Metafore și simboluri în lirica lui Federico Garcia Lorca

1
 CUPRINS:

Planul lucrării Metafore, simboluri, tema morții în lirică lui Federico Garcia Lorca

Introducere

CAPITOLUL I – Lirică andaluză

1.      Caracteristici specifice liricii andaluze

i)       Încadrarea în Generația `27

ii)     Arta lorchiană

2.      Considerații asupra elementelor specifice artei lui Garcia Lorca

CAPITOLUL II – Metafore și simboluri

1.      Metafore

2.      Sursa figurilor de stil lorchiene

3.      Simboluri

CAPITOLUL III – Simbolistica existențială

i.            Simboluri, alegorii și motive în Bodas de Sangre

ii.            Simboluri, alegorii și motive în Casă de Bernarda Albă

iii.            Simboluri, alegorii și motive în Yerma

iv.            Muzicalitatea operei lorchiene

v. Tema morții

vi. Universul despre lume în Romancero gitano

2
Bibliografie:

o   Francisc Păcurariu, Introducere în literatură Americii Latine, Editura pentru Literatură

Universală, București, 1965.

o   Francisc Păcurariu, Individualitatea literaturii latino-americane, Editura Univers, București,

1975.

o Benedetto Croce,   Introducere în critică și istoria poeziei și literaturii, Editura Univers,

București,1972.

o   Darie Novaceanu, Federico Garcia Lorca, Editura Enciclopedică română,București,1981.

o   Guillermo Diaz-Plaza, Frederico Garcia Lorca, Editura Univers, București, 1971.

o   Edgar Papu, Evoluția și formele genului liric, Editura Albatros, București, 1972.

o   González de Ávila, M. (2002). Semiótică crítică y crítică de la cultură.- Semiotică critică și

critică a culturii

o   Arango, M. A. (1995). Símbolo y simbología en la obra de Federico García Lorca – Simbolul

și simbolismul în opera lui Federico Garcia Lorca

3
Introducere

Federico Garcia Lorca este cel mai de seamă reprezentant al liricii spaniole moderne și o
personalitate de primă mărime a poeziei europene a secolului XX. Nimeni nu i-a egalat talentul
său creativ, nici măcar Orega sau Unamuno, doar Cervantes a fost la nivelul universalității sale.1
După epoca lui Ruben Dario, cea a lui Lorca a fost decisivă, a schimbat lirismul, eliberându-l de
artificii inutile și de romantismul incurabil și de puținele cuvinte ale dictaturii. A cultivat
metafora cultă, imaginea unui univers cotidian, recepatarea sentimentelor fiind imediată.

Stilul sau literar este renumit datorită diversității de tonuri și forme și mai ales pentru
folosirea unui limbaj direct, personal și simplu. Opera sa este structurată în așa fel încât
dragostea, dorința și obsesiile mai ales, sunt teme abordate frecvent.

Poezia sa nu a fost aliniată la un curent literar în mod special, ci s-a bucurat de o varietate
de nuanțe inspirate de diverși autori și numeroase mișcări artistice și culturale. De asemenea, un
element cu efect amplificator, este faptul că s-a dezvoltat în cadrul evenimentelor triste și tragice
ale existenței.

Opera lorchiană poetică este încărcată cu elemente tradiționale și populare însă, în același
timp, are încorporate numeroase trăsături culturale. Scriitorul a folosit prezența simbolurilor și a
metaforei în opera sa, pentru a o putea încarca și îmbogăți mult mai mult cu valențe artistice.

Reprezentant de seamă al misticismului prin modelele sale artistice și spirituale, Federico

García Lorca depune eforturi pentru a transformă slăbiciunea limbii în numeroase si în
posibilități de abordare teoretică a propriei arte poetice. Lorca își alege aceleași tehnici folosite
de marii poeți mistici, din cauza faptului că toți au urmat calea creării unui alt tip de limbă. 1

Viziunea poetului privind estetica și etica textului denotă o influență puternică a

misticismului: Lorca mijlocește un apel intern prin influențe mistice de factori externi, din

1
G. Tamarly, Mistiki F. Lorki: svojebrazje janra, Moskva, 2014.
4
diferite medii, din cauza că trăsăturile lor mistice nu se apropie nici de conținutul religios, și nici
de tematică uniunii divine.

Lorca include în opera să atât simboluri mistice folosite de poeți creștini, dar și de cei
aparținând religiei islamice, așa cum include și simboluri din tradițiile primitive.

Poetul reușește să transmită o experiență interioară condusă de o emoție profundă, însă nu

oricum, ci printr-un limbaj simbolic, ilogic, definitoriu operelor misticilor. Dacă ne referim la
lirică târzie, în mod special, atunci putem spune că ambiguitatea excepțională a imaginilor create,
naște critică de a atribui etichete ermetice lucrării sale.2

Și totuși, dorința de transcendență care la început în operele timpurii ale poetului este
aprofundată de faptul că poetul are un simț aparte și gust desăvârșit pentru nivelurile superioare
ale conștiinței și face tot posibilul să îl exteriorizeze.

Fiecare lucrare a sa reprezintă în esență, dorința unei armonii cosmice iraționale, între
discernământul rațional și cel pământesc, expuse cu măiestrie în artă să poetică.

Rolul și importanța subiectului abordat în prezența lucrare se datorează cunoașterii încă

insuficiente a unor detalii ale limbii lui G. Lorca.

Acestea sunt asociate cu elemente de specific ale individualului, dar și nevoii de

clarificare a problemei generale legate de corelația dintre limbă și gândire.

În prezent, acestea sunt subiecte aflate în centrul atenției multor critici literari și analiști
care analizează subiectul din diferite perspective: lingvistică, critică literară, studii culturale etc.

Lucrarea își propune să creeze un interes deosebit tocmai prin îmbinarea diferitor moduri
de abordare ale artei poetului.

5
 Precursor al lui Ruben Dario a încercat ca lirica sa să fie una simplă lipsită de podoabe, să
cultive matafora popular. Jorge Guillen spune despre Lorca că are o sinceritate frapantă a
trăirilor, o profundă sinceritate a emoțiilor pe care le transmite prin cuvinte simple, dar clare.

La întrebarea Ce este poezia? Lorca va răspunde că nu știe, nu poate vorbi despre ea, ea
există, este palpabilă, dar nu poate explica, cuvintele sunt prea raționale pentru a intra în
profunzimea liricii așa cum spune și marele critic G. Călinescu, întărește argumentul lui Lorca,
poezia nu este o stare universală, de aceea nu se poate define, ea are un aspect sufletesc care se
regăsește la unii oameni.

CAPITOLUL I
Lirica andaluză

1.      Caracteristici specifice liricii andaluze

Limbajul operei lui Garcia Lorca reflectă cultură veche și opulență dominantă în
Andaluzia și în zona Mării Mediterane.

Opera în întregimea sa, reflectă contopirea a trei tradițîi culturale:

o Gypsy – muzicală și orală

o Musulmany – verbal, carte scrisă și muzică
o diverse tradiții folclorice ale popoarelor din teritoriul Spaniei creștine.

Lucrarea lui Lorca, conferă acestor tradiții însăși contextul datinilor culturale globale și
europene, unde a plasat la loc de cinste cultură antică.

6
 Într-o analiză amănunțită a elementelor constituente care au stat la baza creării
universului lingvistic al operei lorchiene luate în considerare atât influența interacțiunii cu unele
culturi vechi, cât și impactul diferitelor tipuri de artă asupra formării identității lingvistice a lui
Lorca, inclusiv vizuale și muzicale.

Se cunoaște deja faptul că tradiția etno-culturală mediteraneeană a devenit baza etno-

psiholingvistică a conștiinței lingvistice a lui Federico Lorca.

Universul creației sale nu poate fi redus la o perspectiva de tip unidimensional, deoarece

acesta combină mai multe elemente, care oglindesc trăsăturile specifice ale aspectului limbii
poetului, deasemenea influențat de o serie de factori etno - psiholingvistici și socio-culturali.

i.            Încadrarea în Generația` 27

În studiul său intitulat, Modern.Modernism. Modernitate, Adrian Marino pornește de la

distincția dintre modern și tradițional, pentru a explica trăsăturile și principiile care stau la baza
definirii modernismului ca și curent literar, astfel epitetul modern definește tot ce ceea ce ține de
inovație la nivelul ideatic, structural și formal în opera de artă prin opoziție față de ceea ce e
tradițional.

În sens larg faptul de a fi modern definește o atitudine polemică în raport cu tradiția, o

opoziție față de sistemul axiologic insituit la un moment dat. În sens restrâns, modernismul
numește un curent literar care s-a născut în țarile Americo-Latine în preajma anului 1897, când ia
naștere o mișcare literară de limbă spaniolă ce se va transfera în anii următori și pe teritoriul
european.

Generația de la 1897, numită astfel după anul în care apar cele mai importante culegeri de
eseuri și poeme reprezentative pentru membrii săi, este cunoscută și sub denumirea de generația
părinților întemeietori, deorece scriitorii au un proiect comun, acela de a alcatui o literatură cu
specific național, care să se hrănească din surse proprii, din mitologia unor popoare, Chile.

