Formarea capitalului social este operaţia financiară, contabilă şi juridică constând, pe

de o parte, în stabilirea cifrei care va figura, cu titlu de capital social, în actul constitutiv al unei
societăţi comerciale determinate şi , ulterior, în pasivul bilanţului contabil, iar pe de altă parte,
în efectuarea de către asociaţi a unor aporturi în numerar şi natură, de o valoare egală cu acea
cifră.

Una dintre primele operaţiuni pe care trebuie să le întreprindă asociaţii care au căzut de
comun acord să demareze în constituirea unei societăţi comerciale este stabilirea capitalului
social necesar pentru începerea şi desfăşurarea activităţii acesteia. În sens larg, aportul
reprezintă bunul pe care fiecare asociat se obligă să-l transmită societăţii, în condiţiile şi la
termenele stipulate în actul constitutiv, în vederea formării sau majorării capitalului social în
schimbul unor acţiuni sau părţi sociale.

Atunci când un asociat se gândeşte la aport, acesta trebuie să ia în consideraţie atât

obligaţia de aport – punerea în comun a unor bunuri şi afectarea acestora în scopul realizării
obiectului de activitate – cât şi bunul aportat. Aşadar, aportul este o manifestare de voinţă
constând în asumarea obligaţiei de a contribui la formarea capitalului social al unei societăţi
comerciale determinate, prin transmiterea proprietăţii sau folosinţei unui bun în patrimoniul
acelei societăţi, în schimbul unor acţiuni sau părţi sociale, precum şi executarea acestei obligaţii
prin predarea efectivă a bunului constituit aport. Asumarea obligaţiei poartă denumirea de
subscriere, iar executarea ei poartă numele de vărsarea sau liberarea capitalului social.

Obligaţia de aport la formarea capitalului social este prevăzută în actul constitutiv, iar
la majorarea capitalului social este prevăzută în hotărârea asociaţilor şi în actul modificator al
actului constitutiv. Când capitalul social se formează prin subscripţie publică, obligaţia de aport
este asumată prin prospectul de emisiune. Atât actul constitutiv cât şi prospectul de emisiune
trebuie să conţină, printre altele, următoarele date prevăzute de art.8 lit. d, e şi f privind capitalul
social şi aporturile: capitalul social subscris şi vărsat; valoarea bunurilor constituite ca aport în
natură în societate, modul de evaluare şi numărul de acţiuni acordate pentru acestea; numărul
şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător, iar dacă
sunt de mai multe categorii de acţiuni, se vor arăta numărul, valoarea nominală şi drepturile
conferite fiecărei categorii de acţiuni.

Potrivit art.15 aporturile sunt de 3 feluri: în numerar, în natură şi în muncă (mai poartă
denumirea de aporturi în industrie). Sunt reglementate aici şi aporturile în creanţe, dar asemenea
aporturi nu formează o categorie distinctă, ele fiind calificate fie aporturi în nautră, fie aporturi
în numerar.

Există şi interdicţii de ordin general cu privire la participarea la formarea sau la

majorarea capitalului social. Astfel, Banca Naţională a României nu poate participa cu capital,
direct sau indirect, la nici o societate comercială sau regie autonomă, cu excepţia propriilor sale
întreprinderi de imprimare a biletelor de bancă şi de batere a monedei metalice şi a altor societăţi
care pot contribui la realizarea atribuţiilor sale. De asemenea, este interzisă orice participare la
capitalul unei burse de mărfuri ce conferă deţinătorului sau deţinătorilor mai mult de o treime
din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor şi care poate asigura astfel o
poziţie de control.
 O împărţire mai logică a aporturilor ar trebui să se limiteze la două categorii: aporturi în
bunuri şi aporturi în industrie. Aporturile în numerar nu sunt altceva decât aporturi în bunuri.
Totuşi, dată fiind precăderea pe care Legea societăţilor comerciale o acordă aporturilor în
numerar, ca şi trăsăturile specifice, importanţa şi frecvenţa acestui tip de aporturi, ele formează
o categorie distinctă.

Aporturile în societate

Obligaţia de aport revine fiecărui asociat aşa cum prevede expres art.7 lit.d şi art.8 lit.d.
După cum o societate comercială, indiferent de forma ei juridică, nu poate lua fiinţă fără un
capital social format din aporturile asociaţilor, tot astfel o persoană nu poate dobândi calitatea
de asociat fără a contribui prin aportul său la formarea patrimoniului originar al societăţii. O
societate nu poate fi constituită valabil dacă un asociat ar fi scutit de orice aport, chiar dacă
ceilalţi asociaţi ar consimţi exonerarea, cu titlu de liberalitate, şi chiar dacă acel asociat ar
accepta să participe la pierderi. Tot astfel,în cursul vieţii sociale, o persoană poate deveni
asociat numai dacă, prin aportul său, contribuie la majorarea capitalului social sau dobândeşte
acţiuni, respectiv părţi sociale ale societăţii.

Nu este însă necesar ca aporturile asociaţilor să fie de egală valoare sau de aceeaşi
natură. Un acelaşi asociat poate aporta un singur fel de aport, fie în numerar, fie în natură, fie
în industrie, ori două sau trei feluri de aporturi, printre care să figureze bunuri diferite.

