Opera retorică a lui

Marcus Tullius Cicero

- concluzii -
Proiect realizat de Rudinciuc Andrei-Cosmin și Căuneac Beatrice-
Georgiana
clasa a XI-a G ; Coordonator: prof.dr.Coca Dorica
 Introducere
Marcus Tullius Cicero, om de stat, avocat, jurist, savant şi scriitor
roman, a încercat fără succes să menţină principiile republicane în
timpul ultimelor războaie civile care au dus la căderea Romei. Scrierile
sale includ lucrări de retorică, oratorie, tratate politice şi filozofice şi
scrisori. În epoca modernă este considerat cel mai mare orator roman,
cel care a inovat ceea ce astăzi se numeşte retorică ciceroniană.
Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit
unul dintre părinții oratoriei antice. În tratatele sale, el face o incursiune
în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor curente retorice
care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând
problema formării oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal
(orator summus et perfectus) este, în concepția lui, prototipul omului și
cetățeanului desăvârșit, o personalitate complexă.

2
 Concluzii asupra teoriei retorice
ciceroniene
Prin urmare, Cicero făureşte o teorie a retoricii, mai cu seamă în „De oratore”, dar şi în alte lucrări, ca şi o
doctrină a limbajului. Originalitatea omului rezidă tocmai în limbaj, în posibilitatea de a comunica cu
semenii lui. Cicero practică şi teoretizează limbajul, care după părerea sa, trebuie să fie în acelaşi timp
emoţionant şi pur. În acest fel emerge ciceronismul, care combină practica adecvată cu respectul regulilor
teoretice. Este necesar să urmăm principiile analogiei gramaticale, când ea concordă cu lecţiile autorilor
de valoare şi cu practica generalizată. Se poate astfel da satisfacţie erudiţiei celor docţi şi totodată
instinctului natural al mulţimilor. Arpinatul crede că oratorii şi prozatorii trebuie să evite folosirea cuvintelor
arhaice, ieşite din uz, pe care numai poeţii pot să le revalorizeze. Pe de altă parte, Cicero opinează că
oratorul trebuie să-şi aleagă cu pridenţă şi eleganţă cuvintele, să ocolească metaforizarea şi îndrăznelile
lexicale excesive: „acel orator simplu, preocupat de eleganţa exprimării, nu va arăta îndrăzneală în
făurirea cuvintelor şi va fi precaut în folosirea metaforelor, cumpătat în întrebuinţarea vocabulelor vechi şi
rezervat în împodobirea vorbelor şi a gândurilor” („Orator”, 81).

3
Cicero ajunge astfel la reflecţia filosofică. Marea lui originalitate rezidă
tocmai în pledoaria pentru împletirea retoricii cu filosofia. Profesorii
săi de filosofie, chiar Philon din Larissa, nu aveau încredere în
elocinţă, care le amintea de sofistică. În schimb Cicero predică
fervent reconcilierea filosofiei cu elocinţa, ca posibilă şi chiar
necesară.
În fond Cicero ajunge să confunde, cum am mai arătat, retorica cu
estetica literară şi chiar cu critica. Arată că Aristotel era filosof, dar,
întrucât poseda ştiinţa limbajului, devenea şi orator („De orat”, 3, 35,
141). Pe de altă parte, şi oratorul care uneşte înţelepciunea cu
elocinţa poate fi calificat filosof. Să nu elogiem nici bâlbâielile celui
care cunoaşte realitatea, însă n-o poate exprima într-un limbaj
corespunzător, şi nici ignoranţa celui care vorbeşte frumos, dar nu
cunoaşte realităţile. Dacă trebuie totuşi ales, este de preferat
înţelepciunea neelocventă flecărelii prosteşti. Desigur că adevărata
glorie revine oratorului instruit. Cicero, care meditează asupra
sublimului şi patosului, dezvoltă, de fapt, în „Orator”, o teorie a
frumosului.

4
Reia detaliile lui Democrit, Socrate şi
desigur ale lui Platon şi Aristotel.
Asumă virtuţile expresiei, după cum le
definise Teofrast: corectitudine,
claritate, ornamentare, graţie. În
concepţia ciceroniană despre frumos,
exegeza modernă a distins două valori
esenţiale. Cea dintâi ar echivala cu
frumosul propriu-zis, „pulchrum”, care ar
consta în armonia organică a întregului,
şi în „symmetria” lui, adică în
repartizarea proporţională a diverselor
elemente. De aici rezultă preocuparea
marcată a arpinatului pentru echilibrul
perioadelor lui şi pentru ritm, pentru
metrica clauzulelor.
5
A doua valoare esenţiala ar rezida în
convenienţă, în „adecvare”, „aptum”
sau „conuenientia”, care implică graţia
demnă şi decentă, pertinentă
totdeauna, eleganţa şi capacitatea
scriitorului sau creatorului de a se
adapta problematicii şi publicului. La
aceste valori fundamentale, s-ar
adăuga alte două trăsături, alte două
însuşiri, care conduc la frumos,
perfecta aranjare a cuvintelor,
„armonizarea”, concinnitas, şi
„abundenţa”, copia, care conferă
amploare şi nobleţe stilului. Astfel se
reface triada funcţiilor discursului: „a
instrui”, docere, „a emoţiona”, mouere,
„a atrage de partea sa”, conciliare.
 Bibliografie:
• ro.wikipedia.org
• historia.ro
• ˝Istoria literaturii latine˝ de Eugen Cizek,
grupul editorial Corint, 2003, pag.186-187

6
 “
„Nu există durere pe care
timpul să n-o micșoreze și
să n-o atenueze.”
-Marcus Tullius Cicero-

7
ÎNTREBĂRI
 1) Ce NU a fost Marcus Tullius Cicero?

a) savant

b) scriitor

c) om de stat

d) teolog

9
 1) Ce NU a fost Marcus Tullius Cicero?

a) savant

b) scriitor

c) om de stat

d) teolog

10
2) În care operă a lui Cicero se făurește cel mai bine teoria
retoricii?

a) ˝De oratore˝

b) ¨De natura deorum˝

c) ¨Partitiones oratoriae˝

d) ¨In Verrem˝

11
2) În care operă a lui Cicero se făurește cel mai bine teoria
retoricii?

a) ˝De oratore˝

b) ¨De natura deorum˝

c) ¨Partitiones oratoriae˝

d) ¨In Verrem˝

12
 3) Ce îmbină Cicero împreună cu retorica?

a) teologia

b) matematica

c) filosofia

d) politica

13
 3) Ce îmbină Cicero împreună cu retorica?

a) teologia

b) matematica

c) filosofia

d) politica

14