Această generație e alcătuită majoritatea din eseiști și istorici ai mentalităților și mai puțin
din scriitori, poeți prozatori. Cel mai cunoscut dintre ei este Miguel de Unamuno, acesta propune

7
atât criteriul generaționist în judecarea operei de artă, cât și o teorie istoriei ciclice, adică a
repetitivității fenomenelor istorice, după modelul biblic. Actul literar are pentru primii autori
moderni un sens profund didactic, ei își doresc să educe, formeze un public instruit cu rigori
proprii, care să nască la rândul lui scriitori de valoare. Alături de Miguel de Unamuno, poeții
acestei generații sunt Rafael Alberti, Antonio Machado, ambii excelând în două tipuri de lirică,
cea partriotică și cea erotică. La fel ca-n peisajul poeziei ruse, poezia generației 1897 îmbină
tematica erotică și dea mistică existand o legătură de adâncime. Adorația femeii între tema
erotică și cea mistică, între adorația femeii ca obiect de contemplație și revelația divinului.Unii
cercetători consideră chiar că ermetismul, unul dintre tipurile cele mai frecvent folosite de
exprimare în poezia modernă reprezintă de fapt o formă de manifestare a sacrului. O altă
trăsătură a poeziei moderne este militantismul, cu încărcătură ideologică. Poeții moderni
recuperează estica visului (coșmarul-visul are sens negativ), afirmarea individualității (în
anumite cazuri eul e sinonimul cumunității, națiunii) .

Folosirea surselor originare (folclorul, mitologia) această recuperare a valorilor

folclorice, conduce și la inovații formale existând o contaminare între specii, genuri, o încărcare
a granițelor, o hibridare a genului liric cu cel epic sau dramatic. În sens larg, modernismul
numește tot ceea ce este modern, adică nou care se opune vechiului, rigorilor, normelor și chiar
academismului. De aici pornind, modernitatea denumește două lucruri, pe o perioadă de timp
cuprinsă între ultimul deceniu al secolului al XIX-lea și anii `60 ai secolului trecut, când se naște
postmodernismul, adică o perioadă de mari transformări istorice și sociale definibilă prin
fenomene similare în toate statele europene.

Modernitatea reprezintă o stare de spirit regăsibilă în toate epocile, atunci când apare
ideea de evoluție.

Sintetizând nu mai puțin de patru tipuri de artă: artă plastică, muzică, dans și
cinematograf, opera lorchiană a contribuit la crearea unei lumi artistice unice. Simbolistica sa,
melodia cuvintelor, cele mai fine nuanțe de culoare și sentimentele nuanțate poetic transmise de
artist cu o precizie și o profunzime extraordinară, alături de convingerile sale filosofice, au făcut
să fie inclus în Generația` 27.2

8
<<Denumirea de „generație” a fost dezbătută, în ciuda variantelor3„Generația Dictaturii”,
Generația Guillén-Lorca (numele celui mai bătrân, respectiv celui mai tânăr dintre autori),
„Generația lui 25” (media aritmetică a anilor debutului fiecărui scriitor), „Generația
Avangardelor”, „Generația prieteniei”, „Generația Republicii” etc. Conceptul de generație este
pur istoriografic și nu îndeplinește toate condițiile stabilite de Petersen pentru a fi astfel
considerată; mai corect ar fi „grup generațional”, „constelație” de autori sau „promoție”
poetică.>>2

Lorca este considerat drept un reprezentant de bază al Generației de la 1927, care avea
proclamat că scop principal reînnoirea liricii spaniole, recuperarea anumitor trăsături ale
curentelor poetice, valorizând simbolul ca formă de reprezentare supremă a realității, de aici și
metamorfoza limbajului poetic modern care transfigurează realitatea. Folosirea surselor
originare, de exemplu folclorul și mitologia, această recuperare a valorilor conduce și la inovații
formale existând o contaminare între specii, genuri, o încălcare a granițelor.

Cuvintele cu care își exprima arta lirică sunt clare, un limbaj simplu, fără prea multe
figure de stil.

Poemul cântecului bătrânesc, îl consacră pe García Lorca că poet al sufletului

andaluz și trubadur al poporului spaniol.

Pune accent în opera să atât pe bucurie, cât și pe efemeritatea vieții, subliniind parcă
adesea cum se furișează moartea, o rană care nu se tămăduiește niciodată4, subiect tratat ulterior
tot mai frecvent și profund: Întâile cântece, Cântece, Romancero țigan etc.

Federico García Lorca este poetul național al Spaniei, însă în egală măsură un mare poet
universal care prin opera să reia nemuritoarele subiecte ale umanității:

o viața
o iubirea
o moartea
3
2https://ro.wikipedia.org/wiki/Genera%C8%9Bia_lui_27
4
“Netamaduita rana”

9
Poezia lorchiană a exercitat o influență monumentală asupra liricii spaniole a secolului XX.

Lirica lui García Lorca este specială, cu rădăcini adânc înfipte în creația populară, și
dezvoltate mai departe într-o viziune modernistă. Considerat drept una dintre figurile de referință
ale teatrului spaniol din secolul XX, este și creator al teatrului poetic.

Opera poetică a lui Lorca reprezintă una dintre culmile liricii Generației lui `27 și a
literaturii spaniole.Lirica lorchiană este efectul sentimentului tragic al vieții.

Totodată, lirica sa este relaționată cu alți autori, alte culturi și curente literare, în care se
potrivesc echilibrat elementele de tradiție populară cu cele din cea cultă.

Încadrat în generația lui `27 a literaturii spaniole, Lorca este cel mai popular și influent
scriitor spaniol din secolul XX.

Este considerat unul dintre dramaturgii de referință ai teatrului spaniol din secolul XX,
împreună cu alte nume mari precum de Valle-Inclán și Buero Vallejo.

îi.        Arta lorchiană

Universul lorchian se definește printr-o sistematizare palpabilă datorită faptului că opera

sa artistică este alimentată de obsesii și chei stilistice constante. Diversitatea formelor și
tonalităților folosite, nu afectează niciodată această unitate.5

Artă lorchiană trebuie privită că pe un edificiu, o reală țesătură de simboluri ce se cer

descifrate, deschizând astfel o perspectiva de o profunzime cu atât mai relevantă, cu cât fiecare
detaliu component se stratifică din ansamblu și în același timp se armonizează perfect cu acesta.
Subsumarea detaliilor reprezintă motive artistice ale operei analizate.

5
Maurice Blanchot, Espace littéraire, Paris, 1955,

10
 Analiză formelor stilistice specifice limbajului poetului evidențiază în toate elementele
structurii operei sale: lexical, dar și în cel morfo-sintactic, și mai ales la nivelul tropilor și al altor
mijloace de exprimare artistică, într-o sinteză de mare profunzime, trăsăturile poporului.

Stilizarea reprezintă un mod eficient de a evidenția tradițiile culturale și de a le manifesta

în versuri folosind simbolurile, formele și tematică poeziei antice și arabe.

Conceptele culturale ale mentalității spaniole sunt realizate cu măiestrie de către Lorca.

Unul dintre preferatele procedee stilistice folosite în lucrările sale este includerea unui
spectru larg cu denumiri pentru culori.

Reprezentările simbolice ale acestora definesc amestecul armonios al conceptelor

culturale generale, creștine, iberice și țigănești cu privire la percepția culorilor. Lorca a reușit să
evidențieze capacitățile estetice rafinate ale folclorului iberic și țigănesc.

Poemele sale prezintă o imagine artistică a fuziunii concretului cu idealul, iar metaforele
se bazează pe principiul de idealizare a conceptului folosit în limbajul de zi cu zi.

Revigorarea imaginilor comparațiilor și metaforelor stabile prin lărgirea spectrului lor

datorită definițiilor, prin numerale sau chiar prin înlocuirea principalelor componente, reprezintă
o tehnică specifică a poetului.

Poetul reușește ceea ce alții încă nu imaginaseră: transformarea idealului, imaginarului în

real și realitate, concret, senzual - în recepția ideală, nu artistică. Acest procedeu artistic
reprezentând o caracteristică integrală a percepției sale despre lume.

Vizibilul devine palpabil, și senzațiile de căldură, lumină și vânt pot fi imaginate pin
spectrul vizual – exemplificăm: violetă la voz (voce violetă) sau un bianco silencio (tăcere albă).

Lorca se specializează în cocktailuri de simțuri. Face amestecuri stilizante, încât

realizează o adevărată beție a simțurilor:  muzică sau mirosul devin vizibile, lumina sau culoarea
întră în sfera tangibilului – iar toate acestea sunt obișnuite pentru un poet care este perfect apt să

11
combine sentimentele sau să elimine limitele senzoriale și impresiile vizuale, auditive, gustative,
tactile și olfactive.

1.    Considerații asupra elementelor specifice artei lui Garcia Lorca

O trăsătură definitorie a limbajului poetic al lui Lorca este extinderea sensurilor

lexemelor folosite.

