Sunteți pe pagina 1din 2

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


şi nu ucid
cu mintea tainele
ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Modernismul este un curent cultural iniţiat la noi în 1919 de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină
porneşte de la ideea că există „un spirit al veacului”, care impune procesul de sincronizare a literaturii
române cu literatura europeană; acest principiu este cunoscut sub numele de principiul sincronismului.
Lucian Blaga a fost un poet modern, născut în 1895, în satul ardelean Lancrăm. A fost preocupat
în acelaşi timp de dramaturgie şi de filosofie. Cele două domenii majore ale creaţiei lui, poezia şi filosofia,
se întrepătrund într-o operă de mare profunzime, în care liricul freamătă de marile întrebări ale existenţei
şi cunoaşterii. Problema cunoaşterii se baza, la Blaga, pe două concepte originale: cunoaşterea paradisiacă,
de tip logic, raţional, care dezleagă misterele din univers şi cunoasterea luciferică, poetică, al cărei scop nu
este lămurirea misterului, ci aprofundarea lui.
Cunoaşterea paradisiacă se caracterizează prin fixare asupra obiectului, este de tip logic, raţional.
Ea se revarsă asupra obiectului, vrând să lumineze misterul, pe care astfel îl reduce. Este specifică
oamenilor de ştiinţă, este directă, dar sortită eşecului, deoarece nu îmbogăţeşte fiinţa, ci o sărăceşte.
Cunoaşterea luciferică are ca scop potenţarea, adâncirea misterului şi nu lămurirea lui. Este specifică
sensibilităţii poetului, este indirectă, intuitivă şi îmbogăţeşte fiinţa artistică. Acest tip de cunoaştere are trei
trepte: atenuarea misterului, permanentizarea lui, sporirea misterului.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică, alături de poezia Testament a lui T. Arghezi sau Joc secund de
I. Barbu. Poezia este aşezată în fruntea volumului de debut al autorului, „Poemele luminii”(1919), şi are
rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice (nu este un text teoretic în proză).
Poezia este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta
literară, despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii.
Este o artă poetică modernă pentru că interesul poetului este deplasat de la tehnica poeziei la
relaţiile poet-lume şi poet-creaţie. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin
trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este
acela, ca prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, să faciliteze pătrunderea în tainele universului.
Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele din univers, cu esenţa lumii.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului. Cunoaşterea
lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire. Discursul liric are forma unei confesiuni şi
de aceea lirismul se realizează prin mărcile subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular,
adjectivele posesive la persoana I şi verbele la prezent, persoana I singular.
Titlul se anunţă puternic subiectiv, imperativ, sub semnul unui eu interiorizat, care îşi manifestă
clar poziţia în faţa lumii, în faţa misterelor din care este alcătuită aceasta. Lumea este o floare cu o
multitudine de petale, fiecare dintre ele reprezentând un mister- ”corola de minuni a lumii ” este o
metaforă revelatorie, care semnifică ideea cunoaşterii poetice. Atitudinea poetului în faţa acesteia este
redată prin verbul la forma negativă „ nu strivesc”. Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca primul vers.
Prima secvenţă poetică reia ideea că poetul este adeptul cunoaşterii luciferice şi nu doreşte să
descifreze misterele, fapt subliniat de verbele cu forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid”. Metafora „calea
mea” sugerează destinul poetic asumat. In ultimul vers al acestei secvenţe, se relevează, prin enumeraţie,
simboluri existenţiale ale misterelor universale: natura înconjurătoare, viaţa, existenţa însăşi a universului.
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu”-„alţii”, „lumina
mea”-„lumina altora”. Metafora luminii este emblematică pentru opera lui Blaga şi înseamnă cunoaştere.
Poetul stabileşte un număr de antiteze în care cuvintele au sens figurat, sunt metafore. Pronumele personal
„eu”, termenul cheie al poeziei, îl reprezintă pe poet. „Lumina mea” exprimă cunoaşterea poetică de tip
intuitiv, „lumina altora” simbolizează cunoaşterea de tip raţional, logic, care poate distruge „corola de
minuni a lumii”. „Florile, ochii, buzele şi mormintele” sunt înfăţişări concrete ale misterelor: florile-
elemente vegetale, simbolizând puritatea, delicateţea, ochii- simboluri ale conştiinţei umane reflexive,
buzele- rostirea şi sărutul, mormintele- includ marea taină a morţii. Enumerarea atributelor lumii nu este
făcută la întâmplare, ci în ordinea crescândă a elementului de mister cuprins în ele.
Metaforei „lumina mea” poetul îi asociază verbele „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „măreşte”,
„îmbogăţesc”. La sintagma „lumina altora” sunt ataşate verbe precum „sugrumă”, „micşorează”, „nu
îmbogăţeşte”. Antiteza e evidentă. Comparaţia cu lumina lunii este revelatorie pentru ideea poetică
deoarece răspândind negurile nopţii, nu-i micşorează, ci- i măreşte misterul. În acelaşi timp, ea atestă, prin
mărturisirea directă, aplecarea lui Blaga spre aspectul tainic, obscur, al lucrurilor. Plasticizarea ideii se
realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poet blagian: lună, noapte, zare, flori, mistere.
„şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii”
Cea de-a treia secvenţă revine la definirea cunoaşterii luciferice, proprie eului liric, care se
confesează în privinţa concepţiei sale despre ocrotirea misterelor lumii:
”aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei”
Marca morfo- sintactică a verbului la persoana I („îmbogăţesc”) accentuează atitudinea sensibilă,
iubitoare de perfecţiune a eului liric.
Intenţia poetului este de a nu „strivi”, a nu „ucide”, a nu „sugruma” şi a nu „lumina” necruţător, ci
de a păstra o atitudine de reculegere şi de înfiorare discretă, izvorâtă din iubire. Metafora lumii, prezentată
în titlu, ca o uriaşă floare cu neasemuite petale palpitând de taine, se amplifică treptat, prin alte elemente
ca: „taine”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt
mister”, „taina nopţii”.
Finalul poeziei are un rol concluziv, deşi este exprimat prin conjuncţia cauzală „căci”. Eul liric
argumentează din nou atitudinea de adâncire şi de amplificare a misterelor lumii, cunoaşterea poetică fiind
un act de contemplaţie („tot..se schimbă..sub ochii mei”). Sentimentul major este acela de contopire până
la identificare cu misterele universale, cu substanţa ascunsă a lumii, la care eul poetic se simte participând.
Elementele de recurenţă din poezie sunt misterul şi motivul luminii. Din punct de vedere stilistic
apare în poezie enumeraţia prin „şi”, procedeul numit ingabament (continuarea ideii poetice dintr-un vers
în altul).
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului
este deplasat de la principiile tehnicii poetice (restrânsă la enumerarea metaforelor şi la exemplificarea
unor elemente de expresivitate specifice: metafora revelatorie, comparaţia amplă, versul liber) la relaţiile
poet-lume şi poet-creaţie.