 şi fără a se identifica cu mijloacele
procesuale prin care se solicită protecţia judiciară a dreptului sau
interesului civil afirmat, care formează acţiunea civilă.
Secţiunea 2 Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile
2.1. Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile. În demersul de a
stabili care sunt condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, trebuie
să avem în vedere, pe de o parte, împrejurarea că dreptul la
acţiunea civilă se circumscrie dreptului fundamental de liber
acces la justiţie 16, iar, pe de altă parte, faptul că exercitarea
acţiunii civile este liberă, ea nu este, în principiu, supusă unor
garanţii sau autorizări prealabile 17.
2.2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de subiectul acțiunii civile.
2.3. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei dreptului. Dacă se
constată de către instanţă, în urma unor dezbateri contradictorii,
că reclamantul nu justifică un drept subiectiv, cererea
reclamantului, ca formă de manifestare a acţiunii, va fi respinsă.
2.4. Participanții în procesul civil. Referitor la participanţii la
procesul civil se remarcă prin noul Cod de Procedură Civilă o
modificare conceptuală, referitor la incidentele procedurale
privind alcătuirea instanţei. Spre deosebire de procedura penală,
în procedura civilă se distingea incompatibilitatea, pe de o parte,
şi recuzarea şi abţinerea, pe de altă parte.
14 Aşa cum este considerat de autorii italieni (E. Rosa, op. cit.; p. 4; E.T. Liebman, op. cit., pp 111-112; P.
Calamandrei, op. cit., p. 256-257; H. Croze, op. cit., p. 24).
15 Ch. Demolombe, op. cit., p. 1855-1866 (Sub influenţele dreptului roman, potrivit căruia dreptul subiectiv era
produsul acţiunii, autorul aprecia că acţiunea nu constituie o prerogativă distinctă de dreptul subiectiv, că dreptul
despuiat de acţiune este o pură abstracţie, un nonsens, că singurul criteriu pentru recunoaşterea unui drept subiectiv este
acţiunea, întrucât ea- acţiunea- este chiar „dreptul în stare dinamică”, „ dreptul care se pune în mişcare”, „ dreptul pe
picior de război”.)
16 Potrivit art. 21 din Constituţia României, revizuită în 2003 :„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil […]”.
17 V. M. Ciobanu, Tratat..., vol.I, 1997, p. 265-266
16
Secţiunea 3 Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în
procesul penal
3.1. Condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile în
procesul penal. Pentru exercitarea acțiunii civile, în procesul
penal este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele
condiții 18:
a) infracțiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau
moral;
b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să
existe o legătură de cauzalitate;
c) prejudiciul trebuie să fie cert;
d) prejudiciul să nu fi fost reparat;
e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu,
să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul
procesului penal.
3.2. Elementele acţiunii civile. Acțiunea civilă are ca obiect
tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum și a
părții responsabile civilmente.
3.3. Subiecţii acţiunii civile. Subiectul activ al acțiunii civile în
procesul penal este parte în cauză. Subiecții pasivi ai acțiunii
civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru
prejudiciu și împotriva cărora acțiunea se exercită.
3.4. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal. Acțiunea civilă
este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important de
proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile
încălcate sau a intereselor ocrotite de lege.
Secţiunea 4 Exercitarea acţiunii civile
4.1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile. Persoana
fizică, cu capacitate deplină de exercițiu, are posibilitatea de a-și
valorifica pretențiile civile fie prin exercitarea acțiunii civile în
cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acțiunii civile în
afara procesului penal, la instanța civilă.
4.2. Exercitarea acţiunii civile din oficiu. Acțiunea civilă se
pornește și se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o
18 George Coca, op.cit., p,131-136
17
persoană lipsită de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă.
4.3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă. Sunt situații în
care acțiunea civilă privind repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune poate fi exercitată numai la instanţa civilă din cauza
inexistenţei posibilităţii alăturării acţiunii civile celei penale 19.
Capitolul III
ANGAJAREA RĂSPUNDERII CIVILE A
ASIGURĂTORULUI
Secţiunea 1 Aspecte generale de ordin legislativ
Asigurătorul de răspundere civilă acoperă prejudiciile
produse din culpa asiguratului său în dauna unei terţe persoane.
Ea presupune stabilirea nivelului la care o pagubă produsă prin
fapta asiguratului obligă pe asigurător la plata indemnizaţiei
cuvenite.
1.1. Răspunderea pentru fapta altuia. Ea se referă, la
răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicţie şi la răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.
1.2. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale.
Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale
reprezintă pentru victimă un drept ce se naşte din ziua în care
acesta este cauzat, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat
imediat.
Secţiunea 2 Asigurarea de răspundere civilă auto
2.1. Limitele de despăgubire pentru daune materiale
Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea
prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului
produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor
formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc
de probă.
2.2. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al
distrugerii vehiculelor. Despăgubirile pentru vehicule nu pot
depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data
19 I. Neagu op.cit., p.320
18
producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în
polița de asigurare RCA.
2.3. Despăgubirile acordate de către asigurător. Despăgubirile
acordate de către asigurător nu pot depăşi:
a) cuantumul despăgubirii, valoarea vehiculului la data
producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută
în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația
în care păgubitul face dovada reparării vehiculului;
b) cuantumul despăgubirii, diferența dintre valoarea vehiculului
la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita
de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul
unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada
reparării vehiculului și în cazul daunelor parțiale.
2.4. Criterii pentru stabilirea uzurii în cazul pagubelor produse
la vehicule. Pentru stabilirea valorii vehiculelor la data
producerii evenimentului asigurat, din valoarea de nou a
acestora se scade uzura valorică. Prin uzura valorică se înțelege
acea parte din valoarea vehiculului ce se pierde prin vechime,
întrebuințare sau stare de întreținere.
2.5. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al
distrugerii altor bunuri. Despăgubirile pentru clădiri, construcții
sau alte bunuri se stabilesc pe baza prețurilor existente pe piață
la data producerii riscului asigurat.
2.6. Stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării sau al pieirii
animalelor. Despăgubirile pentru animale se stabilesc pe baza
valorii de pe piața locală a animalului respectiv la data
producerii accidentului.
2.7. Plata despăgubirilor. După acceptarea ofertei de
despăgubire, persoana prejudiciată va preciza modalitatea de
plată: în numerar sau prin ordin de plată, în contul bancar
personal ori în contul bancar al unității de specialitate.
Secţiunea 3 Răspunderea civilă în cazul asigurări obligatorii
a locuinţelor
3.1. Poliţa de asigurare împotriva dezastrelor naturale (PAD).
În materia asigurării obligatorii a locuinţelor, în cazul producerii
unuia dintre riscurile asigurate obligatoriu, cererea de
19
despăgubire se poate face numai de beneficiarii PAD (poliţa de
asigurare împotriva dezastrelor naturale) şi va fi adresată
asigurătorului care a emis poliţa.
3.2. Poolul de asigurare împotriva dezastrelor (PAID).
Constatarea şi evaluarea prejudiciilor, precum şi stabilirea
cuantumului despăgubirii se fac de către asigurătorul care a
eliberat PAD, în conformitate cu normele emise de Comisia de
Supraveghere a Asigurarilor în aplicarea legii. În cazul
proprietarilor care beneficiază de subvenţionarea primei de
asigurare, cererea de despăgubire se adresează direct PAID
(Poolul de asigurare împotriva dezastrelor) iar constatarea şi
evaluarea prejudiciilor, respectiv lichidarea daunelor se pot face
şi de o societate desemnată conform normelor emise de
Autoritatea de Supraveghere Financiară (fosta Comisia de
Supraveghere a Asigurarilor).
Secţiunea 4 Asigurarea de răspundere civilă profesională
Asigurarea de răspundere civilă profesională se adresează
îndeosebi: persoanelor fizice sau juridice care ocupă funcții de
conducere în anumite instituții, doctorilor și/sau asistenților din
cadrul medical, avocaților, juriștilor în general, persoanelor
