Acte de tortură săvârșite în timpul detenției

Plângerile examinate de Procuratura Generală, și alte instituții, precum și condamnările
Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ne permit să constatăm, cu regret,
că tortura și relele tratamente au fost îndeosebi în trecut pe larg aplicate, în special în instituțiile
subordonate Ministerului Afacerilor Interne și Departamentului Instituțiilor Penitenciare.
De fapt, observăm că Republica Moldova cu greu a început să-şi îndeplinească
obligaţiile asumate prin aderarea sa la actelele normative internaţionale în domeniul drepturilor
omului, de asigurare a drepturilor persoanelor de a nu fi supuse torturii şi altor tratamente cu
cruzime, inumane şi/sau degradante. Anume gradul ridicat al pericolului social al relelor
tratamente, urmare a lezării unor valori indispensabile ființei umane, rezultă neîndoielnic atât din
practica judiciară națională cât și din multitudinea de hotărâri ale CEDO privind constatarea
încălcării articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, care stabilește că „[n]imeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor
sau tratamentelor inumane ori degradante.
Se consideră că din punct de vedere al gravității și intensității durerilor sau a suferințelor
fizice sau mentale provacate, actele de tortură se situează în vârful piramidei relelor tratamente,
iar cu regret cazurile de tortură şi de maltratare care au loc pe durata deţinerii persoanelor în
custodia poliţiei, continue să fie răspîndite. Persoanele care sînt supuse maltratărilor şi torturate
de către colaboratorii de poliţie nu sunt protejate, nu dispun de remedii juridice efective de a se
repune în drepturile lezate.
Referitor la varietatea actelor de tortură săvârșite în timpul detenției remarc faptul că
legiuitorul moldav atunci când se referă la tortură, face referire la termenul de „orice faptă”.
Respectiv, întrucât modalitățile faptice în care tortura își poate găsi existența nu sunt expres
detaliate în norma de incriminare, acestea urmează a fi depistate în practica judiciară ținând cond
de un asnsamblu de condiții. Totuși, punctul de plecare îl constituie noțiunea de tortură care a
fost tratată atât pe plan național cât și internațional. Drept urmare, articolul 1 al Convenţia ONU
împotriva torturii defineşte noţiunea de tortură în felul următor „orice act prin care se cauzează
unei persoane în mod intenţionat suferinţe sau dureri grave, fizice sau psihice, în scopul
obţinerii de la ea sau de la o terţă persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea
ei pentru o acţiune, pe care ea sau o terţă persoană a comis- o sau este bănuită de comitere;
intimidarea sau constrângerea ei sau a unei terţe persoane; ori din alte motive bazate pe orice
fel de discriminare.
Fapta prejudiciabilă a infracțiunii de tortură săvârșită în timpul detenției poate fi comisă
printr-o acţiune sau inacţiune de provocare a unei dureri sau suferinţe puternice, fizice sau
psihice unei persoane. La fel ca și în cazul tratamentului inuman sau degradant acțiunea ca
modalitate faptică a torturii poate fi realizată sub forma unei influențări fizice sau psihice asupra
victimei. De fapt se opinează cu ideea că în cazul infracţiunii de tortură fapta prejudiciabilă care
este alcătuită din acțiune se exprimă prin aplicarea violenţei, violență care poate îmbraca forma
celei fizice și în cazuri mai rare a celei fizice combinate cu cea psihică. La momentul actual
autoritățile statului sunt informate că utilizarea violenţei fizice nu e binevenită, tocmai de aceea
colaboratorii de poliţie utilizează acum mai frecvent presiunile psihologice. Au fost descoperit
cazuri în care poliţia s-a folosit de rudele de familie pentru aplicarea unei presiuni indirecte
asupra deţinuţilor, mai întîi ameninţînd rudele. În alte cazuri, poliţiştii au ameninţat deţinuţii cu
condamnări penale mult mai grave, cu scopul de a-i face să-şi recunoască vinovăţia pe unele
infracţiuni minore, ameninţarea cu o fracăra de la o lampă şi cu seringa; simularea unei execuţii
etc.
Comportă interes, inclusiv prezentarea următoarelor modalități faptice din practica
CEDO care reflectă manifestările violenței fizice ale torturii în timpul detenției persoanelor.
Așadar cele mai răspândite asemenea modalități faptice ale torturii sunt următoarele:
electrocutarea pe care o regăsim în Cauza Buzilov contra Moldovei, unde se menționează că
Buzilov a fost reţinut la 30 mai 2002 (31 mai 2002, potrivit Guvernului) în Chişinău de către
Direcţia generală urmărire penală a Ministerului Afacerilor Interne, fiind bănuit de banditism. El
pretinde că i-a fost acoperit capul, el a fost împins într-o maşină şi dus la un comisariat de poliţie.
Potrivit lui, el a fost bătut cu cruzime de către poliţişti la Comisariatul de poliţie Hînceşti. El a
susţinut că un colaborator de poliţie în civil a ordonat altor cinci poliţişti să-i pună o mască
antigaz pe cap; că i s-au pus cătuşele şi că picioarele i-au fost legate de mâini la spate; că el a fost
culcat cu capul în jos pe abdomen; şi că două cabluri electrice de metal i-au fost prinse de urechi.