Fiecare asociat se consideră debitor de tot ceea ce a promis că va pune în comun.

Obligaţia de aport subzistă chiar şi după dizolvarea societăţii, în cazul în care aceasta
nu a fost îndeplinită în totalitate, şi chiar în cazul deschiderii procedurii de reorganizare
judiciară şi a falimentului.

Potrivit art.65 alin.2, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de
daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor
legale, din ziua în care trebuia să facă vărsământul. Asociatul nu poate invoca lipsa de culpă,
obligaţia de aport fiind considerată o obligaţie de rezultat.

Dacă un asociat nu îşi execută obligaţia de aport, socitatea, creditorii sociali sau
coasociaţii pot cere, în condiţiile legii, urmărirea silită a aportatorului debitor.

Bunul constituit aport trebuie să fie proprietatea subscriitorului. Această cerinţă a fost
subliniată cu tărie de către Curtea Supremă de Justiţie, cu prilejul judecării unor cauze privind
subscrierea abuzivă a unor bunuri proprietate de stat sau cooperatistă.

Categorii de aporturi

 Aporturile în numerar
 Aporturi în natură
 Aporturi în industrie
 Aporturi în creanţe
 Aportul de terenuri
 Aporturile soţilor
  Aportul de know-how (savoirfaire)

 Aporturile în numerar adică în sume de bani, constituie, datorită funcţiilor monedei,

principala şi cea mai simplă cale de formare şi majorare a capitalului social. De aceea,
legiuitorul le-a acordat preferinţă precizând, printre altele, că aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea oricărei forme de societate (art. 15 alin. 1).

Preferinţa legiuitorului pentru aporturile în numerar este pe deplin justificată. Orice

societate are nevoie de un capital în numerar, de lichiditate, pentru a face faţă cheltuielilor
imediate de constituire, de instalare şi de efectuare a primelor operaţiuni statutare.

De altfel, toate bunurile care formează patrimoniul social trebuie să fie evaluabile în bani,
pentru a constitui gajul general al creditorilor sociali. Numai că lichidarea şi transformarea lor
în bani necesită formalităţi şi timp, pe când sumele de bani sunt imediat sesizabile.

Faptul că aporturile în numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei societăţi, indiferent

de forma ei juridică, nu înseamnă că fiecare asociat este obligat să efectueze un aport în
numerar. Cerinţa legii este îndeplinită dacă în capitalul social figurează şi aporturi în numerar,
fără însă ca acestea să coboare sub limita minimă legală (la SA, SCA şi SRL) sau să fie derizorii
(la SNC şi SCS).

Legea Societăţilor Comerciale nu stabileşte o proporţie între aporturile în numerar şi cele

în natură. Textul art. 37 alin. 3 care prevedea că la SRL, în caz de aporturi în natură, acestea
vor putea reprezenta cel mult 60% din capitalul social, a fost eliminat.

Aşa cum am arătat, aporturile în numerar subscrise de fiecare asociat, trebuie liberate, la
constituirea unei SA sau SCA, în proporţie de cel puţin 30%, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Restul aporturilor în numerar vor trebui vărsate în termen de 12 luni de la înmatriculare (art. 8
lit d), în condiţiile şi la termenele prevăzute în actul constitutiv.

În cazul SNC, SCS şi SRL nu s-a prevăzut o asemenea proporţie. Potrivit art. 7 lit. d, actul
constitutiv va cuprinde capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui
asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării, precum şi data
la care se va vărsa integral capitalul social subscris. La societăţile cu răspundere limitată se vor
preciza numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale
atribuite fiecărui asociat pentru aportul său.

Dovada executării obligaţiei de aport în numerar se face cu foaia de vărsământ sau cu

chitanţa Casei de Economii şi Consemnaţiuni ori a unei bănci comerciale. Suma de bani depusă
cu titlul de vărsământ rămâne blocată până la înmatricularea societăţii. Ea va fi eliberată
împuterni-citului societăţii pe baza dovezii de înmatriculare a ei în registrul comerţului.

 Orice aport, altul decât în numerar sau în industrie, este un aport în natură. El poate
consta în bunurile cele mai variate, mobile şi imobile, corporale sau incorporale,
precum: clădiri, terenuri, construcţii speciale, maşini şi utilaje, fonduri de comerţ,
drepturi de proprietate industrială, titluri de valoare.
 Bunurile constituite aport trebuie să aibă o valoare economică şi să fie evaluabile în bani,
să fie apte de a servi scopului societăţii şi să fie susceptibile de urmărire silită. Îndeplinirea
cerinţei de a avea o valoare economică implică, printre altele, ca bunul să fie „în stare de
utilizare"(art.15, alin.2).

Aporturile în natură sunt admise la toate formele de societate (art. 15 alin. 2). Aşadar, în
timp ce aporturile în numerar sunt obligatorii, indiferent de forma juridică a societăţii, aporturile
în natură sunt lăsate la latitudinea asociaţilor. O societate se poate constitui fără aporturi în
natură sau în industrie, dar nu şi fără aporturi în numerar.

Potrivit art. 15 alin. 2, aceste aporturi se realizează prin transferarea drepturilor

corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.

„Transferarea drepturilor corespunzătoare" înseamnă transmiterea, după caz, a dreptului de

proprietate, de folosinţă sau de uzufruct asupra bunului constituit aport.