Semnificația de bază a tot ceea ce reprezintă nume de plante, animale, obiecte de uz

casnic, ori de culori și unități de limbă similară, în principiu, dețin o incomensurabilă gama de
simboluri potențiale asociative, fiind completată de simbolistica elementelor de cultură.6

Cele mai frecvente semne, îmbogățite cu semnificație simbolică la Lorca, sunt, de

exemplu, rodia - granada / o, chiparos, table - nardo, iasomie - jazmin și alte nume de plante și
fructe;7

În poezia lorchiană, pe fundamentul acestor simboluri, se crează adevărate valori

nominative secundare datorită factorilor de origine cognitivă: cuvântul ceapă - o tristețe, o
dorință, o durere - un cuvânt cheie care domină în întreagă opera, este înzestrat cu o povară
importantă conceptuală în toate ciclurile poetice ale lui Lorca.

Sfera conceptualistică a poetului cuprinde și o serie de cuvinte – forță, cum sunt:  moarte
- muerte, noapte - noapte, lună - moon, lumină - luz, apă - agua, reflecție (mirror) - reflejo
(espejo), vânt, plâns - llanto etc.

Studiul denumirilor culorilor în poezia lui Garcia Lorca scoate la iveală faptul că acestea
definesc instinct și senzații primare - alb, negru, roșu și verde - pun în aplicare, pe lângă rolurile
directe, și valori suplimentare simbolistice și emoționale ce transformă aceste sintagme direct în
concepte de cultură națională.

6
Marcelin Pleynet, Poésie oui, en „Tel Quel”, nr. 75, 1978.
7

12
 Opera lorchiană a fost adesea împărțită în două etape, după perioadele vârstei poetului,
denumite în acest sens: timpurie și târzie.

Se va vedea că această clasificare nu este tocmai întâmplătoare ori fără sens artistic, și
nici lipsită de tactică poetică.

În poeziile din epoca timpurie, Lorca folosește predominant cuvinte precum: bianco,

negro, rojo, azul - alb, negru, roșu și albastru în lucrări semnificative conceptuale.

Nuanța verde și sensul poetic al acesteia este înzestrată de poet cu funcții caracteristice și

simbolice special, fiind menită să realizeze conotații suplimentare, trăsături ale conștiinței și
atitudinii individuale.

Criticii și analiștii deopotrivă au considerat verdele drept cel mai important concept

artistic al limbii lui Garcia Lorca.

Analizând din perspectiva conceptului cuvintelor de forță, reușim să identificăm în poezia

lui Lorca temele triciclurilor importante pentru asemenea concepte, ca  femeie – noapte-
luna și amor-dolor-tristeza (dragoste–durere-tristețe).

Acestea reprezentând, în același timp, concepte de forță ale culturii spaniole și totodată
regândirea ocazională de către autor a conceptelor mitologice.

Hermetismul8 are prin definiție mai multe sensuri acceptate și semnificația academică s-a
dezvoltat de-a lungul timpului evoluând, 9încât este absolut obligatoriu să se statuăm faptul că în
misticismul lorchian reprezintă o dorință puternică de imixtiune în liric pentru a scăpa de
conflictul dintre trup și spirit.

Opera lui Garcìa Lorca, cum de altfel și poezia contemporanilor săi, oglindește aceeaşi
dorinţă a artistului de a căuta forme inovatoare de expimare.

Lorca extrage materialul poetic din mitologia greacă şi romană creând o lume proprie, o
mitologie personală, bazată pe imaginarul andaluz, la el producându-se o remitizare a lumii.
8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Hermetism
9

13
 Trăsătură profund esențială a acestei creații o reprezintă alternanța constanța între
planurile universului: real, imaginar, uman, vital, fantastic

Poezia lui Lorca se definește fiind produsul unei reinterpretari a realitaţii obiective, cu
absolut toate aceste stratificări de sensuri şi suprapuneri de planuri care sunt specifice realismului
magic.

CAPITOLUL II

Metafore si simboluri
1.      Metafore

Analiza metaforei în lucrarea poetică a lui Lorca, cere explicarea în esență a fenomenul
metaforic.

Orice studiu decent și corect al limbajului metaforic al unei așa de încărcate de stil și povara
artistică, opera literară – precum cea lorchiană, necesită o definire chiar și în linii conturative,
dacă nu extrem de clar, a acestor concepte.

Metafora este în mod clasic, o figură de stil care constă în folosirea cuvintelor cu un înțeles
diferit decât cel uzual, propriu.

Punem în seama complexității 10și a interesului său retoric, faptul că metafora a fost studiată
de-a lungul istoriei de către filosofi renumiți și nenumărați lingviști, fiecare încercând să propună
o definiție.

Totuși, nu ne vom concentra pe găsirea unei definiții, deoarece metafora, datorită

caracteristicilor sale corespunde unei figuri de stil definit prin folosirea cuvintelor într-un alt sens
față de cel care le reprezintă, dar care are cu ea o asemănare.

10
Georges Poulet, Les métamorphoses du cercle, Paris, 1979

14
În acord direct cu scopul declarat al lucrării de față, am încercat prezentarea următoarelor aspect
de interes:

o   cel referitor la mijloacele lexicale, pentru a putea creiona o imagine lingvistică a lumii în
opera poetică a lui Federico Garcia Lorca;
o   evidențierea principalelor prevederi ale ideii moderne de concept artistic, un liant esențial
în prezentarea artisticului ce evocă lumea însăși;

În identificarea principalilor factori ai creării imaginii în planul conștiinței individuale a

artistului, cu scopul de a reflecta particularitățile conștiinței limbii poporului, vom analiza
formele stilistice utilizate.

Relevanța lunii, strâns legată de natură, în tradiția culturală spaniolă este

incontestabilă. Dintr-o perspectivă tematică, includerea lunii în peisajele naturale nocturne este o
constantă în opera lorchiană. Deși în cele mai multe cazuri luna acționează că o metaforă legată
de o problemă mai intimă și transcendentală, găsim exemple în care rolul lunii apare limitat la o
simplă figurare a spectacolului nocturn. În acest tip de poezie, pe scurt, luna este numită doar ca
parte a unei descrieri a mediului, care ajută la introducerea temei centrale.

În cazul lui García Lorca, această teză este evidentă mai ales în prima să etapă poetică de
inspirație romantică.

Ne referim în mod specific la Cartea sa de poezii, o lucrare în care luna este strâns legată
de viața de noapte și exprimă sentimente individuale atât de tipice romantismului precum
tristețea, idealul, singurătatea, melancolia sau infinitul sufletului.

Precum în exemplul: ,,Estenoaptea lunii în scădere. Ascultă! Ce simți în cercă greierii își
întăresc corzile, iar câinii vegueros strigă?”

În Vaca potrivit lui Correa (1957), „luna și-a asumat deja profilul unei figuri mitice cu
contururi arhetipale și este identificată cu vaca cerească a concepțiilor mitice primitive” - în
acest fragment asistăm în mod specific la dezmembrarea acestei vaci îndumnezeite ca și cum ar
fi un banchet ritualic.

15
 Acest jignitor sacrificiu are loc în două momente climatice. În primul rând, coarnele, care
simbolizează o semilună, se pierd în nuanțele roșiatice ale zorilor. Într-o a două clipă, care
coincide cu sosirea zorilor, găsim rămășițele sacrificării vacii pe cer „botul ei sângera pe cer”.

Deși Vaca este textul care ilustrează cel mai bine acest simbolism, sacrificarea cărnii de
vită este un motiv recurent în alte poezii ale lui Federico Garcia Lorca, din perioada new
yorkeză.

În Nocturno del Hueco arena de tauri este locul sacrificiului:

„În marea piață pustie / mugea capul bovin proaspăt tăiat” (“En la gran plaza desierta/mugia la
bovină cabeza recien cortada“) în timp ce în Living Sky este descrisă luna prin diminutive pentru
a-și dezvălui neputința într-un mediu în descompunere „și turmă de vaci nocturne cu picioarele
roșii ale morții”.

Această echivalare a animalului cu steaua nocturnă caracteristică și în Strigătul de

Ignacio Sánchez Mejías, în care figura arhetipală a taurului este în același timp legată de
noțiunea divinizată a lunii.

În Sângele vărsat, luna luminează tragedia din jurul morții toreadorului: „Luna larg
deschisă”. În același timp, luna, transfigurată într-o vacă, veghează asupra victimei, care zace pe
nisipul pieței.

Luna, impregnată de un ritm sincop caracteristic cântecului cubanez, atinge splendoarea:

Când va sosi luna plină / voi merge la Santiago de Cuba. / Voi merge la Santiago, în
acest poem intitulat Son de Negros de Cuba, observăm pentru prima dată în volumul Poeta en
Nueva York o abandonare a rigidității suprarealiste și a temelor decadente care sunt caracteristice
acestei colecții de poezii. În schimb, folclorul este îmbrățișat din nou, strâns legat de aria
muzicală și este atins unul dintre cele mai înalte niveluri de conjugare între tradiție și inovație
formală, motiv pentru care, coexistă imagini de avangardă și când banana vrea să fie o meduză
și o structură muzicală bazată pe sincopa fiului cubanez.