fizice autorizate (cum ar fi contabilii, traducătorii, interpreții,
experții etc.), experților financiari, persoanelor care lucrează în
cadrul afacerilor cu imobiliare, precum și altor categorii de
persoane.
Secţiunea 5 Răspunderea civilă a asigurătorului în procesul
penal
5.1. Calitatea procesuală asigurătorului în procesul penal.
Potrivit contractului de asigurare, asigurătorul răspunde pentru
pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului
vinovat de producerea evenimentului, obligându-se să
despăgubească persoanele prejudiciate. În cazul asigurărilor de
răspundere civilă auto nu contează dacă între persoana
învinuitului/inculpatului şi cea a asiguratului există identitate,
vinovat de producerea accidentului putând fi şi o altă persoană,
terţă faţă de contractul de asigurare.
20
5.2. Poziţia procesuală a asigurătorului în procesul penal.
Problema calității procesuale a asigurătorului în procesul penal
pare să facă obiectul unei insolubile controverse. Până acum,
doctrina și jurisprudența au oscilat între a recunoaște și a nu
recunoaște o astfel de calitate asigurătorului.
Secțiunea 6 Acordarea daunelor morale de către asigurător în
cadrul răspunderii civile auto
În majoritatea ţărilor, asigurarea de răspundere civilă auto
pentru pagube produse terţilor (RCA) este obligatorie, în
vederea protejării publicului.
6.1. Prejudiciul moral. Definiţie. Clasificare. Daunele morale
sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin
fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii
sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes
nepatrimonial a cărui reparare urmează regulile răspunderii
civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru
contractual.
Daunele morale au fost clasificate astfel: daune morale
constând în dureri fizice sau psihice numite „pretium doloris”;
suferinţele psihice determinate de cauzarea morţii unei persoane
iubite sau a unei rude apropiate ori de rănirea, mutilarea,
desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a acesteia sunt denumite şi
prejudicii prin ricoşeu, iar despăgubirea datorată pentru
repararea acestora se numeşte „pretium affectionis”.
6.2. Criterii de stabilire a daunelor morale în legislaţia
naţională şi internaţională. Există diferențe majore în stabilirea
nivelului despăgubirilor acordate la nivel european. Totuși,
pentru evaluarea daunelor, multe țări au adoptat tabele cu
indemnizațiile ce trebuie plătite pentru diverse tipuri de
vătămări 20. Pentru ca instanţele să poată aplica aceste criterii,
este necesar ca cel care pretinde daunele morale să indice nişte
aprecieri cuantificabile ale prejudiciilor suferite ca urmare a
traumelor fizice şi psihice.
20 A se vedea Compensation of victims of cross-border road traffic accidents in UE: Comparison of national practices,
analysis of problems and evaluation of options for improving the position of cross-border victims – Tartarin and
Farandelle case study
21
Capitolul IV
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT ÎN DOMENIUL
ASIGURĂRILOR PE CONTINENTUL EUROPEAN
Secţiunea 1 Legislaţie specifică ţărilor din Europa
1.1. Austria. Pretinderea despăgubirilor provenite din
accidentele rutiere pot fi bazate fie pe răspunderea prevăzută de
Legea privind răspunderea feroviară și auto din 21 ianuarie
1959, fie pe răspunderea în materie de neglijență potrivit art.
1293 din Codul civil general.
1.2. Belgia. Temeiul compensațiilor este art. 1.382 din Codul
civil. Răspunderea este bazată pe principiul neglijenței 21.
1.3. Bulgaria. Temeiul compensațiilor în cazul accidentelor este
art. 45 din Legea obligațiilor și contractelor. Răspunderea este
bazată pe greșeală. Există prezumția greșelii în toate cazurile.
1.4. Cipru. Temeiul legal pentru angajarea răspunderii este
Legea răspunderii care prevede că vina celui responsabil trebuie
dovedită. În anumite cazuri, răspunderea poate fi prezumată.
Neglijența contributivă poate reduce răspunderea pârâtului, prin
urmare pot fi reduse și sumele compensate 22.
1.5. Cehia. Potrivit art. 420 din Legea civilă cehă (ZGB), șoferul
este responsabil pentru pagube cauzate din neglijență. Conform
art. 427-431 ZGB, proprietarul vehiculului este responsabil și
pentru accidente cauzate fără neglijență.
1.6. Franţa. Temeiul legal este art. 1.382 din Codul civil precum
și Legea nr. 85-677 din 5.7.85 (Loi Badinter), modificată prin
Legea nr. 2003-706 din 01.08.2003 23. „Loi Badinter” impune
răspunderea strictă a utilizatorului înregistrat și a conducătorului
vehiculului.
1.7. Germania. Dreptul la compensații poate rezulta din
răspunderea bazată pe neglijență, precum și din răspunderea
21 James L. Gosdin, „Title Insurance: A Comprehensive Overview” Third Edition, American Bar Association, 2007,
p.104-114
22 A se vedea în acest sens „Insurance & Reinsurance. Jurisdictional comparisons”, First Edition, Sweet&Maxwell,
2012, p.93-104
23 A se vedea în acest sens „Insurance & Reinsurance. Jurisdictional comparisons”, First Edition, Sweet&Maxwell,
2012, p.129-140
22
strictă. Răspunderea bazată pe neglijență are ca temei legal art.
823 I BGB (Codul civil). Potrivit art. 823 II BGB, pot rezulta
obligații și din violarea unei legi care protejează interesele uneia
dintre părți.
1.8. Marea Britanie. Fundamentul compensațiilor este Legea
prejudiciului 24. Răspunderea există acolo unde există neglijență,
iar asta implică și datoria de îngrijire a victimei. Prezumții ale
neglijenței există numai în circumstanțe excepționale.
1.9. Italia. Fundamentul compensațiilor este răspunderea care
are ca temei art. 2043 din Codul civil. Neglijența este pusă în
responsabilitatea șoferului, prezumție care poate fi răsturnată
dacă șoferul poate dovedi că nu avea cum să evite accidentul.
Proprietarul vehiculului este de asemenea răspunzător, cu
excepția situației în care șoferul a folosit vehiculul fără
permisiunea proprietarului 25.
1.10. Spania. Fundamentul compensațiilor este răspunderea care
are ca temei Legea de răspundere civilă și asigurare și Textul de
rambursare aprobat prin Decretul regal 21/2007. Răspunderea
civilă în accidentele rutiere poate fi stabilită în instanțele civile,
dar și în cele penale.
Secţiunea 2 Acordarea daunelor morale în accidentele auto
2.1. Austria. Păgubitul are dreptul la daune morale nu numai în
cazul comportamentului culpabil al păgubitorului, ci şi pe baza
răspunderii independente de culpă conform normelor de
răspundere obiectivă.
2.2. Belgia. În cazul unei vătămări corporale, o persoană
vătămată poate solicita despăgubiri care vor fi plătite pentru
daunele morale (dommage moral) suferite şi care pot compensa,
pe lângă daunele morale pentru suferinţă (pretium doloris), şi
prejudiciile de agrement şi prejudiciile estetice (dommage
esthétique).
24 Philip Booth, Robert Chadburn, Steven Haberman, Dewi James, Zaki Khorasanee, Robert H. Plumb, Ben
Rickayzen, „Modern Actuarial Theory and Practice”, Second Edition, CRC Press, 2004, p.456-460
25 Observatorul pentru justiţie civilă din Milano - Noile tabele 2011 pentru lichidarea prejudiciilor nepatrimoniale
rezultate din afectarea integrităţii psiho-fizice și din pierderea/afectarea gravă a raportului de rudenie.
23
2.3. Cehia. Partea păgubită, vătămată corporal, poate solicita
compensarea pentru durere şi suferinţă (pain and suffering), doar
în cazul în care vătămările corporale suferite nu sunt minore.
2.4. Danemarca. În prezent, daunele morale sunt reglementate
în art. 3 al Legii de despăgubire.
2.5. Elveţia. În cazul vătămărilor corporale, persoanele
prejudiciate în urma unui accident au dreptul la o sumă de bani
corespunzătoare cu titlu de reparaţie (daune morale).
2.6. Finlanda. Condiţia pentru existenţa unui drept la daune
morale este producerea unei vătămări corporale din culpă. În
cazul unor invalidităţi permanente, se acordă despăgubire şi
pentru daunele morale ca urmare a pierderii calităţii vieţii 26.
2.7. Franţa. În locul compensaţiei pauşale a daunelor morale
care se acordă în mod obişnuit în multe alte ţări, legislaţia
franceză prevede mai multe tipuri de prejudicii nonpatrimoniale.
2.8. Germania. În sistemul juridic german, despăgubirea pentru
daunele morale nu reprezintă regula, ci mai degrabă excepţia 27.
2.9. Grecia. Baza legală de acordare a daunelor morale, care se
acordă rar în cuantumul corespunzător în afara instanţei, este
art.932 din Codul civil.
2.10. Marea Britanie. Daune morale în sensul larg se acordă atât
pentru durerea şi suferinţa pricinuită (şi pentru cea viitoare=pain
and suffering), cât şi pentru prejudiciul de agrement (loss of
amenities) şi, dacă este cazul, și pentru reducerea speranţei de
viaţă (loss of expectation of life) 28.
2.11. Italia. Pentru compensarea prejudiciului moral, legislaţia
italiană face distincţie între daune morale (danno morale) şi
daune biologice (danno biologico).
2.12. Luxemburg. Se acordă despăgubire pentru daunele morale
numai dacă există culpă. Se acordă daune morale în cazul
leziunilor mai uşoare la prezentarea chiar şi a unui certificat
medical din străinătate.
26 Allgemeine Lebenserschwernisse = înrăutăţirea/îngreunarea generală a vieţii; tradus şi adaptat înseamnă pierderea