Aportul unui bun în proprietate este asimilat, sub aspectul regi¬mului juridic aplicabil, cu
vânzarea-cumpărarea.

În consecinţă, aportatorul are, faţă de societate, obligaţiile ce revin vânzătorului: garanţia

pentru evicţiune şi garanţia pentru vicii ascunse. Asimilarea nu este totală întrucât în schimbul
transmiterii proprietăţii asupra bunului, aportatorul nu primeşte un preţ, ci acţiuni sau părţi
sociale, a căror valoare, spre deosebire de preţ, este supusă fluctuaţiilor sau poate fi redusă chiar
la zero, în funcţie de mersul afacerilor societăţii. Asimilarea nu este totală nici datorită faptului
că aportatorul nu beneficiază de privilegiul vânzătorului şi nici de dreptul de retenţie.

Aportul în folosinţă constă în punerea la dispoziţia societăţii a unui bun, pe termen

determinat, fără transmiterea dreptului de proprietate.

În raporturile dintre aportator şi societate se aplică, în mod corespun¬zător, regulile

închirierii. Aportatorul răspunde faţă de societate ca şi locatorul faţă de locatar.

Totuşi, când aportul în folosinţă are ca obiect bunuri determinate generic sau bunuri care se
consumă treptat în procesul de producţie, ele trec în proprietatea societăţii cu obligaţia pentru
aceasta de a le restitui în natură la termenul convenit.

Potrivit art. 517 Cod civil, uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt
proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva
substanţa.

Spre deosebire de aportul în folosinţă, aportul în uzufruct înseamnă trasmiterea unui drept
real care conferă societăţii dreptul de a se folosi de lucru şi de a-i culege fructele. Cel de-al
treilea atribut - dreptul de dispoziţie asupra lucrului -rămâne un atribut exclusiv al
proprietarului. Uzufructul se încheie pe o durată determinată, fără a depăşi, în cazul unei
societăţi pe durată nedeterminată, 30 de ani (art 559 C. civ.).

Aportul în uzufruct este supus, în mod corespunzător, dispoziţiilor aplicabile aportului în

proprietate.
 Uzufructul are, de regulă, ca obiect bunuri neconsumptibile, având în vedere că una dintre
obligaţiile uzufructuarului este aceea de a nu se atinge de substanţa bunului şi de a-1 restitui
proprietarului la expirarea uzufructului. Se admite, totuşi, că şi bunurile consumptibile pot face
obiectul uzufructului. În acest caz, uzufructuarul are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi
cantitate, calitate şi valoare cu cele primite (art. 526 C. civ.). De această dată, se transmite
uzufructuarului chiar proprietatea asupra bunului, cu obligaţia de restituire.

Liberarea aporturilor în natură are loc pe data înmatriculării societăţii, în afară de stipulaţie
contrară (art. 65 alin. 1).

Potrivit art. 20 alin. 2, acţiunile ce reprezintă aporturi în natură vor trebui acoperite integral
la constituirea societăţii. Această dispoziţie figurează în capitolul referitor la constituirea SA
prin subscripţie publică, fără a fi reluat şi în cazul SA cu constituire simultană sau al celorlalte
forme de societate. Totuşi, se admite, în general, că această dispoziţie este de aplicare generală,
în sensul că aporturile în natură trebuie libera¬te integral, la data constituirii societăţii. Se are
în vedere că proprietatea asupra unui bun nu se transmite fracţionat. Dreptul de proprietate
asupra unui autovehicul, unui imobil, unui drept de proprietate industrială etc. nu se poate
fracţiona ca în cazul unei sume de bani. Când, însă, aporturile în natură constau într-o pluralitate
de bunuri, liberarea lor se poate face, în opinia noastră, eşalonat, în cadrul termenului convenit,
fără a se depăşi termenul legal. Această posibilitate este expres enunţată de art. 215 alin. l, la
majorarea capitalului social, şi poate fi aplicabilă şi la formarea capitalului social.

Cea mai importantă problemă pe care o ridică aporturile în natură este aceea a evaluării
bunurilor ce formează aportul. Aportatorii au, în general, tendinţa de supraevaluare a bunurilor
aportate, fapt de natură să afecteze realitatea capitalului social şi, implicit, pe creditorii sociali.
Totodată, supraevaluarea prejudiciază pe ceilalţi asociaţi în repartizarea drepturilor societare,
aportatorul unui bun supraevaluat primind acţiuni sau părţi sociale necuvenite, cu toate
consecinţele ce decurg din acest fapt.

Supraevaluarea poate lua forme grave la societăţile de capitaluri, îndeosebi la societăţile pe

acţiuni care se constituie prin subscripţie publică. Aici, miile şi zecile de mii de subscriitori,
care îşi plasează economiile în acţiuni, nu pot participa la evaluarea bunurilor şi nici nu au
competenţa necesară pentru aceasta. Nici societăţile pe acţiuni cu mai puţini acţionari nu sunt
la adăpost de riscul supraevaluării.

De aceea, art. 37 a prevăzut că, la societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură,
judecătorul delegat la registrul comerţului numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea
cererii, unul sau mai mulţi experţi din lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un raport
cuprin¬zând descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia dacă
valoarea lui corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în schimb, precum şi alte
elemente indicate de judecătorul delegat. Pentru bunurile mobile noi va fi luată în considerare
factura.