16
 În linii mari, aceste considerații privesc colecțiile cu tendințe avangardiste ale lui Lorca,
însă nu vom ezita nici in a ne așeza privirea către teatrul său imposibil.

Referindu-ne la Deci, după cinci ani, identificăm două manifestări metaforice principale
ale lunii: luna este un ideal iubitor contemplativ greu accesibil, dar și un fel de mireasă cosmic de
către acceptarea celebrării nunții în absența femeii.  ,,SERVITOARE. Iubitul ei caută altceva. În
satul meu era un băiat care urcă pe turnul bisericii pentru a arunca o privire mai atentă asupra
lunii, iar prietenă lui l-a concediat. IUBITA. S-a descurcat bine! SERVITOARE. El a spus că a
văzut portretul iubitei sale pe Lună” 1112

Federico Garcia Lorca este spaniolul care s-a impus criticii literare și publicului sau atât
prin creația să poetică și dramatică dedicate în totalitate omului și complexității sale existențiale,
creație originală, delimitată de orice teorii și norme estetice claisce și cuprinzătoare a unor
tonalități și tehnici de o extremă diversitate, dar și prin eseurile sale, consacrate unor probleme
ale artei moderne.

În poezia sa Romanța somnambulă/  Romance sonambulo, care este direct inspirată din
erele mitologiei lumii andaluze reflectatată într-un plan magic, Federico Garcia Lorca crează arta
cu mixtiunea dintre desăvârșită cutezanța a fanteziei și dragostea pentru spirit.

Poezia este inclusă în volumul Romancero țigan/ Romancero gitano, care este alcătuit din
poezii similar din perspectiva tematico- artistică.

Romanțele sunt creații în versuri ,,cu fondul cel mai eroic și cavaleresc”, care se
aseamănă într-o arecare măsură cu termenul românesc balade.

Iubirea și moartea constituie motivele fundamentale ale întregii poezii a lui Federico
Garcia Lorca.13

11
Georges Poulet, Les métamorphoses du cercle, Paris, 1979

12

13

17
 Metafora irealității14 se degajă din întreagă poezie, care de la prima impresie, te poartă în
planul suprafiresc. “Plajă, totul în această poezie, se desfășoară cu un aer somnambul”.

Cu toate acestea, imaginile romanței analizate nu au un caracter oniric, ci dezvăluie

cititrorului un act conștient15, planificat.

Lorca însuși descrie metaforă conținută în Romanța somnambulă: ,,una dintre cele mai
misterioase, interpretată de mulți că exprimând dorința Granadei pentru mare, neliniștea unui
oraș care nu aude valurile și le caută în jocurile ei de ape subterane, în cețurile ondulate care-i
acoperă munții.”

Poezia lui Lorca este de o simplitate copleșitoare și de aici se contempleză emoția

poetică, transmite cititorului emoția estetică. În poemul Despărțirea, metafora are funcție
psihologică, este o îmbinare de mister și clariate. Reiese din versurile acestei arte lirice că nu este
o amintire reală cea precizată, ci imaginara a unui copil cu balconul deschis ce mănâncă
portocale și secerătorul care seceră grâu. Poetul rostește cuvântul moarte cu o anumită
profunzime înglobând aceste două elemente simetrice, anume grâul și portocala, elemente vii,
hrană pentru om, iar în extremitatea lor domnește moartea, starea amorfă a lucrurilor.

Asemănător cu acest poem este cel al lui Eminescu Mai am un singur dor, marea este un
motiv răspândit la Eminescu, element natural care dă viață, dar care însemnă și moarte,
purificarea trupului după moarte. Aici trecerea în lumea de dincolo se face direct către cosmos.

Când am să mor, poem scris de Lorca, scoate în evidență motivul ghitarei, instrument
musical care va scoate acorduri cu cel al sufletului poetului.Adâncirea misterului în apele mărilor
cu acordurinestăvilite ale ghitarei. Versurile au o muzicalitate aparte, frumos contopite, avem și
simetria versurilor, care încheie circuitul poemului.

Artă și formă scrierii în creația lui Garcia Lorca reprezintă două criterii esențiale: cea a
gramaticalității și cea a unei unități spirituale, care rezistă variațiilor din esentia lorchiana, dând o
notă de complexitate, elemntelor simple, metaforizand totul.

14
Introducere în critică și istoria poeziei și literaturii, Benedetto Croce.

15
Evoluția și formele genului liric, Edgar Papu.

18
 Fapt care face că în prezent, aceste subiecte să fie în centrul atenției multor exegeți care
analizează diverse direcții ale domeniului umanitar: lingvistică, critică literară și inclusiv studii
culturale.  16

2. Sursa figurilor de stil lorchiene

Opera lui Lorca are atât rădăcini populare, cât și cultivate. O mare parte din inspirația lui
Lorca provine din experiențele vieții sale din Andaluzia și a cunoștințelor sale profunde despre
poporul andaluz.

Contactul cu lumea populară andaluză și cu mediul rural de lângă Granada i-a reînnoit
imaginația. Lorca a fost influențat de mișcarea avangardistă de la începutul secolului.

Mintea artistului creează imagini noi pentru a se exprimă folosind imagini ale lumii
exterioare, depune eforturi considerabile să reziste tentației de a schimbă imaginile extrem de
grăitoare pentru sine, prin altele mai expresive și accesibile înțelegerii mulțimii.

Este cunoscut faptul că dorința poetului nu a fost niciodată de a copia cântecele

bătrânești, ci de a le înțelege misterul lăuntric atât de profund, încât poemele lui să poată fi
confundate cu cântecele populare.17

În cultură poetică românească doar Eminescu a reușit această performanța de a sintetiza

elementul folcloric creând poezie cultă în metrică populară.

Garcia Lorca a susținut cu vehemență că nu ar există nimic, absolut nimic, asemănător,

în întreaga Spanie, nici în ceea ce privește stilizarea, nici ambianța18 și despre emoția transmisă,
cu atât mai puțîn nu poate fi vorba să existe în vreo măsură ceva care ar putea egală, furmusetea
liricii folclorice.

161o
Egar Papu, Evoluția și formele genului liric,Editura Albatros, București,1968.
17

18
Francisc Păcurariu, Individualitatea literaturii latino-americane, Editura Univers, București, 1975.

19
 Metaforele din textele cântecelor andaluze degajă o perfectă armonie și nemasut echilibru
al elementelor spirituale ale versurilor, care cuceresc suflete.

Însuși poetul spunea, făcând referire la volumul Cante Jondo:

“Suntem nedumeriți și uimiți de modul în care poetul anonim din popor știe să extragă în trei
sau patru versuri toată ciudată complexitate a celor mai înalte clipe sentimentale din viața
omului. Există coplas (strofe) în care cutremurul liric ajunge într-un punct unde nu ajung decât
foarte puțini poeți: Cerco tiene la luna /Mi amor ha muerto. În aceste două versuri populare
există mai mult mister decât în toate dramele lui Maeterlink, mister simplu și real, mister curat
și sănătos, fără păduri sumbre și corăbii fără vâsle, enigmă morții întotdeauna vie.”

1.      Simboluri

In comparatie cu metafora, care leaga doua sensuri diametral opuse, simbolul sporeste
sensul denotativ, intre termenul concret si cel abstract se constrieste un paralelism,avand tendinta
sa-l adanceasca pe primul si pe cel de-al doilea sa-l imbogateasca.

Lorca nu vrea sa reduca opera sa la o simplicitate de ansambluri de semne, cu ajutorul

acestor simboluri tanatice,care au o transparenta si pot fi intrerpretate la infinit, isi desavarseste
intreaga opera. Misterul potenteaza nu spre absurditate ci spre imbogatire de sensuri.

Ca format de școală artistică, Federico Garcia Lorca se înscrie la Creaționiști.Artiștii

creationiști nu vin cu intenția de a arată prin opera lor, realitatea așa cum este, ci vin să prezinte
ideile și propriile lor emoții. Ei adună de peste tot elemente de realitate și le transfigurează,
eliminând prin artă, conspirații de idei și emoții.Lorca însuși inventează imagini senzoriale și
transformă realitatea prin încărcătură emoțională a noilor idei desenate imaginar.

Privind imaginile descries de Lorca, trebuie să facem abstracție de sensul cumn, de

realitatea cuvintelor, sis a descoperim doar ideile și emoțiile pe care ni le prezintă.

Arta lorchiană se dezvăluie cititorului sub două aspecte: narațiunea care ne povestește o
intrigă și cântecul, care ne arată o serie de imagini.
Temele preferate lorchiene sunt impregnate cu imagini din viața țăranului, cu prezența nelipsită a

20
 luminii; țiganul că aristocratic și artist nemuritor al lumii; în alte cuvinte, Lorca descrie lupta
dintre spiritul liber și legile autocrate, cânta în toată opera să o balada despre opresiunea
nedreptății societății.