calităţii vieţii.
27 Hacks/Ring/Bohm - “Schmerzensgeld 2009”, Deutscher Anwalt Verlag, 2010
28 John Birds, „Insurance Law in the United Kingdom”, Kluwer Law International, 2010, p.102-110
24
2.13. Olanda. În temeiul art.6.95 şi 6.109 din noul Cod civil,
există dreptul la daune morale în cazul vătămărilor corporale
produse din culpă sau în cazul altor atingeri aduse unei
persoane.
2.14. Norvegia. Se plătesc daune morale atât pentru prejudicii
produse ca urmare a răspunderii civile delictuale, cât şi a celor
produse ca urmare a răspunderii obiective.
2.15. Portugalia. În temeiul art.483 şi 496 din Codul civil,
daunele morale se acordă atât în cazul vătămărilor corporale, cât
şi în cazul suferinţelor psihice de o anumită gravitate.
2.16. Slovacia. Potrivit art.444 din Codul civil, persoanei
vătămate corporal, în cazul unei afectări a sănătăţii, i se cuvine o
compensaţie pentru durerile suferite şi pentru îngreunarea
activităţii sale sociale.
2.17. Suedia. Conform legii privind daunele din accidente
rutiere, se acordă compensaţie pentru vătămări corporale în
absenţa culpei; această prevedere se aplică şi eventualelor daune
morale.
2.18. Ungaria. Potrivit prevederilor art.354 din Codul civil din
Ungaria, persoana vinovată trebuie să-i compenseze persoanei
păgubite dauna nonmaterială provocată 29.
Capitolul V
STUDIU DE CAZ: EVOLUȚIA UNUI ASIGURĂTOR DE
SUCCES
Secţiunea 1 Piaţa asigurărilor din România – evoluţie
Un factor important care a contribuit la dezvoltarea
sectorului asigurărilor a fost introducerea iniţiativelor
legislative, cu scopul de a reglementa, controla şi supraveghea
piaţa asigurărilor şi constituirea, în anul 2000, a Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor (CSA). De atunci, cadrul legal a
fost adaptat treptat pentru a fi armonizat cu legislaţia U.E.
Secţiunea 2 Omniasig - prezentare generală
29 A se vedea Peter Borscheid, Niels Viggo Haueter, „World Insurance: The Evolution of a Global Risk Network”,
Oxford Univerșity Press, 2012, p.524-526
25
La începutul anului 2012, în România, grupul VIENNA
INSURANCE GROUP a fost reprezentat de patru companii de
asigurări, acestea fiind: OMNIASIG (asigurări generale),
ASIROM (asigurător compozit), precum şi BCR Asigurări
(asigurări generale) şi BCR Asigurări de Viaţă.
SC OMNIASIG VIG SA a fuzionat cu BCR Asigurări VIG
SA, conform deciziei Vienna Insurance Group, acţionarul
majoritar al ambelor companii. Obiectivul acestei fuziuni a fost
crearea unei compani de asigurari lider pe piaţa din România,
precum şi eficientizarea operaţiunilor Vienna Insurance Group
pe plan local.
SC BCR Asigurari SA a preluat în calitatea de societate
absorbantă emblema și denumirea SC OMNIASIG VIG SA, iar
începând cu data de 01.05.2012, a rezultat o noua companie.
Studiul a fost realizat pentru SC OMNIASIG VIG SA
înainte de fuziune.
2.1. Profilul de creştere. În cadrul sectorului asigurărilor,
Omniasig poate fi considerat un Top Performer, cu o CAGR a
cifrei de afaceri şi a profitului de peste 12% în ultimii ani, fiind,
astfel, un jucător important pe piaţa asigurărilor de răspundere
auto şi liderul asigurărilor de bunuri.
2.2. Direcţia și modalităţile de creştere. Avantajele Omniasig au
fost reprezentate de capacitatea sa rapidă de adaptare la
condiţiile locale de piaţă, precum şi de dezvoltarea continuă de
produse atractive, pentru a satisface cerinţele clienţilor, în
combinaţie cu o strategie de vânzări orientată spre client, menită
să întărească poziţia companiei pe piaţă.
2.3. Valorificarea competenţelor unice de creştere Branding.
Numele Omniasig reprezintă un brand local puternic, construit
în ultimul deceniu printr-o strategie consecventă.
2.4. Parteneriatele privind vânzările. Omniasig s-a diferenţiază
pe piaţa de asigurări printr-o strategie specială de parteneriat, cu
accent asupra vânzărilor retail şi a reţelei naţionale.
2.5. Utilizarea eficientă a forţei de vânzări. Ca parte a strategiei
sale de creştere şi dezvoltare, Omniasig a lansat în 2007
campania „Alătură-te echipei Omniasig”.
26
Secţiunea 3 Structura organizaţională
Modelul organizaţional şi operaţional al companiei, ca în
cazul majorităţii asigurătorilor de-a lungul acestei perioade, a
fost aliniat cu segmentul de retail, cu un grad înalt de
descentralizare la nivel naţional, pentru a asigura flexibilitatea în
răspuns la cerinţele pieţei.
CONCLUZII
Principiul care guvernează domeniul acordării de daune
morale este unul just, iar problema nu este în a aplica principiul,
ci în cuantificarea prejudiciilor, în identificarea unor criterii
pentru a aprecia cuantumul prejudiciului, nefiind daune
evaluabile în bani. Încă din ani ‘90, Curtea Supremă de Justiţie
s-a pronunţat în acest sens, pentru a se găsi criterii pentru
cuantificarea prejudiciilor fizice şi morale şi stabilirea
echivalentului valoric al acestora, în sensul administrării de
probe. Pentru ca instanţele să poată aplica aceste criterii, este
necesar ca cel care pretinde daunele morale să indice unele
aprecieri cuantificabile ale prejudiciilor suferite ca urmare a
traumelor fizice şi psihice.
În prezent, procesul de acordare a daunelor morale este încă
suportabil de către piaţa asigurărilor, însă este posibil să
ajungem peste câţiva ani în situația de a nu mai putea controla
un astfel de fenomen, să fie generalizate excepţiile şi să devină o
practică aplicabilă. Majoritatea persoane vatamate sunt
influenţate de creşterea limitelor de despăgubire şi consideră că
acestea se cuvin a fi plătite până la valoarea maximă posibilă în
fiecare caz ceea ce, nu reprezintă o situație de normalitate.
Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiţi prin
accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către
acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei.
Asigurătorul are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite
numai în cazurile speciale, expres şi limitativ prevăzute de art.
58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
27
România 30 -„Asigurătorul recuperează sumele plătite drept
despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea
pagubei, în următoarele cazuri:
a) accidentul a fost produs cu intenţie;
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte
incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile
publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste
fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii
altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;
c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii
săvârşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus
vehiculul fără consimțământul asiguratului.”
Numai în aceste cazuri asigurătorul are un rol de simplu
garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a suporta în final,
o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În
toate celelalte situații, de regulă, asigurătorul nu este doar un
simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se
cuvinte terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci
suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa
asiguratului său. Astfel, în legătură cu suma solicitată de partea
civilă cu titlu de daune morale, pe lângă criteriul gravităţii
prejudiciului moral, ţinând cont de argumentele literaturii
juridice şi ale practicii judiciare în materie, pentru stabilirea
indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale trebuie să
apelam şi la un alt criteriu orientativ, şi anume criteriul echităţii.
De aceea indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională,
echitabilă, să fie în aşa fel stabilită, încât să asigure efectiv o
compensaţie suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral
suferit, fără a deveni o sursă de îmbogăţire fără just temei.
30 Actualizată până la data de 18 octombrie 2013 cu modificările şi completarile aduse de: Ordonanţa nr. 27 din 22
august 1997, abrogată de Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000; Legea nr. 172 din 14 mai 2004; Ordonanţa de urgenţă nr. 61
din 23 iunie 2005; Legea nr. 283 din 5 octombrie 2005; Legea nr. 113 din 4 mai 2006; Legea nr. 172 din 16 mai 2006;
Legea nr. 180 din 12 iunie 2007; Legea nr. 304 din 13 noiembrie 2007; Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 şi Ordonanţa de
urgenţă nr. 94 din 16 octombrie 2013.
28
In sensul acestor criterii, Decizia 4458/27.05.2005 a I.C.C.J
a statutat:Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral este de
reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de
determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se
stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către
instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţe
negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic,
importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste
valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele
vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială,
profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului
moral, aceste criterii sunt subrogate conotaţiei aprecierii
rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului
real şi efectiv produs victimei infracţiunii”.
Practica instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului demonstrează că este posibil să
se evalueze prejudiciul moral, astfel încât sumele acordate să nu
fie exagerate şi să reprezinte o justă compensare a răului suferit.
Este necesar însă ca instanţa judecătorească să acorde atenţie
unor criterii în stabilirea despăgubirilor.
Potrivit Deciziei nr. 2356/2011 a I.C.C.J., „daunele morale
sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice
a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei,
demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru
acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei
autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Partea
care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să
dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate
existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.”
Din studiul realizat de C.S.A. 31 se observă discrepanţa dintre
nivelul despăgubirilor nepatrimoniale acordate pentru
31 Lucrare cu caracter ştiinţific întocmită în colaborare de: Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.), Fondul
pentru Protecţia Victimelor Străzii (F.P.V.S.) şi Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare din România
(U.N.S.A.R.) referitoare la practica instanţelor judecătoreşti atât din România, cât şi a celor din cadrul Uniunii
Europene, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate de-a lungul timpului în urma producerii de accidente
rutiere soldate cu victime omeneşti. A se vedea în acest sens
29
compensarea unor suferinţe psihice similare. Mai mult decât
atât, apreciem că, atâta timp cât suferinţa provocată unei
persoane prin vătămarea sa nu diferă de la o ţară la alta, în
cadrul aceleiaşi ţări de la o localitate la alta , nici cuantumul
daunelor morale acordate în cazuri similare nu ar trebui să
difere cel puțin în cadrul aceleiaşi ţări de la o localitate la alta,
şi mai ales în cadrul aceleiaşi localităţi. Spre exemplu, instanţa
trebuie să reţină faptul că, limitele de răspundere în asigurarea
RCA sunt aceleaşi în Germania, membră a Uniunii Europene, ca
şi pentru accidentele produse în România.
Cu toate acestea, despăgubirile nepatrimoniale acordate în
Germania pentru vătămări sunt rezonabile tocmai în virtutea
rolului pe care îl au daunele morale: efectul compensatoriu pe
care asemenea sume trebuie să îl aibă, iar nicidecum ca aceste
sume să se constituie în amenzi excesive pentru autorii daunelor
ori cheltuieli nejustificate pentru asigurători.
Conform celor mai sus expuse, considerăm că nu se poate
afirma că într-o altă ţară membră a U.E. suferinţa oamenilor
pentru pierderea unei persoane apropiate este mai mică decât în
România şi din acest motiv daunele morale acordate sunt în
cuantum rezonabil.
Discrepanţa dintre nivelul despăgubirilor nepatrimoniale
acordate în cazul unei infracţiuni de vătămare (infracţiune
săvârşită cu intenţie) şi a acelora acordate în cazul unei
infracţiuni de vătămare din culpă.
Diferenţa constatată este greu de explicat în condiţiile în care
infracţiunea de vătămare, apreciată din prisma pedepsei penale
ca având o gravitate cel puţin dublă faţă de aceea a vătămării din
culpă, transpusă în latura civilă, se situează la 1,4 % (respectiv,
prin raportare la jurisprudenţă, pentru o persoană vătămată cu
intenţie s-au acordat daune morale mai mici, iar pentru vătămare
din culpă sumele sunt mult mai mari).
Nu în ultimul rând, acordarea despăgubirilor morale trebuie
să aibă un caracter compensatoriu pentru atingerea adusă stării
http://www.fpvs.ro/doc/info_utile/Ghid_pentru_soluționarea_daunelor_morale_ed_2012.pdf, accesat la data de