Raportul experţilor va fi depus în termen de 15 zile la oficiul regis¬trului comerţului şi va

putea fi examinat de creditorii personali ai aso¬ciaţilor sau de alte persoane. La cererea şi pe
cheltuiala acestora, li se pot elibera copii integrale sau parţiale de pe raport (art. 37 alin. 2).
 În cazul societăţilor pe acţiuni ce se constituie prin subscripţie publică, aporturile în natură
se evaluează de unul sau mai mulţi experţi, numiţi de adunarea constitutivă. A doua adunare
constitutivă exami¬nează şi validează raportul experţilor de evaluare a aportului. Acceptanţii
care au constituit aporturi în natură nu au drept de vot în deliberările referitoare la aporturile
lor, chiar dacă ei sunt şi subscriitori de acţiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai altor
acceptanţi (art. 24,25 şi 27).

Evaluarea aporturilor în natură prin experţi este obligatorie şi în cazul SCA în baza art. 182,
ca şi în cazul SRL cu asociat unic (art. 13 alin. 3).

La celelalte forme de societate (SNC, SCS, SRL), evaluarea aporturilor în natură se face de
către asociaţi. Dacă asociaţii nu se înţeleg, evaluarea se face prin experţi numiţi de ei, iar în caz
de dezacord, numiţi de către judecătorul delegat.

 Aporturile în industrie sau, în terminologia Legii Societăţilor Comerciale, prestaţiile în

muncă, constau în munca şi/sau serviciile asociatului, prestate cu titlul de aport social,
iar nu ca salariat sau colaborator. Asociatul se obligă să pună la dispoziţia societăţii
întreaga sau o parte din activitatea sa precum şi rezultatele ei, iar coasociaţii acceptă
acest aport în considerarea cunoştinţelor tehnice şi profesionale ale asociatului, a
experienţei, corectitudinii şi renumelui său.

Aporturile în industrie sunt admisibile numai la SNC şi pentru asociaţii comanditaţi din
SCS şi SCA, ceea ce înseamnă că numai asociaţii cu răspundere nelimitată şi solidară pentru
obligaţiile sociale pot efectua un aport în industrie. Neputând urmări silit prestarea muncii,
creditorilor sociali le rămâne garanţia urmăririi averii personale a unor asemenea asociaţi.

Creditorii personali ai asociatului pot să-şi exercite drepturile în condiţiile art. 66, adică
numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului în urma bilanţului contabil, iar după
dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare.

Potrivit art. 15 alin. 4, prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea
capitalului social. Raţiunea textului constă în faptul că prestaţiile în muncă sunt succesive,
viitoare şi, totodată, supuse vicisitudinilor vieţii omeneşti. Oricând, asociatul se poate
îmbolnăvi, poate deveni inapt de muncă, poate deceda. De aceea, aportul în industrie nu intră
în componenţa capi-talului social şi, prin consecinţă, în principiu, nici nu este remunerat prin
acţiuni sau părţi sociale.

Aportul în industrie, chiar dacă nu este constitutiv de capital social (nominal), reprezintă,
totuşi, o valoare pentru societate - uneori foarte importantă - şi nu poate rămâne nerenumerat.
De aceea, art. 15 alin. 5 prevede că, în schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul să participe,
potrivit actului constitutiv, la împărţirea beneficiului şi a activului so¬cial rămânând, totodată,
obligaţi să participe la pierderi.

 Prin art. 15 alin. 3 s-a precizat că aporturile în creanţe nu sunt admise la SA cu

constituire prin subscripţie publică şi nici la SCA sau SRL. Prin urmare, la constituirea
societăţii, aporturile în creanţe sunt admise, practic, numai la SA cu constituire
 simultană. La SNC şi SCS, deşi nu sunt legal interzise, asemenea aporturi sunt foarte
rare.

Legiuitorul are o anumită rezervă faţă de aporturile în creanţe, le priveşte chiar mai
circumspect decât aporturile în natură, întrucât, pe lângă faptul că realizarea lor este amânată la
scadenţă, nu rareori, creanţele implică o doză de incertitudine sub aspectul valorii şi realizării
lor, iar atunci când sunt dubioase, asemenea creanţe afectează realitatea capita¬lului social şi
pot duce la fraudarea creditorilor şi a celorlalţi subscriitori. De aceea, aporturile în creanţe au
fost admise restrictiv, numai la SA cu constituire simultană. S-a ţinut seama că asemenea
societăţi nece¬sită, de regulă, capitaluri mari care se obţin prin atragerea de aporturi în numerar
ale miilor şi zecilor de mii de mici investitori de portofoliu ca şi de alte categorii de aporturi,
inclusiv în creanţe. Nu au fost admise la SA prin subscripţie publică unde asociaţii nu exercită,
în fapt, un control direct asupra consistenţei aporturilor şi unde malversaţiunile unor fondatori
îşi găsesc un mediu mai propice. Nu sunt admise nici la SRL în considerarea faptului că
asemenea societăţi se pot constitui şi pot funcţiona cu capitaluri mai mici, dar cât se poate de
certe. Acolo unde au fost admise, legiuitorul le-a înconjurat de precauţiuni pentru a limita
riscurile inerente creanţelor. Precauţiunile legiuitorului trebuie să fie însoţite de precauţiunile
asociaţilor. Este necesar ca ei să privească, cu scrutare, oportunitatea aporturilor în creanţe ca
şi evaluarea lor fie chiar şi prin experţi.