Două mari conflicte fundamentale sunt prezente în lucrările lui Lorca:

o lupta dintre inteligența rece și imaginația artistică

o conflictul dintre internul (cunoscut) în limitele casei și, de asemenea, în afară, de care lumea
este fereastră, până la orizont.

Poetul personific19 elemente naturale pentru a crea imaginile care întră în cântecele și cântecele
operei sale.

Peisajul joacă un rol extrem de important în simbolistica lorchiana.

Iată o lista – care nu se dorește a fi limitativă -  a celor mai răspândite și consistente simboluri
întâlnite în arta20 lui Federico Garcia Lorca::19

o   luna – luna = moarte, destin

o   caballo – calul = pasiune

o   montană – muntele = aventură

o   mar – marea = aventură

o   vara – bățul = autoritatea

o   pez – peștele = eroticul

o   pez –peștele = pasiunea

o   pez de sombra – umbră peștelui = moartea pasiunii

o   piedra – piatră = moartea

19
González de Ávila, M. (2002). Semiótică crítică y crítică de la cultură.- Semiotică critică și critică a culturii.

21
o   flores manchas de sangre – flori pătate de sânge = moarte

o   arbol con rămas – copac cu ramuri = familie, trib

o   hielo – gheață = adevăratul motiv

o   gitano – țiganul = artistul, aventurierul, spiritual liber

o   toro – taurul = Spania, poporul, lupta

o   azahar – floare de portocal = virginitatea

o   clavel – garoafă = tinerețe masculină

o   alhelies – mucegai = sânge

o   nardo – tuberoza = angoasă

Deasemenea, extrem de specific pentru opera lorchiană, este înfățișarea condițiilor atmosferice prin
imagini încărcate, bineînțeles de simbolistica pură:

o   norii = cisnes, angeles negros (lebede; îngeri întunecați)

o   ploaia = ninfas, mujer con cabellos largos (nimfe, femei cu părul lung)

Dintre toate motivele legate de natură, cel mai des, și poate mai important, este luna,  întocmai ca
și la Eminescu.

Luna este simbol al ritmului naturii, al existenței; este un astru care crește și descrește, și
a cărui viață este supusă legii universale a devenirii, a nașterii  și a morții.
Reprezintă timpul care trece și pe care-l măsoară prin fazele ei sucesive și regulate.
Luna este simbolul primului mort. Timp de trei nopți, lunar, ea dispare, e că moartă. Apoi
reapare și sporește în strălucire ireală.

22
 Simbolizează cunoașterea indirectă, discursivă, progresivă, rece. Astru al nopților, evocă
în plan metaforic lumina în imensitatea intunecimii.
Ca simbol fundamental în opera lui Lorca, este în general transpusă cu sens negativ, ea
însemnând moarte.

Poetul o identifică în opera să prin zeițele mitologiei greco-române, și în mod special cu

Hecate – zeiță vrăjitoare a iadului, dar și cu Diana, zeiță vânătorii, care l-a pedepsit pe Acteon
când a văzut-o goală.

În rolul simbolistic al zeiței, Luna arată că o vrăjitoare vampira, care are nevoie de sânge
uman pentru a se hrăni.

Prezentată de poet că pe o luna de argint, în Românce sonambulo – are nevoie de acel

sânge, pentru a se încălzi, pentru a-și da viață și frumusețe.

Luna nu are viață ori frumusețe, dar le primește de la Soare, ori din viață omului.

Într-o altă opera lorchiană, Bodas de sangre, luna ne este arătată că un cerșetor, însă ea

este înțeleasă că o forță supranaturală emblematică pentru destinul ce crează pasiunea
neconsumată a miresei și a lui Leonardo, tocmai pentru a determina atât moartea lui Leonardo,
cât și a mirelui.

Dramatismul simbolistic continuă cu descrierea lunii precum “plata en la cară de la

novia”- argintul pe chipul miresei; “luna mala” – luna rea; “triste luna” – luna tristă.

În aceeași opera găsim și trebuie negreșit să subliniem simbolistica bogată încărcată de

poet în imaginile creionate:  Cisne – lebădă este simbolul puritățîi, albul, castitatea; Ojo de las
catedrales20 – ochiul catedralelor – se referă la religia instituționalizată care păzește cum doarme
inocența și necunoașterea în interiorul conștiinței naționale.

Cel mai important element din opera lorchiană este durerea.Durerea andaluză, apărută din
inteligență și mister.

20
Bodas de Sangre

23
 Dualitatea dintre intuiție și rațiune este însăși esența conflictului uman. Lorca prezintă
idealul că fiind raportul armonios dintre misterul poetic și rațiune.21

Și totuși, tot el ne surpinde în volumul Romancero – Balade, unde lasă triumful în posesia

violenței, justificând asta printr-un aranjament al Destinului.

Opera lui Federico Garcia Lorca își fundamentează esență în gitano- țigan. El îl

consideră că fiind cel mai aristocratic din țară: artistul, omul viu care trăiește totul pe viu, nu din
relatări.

Deoarece l-au interest foarte mult baladele, el a vrut să le ridice la un nivel mult mai
elevat. El nu și-a propus să-și confunde opera cu artă folclorică, ci că țiganul să fie ridicat la un
nivel lirici și poetic. Din punct de vedere al simbolisticii lorchiene, țiganul este esență libertățîi, a
spiritului artistic cre păzește tradițiile fundamentale în Spania.

La Casa de Bernarda Alba, opera de un real simbolism dramatic, prezintă realitatea

femeilor în orașele Spaniei, la 1936 – practic, nu foarte departe de zilele noastre.

Bernarda este simbolul autoritățîi. Autoritate pe care o exercită asupra fiicelor sale,
asupra mamei sale, și asupra servitorilor. Artistul ne descrie o autoritate fictiva pentru cei din jur,
însă reală pentru Bernarda însăși. În final autoritatea eșuează, ii atrage vinovăție și dezonoare,
triumfând până la urmă moartea.

Simbolurile utilizate nu sunt întodeauna la fel de clare. Uneori lucrurile, ori ființele
reprezintă în mod clar anumite calități, iar alteori autorul folosește comparații simple.

Analizând simbolistica folosită în trilogia operelor de teatru: Bodas de sangre, La Casa

de Bernarda Alba și Yerma, descoperim că aceste opere sunt inegale.

Lirismul pe care Federico Garcia Lorca îl realizează în Yerma, nu apare nicăieri în

operele anterioare și nici nu îl găsim în cele ulterioare.

21

24
Cu toate că simbolurile folosite în trilogie coincid, această dezvăluie mai multe motive
fundamentale:

o   noblețea castității, în Bodas de sangre

o   maternitatea, în Yerma
o   autoritatea eșuată, în La Casa de Bernarda Alba

Cele trei au o uniune extrem de puternică, având în comun elemente fundamentale precum:
iubirea, dorința și onoarea.

Federico Garcia Lorca inventează metaforă metaforei, temele sale fiind personaje simbolice
întocmai că și numele acestora.

Temele sale pline de valori umane nu duc nici lipsa de erotism22, ba din contra, sunt
intoxicate23 cu el.22

Dialogurile sunt vioaie, agile aprinse, iar monologurile pline de lirism.

Garcia Lorca știe să surprindă mediul, psihologia personajelor sale care sunt reale, au existat cu
adevărat.

Satul, pe a cărui existența se bazează că sursă nesecată de inspirație pentru expresii și

forme de a trăi viață. Satul nu este barbarie, ceva rudimentar și urat, ci din contra reprezintă
frumustea întruchipată, sensibilitatea și poezia – de la care putem înțelege multe.

Printre cele mai des întâlnire simboluri, întâlnim din categoria FLORI: las flores- florile, el
rosal- trandafirul, la rosa-trandafirul, el clavel-garoafă, el jazmin - iasomia, azahar – floare de
portocal, dalia –dalie, acestea simbolizează fericirea, ușurință de a face lucruri /fapte
frumoase, viață:

o   "...porque debía ser un canasto de flores..." (Yerma) = pentru că ar trebui să fie un coș cu flori

2222
https://altmarius.ning.com/m/blogpost?id=3496555%3ABlogPost%3A68439
23
El tema Eros – Thanatos – Música, permanece vivo en la literatura. Vease sino el discurso literario del Quinteto de Alejandría
de Lawrence Durrell y sobre todo la profunda motivación de su última novela Sebastien (Paris, 1983) en el estudio psicanalítico
de Torhild Leira, The Release of Tears (Acción libertadora de las lágrimas

25
 o   “Cómo no me voy a quejar cuando te veo a ți y a otras mujeres llenas por dentro de
flores...! “(Yerma) = cum să nu mă plâng când va văd pe voi și pe alte femei umplute cu flori
înăuntru
o   “Duérmete, rosal..." (Bodas de Sangre) = du-te la culcare, trandafir
o   "quince veces juntaron / jazmines con naranjas" (Yerma) = de cincisprezece ori au pus împreună /
iasomie cu portocale
o   "Hoy está como una dalia" (Bodas de Sangre) = astăzi este că o dalie

Simbolistica ARBORILOR, a copacilor cu ramuri și arbuștilor, reprezintă în opera lorchiana puterea

vieții, tinerețea, ceva plin de viață:

o   “Y nuestro cuerpo tiene / rămas furiosas de coral" (Yerma) = și corpul nostrum are / ramuri
furioase de coral
o   “Alegres!  Como árboles quemados! " (Casă de Bernarda Albă) = fericit! precum copacii arși!
o   "...quebrar las rămas azules / y el murmullo de tuș venas" (Bodas de Sangre) = rupe ramurile
albastre / și murmurul venelor tale

Un alt simbol esential al operei lorchiene este reprezentat prin tematică APEI sub diverse forme, cu rol
de purificare, curățare, împrospătare:

o   "En el Pater Noster subió, subió la voz que parecía un cántaro de agua..." (Casă de Bernarda
Albă) = pe Pater Noster (Tatăl Nostru, latină) a urcat, a crescut vocea lui care arată că un ulcior
de apă
o   “al agua se tiren las honradas, las limpias; ¡ esa no” (Bodas de Sangre) = cei curați se aruncă în
apă; acela nu!