El pretinde că a fost electrocutat în timp ce peste el era turnată apă rece. Din cauza durerii acute
el, şi-a muşcat limba. În acelaşi timp, un alt poliţist îi oprea accesul aerului în masca antigaz şi
mişca cablurile de la urechi la degetele de la picioare. Potrivit reclamantului, el a fost supus
acestor maltratări în fiecare noapte între 30 mai şi 3 iunie 2002. Medicul legist a confirmat 40 de
leziuni aduse lui Buzilov, însă necătând la toate deși s-a plâns Procuraturii Generale de pretinsa
sa maltratare la Comisariatul de poliţie Hînceşti. La 18 şi 31 martie 2005, Procuratura sectorului
Hînceşti şi, respectiv, Procuratura Generală l-au informat pe reclamant că plângerile sale au fost
respinse pe motiv de lipsă a „elementelor constitutive” ale infracţiunii. Ulterior printr-o sentinţă a
Curţii de Apel Cahul din 18 iunie 2007, reclamantul a fost găsit vinovat de faptele incriminate şi
a fost condamnat la zece ani închisoare. În cele din urmă Curtea hotărăşte că a avut loc o violare
a articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile materiale şi procedurale ale statului
pârât; iar statul trebuie să plătească reclamantului , EUR 30,000 (treizeci de mii euro) cu titlu de
prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută, şi EUR 500 (cinci sute euro) cu titlu de
costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută de la reclamant, care să fie convertite
în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii.
Tot în locurile de detenție actele de tortură se pot manifesta și prin orice formă gravă de

bătaie; spînzurătoarea palestiniană care se manifestă prin legarea mîinilor la spate şi suspendarea
victimei de braţe fără posibilitatea de a se sprijini de sol; lovirea în tălpi, supranumită „falaka”;
lovituri grave combinate cu refuzarea îngrijirii medicale; îmbrăcarea pe cap a măştii antigaz, cu
blocarea pătrunderii aerului; legarea picioarelor şi mâinilor la spate cu suspendarea victimei pe o
bară metalică, capetele căreia sunt plasate pe două mese (așa numita rândunica); conectarea
sârmelor de metal pe urechi sau degetele de la mâini, picioare şi electrocutarea în timp ce se
toarnă apă rece peste corpul victimei etc.
Într-o altă cauză Serghei Gurgurov a declarat că a fost torturat de colaboratorii de poliţie

ai sectorul Rîşcani din municipiul Chişinău, în luna octombrie 2005, cu scopul de a obţine de la
el declaraţii de recunoaştere a vinovăţiei în ce priveşte o serie de furturi de telefoane mobile. El a
fost bătut pînă şi-a pierdut cunoştinţa, iar mai apoi colaboratorii de poliţie au încercat să-l
trezească cu şocuri electrice. Serghei Gurgurov, care este în vîrstă de 28 de ani, a devenit invalid
din cauza torturii şi a maltratărilor la care l-au supus poliţiştii. Alt cetătean susţine că a fost bătut
de trei ofiţeri de la Direcţia securitate internă a Ministerului Afacerilor Interne; un ofiţer a folosit
cătuşe ca să-l bată, iar un altul l-a bătut cu o lanternă de cauciuc. Cei doi ar fi fost ajutaţi de către
asistentul medical al centrului de detenţie, care îl ţinea de picioare şi care şi-a exprimat regretul
că aparatul de şocuri electrice nu funcţiona. A.B. a fost reţinut de poliţie de la 25 februarie 2006
pînă la 17 iulie 2006, şi a fost acuzat de furt. El a fost bătut pentru cu scopul de a-l impune să
depună declaraţii împotriva unui prieten care lucra ca poliţist. El a spus că a refuzat să depună
mărturii false. La data de 21 mai 2007, Viorica Plate ar fi fost torturată de colaboratorii
Comisariatului de poliţie Botanica din municipiul Chişinău, cu scopul de a o forţa să declare că
ar fi furat bani de la fostul ei soţ. Ea a declarat că ofiţerii de poliţie au bătut-o, au forţat-o să
îmbrace o mască de antigaz, lipsind-o de oxigen, iarăşi au bătut-o, după aceasta au agăţat-o de un
cuier de pălării aşezat peste două scaune.
Nu putem să nu luăm în considerare faptul că infrcțiunea de tortură poate fi comisă și pe
calea inacțiunii atunci când are loc neîndeplinirea obligației prevăzute de lege de către făptuitor
deși acesta a avut posibilitatea reală de a săvârși acțiunea cerută de lege. Bunăoară, la capitolul
inacțiunilor ce cauzează victimei durere sau suferințe fizice sau psihice puternice atribuim
privarea victimei de medicamente și de tratamentul medical esențial, privarea victimei de hrană,
apă, somn.