Aportul unei creanţe reprezintă o cesiune de creanţă şi urmează regulile aplicabile acestui
mod de transmitere a obligaţiilor, instituite de art. 1391-1398 Codul civil. Debitorul creanţei
cedate este terţ faţă de convenţia de cesiune a creanţei, în sensul că aceasta se face fără concursul
său.

Cesiunea devine opozabilă faţă de terţi prin notificarea ei către debitor sau prin acceptarea
de către debitor. Formalitatea notificării nu este cerută pentru cesiunea creanţelor constatate
prin titluri de credit - la purtător, la ordin sau nominative - a căror transmitere, în interesul
celerităţii operaţiilor, se face, după caz, prin simplă tradiţiune, prin gir sau prin înscrierea într-
un registru determinat. Cesionarul devine credi¬tor în locul cedentului, subrogându-se în toate
drepturile acestuia; creanţa rămâne neschimbată, păstrându-şi natura (civilă sau comercială),
garan¬ţiile şi nivelul dobânzii.

Subscrierea aportului în creanţe poate fi considerată ca îndeplinită prin efectuarea

formalităţilor prescrise de lege pentru cesiunea de creanţe. Ele trebuie să fie efectuate cel mai
târziu până la data cererii de autorizare a constituirii societăţii, dacă asociaţii convin astfel.

Aporturile de valori mobiliare (acţiuni, părţi sociale) sunt asimilate cu aportul în creanţe.
Astfel, le sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile privind aportul în creanţe combinate
cu cele aplicabile cesiunii titlurilor respective.

Legea Societăţilor Comerciale nu face din aporturile în creanţe o categorie distinctă de

aporturi şi nici nu le califică. Incontestabil, aporturile în creanţe la formarea sau la majorarea
capitalului social sunt aporturi noi.
 Se consideră, în general, că aportul unei creanţe este un aport în natură. În consecinţă,
creanţa trebuie evaluată prin experţi, în condiţiile art. 37. În acest fel se poate preveni aportarea
unor creanţe dubioase sau de o valoare incertă datorită situaţiei financiare dificile a societăţii
debitoare. Creanţele asupra terţilor urmează acest regim.

Când însă debitorul este însăşi societatea la care se aportează creanţa, iar această societate
este solvabilă şi când creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, calificarea aportului, este aceea de
aport în numerar. Este justificat ca atunci când aportul în creanţe constă, spre exemplu, într-un
titlu de credit, precum o cambie sau un bilet la ordin, instrumente de credit şi de plată denumite
figurativ şi „moneda comercianţilor", aportul să aibă regimul aporturilor în numerar.

 În principiu, terenurile proprietate privată, ca orice alte bunuri, pot fi constituite aport
la capitalul social al unei societăţi comerciale.

Prin abolirea regimului juridic al terenurilor, stabilit în perioada comunistă, acestea au

reintrat în circuitul civil, putând să fie dobândite şi înstrăinate prin oricare dintre modurile
stabilite de legislaţia civilă, cu respectarea dispoziţiilor legale.

În baza art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, bunurile, inclusiv terenurile, aflate în
administrarea directă a acestor unităţi au devenit proprietatea societăţilor comerciale în care s-
au organizat acele unităţi.

Totuşi, în privinţa terenurilor există unele restricţii.

Potrivit art. 41 alin. 2 teza a doua din Constituţia României, „cetăţenii străini şi apatrizii nu
pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor".

Dezvoltând această dispoziţie constituţională, art. 3 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia
juridică a terenurilor prevede:

 Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

 Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străi¬nătate pot dobândi în
România, prin acte juridice între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel.
 Persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între
vii sau pentru cauză de moarte.
 În cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine
sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind regimul juridic al
investiţiilor străine.”

Se poate observa că art. 3 alin. l reproduce întocmai dispoziţia art. 41 alin. 2 teza a doua din
Constituţie. Ambele texte nu fac nici o deosebire după cum persoanele vizate au sau nu au
domiciliul în ţară. Interdicţia dobândirii de terenuri în România priveşte şi pe unii şi pe ceilalţi,
oriunde ar domicilia.

Art. 3 alin. 2 omite tocmai regula generală, adică dreptul cetăţenilor români cu domiciliul
în ţară de a dobândi terenuri în România. S-a considerat, probabil, că acest drept este consacrat
de alte dispoziţii legale, astfel că nu mai trebuie să fie înscris şi aici. Într-o bună tehnică
legislativă, având în vedere că această lege reglementează regimul general al circulaţiei
terenurilor, textul ar fi putut să prevadă că „persoanele fizice care au cetăţenie română, chiar
dacă au domiciliul în străinătate, pot dobândi..."

Art. 3 alin. 3 consacră, indirect, regula potrivit căreia numai persoa¬nele juridice de
naţionalitate română pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.