CERȘETORUL este un alt simbol important, el fiind reprezentattiv pentru moarte. Adesea întâlnim

simbolul cersetorului alături de  celălalt mare simbol al morțîi – luna. Împreună, își aleg victime să
le aducă rapid sfârșitul:

o   ” ...Estoy cansada / Hermoso galán. Pero rtiucho más hermoso și estuviera dormido" (Bodas de
Sangre) = sunt obosit / frumos, frumos. însă era mai frumos dacă era adormit

o   " ¡ Ay muerte que sales!... ¡No abras el chorró de sangre! ¡Ay muerte sola! Muerte de las secas
hojas. ¡No cubras de flores la boda! ¡Ay triste muerte!... ¡Ay muerte mala!” (Bodas de Sangre) –
26
 [tăietorii de lemne, îl avertizează:] e moarte, dacă ieși…! nu deschide gură de sânge! e doar
moarte acolo! moartea frunzelor uscate. nu acoperi nuntă cu flori! o moarte tristă! o moarte rea!

Simbolul LUNA este o constatnta în opera lui Garcia Lorca. Lumina să clară și în același
timp misterioasă, învelește tragedia.  Prezența lunii, de cele mai multe ori indică drama,
moarte.

Luna personalizată cânta cu furie, cu trufie și cu mult simbolism poftă de sânge, pentru a
provoca durerea de a trăi.

Luna e prezentată adesea într-o uniune ilicită, făcând moartea inevitabilă.

Fiind singură pe cer, devine tristă. Prin urmare, prezența să anticipează o nouă tragedie.
Lumina să conferă o frumusețe carcateristica, este preludiul unei nenorociri.

Argintul care îi aseamănă lunii prin strălucire, implică la rândul sau tragedie.

o   “¡ Ay, pastora, / que la luna asoma!” (Bodas de Sangre) = o, păstorită / uite că apare luna!”

o   "...y la luna se adorne / por su blanca baranda.” (Bodas de Sangre) = …și luna se împodobește /
cu balustradă să albă

o   “El novio los encontrará con luna o sin luna” (Bodas de Sangre) = mirele îi va găși cu sau fără
luna – reliefează caracterul imprevizibil

o   “A ți te busco. Con la luna estás más Hermosa” (Yerma) = pe ține te caut. datorită lunii eșți mai
frumoasă

o   "Miră que me quedo sola. Como și la luna se buscara ella misma por el cielo” (Yerma) = uite că
rămân singură. de parcă luna s-ar caută pe ea însăși, pe cer

o   "'...pues esta noche tendrán / mis mejillas roja sangre…¡Un corazón pară mí! ..." (Bodas de
Sangre) = …ei bine, asta seară obrajii mei vor avea sânge roșu! un suflet pentru mine!...

27
o   “...ni la luna llena sale al mediodía” (Yerma) = nici luna plină nu răsare la amiază – subliniază
cât de propice este noaptea pentru amplificarea misterului

o   “L—  ¿ Qué necesitas, M— Nada” (Bodas de Sangre) = L – de ce ai nevoie? M – de nimic –

alianța dintre luna și moarte

o   "Cuando salga la luna los verán" (Bodas de Sangre) = când răsare luna, vor vedea – luna cu
claritatea s ava scoate la lumina, întâlnirea fatală

Simboluri folosite sunt originale, unele tradiționale și altele populare, din folclorul
Spaniei.Se repetă, dar nu obosește niciodată; dimpotrivă, ne oferă o nouă perspectiva care
transformă ceva aparent simplu într-o metaforă complicate.

CAPITOLUL III – Simbolistica existențială

i. Suita de simboluri, alegorii si motive in Bodas de Sangre

Sângele, în această piesă, are cel puțin patru semnificațîi importante:

o cel al legăturii familiale;

o destinul (se va repetă la fel din generație în generație, moștenirea);
o a impulsului (că mod de a se referi la dorințele și pasiunile individuale)
o a morții (vărsarea lui).

Simbolistica sângelui în muncă condensează toate punctele cheie ale tragediei: legătura
familială care poartă destinele moștenite de indivizi intră în conflict cu pulsiunile individuale și
provoacă moartea.De aceea, termenul se află în titlul piesei, că element central al acțiunii.

28
 Numele - Bodas de Sangre - se joacă de la început cu această semnificație multiplă a
termenului: nuntă reprezintă actul care „unește sângele” (familiile); pulsiunile individuale - care
sunt purtate în sânge - sunt opuse acestui act și ajung să aducă moartea (sângelui vărsat),
îndeplinind destinul tragic pe care personajele l-au adus (că „moșteniri” ale sângelui lor).

În acest sens, titlul folosește cele patru semnificațîi diferite ale termenului, pentru a fi
percepute și înțelese simultan toate aceste lucruri.

Motivul armelor ascuțite este reprezentat în moduri diferite în această lucrare și ocupă un

loc central pentru fundamentarea acesteia. Ele apar în mod constant prin mențiuni24 diferite.  De
la început, acestea sunt introduse cu o mențiune directă în gură Maicii în primul act, cadrul
I:  „Briciul, briciul ... La naiba pe toți și ticălosul care i-a inventat. [...] Și puștile și pistoalele și
cel mai mic cuțit, și chiar sape și furci din epocă. [...] Tot ce poate tăia corpul unui bărbat ".  De
atunci, apariția acestui element funcționează că un semn, un semn al morții, anticipând sfârșitul
oamenilor.23

Pe măsură ce povestea progresează, motivul continuă să apară prin imagini și aluzii,

configurând o imaginație groaznică în jurul temei morții sau a pericolului morții – “La luna deja
un cuchillo abandonado en el aire, que siendo acecho de plomo quiere ser dolor de sangre.
¡Dejadme entrar! ¡Vengo helada por paredes y cristales!” - Luna lasă un cuțit abandonat în aer,
acela fiind plumb de urmărire vrea să fie durere de sânge. Lasă-mă înăuntru! Vin rece de pereți și
sticlă!

Termenii: cuțit, plumb, durere, sânge, îngheț alcătuiesc un univers simbolic strâns legat

de armele tăioase.

Există și o altă mențiune directă a acestui tip de armă în textul versurilor care închide
ultimul act, în care versurile pe care le cântă femeile se învârt în jurul cuvântului „cuțit mic”,
referindu-se la capacitatea lor de a răni și a ucide.

Simbolul coroanei de flori de portocal este unul destinat să îmbrace mireasă cu valorile

purității, onoarei și virginității. Este un simbol de proveniență de tradiție arabă.

2324
https://en.wikipedia.org/wiki/Cante_jondo

29
Personificarea Lunii produce un simbol care cumulează mai multe semnificațîi în același timp.

Această condensare de semnificații are o mare valoare expresivă pentru opera artistică. 
Luna reprezintă, pe de o parte, prezența și importanța armelor, marginea, metalul. În momentele
discursului ei în versuri, Luna vorbește de parcă ar fi ea însăși marginea aparatului de ras,
jucându-se cu imaginea strălucirii sale argintii.  Pe de altă parte, Luna reprezintă un agent
important în rezoluția destinului personajelor. Că element astrologic, acesta intervine, iluminând
pădurea, în evenimente, ajutându-i să se producă.

Figura lunii sugerează astfel că destinul tragic al oamenilor de pe pământ este influențat
de forțele astrale.

În acest fel, simbolul concentrează acești doi poli care alcătuiesc aceeași forță poetică:
armele, pe de o parte, și destinul, pe de altă parte. Această imagine întărește și mai mult ideea că
destinul oamenilor este legat de pericolul armelor.

Prezența cerșetorului funcționează că o alegorie a morții, care se realizează prin

personificare. Întrupată că o femeie în vârstă, acoperită, care este cu greu vizibilă în timpul
discursului ei, își desfășoară pelerină pe scenă atunci când se desfășoară scenă masacrului.

Astfel, funcționează că o personificare a morții în sine.  Pentru a construi această alegorie

și mai clar, lucrarea arată mirele întâlnindu-se cu cerșetorul, care este un mod de a arăta că
moartea îi stă în cale.