18.12.2013 ora 16.00
30
psihice a părţii civile ca urmare a vătămării, și nu să fie o
sancţionare civilă (punitivă) a asigurătorului.
În Spania, în anul 1995, a fost stabilit sistemul juridic pentru
evaluarea vătămării corporale cauzate de accidentele rutiere.
Acest set de reguli a fost considerat obligatoriu, astfel că
judecătorii trebuia în mod inevitabil să îl aplice şi să ţină cont de
regulile de evaluare pe care acesta le conţine. Stabilirea acestui
sistem legal a fost considerat „revoluţionar”, întrucât evaluarea
prejudiciului personal şi diversele sale consecinţe negative nu
mai făceau subiectul evaluării judiciare, fiind integrate în dreptul
civil. În prezent, instrucţiunile precise şi regulile de stabilire ale
despăgubirii pentru prejudiciul personal sunt prevăzute prin
lege. Legea stabileşte valoarea economică a prejudiciului, iar
judecătorul trebuie să o respecte (in servitute legis iudicis
libertas est).
Ulterior stabilirii cadrului legal, a existat o perioadă de
tranziţie. Unele instanţe au considerat că acest cadru legal
trebuie aplicat în mod obligatoriu, însă altele au refuzat să îl
accepte, motivând că era pur indicativ, susţinându-şi capacitatea
de a stabili despăgubiri în afara acestuia. Această părere
negativă a fost adoptată de Secţia civilă şi Secţia penală a Curţii
Supreme, însă Curtea Constituţională a soluţionat problema prin
sentinţa din 29 iunie 2000, stabilind caracterul absolut
obligatoriu al sistemului juridic şi asigurând o interpretare din
punct de vedere constituţional a reglementării unui anumit
element din sistem. Fiind astfel stabilit, fără nicio urmă de
îndoială, că sistemul juridic este obligatoriu (aceasta fiind şi
intenţia legiuitorului, voluntas legislatoris), influenţa acestui
sistem asupra evaluării daunelor a devenit de notorietate şi este
în dezvoltare.
Diferitele secţii ale Curţii Supreme (Civilă, Penală, Socială,
Administrativă şi Militară) tind în acest moment să utilizeze
sistemul juridic pentru a evalua vătămarea corporală, chiar şi
atunci când vătămarea nu a fost cauzată de un accident rutier.
Judecătorii recunosc caracterul indicativ sau instructiv al
sistemului juridic, iar judecătorul care îl aplică pentru a evalua
31
prejudiciul şi consecinţele negative ale acestuia trebuie să o facă
în mod corect, respectând baza legală a evaluării pe care a
stabilit-o, iar, dacă această bază nu este îndeplinită, sentinţa
poate fi cenzurată.
PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”