Art. 3 alin. 4, prin trimiterea la legea specială, deschide posibilitatea stabilirii unui regim
derogator de la dispoziţiile alineatelor precedente, în cazul terenurilor ce fac obiectul
investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine.

Deşi alin. 4 face referire şi la persoanele fizice, nu se poate înţelege că, prin dispoziţii legale
privind investiţiile străine, s-ar putea stabili un regim derogator de la prevederile alin. l al art.
3, fără riscul neconstituţionalităţii unui atare regim.

Avem în vedere O. U. G. nr. 8871997 privind privatizarea societăţilor comerciale, prin care
s-a reglementat situaţia terenurilor societăţilor comerciale care se privatizează, prevăzându-se,
printre altele, că societăţile comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de
proprietate asupra terenurilor vor fi privatizate cu includerea valorii terenului în capitalul social
(art. 35 alin. 2). În cadrul privatizării, cumpărător al unei asemenea societăţi sau al unor active
ale sale, inclusiv terenuri, este „orice persoană fizică sau juridică de drept privat, română sau
străină..." (art. 3 lit. e).

O persoană juridică, indiferent de naţionalitate şi de ţara unde îşi are sediul, poate dobândi
dreptul de proprietate asupra unor terenuri din România, dacă acesta reprezintă o investiţie
directă.

Astfel, „orice persoană juridică de naţionalitate română poate dobândi în proprietate

terenurile ce îi sunt necesare pentru realizarea obiectului său de activitate; această din urmă
precizare corespunde principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice,
principiu care caracterizează exclusiv aceste subiecte de drepturi şi obligaţii, deosebindu-le de
persoanele fizice, a căror capacitate de folosinţă este - sub aspectul sferei bunurilor pe care le
pot dobândi - nelimitată. Este de la sine înţeles că nu pot fi dobândite în proprietate, de către
persoanele juridice, terenurile care fac parte din proprietatea publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, terenuri care, deopotrivă cu celelalte bunuri din această categorie, sunt
declarate inalienabile prin art. 135 alin. 5 din Constituţie."(Curtea Constituţională)

Cât priveşte persoanele juridice străine, Curtea Constituţională prin decizia nr. 342/1997,
reţine în motivare că ele nu sunt nemijlocit avute în vedere de textul constituţional. „Este însă
neîndoielnic că nici acestea- indiferent unde şi-ar afla sediul - nu pot dobândi în proprietate
terenuri."

În această decizie, Curtea Constituţională se referă şi la decizia sa anterioară nr. 73/1997,

prin care „s-a consacrat, din nou, indirect, dar neîndoielnic, că numai persoanele juridice de
naţionalitate română pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor", poziţie care este
reiterată în decizia nr. 548 din 4 decembrie 1997.
 În sensul punctului de vedere al Curţii Constituţionale, în literatura juridică s-a considerat
că dispoziţia nr. 6 din O.U.G. nr. 92/1997, care permite investitorului persoană juridică de
naţionalitate străină să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor, este neconstitu-
ţională.

Art. 6 din O.U.G. nr. 92/1997 a consacrat înlăturarea oricărei discri¬minări bazate pe
apartenenţa capitalului social (român sau străin) al unei societăţi comerciale de naţionalitate
română. Textul este în concordanţă cu jurisprudenţa constituţională.

Totodată, textul citat a înlăturat orice discriminare între o societate comercială de

naţionalitate română şi o societate comercială de naţiona¬litate străină, în ceea ce priveşte
.dreptul de a dobândi, în proprietate, terenuri în România. S-a acordat unor persoane juridice
străine drepturi mai întinse decât cele acordate persoanelor fizice, cetăţeni străini, ceea ce este
principial nejustificat. În timp ce persoanele fizice, cetăţeni străini, nu pot dobândi, în
proprietate, terenuri în ţară, persoanele juridice străine au acest drept. În aceste condiţii,
dispoziţia constituţională de interdicţie poate fi eludată prin înfiinţarea, de către persoana fizică,
a unei societăţi comerciale. Dreptul acordat persoanelor juridice străine de a dobândi, în
proprietate, terenuri în ţară, fără nici cel puţin de a-1 condiţiona de anumite obligaţii, cum ar fi
construcţia pe acele terenuri a unor obiective de investiţii, este exorbitant şi păgubitor în
condiţiile economiei noastre de tranziţie.

În liberalizarea regimului juridic al dobândirii dreptului de proprie¬tate asupra terenurilor

s-a invocat necesitatea atragerii investitorilor străini. În realitate, însă, reţinerea acestora de a
investi în România se datorează unui complex de cauze, iar nu restricţiei de a dobândi terenuri
în proprietate. Ilustrativ în acest sens este studiul intitulat „Climatul investiţional din România
în opinia investitorilor germani", dat publicităţii în 1998 de Reprezentanţa Economiei Germane
în România, studiu în care se arată „problemele generale cu care se confruntă aceşti investitori".
Pe primul loc se situează „instabilitatea legislativă", după care urmează: „colaborarea dificilă
cu autorităţile", „infrastructura deficitară", „produc¬tivitate scăzută", „nivelul ridicat al
corupţiei şi criminalităţii", „dorinţa scăzută de performanţă". Investitorii germani impută
existenţa, în cadrul întreprinderilor, a unei gândiri specifice economiei centralizate,
introdu¬cerea dificilă a modelului german de management, creşterea costurilor de producţie
etc.