Și apoi chiar și cerșetorul îi arată calea și îl însoțește prin pădure până la destinație.
Acestea sunt moduri alegorice de a arăta omul care se apropie de moartea să predestinată.

i.  Simboluri, alegorii și motive în La Casa de Bernarda Alba

Casă, în opera lorchiană este atât un simbol, cât și o alegorie. Reprezintă simbolic o
cetate care are grijă de onoarea locuitorilor săi. O vedem, de exemplu, în aceste două afirmațîi
ale lui Bernarda: “esta casă levantada por mi padre pară que ni las hierbas se enteren de mi

30
desolación"; "Aquí no pasă nada. ¡Eso quisieras tú! Y și păsară algún día estáte segura que no
traspasaría las paredes" = această casă construită de tatăl meu pentru că nici măcar ierburile să
nu afle despre pustiirea mea; aici nu se întâmplă nimic. Ți-ar plăcea asta! Și dacă s-ar întâmpla
într-o zi, fii sigur că nu va pătrunde în pereți.

Bernarda este preocupată întotdeauna de aparențe și nu întâmplător se referă la această cu

expresia: “quiero buena fachada” -  Vreau o fațadă bună -  termenul fațadă provine din
arhitectură și se referă la fața exterioară frontală a unei clădiri.

Pe de altă parte, interiorul casei lui Bernarda funcționează și că alegorie a situației sociale
și politice din Spania din 1936, cufundată în conflicte interne din cauza luptelor ideologice și a
represiunii. Bernarda Albă guvernează casă tiranic și în interiorul său există un climat de
opresiune constantă.

Există, de asemenea, o luptă tăcută între surori. Persecuția și supravegherea sunt

permanente în rândul femeilor din casă.

Această atmosferă replică situația din Spania la acea vreme, care a cauzat izbucnirea
războiului civil în iulie 1936 și cea care a dus la dictatură ulterioară a lui Francisco Franco, care a
avut loc între 1939 și 1975.

Simbolul bastonului - Acest element simbolizează puterea și autoritatea lui Bernarda.

Cu acesta, proprietarul său cere tăcerea sau îi face cunoscută prezența și, de asemenea, își lovește
fiicele atunci când nu o ascultă.

Bastonul spart în actul al treilea simbolizează încălcarea autoritățîi de către Bernarda. Pe

de altă parte, bastonul este un simbol falic, care subliniază caracterul masculin al acestui
personaj.

Fântâna este un simbol al morții.

Bernarda spune că orașul ei este un “pueblo de pozos” =„oraș de fântâni”.

31
În acest sens, fântâna este opusă râului: în timp ce în râu apă curge, apă din fântână este
stagnantă și nu are vitalitate.

Simbolul Vântului are conotațîi erotice.

Bernarda afirmă: “En ocho años que dure el luto no ha de entrar en esta casă el viento de la
calle” =  „În cei opt ani cât durează doliu, vântul de pe stradă nu trebuie să între în această
casă”.Implicit în această frază este acest sens simbolic al vântului: ordinea Bernardei implică
faptul că femeile trebuie să-și reprime instinctele sexuale.

Lorca impânzește opera de simbolism, reușind să manevreze cu sensibilitate nume

române asociate cu bunătatea, precum Amelia, sau personaj nobil, precum Adela; sau cea
a Prudencia -una dintre cele patru virtuți cardinale; sau La Poncia - legat de Pontius Pilat; Pepe
el Româno - pe care unele surse îl raportează în extremis la numele de Romilla, un district al
municipiului Chauchina.

i. Simboluri, alegorii și motive în Yerma

“Eso lo dicen las madres débiles, las quejumbrosas. ¿Pară qué los tienen? Tener un hijo
no es tener un ramo de rosas. Hemos de sufrir pară verlos crecer. Yo pienso que se nos va la
mitad de nuestra sangre. Pero esto es bueno, sano, hermoso. Cadă mujer tiene sangre pară
cuatro o cinco hijos, y cuando no los tienen se les vuelve veneno, como me va a pasar a mí"
-,,  Așa spun mămicile slabe, cele care se plâng. Pentru ce îi au? A avea un copil nu înseamnă a
avea un buchet de trandafiri. Trebuie să suferim pentru a-i vedea crescând. Cred că jumătate din
sângele nostru a dispărut. Dar acest lucru este bun, sănătos, frumos. Fiecare femeie are sânge
pentru patru sau cinci copii, iar când nu-i au devine otravă, așa cum mi se va întâmpla mie”În
teatrul lui Lorca, sângele este o imagine care simbolizează pasiunea, descendența și moartea.

Aici ni se prezintă, pe de o parte, o idee care ne conduce, la pasiune, la dorința lui Yerma
de a fi mamă și, pe de altă parte, la moarte – din cauza că sângele trebuie să meargă cu grijă

32
copiilor, dar de asemenea trebuie reținut că poate să devină și „otravă”, ceva toxic care te
îmbolnăvește și te omoară.

Deși în Yerma predomină alte simboluri, cum ar fi apă și seceta, problema sângelui -
simbolul principal în Nuntă de sânge - relevă faptul că pentru Yerma a avea copii este o
chestiune de viață și moarte.

îi.   Muzicalitatea operei lorchiene

Federico García Lorca, pe lângă faptul că imprimă o muzicalitate clară în marea varietate
a poeziilor sale și fiind, scrierile sale, cele mai obișnuite să fie transformate în cântec de lumea
flamenco, a avut o mare prietenie cu compozitorul naționalist Manuel de Falla (1876-1946).

Amândoi, mișcăți de plăcerea imensă a „jondo-ului” și-au unit drumurile pentru a realiza
diferite proiecte ale unei forțe culturale care, astăzi în Spania, nu ar avea loc.

Cante Jondo, în care scopul a fost să facă o diferență clară între acest cântec și flamenco,
subliniind tradiția antică și bagajul jondo.

Toată viziunea pe care Falla a avut-o cu privire la tradițional, atât muzical cât și literar, a
fost absorbită fără nici o prejudecată de poetul născut în Granada sub premisa „de la local la
universal”.

Opera poetică a lui Federico García Lorca se împrumută la considerații destinate să o

deschidă către o arhitectură muzicală.

Această nu înseamnă neapărat că un opera poetică a lui García Lorca, trebuie să fie
plasată la intersecția dintre muzicologie și lingvistică deja menționată de Jakobson în a
să Întrebări poetice. Nici înclinația lui García Lorca pentru tematică muzicală - de inspirație
folclorică și de încercări de creație muzicală proprie în tonalitate populară - nici discuțiile
structurale asupra relațiilor dintre probleme de muzicologie și probleme de fonologie în

33
conformitate cu Propunerea lui Jakobson conform căreia principiile dezvoltării unui sistemul
muzical sunt similare cu schimbările fonologice ale limbajului.

Este adevărat că documentele biografice reprezintă o cheie relativă a unui pătrunderea

ontologică a limbajului poetic în sine că esență și că expresie.

Realitatea este că atmosfera globală a poeziei lui García Lorca este un întreg afișaj
expresiv din care reiese un fel de cântec permanent poetic al morții.

Moartea este cântecul poetului.

Și poezia pe care o are pentru ea, moartea de fundal este modul de a cânta melodia poetului
nostru.

Din străfundurilea morții și până la limita neantului, care în documentul biografic capătă
o dimensiune obsesivă, dar care în dezvoltarea expresivă poetică se estompează în mare metaforă
a melancoliei, chiar și în cele aparent cele mai vesele și pline de speranță, poezia lui García
Lorca s-a născut că un cântec esențial. Caracterul dominant al limbajului său poetic este în
general, tot cel muzical.

Este, conform lui Rilke în răspunsul la întrebarea lui Heidegger - din versul lui Rilke
însuși: „canto que celebra la integridad de la esfera del ser” = cântecul care sărbătorește
integritatea sferei ființei sinelui”, se ridică: „por encima de la tierra” = deasupra pământului,
care cântă și își păstrează esența poetică că implicație și ajunge la misiunea „salvatoare” în toată
puritatea să poetică și tocmai datorită cultului care păstrează puritatea poetică.

Astfel, poezia lui Lorca poate fi surprinsă “cantar el canto” = „cântă cântecul” care
înseamnă a fi și a fi un cântec.

Muzică fonetică văzută că laitmotiv al sufletului poetic al lui García Lorca este cea care
păstrează fundalul dramei diafane a acestei totalități poetice care reprezintă întreaga operă a lui
García Lorca. Exemplele ar putea fi multiplicate cu valoarea infinitului.

34
 Este suficient exemplul modului în care un testament accesează o catarsă poetică evadare
dramatică: „¡Quiero irme de aqui! ¡Bernarda! A casarme a la orilla del măr, a la orilla del
măr”=„Vreau să plec de aici! Bernarda! Să mă căsătoresc pe malul mării, pe malul mării ".

Doar cu ajutorul graficului exclamator poetul poate sugera intenționalitatea muzicală, în

afară de muzicalitatea vocală a textului și a expresiei - repetiția- diafană și fermă în voința
personajului de a scăpa.