Secţiunea 1 În cazul vătămărilor corporale
Structura de bază a reglementării tabelare trebuie să
corespundă despăgubirii standard în caz de deces şi vătămări
temporare sau permanente, evidenţiate pe principiul de egalitate
care, în opinia noastră, ar trebui să fie primul nivel de
individualizare a vătămării.
Secţiunea 2 În caz de deces
În cazul decesului rudelor apropiate se va acorda o
compensaţie soţului/soţiei şi rudelor supravieţuitoare,
despăgubire care include atât daunele materiale, cât şi daunele
morale pentru suferinţa psihică îndurată (conform tabelului I şi
II din Anexele 2 şi 3 ale tezei de doctorat).
BIBLIOGRAFIE
I. ACTE NORMATIVE
Legislație națională
1. *** Constituția României, actualizată şi republicată în M.Of. al
României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, modificată şi completată
prin Legea 429 din 2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată în
M.Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de
Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea
denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare;
2. *** Noul Cod penal al României, Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod
Penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu
modificările modificările și completările aduse de: Legea 187/2012 - pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în
M.Of. al României, Partea I, nr. 757/2012, Legea 63/2012 - pentru
modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009
privind Codul penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 258/2012 și
Legea 27/2012 - pentru modificarea şi completarea Codului penal al
României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. al
României, Partea I, nr. 180/2012;
32
3. *** Noul Cod de procedură penală, Legea nr. 135/2010 privind Noul
Cod de Procedură Penală, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 486
din 15 iulie 2010, cu modificările modificările și completările aduse de: OUG
nr. 3/2014 - pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru
implementarea altor acte normative, publicată în M.Of. al României, Partea I,
nr. 98/2014 și Legea nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale,
publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 515/2013;
4. *** Noul Cod civil, Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicată
în M.Of. al României, Partea I, nr. 505/2011, cu modificările modificările și
completările aduse de Legea 60/2012 privind aprobarea OUG 79/2011 pentru
reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 255/2012;
5. *** Noul Cod de procedură civilă, Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod
de Procedură Civilă, republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 545/2012,
cu modificările și completările aduse de: Legea nr. 206 din 9 noiembrie 2012,
Ordonanţa de Urgenţă nr. 4 din 30 ianuarie 2013, Legea nr. 2 din 1 februarie
2013, Legea nr. 72 din 28 martie 2013 și Decizia nr. 473 din 21 noiembrie
2013;
6. Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România;
7. Legea nr. 260/2008privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva
cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor;
8. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
modificările şi completările în vigoare;
9. Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor;
10. Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor
de asigurare;
11. Ordinul nr. 24/2008, completat şi modificat prin Ordinul CSA nr. 5/2011,
pentru punerea în aplicare a Normelor privind prevenirea şi combaterea
spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism prin intermediul pieţei
asigurărilor;
12. Ordinul nr. 10/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind
Registrul intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări;
Fondul de Garantare;
autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile
de menţinere a acesteia;
autorizarea asigurătorilor;
33
16. Ordinul nr. 18/2009 pentru aprobarea Normelor privind principiile de
organizare a unui sistem de control intern şi management al riscurilor,
precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern la
asigurători/reasigurători;
informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le
furnizeze clienţilor, precum şi alte elemente pe care trebuie să le cuprindă
contractul de asigurare;
18. Ordinul nr. 3/2010 pentru aprobarea Normelor prudenţiale referitoare la
rezolvarea reclamaţiilor privind activitatea asigurătorilor, reasigurătorilor şi
intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări;
19. Ordinul nr. 4/2010 pentru aprobarea Normelor privind organizarea
activităţii de arhivă la asigurători, reasigurători şi intermediari în asigurări
şi/sau în reasigurări;
implementarea principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în
ceea ce priveşte accesul la serviciile din domeniul asigurărilor şi furnizarea
de servicii în domeniul asigurărilor;
calificarea profesională şi pregătirea continuă a persoanelor care lucrează în
domeniul distribuţiei produselor de asigurare;
Legislație internațională
22.2003/20/CE: Decizia Comisiei din 27 decembrie 2002 privind aplicarea
art. 6 din Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2000/26/CE din
16 mai 2000 privind apropiere legislaţiei statelor membre referitoare la
asigurarea de răspundere civilă în ceea ce priveşte folosirea autovehiculelor şi
de modificare a directivelor Consiliului 73/239/CEE și 88/357/CEE;
23.2003/564/CE: Decizia Comisiei din 28 iulie 2003 de aplicare a Directivei
Consiliului 72/166/CEE privind controalele de asigurare de răspundere civilă
ce vizează folosirea autovehiculelor;
24.2004/332/CE: Decizia Comisiei din 2 aprilie 2004 privind aplicarea
Directivei Consiliului 72/166/CEE referitoare la controalele asigurărilor de
răspundere civilă a autovehiculelor;
25.2004/6/CE: Decizia Comisiei din 5 noiembrie 2003 privind înfiinţarea
unui Comitet European de control al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale;
26.2004/9/CE: Decizia Comisiei din 5 noiembrie 2003 privind înfiinţarea
unui Comitet European de control al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale;
27.2005/849/CE: Decizia Comisiei din 29 noiembrie 2005 din 29 noiembrie
2005 privind aplicarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului la controalele
efectuate asupra asigurărilor de răspundere civilă auto;
28.2007/482/EC: Decizia Comisiei din 9 iulie 2007 privind aplicarea
Directivei 72/166/CEE a Consiliului în ceea ce priveşte controlul asigurării
de răspundere civilă auto;
34
29.2009/79/CE: Decizia Comisiei din 23 ianuarie 2009 de instituire a
Comitetului European al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale;
30.74/165/CEE: Recomandarea Comisiei din 6 februarie 1974, adresată
statelor membre, privind aplicarea Directivei Consiliului din 24 aprilie 1972
privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de
răspundere civilă ce vizează utilizarea autovehiculelor, precum şi la aplicarea
obligaţiei de asigurare de răspundere civilă;
31. 81/76/CEE: Recomandarea Comisiei din 8 ianuarie 1981 privind
accelerarea soluţionării revendicărilor sinistraţilor în cadrul asigurării de
răspundere civilă auto;
32. 91/323/CEE: Decizia Comisiei din 30 mai 1991 privind aplicarea
Directivei Consiliului 72/166/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor
membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea
obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi;
33.91/370/CEE: Decizia Consiliului din 20 iunie 1991 privind încheierea
Acordului dintre Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia
Elveţiană referitor la asigurarea directă, alta decât cea de viaţă;
34.92/48/CEE: Recomandarea Comisiei din 18 decembrie 1991 privind
intermediarii în asigurări;
35.93/43/CEE: Decizia Comisiei din 21 decembrie 1992 privind aplicarea
36. 97/828/CE: Decizia Comisiei din 27 octombrie 1997 privind aplicarea
37. A doua Directivă a Consiliului 84/5/CEE din 30 decembrie 1983 privind
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de
răspundere civilă ce vizează circulaţia autovehiculelor;
38. A doua Directivă a Consiliului 88/357/CEE din 22 iunie 1988 privind
coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează
asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă şi de stabilire a dispoziţiilor
de facilitare a exercitării efective a liberei circulaţii a serviciilor şi de
modificare a Directivei 73/239/CEE;
39. A treia Directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind
apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de
răspundere civilă a autovehiculelor;
40. Acord între Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia Elveţiană
privind asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă;
41. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, 326/02, 2012/C;
42.Decizia Comitetului mixt a SEE nr. 166/2002 din 6 decembrie 2002 de
modificare a anexei IX la Acordul SEE;
35
43. Decizia Comitetului mixt al SEE nr. 164/2002 din 6 decembrie 2002 de
44. Decizia Comitetului mixt al SEE nr. 165/2002 din 6 decembrie 2002 de
45. Decizia Comitetului mixt al SEE nr. 8/2004 din 6 februarie 2004 de
46.Directiva 2005/1/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9
martie 2005 de modificare a Directivelor 73/239/CEE, 85/611/CEE,
91/675/CEE, 92/49/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului, precum şi a
Directivelor 94/19/CE, 98/78/CE, 2000/12/CE, 2001/34/CE, 2002/83/CE şi
2002/87/CE, cu scopul de a institui după o nouă structură comitetele
competente din domeniul serviciilor financiare;
47. Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11
mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE
şi 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto;
48. Directiva 2007/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5
septembrie 2007 de modificare a Directivei 92/49/CEE a Consiliului şi a
Directivelor 2002/83/CE, 2004/39/CE, 2005/68/CE şi 2006/48/CE în ceea ce
priveşte normele de procedură şi criteriile de evaluare aplicabile evaluării
prudenţiale a achiziţiilor şi majorărilor de participaţii în sectorul financiar;
martie 2008 de modificare a Directivei 2002/83/CE privind asigurarea directă
de viaţă, în ceea ce priveşte competenţele de executare conferite Comisiei;
martie 2008 de modificare a Directivei 91/675/CEE a Consiliului de instituire
a unui comitet european de asigurări și pensii ocupaționale, în ceea ce
privește competențele de executare conferite Comisiei;
martie 2008 de modificare a Directivei 92/49/CEE a Consiliului de
coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind
asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, în ceea ce privește
competențele de executare conferite Comisiei;
martie 2008 de modificare a Directivei 2005/68/CE privind reasigurarea, în
ceea ce priveşte competenţele de executare conferite Comisiei;
septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul
noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de
asigurare şi de reasigurare;
36
55. Directiva Consiliului 64/225/CEE din 25 februarie 1964 privind
eliminarea, în materie de reasigurare şi de retrocesiune, a restricţiilor privind
libertatea de stabilire şi de prestare de servicii;
56. Directiva Consiliului 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea
legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă în
vederea folosirii vehiculelor cu motor şi consolidarea obligaţiei de a efectua
asigurarea acestei răspunderi;
57. Directiva Consiliului 72/430/CEE din 19 decembrie 1972 de modificare a
Directivei Consiliului 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea
legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă ce
vizează utilizarea autovehiculelor, precum şi la aplicarea obligaţiei de
asigurare de răspundere civilă;
58. Directiva Consiliului 73/240/CEE din 24 iulie 1973 de eliminare a
restricţiilor privind libertatea de stabilire în materie de asigurare directă, alta
decât cea de viaţă;
59. Directiva Consiliului 76/580/CEE din 29 iunie 1976 de modificare a
Directivei 73/239/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege şi
actelor administrative privind accesul şi urmărirea activităţii de asigurare
directă, alta decât asigurarea de viaţă;
60. Directiva Consiliului 77/92/CEE din 13 decembrie 1976 privind măsurile
de facilitare a exercitării efective a libertăţii de stabilire şi de prestare de
servicii referitoare la activităţile agenţilor şi brokerilor de asigurări, în
domeniile respective;
61. Directiva Consiliului 78/473/CEE din 30 mai 1978 privind coordonarea
actelor cu putere de lege şi a actelor administrative referitoare la coasigurarea
comunitară;
62. Directiva Consiliului 84/641/CEE din 10 decembrie 1984 de modificare,
în special privind asigurarea turiştilor, a primei Directive (73/239/CEE)
referitoare la coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
ce vizează desfăşurarea desfăşurarea activităţilor de asigurări directe, altele
decât cele de viaţă;
63. Directiva Consiliului 87/343/CEE din 22 iunie 1987 de modificare, cu
privire la asigurarea de credit şi la asigurarea de garanţie, a primei Directive
73/239/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative referitoare la desfăşurarea activităţii de asigurare directă
(generală), alta decât cea de viaţă;
64. Directiva Consiliului 87/344/CEE din 22 iunie 1987 privind coordonarea
actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează asigurarea
pentru protecţia juridică;
65. Directiva Consiliului 90/618/CEE din 8 noiembrie 1990 de modificare, în
special cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto, a Directivei
73/239/CEE şi a Directivei 88/357/CEE referitoare la coordonarea actelor cu
putere de lege şi a actelor administrative ce vizează asigurarea directă, alta
decât asigurarea de viaţă;
37
66. Directiva Consiliului 91/371/CEE din 20 iunie 1991 de punere în aplicare
a Acordului dintre Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia
Elveţiană referitor la asigurarea directă, alta decât asigurarea directă de viaţă;
67. Directiva Consiliului 91/674/CEE din 19 decembrie 1991 privind
conturile anuale şi conturile consolidate ale societăţilor de asigurare;
68. Directiva Consiliului 91/675/CEE din 19 decembrie 1991 privind
înfiinţarea unui comitet de asigurări;
69. Directiva Consiliului 92/49/CEE din 18 iunie 1992 privind coordonarea
actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează asigurarea
directă, alta decât asigurarea de viaţă şi de modificare a Directivei
73/239/CEE şi a Directivei 88/357/CEE;
70. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2000/26/CE din 16 mai
2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea
de răspundere civilă auto şi de modificare a Directivelor Consiliului
73/239/CEE şi 88/357/CEE;
71. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2000/64/CE din 7
noiembrie 2000 de modificare a Directivelor Consiliului 85/611/CEE,
92/49/CEE, 92/96/CEE şi 93/22/CEE privind schimbul de informaţii cu ţările
terţe;
martie 2001 privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurare;
73. Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2002/13/CE din 5
martie 2002 de modificare a Directivei Consiliului 73/239/CEE referitoare la
cerinţele privind marja de solvabilitate pentru societăţile de asigurare
generală;
noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă;
decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a
societăţilor de asigurare şi a companiilor de investiţii aparţinând unui
conglomerat financiar şi de modificare a directivelor Parlamentului European
şi ale Consiliului 73/239/CEE, 79/267/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE,
93/6/CEE şi 93/22/CEE şi a Directivelor 98/78/CE şi 2000/12/CE;
decembrie 2002 privind intermedierea în domeniul asigurărilor;
iunie 2003 de modificare a Directivelor 78/660/CEE, 83/349/CEE,
86/635/CEE şi 91/674/CEE privind conturile anuale şi consolidate ale
anumitor tipuri de societăţi, bănci şi alte instituţii financiare şi societăţi de
asigurare;
78. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 95/26/CE din 29 iunie
1995 de modificare a Directivelor 77/780/CEE şi 89/646/CEE în domeniul
instituţiilor de credit, a Directivelor 73/239/CEE şi 92/49/CEE în domeniul
asigurărilor generale, a Directivelor 79/267/CEE şi 92/96/CEE în domeniul
38
asigurării de viaţă, a Directivei 93/22/CEE în domeniul firmelor de investiţii
şi a Directivei 85/611/CEE în domeniul organismelor de plasament colectiv
în valori mobiliare (OPCVM), în vederea consolidării supravegherii
prudenţiale;
octombrie 1998 privind supravegherea suplimentară a societăţilor de
asigurare care fac parte dintr-un grup de asigurare;
80. Hotărârea Golder contra Regatului Unit din 21 februarie 1975, în V.
Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul
Român pentru Drepturile Omului, 1997;
81.Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului pentru
supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a societăţilor de asigurări
şi a firmelor de investiţii aparţinând unui conglomerat financiar;
82. Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind
medierea în domeniul asigurărilor;
83. Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de
modificare a Directivelor Consiliului 85/611/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE şi
93/22/CEE privind schimbul de informaţii cu ţările terţe;
84. Propunere pentru o Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului
de modificare a Directivelor Consiliului 72/166/CEE, 84/5/CEE,
88/357/CEE, 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE privind asigurare de
răspundere civilă în raport cu utilizarea autovehiculelor;
85. Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al
Consiliului, din 11 iulie 2007, privind legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale („Roma II”).
II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