 În cazul în care asociatul aportator este per¬soană căsătorită, urmează a se respecta

dispoziţiile imperative care guvernează regimul matrimonial, adică, în dreptul
românesc, dispoziţiile art. 30-36 din Codul familiei. Urmează a se respecta, desigur, şi
dispoziţiile imperative ale Legii Societăţilor Comerciale privind aporturile în societate.
Datorită faptului că cele două legi au apărut la intervale şi în condiţii diferite (1954 şi
1990) armonizarea lor prin interpretare este dificilă şi neunitară.

Bunurile proprii ale fiecărui soţ pot fi subscrise ca aport la capitalul social al unei societăţi
comerciale, fără nici un impediment. Fiecare dintre soţi este liber să dispună, în timpul
căsătoriei, de bunurile proprii, aşa cum crede de cuviinţă.Se pune însă problema dacă unul
dintre soţi sau chiar ambii pot constitui ca aport în societate un bun comun. Doctrina este
împărţită.
 Într-o opinie, se consideră că bunurile comune nu pot forma, ca atare, obiect de aport la
capitalul social, nici chiar dacă ambii soţi ar participa la aceeaşi societate comer¬cială,
deoarece, în concepţia Legii nr. 31/1990, contribuţia fiecărui asociat trebuie să fie pe deplin
individualizată valoric, încă de la data subscrierii. Devălmăşia patrimonială a uniunii conjugale
nu permite însă această individualizare. De aici se poate deduce că acordul unui soţ dat celuilalt
de a subscrie ca aport la capitalul social bunuri comune constituie o convenţie ilicită, lovită de
nulitate în temeiul art. 30 alin. 2 din Codul familiei. Spre a se asigura validitatea unei asemenea
subscrieri se impune ca, în prealabil, soţii să procedeze la împărţirea, în totalitate sau în parte,
a comunităţii de bunuri. Partajul în timpul căsătoriei poate fi obţinut, în condiţiile art. 36 alin.
2 din Codul familiei, numai pe cale judiciară. Instanţa juecătorească urmează să decidă, în
funcţie de circumstanţe concrete, dacă participarea la întemeiarea unei societăţi comerciale,
poate fi apreciată ca „motiv temeinic" al împărţelii solicitate. În cazul în care, prin hotărârea de
partaj, anumite bunuri sunt atribuite în proprietate exclusivă unuia dintre soţi, acesta dobândeşte
astfel dreptul de a-1 subscrie ca aport în societatea proiectată. Dacă hotărârea judecătorească se
măr¬gineşte să determine cotele indivize ale soţilor, aceştia trebuie să se conformeze condiţiilor
impuse de lege asociaţilor coproprietari.

În opinia contrară se consideră că soţul poate să aducă un bun comun ca aport într-o
societate comercială, în condiţiile Codului familiei. Aceasta înseamnă că dacă bunul este mobil,
operează prezumţia de man¬dat tacit, deoarece aducerea bunului ca aport social este un act de
dis-poziţie. Dacă bunul este imobil, pentru constituirea lui ca aport social este necesar
consimţământul expres al celuilalt soţ, dat în formă autentică. Acţiunile sau părţile sociale
atribuite soţului care a constituit aportul sunt bun propriu al acelui soţ. Dar beneficiile
(dividendele) realizate de soţul asociat sunt bunuri comune potrivit art. 30 din Codul familiei.

Jurisprudenţa a înclinat balanţa în favoarea tezei admisibilităţii aportului unui bun comun
la constituirea capitalului social fără a fi necesar ca, în prealabil, să se procedeze la împărţirea
bunurilor comune potrivit art. 36 alin. 2 din Codul familiei.

Într-o speţă, doi soţi, ambii salariaţi, au înfiinţat o SRL cu un capi¬tal social de 2.000.000
lei, din care 1.000.000 lei reprezintă aportul soţului iar 1.000.000 lei reprezintă aportul soţiei.

Împotriva sentinţei de autorizare a funcţionării acestei societăţi s-a declarat recurs

extraordinar, printre altele pentru motivul că cei doi aso¬ciaţi fiind soţi operează prezumţia
comunităţii de bunuri, astfel că ei nu puteau aduce în patrimoniul societăţii bunuri comune,
pentru constitui¬rea capitalului social, mai înainte de partajarea acestora.

