Sunteți pe pagina 1din 5

Cicero – Tratatele de retorica

Inca din tinerete, abia iesit de pe bancile scolii, Cicero s-a gandit sa
scrie tratate de retorica. Probabil ca gandul i-a fost provocat de lipsa unor
manuale care sa trateze sistematic problemele teoretice ale artei retorice.
Cicero a dat astfel un mic tratat, Libri rhetorici, in anul 86, cand experienta
lui in arena elocintei era inexistenta. Dupa o activitate de avocat de treizeci
de ani, Cicero reia firul activitatii in acest domeniu si publica o serie de
tratate, care se disting nu numai prin imbogatirea teoriei elocintei cu idei noi,
ci si prin arta literara cu care sunt expuse ideile.
Unul dintre tratatele de retorica ale lui Cicero, scris de altfel cu o
fermitate plina de eleganta, De oratore, traducea in termeni rationali imensul
succes al elocintei ciceroniene.
“ Fara indoiala, realitatea depaseste intotdeauna imitarea ei; dar daca ea singura ar
fi suficienta ca sa ne indrume in actiunea noastra n-am mai avea de loc nevoie de arta
oratorica. Si cum emotia pe care trebuie sa o exprimam sau s-o imitam e adesea atat de
tulbure incat devine obscura si ascunsa, e nevoie sa inlaturam tot ceea ce o ascunde si sa
scoatem in relief trasaturile ei relevante. Caci fiecare sentiment are, in chip firesc,
manifestarea lui proprie: o anumita expresie, un anumit ton, un anumit gest. Si intreg
trupul omului, si chipul sau, si vorbele sale toate vibreaza ca niste coarde de lira sub
imperiul acestui sentiment. Glasul nostru, intr-adevar, e ca o coarda intinsa care vibreaza
la orice atingere si scoate sunete inalte sau joase, precipitate sau lente, tari sau slabe.
Intre aceste extreme exista insa si nuanta intermediara din care s-au nascut multe alte
moduri de rostire: bland sau aspru, grabit sau rar, continuu sau frant, intretaiat, sacadat,
cu glas scazut sau rasunator. Toate sunt dirijate de maiestria si de tactul oratorului si ii
stau la indemana, precum pictorului culorile.
Tuturor acestor nuantari trebuie sa li se alature gestul, dar nu gestul teatral, care
subliniaza fiecare cuvant, ci acela care sugereaza intreg intelesul si continutul fara sa
incerce sa le mimeze. Miscarile trupului trebuie sa fie ferme si barbatesti, nu ca cele ale
actorilor, ci mai degraba ca cele ale soldatilor sau ale atletilor, armonioase si necesare;
mana nu asa expresiva; degetele sa schiteze cuvintele, sa nu le traduca, bratul sa fie usor
intins inainte, ca un fel de arma a oratorului; o bataie de picior la inceputul sau la sfarsitul
dezbaterilor.
Dar totul e expresia fetei, si, mai ales, a ochilor. De aceea aveau mare dreptate
parintii nostri cand nu pretuiau prea mult un actor cu masca. Toata actiunea porneste intr-
adevar din suflet, iar expresia sufletului e chipul, oglinda lui sunt ochii. Caci ei sunt
singura parte a trupului nostru care poate exprima variat multimea starilor noastre
sufletesti. Cu ochii inchisi nu se poate dobandi nimic. Teofrast povesteste ca un anume
Tauriscus spunea mereu ca un orator care vorbeste cu ochii atintiti intr-un singur punct
parca ar vorbi cu spatele la public.”
Cicero, dupa ce discuta, mai ales in primele capitole ale cartii 1 din
De oratore, menirea elocintei, ajunge la concluzia ca elocinta este arta de a
vorbi convingator, potrivit cu subiectul si frumos despre orice lucru.
Elocinta, ca teorie, nu se confunda, in obiectul ei, cu nici o alta stiinta, dar
are drept scop sa expuna frumos adevarurile oricarei stiinte, mai frumos
decat o fac insisi specialistii:
“Insasi aceasta fizica si matematica si toate obiectele particulare ale celorlalte
discipline despre care ai vorbit mai inainte sunt stiinte ale acelora care le profeseaza. Dar
daca cineva ar voi sa le faca sa straluceasca prin felul expunerii, ar trebui sa alerge la
ajutorul unui orator. Caci, daca este lucru dovedit ca Philo, arhitectul care a facut
atenienilor un arsenal, a facut poporului o dare de seama asupra operei sale cu multa
elocinta, nu inseamna ca a vorbit frumos datorita cunostintelor sale de architect.”