Limbajul poetic al lui García Lorca se deschide limbajului muzical și prinde de el, într-un
proces de expropriere în care terenul și moartea sunt motivații esențiale; își pune în mod
incontestabil accentul pe funcția muzicală a cuvântului.

Cuvântul preia scrisul, limbajul cu care creează poetul o forță covârșitoare a inventivității
lasă în plan secund ceea ce filologii din vechime numeau „unitatea naturală a limbajului”.

Elementele muzicale apar deasemena împreună cu încărcătura lor tematică în poezia lui
García Lorca.

Motivele muzicale nu numai că abundă, dar marchează întreaga orientare a „cântecului”

lui Lorca.

În muzică din Canción otoñal – Canturi de toamna, poetul anticipează melancolii,

întrebându-se: “¿Și la muerte es la muerte, / Qué será de los poetas / y de las cosas dormidas /
que ya nadie las recuerda?” = Dacă moartea este moarte, ce se va alege de poeții și de lucrurile
adormite de care nimeni nu-și mai amintește? Să faci o pădure sonoră.

O mare parte din hermeneutică lui Lorca se poate descoperi cu anumite eforturi pornind
din străfundurile extraordinarului dezvăluit în această etapă a să poetică, până sub aripile
ocrotitoare ale simbolismului.

Nici sonoritatea abstractă a reverberației diamantul lui Mallarmé, nici lățimile baroce ale
simbolismului, nu sunt punctul începutul acestui simbolism musical, precum descoperim la
Lorca.

35
Lumea lui García Lorca are, din această perspectivă, un puternic iz heraclitean.

Universul său poetic este o lume mereu deschisă. Univers în care poetul întră, trăiește, se
mișcă și crează prin efort continuu, în ritmul muzicii și al dansului.

E a să “bosque sonoro” = „pădurea sonoră” în al cărui interior aleargă zvonuri despre cuvinte
aflate în libertate.

Cuvinte sonore care cântă viața, care încearcă să exorcizeze moartea și caută în aerul pe
care poetul îl respiră ecoul versetelor, ecoul urmelor poeților arabi care au fost odinioară prinți ai
țării pe unde pășește acum poetul.

Pentru că acest “vrăjitor de bucurie” așa cum l-a numit Vicente Aleixandre, a fost ceva
mai mult de atât, a fost: „Federico cel trist”, „om de singurătate și pasiune”, „testa noaptea,
macerată de lună și aproape galbenă cu piatră, împietrită că o durere veche".

v. Tema morții

Încă din primele poeme, Lorca a avut o afinitate pentru tanatic, tema mortii reci apare cu
precădere în mare parte din opera sa. Din începuturile scrierilor lorchiene imaginile tanatice au
rolul dea liniști sau de a crește bucuria prin conținutul unor imagini ,, moartea drum”, persoană,
înflorire. În poemul Cigarra, este vorba despre moartea care te ia prin învăluire, provocând stare
de somolență. Tot ce-i viu și se îndreptă/către poarta morții, merge/și-un aer de somnolență.24

În poemul Romansillio, impactul morții vine treptat, accentuând coloritul elementului

vegetal și odată cu el, vitalitatea (buze, ochi, suflet) care este anihilată de iminenta moarte.
Negrul subliniază anxiozitatea tanatică ,iar leandrul, nu mai poate duce la o liniștire, amplifică
lipsa vitalității. M-am privit în ochii tăi/gândindu-mă la sufletul tău/Leandru alb/m-am privit în
ochii tăi gîndindu-mă la gura ta/Leandru roșu/m-am privit în ochii tăi/Dar erai
moartă!/Leandru negru.

24
Ileana Georgescu, ,,netămăduita rană„ în poezia lui Federico Garcia Lorca, Editura Univers, București, 1975.

36
 Apare în prim plan în poemul Nocturnă, imaginea fetei tinere moarte, cu detalii ale
cadavrului, cu alge în păr, neobservată de nimeni, doar vântul o mai strigă copilot, îi spune
vântul, probabil să se trezească, să reînvie, nu avem elemente ocrotitoare nici măcar pământul.

Simbolul mortii la nivel emotiv este inteles pe trei nivele: cea fericita, linistita si ultima
fiind cutremuratoare. Aceste trei emotii sunt eprimate de o simbolistica care se potriveste cu
coloritul si cu tonalitatea afectiva. In opera sa predomina moartea cutremuratoare, care nici nu
intra in fervoarea religioasa, dar nici moarte implinita nu este.

Intr-un mod cu totul paradoxal nu dezvaluie moartea, coborand-o in interiorul omului,

facand din ea o starea enigmatica. Emotia prin care se asteapta o taina este de cele mai multe ori
desavarsita prin moarte. Trairea tanatica reda simboluri si masti.\

Tanaticul in Romancero gitano este strans legata de fiinta umana, de destinul acesteia,
realul se transfigureaza in mitic.

vi. Universul despre lume în Romancero gitano

Lorca este primul mare poet spaniol care scrie despre lumea țiganilor, o temă cu character
național care pleacă de la anectodica folclorică la cea mai înaltă categorie estetică.25 Aceștea vor
căpăta în aceste romanțe popularitate și vor fi văzuți în profunzimea lor umanitate. Tonalitatea de
culori este una săracă, predominând culorile mai reci, tonul este unul sumbru. Apar adjective ca
acru, amar, cald , fierbinte, dur, rece , înghețat, dens, arid, masiv. Iar din punct de vedere al
senzațiilor auditive pe primul loc este rumoarea.

În cântecul Preciosa și aerul, Lorca folosește un limbaj îndrazneț încărcat cu metafore

uzuale, populare. Este vorba despre o țigancă pe nume Preciosa care este urmărită de vânt care
capată caracteristici masculine. Poemul are o notă diferită față de celelalte scrieri, este mai
veselă, plină de optimism necaracteristic lui Lorca.

25
Guillermo Diaz Plaja,Federico Garcia Lorca, pg. 112.

37
 Poemele sau romanțele țigănești, au fost foarte apreciate la vremea lor, scrise în 1928, un
total de optsprezece poezii, opt dintre acestea au deznodământul prin sânge care este însoțit de
puritatea florilor în Romanță somnambulă. Coloritul verde apare în fiecare strofă, dând o notă
pesimistă poemului verde ce te iubesc, verde. Se repetă verdele cu diferite nuanțe, acoperirea
trupului fetei cu verde, ochii ei verzi, marea este verde până și cerul.

Melancolia dramatică a romanței cu tonuri reci este specifică liricii lorchiene. Pe de altă
parte putem interpreta verdele ca muschiul care crește pe corpul uman, hranindu-se cu sângele
muribundului, luându-și seva pentru a acapara toată natura sau mai bine zis corpul uman hraneste
natura în sens metaforic.

În general apare tema iubirii care este pusă sub ipostaza îndoielii. În aceast volum este
redată lumea țiganilor, profunzimea cu care ei își exprimă sentimentele și în care se păstrează
sângele și focul.

Este adusă în prim plan imaginea Andaluziei, lumea țiganilor care este plină de crime, cu
note vulgare, o lume chinuită, care nu este nostalgic, nici melancolică, ci una misterioasă.

Luna apare aici ca aducătoare de moarte, într-un dans dramatic (Romanța lunii, lunii,
Preciosa și aerul)

În romanța bine cunoscută, Ceartă, se creează un univers real al oamenilor din acel ținut,
tensionați din motive necunoscute, se iau la ceartă de la gesture simple, inofensive. Este
prezentata functia ironiei, prin declaratia sentimentala, cu tonuri copilaresti, formulari glumete,
confruntarea directa cu arma alba ,,cutitul``. Faptele se intampla rapid, punandu-I obstacole
evenimentului principal.

38
Concluzii

Moartea este una dintre cele mai semnificative tematici în opera lui Federico García
Lorca, care - prin metafore - creionează figura morții cu simboluri precum craniul, cimitirul,
chiparosul, calul, sângele, îngerii și mai ales luna.

În unele cazuri, în opera lui García Lorca moartea este reprezentată de numele ei: „Doña
Muerte”. Această stea, înrudită cu singurătate, tristețe și melancolie, reflectă un spirit romantic,
dar în opera lui García Lorca se îndepărtează semnificativ de acest sens, deoarece el atribuie lunii
un personaj malefic.

Lorca redefinește relația dintre individ și lume.

Tematica de durere și de moarte se centrează în esența omului, din moment ce totul ce

este deja marcat de durere și de moarte, prezintă defapt, relația omului cu umanitatea.

Adevăratul rol al lucrării este acela de a descoperi sub figuri artisitice nebănuite, minuni
ale culturii andaluze.

Poetul ni se descoperă de-a lungul operei sale drept un “haiduc” de origine maură, cu
sânge arab și suflet andaluz, al cărui unic scop este acela de a arată lumii frumusețea poporul sau,
dar mai ales de a arată poporului său, spiritul libertății, întotdeauna în directă antiteză cu moartea
inevitabilă.

39