Doctrină română
86.Adam I., Savu C.N., Legea procedurii insolvenţei. Comentarii şi
explicații, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2006
87.Angheni S., Drept comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1997
88.Angheni S., Volonciu M v Stoica C, Lostun M.G., Drept comercial,
Editura Of Print, Bucureşti, 2000
89. Banciu M., Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor
dreptului civil român, Editura Academiei, Bucureşti, 1978
90.Barbu V., Cernat C., Genoiu I., „Drept civil. Contracte speciale”,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009
91.Barbu V., Gheorghiu V., Vasile C. D., „Drept civil. Contracte speciale”,
Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2009
Editura Cermaprint, Bucureşti, 2008
39
93.Barbu V., Ţiclea A., Botea G., Lozneanu V., Stancu G., „Instituţii de
drept civil şi drept procesual civil. Curs selectiv pentru licenţă”, Editura All
Beck, Bucureşti 2008
94.Barbu V., Botea G., Gheorghiu V., Dragu L., Ivan Ş., „Drept civil.
Introducere în studiul dreptului civil. Persoana fizică. Persona juridică”
Curs universitar, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
95.Barbu V., Ţiclea A., Botea G., Lozneanu V., Stancu G., „Instituţii de
drept civil şi drept procesual civil. Curs selectiv pentru licenţă”, Editura All
Beck, Bucureşti 2007
Editura Cermaprint Bucureşti, 2007
97.Băcanu I., Capitalul social al societăţilor comerciale, Editura Lumina,
Bucureşti, 1999
98.Bîrsan C, Dobrinoiu V., Ţiclea Al., Toma M., Tufan C, Societăţile Con
dale, ediţie revăzută şi adăugită, vol. I, Casa de editură şi presă Şansa SRL,
Bucureşti 1995
99.Bîrsan C, Dobrinoiu V., Ţiclea Al., Toma M., Tufan C, Societăţile
comerciale. vol. I, ed. revăzută şi adăugită, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti,
1995
100. Bogdan D., Selegean M., Jusrisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului- Studii şi Comentarii, Institutul Naţional al
Magistraturii, 2005
101. Boroi G., Rădescu D., Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, Editura AII, Bucureşti, 1995
102. Boroi G., Stănciulescu L., Drept civil, Curs selectiv pentru licență,
ed. a 3-a revizuită şi actualizată, Editura Hamangiu, Bucureşti 2006
103. Caraiani Gh., Tudor M., Dreptul asigurărilor. Asigurări.
Probleme juridic-tehnice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
104. Căpăţână O., Dreptul concurenţei comerciale, Concurenţa
patolog, Monopolismul, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993
105. Căpăţână O., Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1991
106. Cărpenaru D. St, David S., Predoiu C, Piperea Gh., Legea
societăţilor comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Editura CH. Beck,
Bucureşti, 2006
107. Cărpenaru D.St, Drept comercial român, ed. a 6-a revăzută şi
adaug Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007
108. Cărpenaru D.St, Drept comercial român, ed. a V-a, Editura AII
Beck, Bucureşti, 2004
109. Cărpenaru D.St, Nemeş V., Hotca M.A., Noua lege a insolvenţei.
Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
110. Cărpenaru D.St, Nemeş V., Hotca M.A., Noua Legea insolvenţei.
Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, Bucureşti.
2006
40
111. Cărpenaru D.St., Predoiu C, David S., Piperea Gh., Societăţile
comerciale, Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă, Editura AII Beck,
Bucureşti, 2002
112. Cârcei E., Societăţile comerciale pe acţiuni, Editura AII Beck,
Bucureşti, 1999
113. Ciurel V., Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici
internaţionale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000
114. Clocotici D., Gheorghiu Gh., Operaţiunile de leasing, ed. a 2-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
115. Coca G., Acțiunea civilă în procesul penal exercitată de unitățile
spitalicești, Editura Universul Juridic, București, 2012
116. Constantinescu D.A., Dobrin M., Ungureanu A.M.,
Grădişteanu D., Tratat de asigurări, Editura Semne 24 SRL, Bucureşti,
1999
117. Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I.,
Vasilescu F., Vida I., „Constituţia României comentată şi adnotată”, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992
118. Cosma D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
119. Costin N.M., Deleanu S., Dreptul comerţului internaţional -
Partea generală, Editura Lumina Lex Bucureşti 1994
120. Costin N.M., Deleanu S., Dreptul societăţilor comerciale, ed. a 2-
a, revăzută şi completată, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2000
121. Costin N.M., Miff A., Falimentul. Evoluţie şi actualitate, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000
122. Deak Fr., Tratat de drept civil. Contractele speciale, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2001
123. Deak Fr., Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti,
1999
124. Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1996
125. Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1985
126. Drăgan J., Oancea I., Acţiunea penală şi acţiunea civilă în
procesul penal, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, București,
2006
127. Dogaru I., Drăghici P., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
ed. a 3-a, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002
128. Dumitrescu M.A., Codul de comerciu comentat, vol. III, Bucureşti,
1916
129. Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972
130. Eliescu M., Curs de succesiuni, ed. îngrijită de Cristiana Mihaela
Crăciunescu Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
41
131. Filipescu I.P., Drept internaţional privat, vol. I şi II, Editura
Actami, Bucureşti, 1995
132. Finţescu I.N., Curs de Drept comercial, editat de Al.Th. Doicescu,
Bucureşti, 1929
133. Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2003
134. Georgescu I.L., Drept comercial român, Editura Socec &Co.
S.A.R. Bucureşti, 1946
135. Gherasim D., Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981
136. Gorun D. E., Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal,
Editura Pro Universitaria, București, 2013
137. Karten D. C., „Corporaţiile conduc lumea”, Editura Antet, Oradea,
1998
138. Leş I., Participarea părţilor în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1982
139. Motica R. I., Trăileanu A., „Drept funciar, amenajarea
teritoriului şi protecţia mediului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
140. Muraru I., Liber amicorum. Despre constituţie şi
constituţionalism, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006
141. Muraru I., Tănăsescu E.S., Constituţia României, comentariu pe
articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
142. Nemeş V., „Dreptul asigurărilor”, Ediţia II-a, Editura Universul
143. Pantea M., „Investigarea Fraudelor”, vol. I şi II, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2012
144. Pivniceru M.M., Efectele contractelor aleatorii, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2009
145. Roodman D. M., „Edificarea unei societăţi durabile”, în Lester
Brown (coordonator) „Starea lumii 1999”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999
146. Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil. Teoria
generală, ed. a II-a, EDP Bucureşti, 1983
147. Tăbârcă M., Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a II a
revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2006
148. Trancă A., Acțiunea civilă în procesul penal. Practică judiciară,
Editura Hamangiu, București, 2008
149. Uță L., Acțiunea civilă în procesul penal - Repararea prejudiciilor
materiale și morale cauzate prin infracțiuni care au adus atingere vieții,
integrității corporale sau sănătății, Editura Universul Juridic, București,
2006
150. Voicu C., Voicu A., Teoria generala a dreptului, Editura Universul
Juridic, București, 2013
151. Voicu M., Jurisprudenţă civilă, Legea nr. 10/2001, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005
42
Doctrină internaţională
152. Philip Booth, Robert Chadburn, Steven Haberman, Dewi
James, Zaki Khorasanee, Robert H. Plumb, Ben Rickayzen, „Modern
Actuarial Theory and Practice”, Second Edition, CRC Press, 2004
153. James L. Gosdin, „Title Insurance: A Comprehenșive Overview”,
Third Edition, American Bar Association, 2007
154. „Insurance & Reinsurance. Jurisdictional comparisons”, First
Edition, Sweet&Maxwell, 2012
155. John Birds, „Insurance Law in the United Kingdom”, Kluwer Law
International, 2010
156. John P. Lowry, Philip Rawlings, „Insurance Law: Doctrines and
Principles”, Hart, 2005
157. Ivana Kunda, Carlos Manuel Goncalves de Melo Marinho,
„Ghid practic privind Dreptul Internaţional Privat European”, DEUTSCHE
STIFTUNG FUR INTERNATIONALE RECHTLICHE
ZUSAMMENARBEIT E.V, Ghid elaborat în cadrul proiectului
„Îmbunătățirea cunoştinţelor membrilor reţelelor naţionale judiciare în
materie civilă şi comercială din Statele Membre ale UE în domeniul noilor
Regulamente UE”, Programul Justiţie Civilă 2010
158. „Insurance in the Baltic Countries”, OECD Publishing, 2004
159. International Monetary Fund. Monetary and Capital Markets
Department, „Italy: Detailed Assessment of IAIS Insurance core Principles”,
International Monetary Fund, 6 dec. 2013
160. Narita I., „Un alt punct de vedere cu privire la calitatea procesual-
penală a societăţilor de asigurare” - Revista Dreptul nr.7/2002
161. Pierre Tercier, „Contribution à l'étude du tort moral et de sa
réparation en droit suisse”, Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971
162. Peter Borscheid, David Gugerli, Tobias Straumann, „The Value
of Risk: Swiss Re and the History of Reinsurance”, Oxford University
Press, 2013
163. Peter Borscheid, Niels Viggo Haueter, „World Insurance: The
Evolution of a Global Risk Network”, Oxford University Press, 2012
164. Rene Savatier, La théorie des obligations. Vision juridique et
économique, „Dalloz, Paris”, 1969
III. JURISPRUDENȚĂ
165. C. Constituţională, Avizul consultativ nr. 1/1994, în Culegere de
decizii şi hotărâri, 1994
166. C. Constituţională, dec. nr. 48/1999, în Culegere de decizii şi
hotărâri, 1999
167. C. Constituţională, dec. nr. 102/2000, în Culegere de
decizii şi hotărâri, 2000
43
hotărâri, 1995-1996
hotărâri, 2000
hotărâri, 1999
171. C. Constituţională, dec. Plenului nr. 1/1994, în Culegere de decizii
şi hotărâri, 1994
172. C.A. Ploieşti, sec. com. şi de cont. adm., dec. nr. 85/1998, Culegere
de practică judiciară pe anul 1998
173. C.A. Bucureşti, sec. a V-a com., dec. nr. 122/2007 nepublicată
174. C.A. Bucureşti, sec. a V-a com., dec. nr. 567/2007 nepublicată
175. C.Constituţională, dec. nr. 41/1995, în Culegere de decizii şi
hotărâri 1995-1996
176. C.Constituţională, dec. nr. 60/1993, în Culegere de decizii şi
hotărâri, 1992-1993
177. Decizia nr. 18/1997, în Culegere de decizii şi hotărâri 1997
178. Decizia nr. 363/1997, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1997
179. Decizia nr. 56/1996, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1995-1996
180. Decizia nr. 66/1997 în Culegere de decizii şi hotărâri, 1997
181. Decizia nr. 73/1996, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1997
182. Decizia nr. 92/1996, publ. în M.Of. nr. 297/1996
183. Decizia nr. 1/28 martie 2005, a Înaltei Curți de Casație şi Justiție -
Secțiile Unite
184. Decizia nr.129/1995, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1995-1996
185. Hotărârea Iosif şi alţii împotriva României, publicată în M.Of.
partea I, nr. 561/24.07.2008;
186. Decizia nr. 32/09.06.2008 a ÎCCJ - Sec. Unite, publicată în M.Of.
partea I, nr. 830/10.12.2008;
187. Încheierea din 20.06.2008 pronunţată de Judecătoria Sect. 6
Bucureşti în Dosarul nr. 3988/303/2008, nepublicată;
188. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea
Albina împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1049/25.11.2005;
Brumărescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 414/31.08.2000;
190. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Glod
împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1 127/30.11.2004;
191. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Pini
şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1
245/23.12.2004;
Rotaru împotriva României, publicată în M.Of.nr.19/11.01.2001;
Ruianu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1139/02.12.2004;
44
Străin şi alţii împotriva României, publicată în M.Of. nr. 2 din 02.02.2006;
Vasilescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 637/27.12.1999;
Weissman şi alţii împotriva României, publicată în M.Of. nr.
588/27.08.2007;
197. Prima Directivă a Consiliului 73/239/CEE din 24 iulie 1973 privind
coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative referitoare la
accesul şi la desfăşurarea activităţii de asigurare directă, alta decât asigurarea
de viaţă;
198. Proceduri de lichidare - Decizia de deschidere a procedurilor de
lichidare privind Marina Mutual Insurance Association Limited;
199. Procedurile de lichidare - Decizie de deschidere a procedurilor de
lichidare pentru Eurolife Assurance (International) Limited;
200. Procedurile de lichidare - Decizie de deschidere a procedurilor de
lichidare pentru MZK (Societate Internaţională de Asigurări) „Evropa“ AG;
IV. ARTICOLE ȘI STUDII ÎN REVISTE DE