Afirmatiile facute de Cicero mai sus sunt valabile si astazi. Orice
adevar stiintific poate fi exprimat sub o forma frumoasa. Exemplul dat de
Cicero are in vedere, insa, prezentarea de adevaruri stiintifice unor
nespecialisti. Si astazi se pot expune frumos, mai ales in opere de
popularizare, adevarurile stiintifice cele mai abstracte. Totusi, pentru
specialisti, proprietatea si exactitatea termenilor conteaza mai mult decat
calitatile lor stilistice si este firesc sa fie asa.
Pe buna dreptate Cicero sustine ca, in primul rand, oratorul trebuie sa
aiba talent si, in al doilea rand, sa aiba cunostinte din toate domeniile.
Cicero s-a ridicat impotriva teoreticienilor greci, care sustineau ca este
indeajuns sa cunosti, in amanunt, regulile artei retorice spre a deveni un bun
orator. Dar, la Roma erau anumiti oratori care sustineau ca, daca un om este
inzestrat cu darul vorbirii, practica il va invata ceea ce trebuie sa faca. Cicero
se ridica si impotriva acestei teorii si sustine ca este necesar ca oratorul sa
cunoasca nu numai preceptele artei retorice, ci sa aiba si o vasta cultura
generala:
“Dupa parerea mea, nimeni nu va putea fi un orator incarcat cu tot felul de laude,
daca nu va fi dobandit cunoasterea tutror lucrurilor si disciplinelor importante.”
Nicio cunostinta nu trebuie sa fie straina de orator, dar mai ales
filozofia, istoria, dreptul civil.
Ideile provin din cunoasterea tutror domeniilor din care fac parte
subiectele in discutie. Necesitatea culturii generale pentru orator o sustine
Cicero impotriva practicienilor ingusti, care, specializandu-se intr-un anumit
domeniu, nu se interesau de valoarea ideilor generale pe care le furnizau mai
ales filozofii. In acest fel, el a largit considerabil campul de vedere al unui
bun orator. Ideea necesitatii culturii generale este astazi mai valabila decat
oricand.
“Va fi deci elocvent – caci pe acest om il cutam, la indemnul lui Antonius – acela
care in for si in procesele de drept civil va vorbi in asa fel incat sa dovedeasca, sa
desfateze, sa induplece. A dovedi este nevoie, a desfata inseamna a produce o placere, a
indupleca insemna a obtine victoria, caci, dintre toate, singura induplecarea are cea mai
mare putere in castigarea proceselor…
Este elocvent acela care poate sa vorbeasca si despre lucruri mici pe un ton
delicat, si despre lucruri inalte cu gravitate si despre lucruri obisnuite cu masura…
Caci aceasta este suprema intelepciune pentru oratorul elocvent, anume sa tina
seama de imprejurari si de oameni. Intr-adevar, eu socotesc ca oratorul nu trebuie sa
vorbeasca nici intotdeauna, nici in fata oricui, nici impotriva oricui, nici pentru oricine,
nici cu oricine in acelasi fel. Va fi deci elocvent acela care va putea sa-si potriveasca
discursul dupa ceea ce se cade.”
Sunt cuprinse, in acest pasaj, cateva idei pretioase, valabile si astazi,
printre care: atacul pe care trebuie sa-l dea oratorul asupra inteligentei si
afectivitatii auditoriului; adaptarea oratorului la imprejurari, deci flexibilitate
si creatie; potrivirea tonului oratoric subiectului etc.
Cicero acorda insemnatatea cuvenita constructiei frazei, alegerii
cuvintelor, claritatii exprimarii. Exprimarea clara se obtine daca se
realizeaza prima conditie, anume exprimarea intr-o limba latina corecta:
“Vorbind desigur latineste, in cuvinte obisnuite si care arata in chip propriu, ceea
ce dorim sa intelegem si sa exprimam, fara vreun cuvant sau vreo fraza cu doua
intelesuri, in siruri de cuvinte nu prea lungi, neprelungind prea mult intrebuintarea
metaforelor, fara ca ideile sa fie imprastiate, fara sa amestecam timpurile, fara sa
confundam persoanele, fara sa tulburam ordinea.”
Cicero, scriind aceste tratate, a facut un imens serviciu literaturii
latine, prezentand intreaga problematica a artei elocintei in limba latina.
Marea importanta pe care o acorda Cicero culturii generale in
formarea oratorului constituie unul dintre marile merite ale sale, mai ales
daca ne gandim ca cea mai mare parte a oratorilor la Roma erau niste
practicieni, cu un orizont destul de ingust. Insemnatatea pe care o acorda
stilului si ritmului oratoric au contribuit si mai mult la slefuirea limbii latine
ca mijloc de exprimare corect si nuantat.
In concluzie, putem spune ca Cicero este indeajuns de ferm si
impunator in tratatele sale de retorica. In acelasi timp, are grija sa ofere toate
detaliile si mijloacele care cladesc un bun orator, iar argumentele sale
reusesc cu usurinta sa transmita persuasiune.