Curtea Supremă de Justiţie secţia economică şi comercială, prin decizia nr. 178/1992, a
respins recursul extraordinar, cu motivarea că „nu era cazul să se facă dovada că sumele erau
proprietate personală sau că era necesar să se facă un partaj judiciar...". Rostul comunităţii de
bunuri (reglementat de Codul familiei) este acela de a permite soţilor să-şi îndeplinească
obli¬gaţiile comune asumate în interesul căsniciei (art. 32 C. fam.). În această situaţie, în cazul
înfiinţării unei societăţi comerciale (ca aceasta din speţă) de către cei doi soţi ca asociaţi, scopul
lor este de a aduce beneficii în căsătorie, de a mări patrimoniul şi deci nu se poate considera că
fapta lor ar contraveni dispoziţiunilor Codului familiei referitoare la drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale soţilor. Dar chiar atunci când numai unul dintre soţi sau fiecare separat ar
participa la o societate comercială împreună cu alte persoane, aportul la capital efectuat de acei
soţi poate fi făcut prezumându-se că are şi consimţământul celuilalt soţ (în afară de cazul
terenurilor şi construcţiilor). „Nu a fost intenţia legiuitorului nici la elaborarea Codului familiei
şi nici la aceea a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale de a îngrădi posibilitatea
soţilor, de a împiedica dezvoltarea economică a familiilor, a persoanelor căsătorite, avându-se
în vedere şi neajunsurile pentru soţi (în cazul înfiinţării unei societăţi comerciale cu răspundere
limitată) pentru un partaj al bunurilor comune în timpul căsătoriei (art. 36 alin. 2 C. fam.) ce ar
necesita timp pentru un proces de partaj (cu probatorii anevoioase şi îndelungate etc.) şi
cheltuieli judiciare inutile căsătoriei şi păgubitoare, fără a mai vorbi de încărcarea rolului
instanţelor judecătoreşti". (R.D.C. nr. 4/1994, p. 82 şi urm.)

Practica autorizării funcţionării şi înmatriculării societăţii comerciale în registrul comerţului

a urmat practica judiciară, tratând bunurile comune ale soţilor ca şi când ar fi bunuri personale
ale soţului aportator, cu singura cerinţă ca, în cazul imobilelor, să se prezinte consimţământul
expres al celuilalt soţ, dat în formă autentică.

Numai că această practică îşi arată acum inconvenientele în situaţia soţilor care divorţează
şi cer partajul bunurilor comune. Aportul social devine obiect de dispută.Aportul la capitalul
social trebuie să aibă o situaţie juridică clară, în sensul de a fi proprietatea exclusivă,
incontestabilă, a asociatului aportator.De aceea, este necesară o armonizare a dispoziţiilor legale
privind aporturile soţilor în societatea comercială.

Aportul unui bun proprietate pe cote-părţi necesită acordul expres al tuturor coproprietarilor
deoarece este obligatoriu să se transmită societăţii întregul drept de proprietate asupra bunului.
Deci nu se poate aduce ca aport în societate o cotă-parte indiviză dintr-un bun proprietate
comună. Se admite însă că toţi coproprietarii unui bun pot constitui, împreună, o societate
comercială, aducând ca aport acel bun, care devine proprietatea exclusivă a societăţii.

Se pare că art. 83 din Legea Societăţilor Comerciale admite, totuşi, aportarea unui bun
proprietate comună prevăzând că atunci „când aportul la capitalul social aparţine mai multor
persoane, acestea sunt obligate solidar faţă de societate şi trebuie să desemneze un reprezentant
comun pentru exerci¬tarea drepturilor decurgând din acest aport". În realitate, textul cuprinde
o inadvertenţă în sensul că nu este vorba de „aportul la capitalul social" ci de contra-prestaţia
acestui aport, adică de părţile sociale atribuite în schimbul lui.

În ceea ce priveşte societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, dispoziţia art. 102 alin.
4 prevede că „atât timp cât o acţiune este proprieta¬tea indiviză a mai multor persoane, acestea
sunt răspunzătoare în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate", având în acelaşi
timp obligaţia, prevăzută în alin. 2 şi 3, de a numi un reprezentant comun pentru exercitarea
drepturilor rezultând din acţiune.

 Într-o definiţie curentă, prin know-how (savoir-faire) se înţelege „o cunoştinţă tehnică

transmi¬sibilă, dar nu imediat accesibilă publicului şi nebrevetată". Există şi un know-
how comercial care nu implică cunoştinţe tehnice, larg folosit în franciză. În definiţia
Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997, know-how-ul este „ansamblul formulelor,
 definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor şi al
altor elemente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs".

Se pune întrebarea dacă aportul de know-how este un aport în natură, având ca obiect un
bun, sau este un aport în industrie, având ca obiect o prestare de servicii. Calificarea prezintă
importanţă practică deoarece dacă un atare aport este calificat aport în industrie el nu este admis
la SA şi SRL, adică tocmai la formele de societate la care aportarea unui know-how la capitalul
social poate fi deosebit de utilă.

Doctrina străină este împărţită. În doctrina noastră se înclină spre „teza potrivit căreia un
know-how adus ca aport la constituirea unei societăţi comerciale prezintă natura unui aport în
muncă (în industrie, potrivit terminologiei latinizante)"*.

Calificarea unui aport în know-how se poate face în funcţie de conţinutul său. Dacă se pune
la dispoziţia societăţii o formulă, o reţetă, o documentaţie etc., aportul poate fi considerat ca
aport în natură. Dacă însă aportul implică şi o activitate mai mult sau mai puţin continuă a
aportatorului, pentru aplicarea şi folosirea know-how-ului, atunci aportul poate fi considerat în
industrie. În cazul unui aport de know-how mixt (în natură şi, totodată, în industrie), fiecare
aport urmează regimul juridic al categoriei din care face parte.
Bibiografie :
1. Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale
2. Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare
3. Legea contabilităţii nr.82/1991
4. Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997
5. Radu I. Motica,Lucian Bercea ,Drept commercial roman şi drept bancar,
Ed. Lumina LEX, 2005