SPECIALITATE
201. Alexandru D., Olteanu F., Olteanu M., „Penalty clause in
commercial agreements”, COFOLA 2010: the Conference Proceedings, 1.
edition. Brno: Masaryk University, 2010
202. Barbu V., „Aspecte teoretice şi practice privind acţiunea în
constatare”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice din
cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 22 mai 2003
203. Barbu V., „Despre utilitatea şi eficienţa utilizării instituţiei
administrării probelor prin avocaţi în procesul civil”, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, Sesiunea anuală de comunicări
ştiinţifice cu participare internaţională. Strategii XXI/2006
204. Barbu V., „Studiu comparativ între răspunderea patrimonială şi
răspunderea materială”, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu,
Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională cu tema
„Ştiinţa şi învăţământul - fundamente ale secolului al XXI - lea”, 2005
205. Barbu V., articol „Răspunderea penală reglementată de noul cod al
muncii”, publicat în Analele Universităţii Spiru Haret, 2003
206. Barbu V., articol „Studiu comparativ între răspunderea
patrimonială şi răspunderea materială”, publicat în Revista „Pro Patria
Lex”, nr. 5/2004 Editura Tritonic, 2004
207. Barbu V., Lozeanu V., „Discuţii şi reflecţii cu privire la
obligativitatea întâmpinării în procesul civil”, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare „Carol I” Bucureşti, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu
participare internaţională. Strategii XXI/2006
45
208. Barbu V., Lozeanu V., „Modificări aduse codului de procedură
civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, nr. 58/2003”, Sesiunea de
comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice din cadrul Academiei de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, februarie 2004
209. Barbu V., Lozeanu V., „Rolul activ al instanţei în cadrul cercetării
procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi”, Editura
Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, vol. VII 2005
210. Dumitru Gh., Societățile de asigurare. Calitatea procesuală, în
„Revista de drept penal” nr. 4/2000
211. Pantea M., Preotu D., articol „Aspecte de natură juridică şi
tehnică în domeniul intermediarilor în asigurări” - partea I-a, publicat în
Revista „Pro Patria Lex”, Vol. IX, nr. 1 (18)/2011, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
212. Pantea M., Preotu D., articol „Aspecte de natură juridică şi
tehnică în domeniul intermediarilor în asigurări” - partea II-a, publicat în
Revista „Pro Patria Lex”, Vol. IX, nr. 2 (19)/2011, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
213. Pantea M., Șanta O., articol „Types of fraud in insurance”,
publicat în limba engleză în „Journal of Criminal Investigations”, Vol. III,
issue 6/decembrie 2010, Editura Sitech, Craiova, 2010
214. Patulea V., „Contribuție la studiul răspunderii civile delictuale în
cazul prejudiciului rezultat din vătămarea integrității corporale” în R.R.D.
nr. 11/1970
215. Popescu C.L., Dreptul la un proces echitabil. Condiţia judecării
cauzei de un magistrat independent şi imparţial. Consecinţele existenţei unui
judecător militar în completul de judecată. Violarea art. 6 par.1 din
Convenţie, în Pandectele Române, nr. 3/2001 şi în Pandectele Române nr.
4/2001
216. Preotu D., Preotu C.N., articol „Angajarea răspunderii civile a
asigurătorului în procesul penal” publicat în „Revista de Investigare a
Criminalităţii”, anul IV, nr. 2, decembrie 2011, editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2011
217. Preotu D., Preotu C.N., articol „Consideraţii generale despre
contractul de asigurare maritimă”, publicat în „Revista de Investigare a
Criminalităţii”, Nr. 5/iunie 2010, editura Sitech, Craiova, 2010
218. Preotu D., Preotu C.N., articol „Dispoziţii ale noului cod civil cu
referire directă la domeniul asigurărilor”, publicat în limba engleză în
„Revista de Investigare a Criminalităţii”, Nr. 5/iunie 2010, editura Sitech,
Craiova, 2010
219. Preotu D., Pantea M., articol „Daunele morale. Propunere de
criterii pentru prejudiciile morale”, publicat în revista de studii şi cercetări
juridice „Pro Patria Lex”, Volumul XII, Nr.2(23)/2013, editura Universul
46
220. Sferidan I. și Bercea L., Observații asupra răspunderii
asigurătorului in asigurarea auto obligatorie - Revista Dreptul nr. 11/2005
221. Turianu C., (II) Din nou despre calitatea procesuală societarii de
asigurare în procesul penal, în „Dreptul” nr. 12/2001
V. COLECŢII DE REVISTE ŞI JURNARE DE