În legătură cu comiterea numeroaselor acte de tortură anume în locurile de detenție este

necesar ca procurorii sau judecătorii de fiecare dată când o persoană privată de libertate se
prezintă în faţa lor, afirmând că a fost maltratată, să noteze în scris afirmaţiile, să solicite imediat
un examen medico-legal şi să ia măsurile necesare pentru ca în baza afirmaţiilor să fie intentată o
anchetă adecvată. O astfel de abordare trebuie urmată, indiferent dacă persoana care a raportat
are sau nu răni exterioare vizibile. Mai mult decât atât, chiar şi în lipsa unei plângeri, odată ce
există un motiv de a crede că o persoană privată de libertate a putut fi victima unei maltratări,
trebuie să se solicite un examen medico-legal.
De asemenea pentru a contracara actele de tortură săvârșite în timpul detenției Republica
Moldova trebuie să întreprindă măsuri legislative şi practice pentru a asigura ca drepturile
fundamentale (accesul la un jurist, accesul la un medic, la alegerea deţinutului, înştiinţarea
despre arest, precum şi înregistrarea exactă şi adecvată a detenţiei) să fie acordate de la
începutul perioadelor de detenţie.
În Republica Moldova, victimele care doresc să dovedească faptul că au fost torturate
trebuie să obţină un raport de expertiză medico-legală de la un medic specializat în domeniul
medicinii legală, care trebuie se facă o apreciere medico-legală a gravităţii leziunii corporale
cauzate, sau un raport de la un spital, însoţit de un raport de la un medic specializat în medicina
legală care să confirme gravitatea leziunilor corporale. Ei trebuie să deţină o îndreptare pentru o
examinare medico-legală din partea unui judecător sau procuror, şi în unele cazuri este dificil să
se obţină o asemenea îndreptare. Experţii medico-legali sunt independenţi de Ministerul
Afacerilor Interne şi sînt angajaţi ai Ministerului Sănătăţii. Cu toate acestea, în unele cazuri,
examinările medico- legale au fost ineficiente. Atunci cînd Vitalii Colibaba a fost dus la un
control medico-legal, după ce el ar fi fost torturat de către colaboratorii de poliţie, examinarea a
fost efectuată în prezenţa celor trei poliţişti implicaţi în torturare. Vitalii Colibaba a declarat că
expertul medico-legist s-a uitat doar la mîinile lui, şi deja a concluzionat că „nu există dovadă a
aplicării faţă de el a torturii” (deși el a relatat că a fost reţinut, fiind acuzat de agresarea unui
poliţist, iae ulterior a fost torturat de poliţistul I.M. şi de alţi doi poliţişti, cu scopul de a-l forţa
să-şi recunoască vina. Potrivit lui mâinile şi picioarele sale au fost legate împreună la spate, iar
o bară de metal de la un cuier a fost pusă sub braţele sale. Bara de metal a fost pusă pe două
scaune, corpul său rămânând suspendat mai mult de 40 de minute. Mâinile sale au fost
acoperite cu cârpe, astfel încât pe ele să nu rămână urme de la funie. Pentru ca ţipetele sale să
nu fie auzite, a fost pusă muzica la volum sporit. În timp ce era suspendat, capul său a fost
acoperit cu un palton, fiind lovit cu un scaun la ceafă. Aceste maltratări grave au fost însoţite de
agresiuni verbale şi psihice. În aceeaşi zi, după ce a fost dus înapoi în celulă, reclamantul a
încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele. Totuşi, încercarea nu i-a reuşit şi el a fost dus la spital.
La 27 aprilie 2006, reclamantului i s-a permis pentru prima dată să se întâlnească cu avocatul
său, dar numai în prezenţa poliţiştilor. Reclamantul s-a plâns avocatului său că a fost torturat.
Potrivit reclamantului, deoarece el s-a plâns avocatului său, în aceeaşi seară el a fost din nou
torturat. El a fost lovit în cap cu o sticlă de plastic de doi litri plină cu apă şi cu pumnii şi
picioarele. Guvernul a contestat aceste acuzaţii.)
În acest context este necesar ca toate examenele medicale ale persoanelor private de
libertate să fie efectuate nu în auzul şi nu în văzul poliţiei, cu excepţia unor circumstanţe speciale
în care medicul solicită acest lucru.
În multe cazuri, metodele de tortură pot să nu lase cicatrici vizibile, iar medicii care nu
sînt specializaţi în examinarea urmelor torturii ar putea să nu le identifice. De exemplu, tehnica
agăţării nu lasă urme, deoarece colaboratorii de poliţie au grijă să protejeze cu cîrpe partea
corpului care vine în contact cu bara, dar poate afecta sistemul circulator, astfel se recomandă
alocarea de mai multe resurse pentru examinările medico-legale care să fie efective. Autorităţile
trebuie să asigure faptul, că toate victimele care susţin că au fost supuse torturii şi altor rele
tratamente sînt trimise la un control medico- legal, iar medicii care efectuează o asemenea
examinare au fost specializaţi în recunoaşterea leziunilor corporale provocate de actele de tortură
sau rele tratamente.
Republica Moldova trebuie să garanteze victimelor torturii şi ale altor tratamente sau
pedepse inumane sau degradante accesul deplin la remedii civile şi penale eficiente. remediile
civile trebuie să asigure repararea adecvată a prejudiciilor, în conformitate cu standardele
internaţional.