SPECIALITATE
222. Colecţia Revista de investigare a Criminalităţii, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008-2013
223. Colecţia Journal of Criminal Investigation, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010-2013
224. Colecţia Revista Dreptul, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
1990-2013
225. Colecţia Revista Pro Patria Lex, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008-2013
226. Colecția Pandectele Române, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti,
2001-2013
VI. RESURSE INTERNET

227. http://eur-lex.europa.eu
228. http://legeaz.net
229. http://nostrabrucanus.wordpress.com
230. http://webcache.googleusercontent.com
231. http://www.echr.coe.int
232. http://www.hcch.net
233. http://www.asf-fga.ro
234. http://cedam.csa-isc.ro/
235. www.ckp.cz
236. www.csa-isc.ro
237. www.eticamedicala.ro
238. www.fpvs.ro
239. www.ommasigonline.ro
240. www.omniasig.ro
241. www.zf.ro
47

Actiunea in Despagubiri Contra Asiguratorului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Actiunea in Despagubiri Contra Asiguratorului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

18 George Coca, op.cit., p,131-136

19 I. Neagu op.cit., p.320

26 Allgemeine Lebenserschwernisse = înrăutăţirea/îngreunarea generală a vieţii; tradus şi adaptat înseamnă pierderea

http://www.fpvs.ro/doc/info_utile/Ghid_pentru_soluționarea_daunelor_morale_ed_2012.pdf, accesat la data de

PROPUNERI DE „LEGE FERENDA”

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

IV. ARTICOLE ȘI STUDII ÎN REVISTE DE

V. COLECŢII DE REVISTE ŞI JURNARE DE

VI. RESURSE INTERNET

S-ar putea să vă placă și