,,Plumb” de George Bacovia

Particularități

George Bacovia este unul dintre poeții inovatori ai universului liric de după Mihai
Eminescu. Se observă în poezia acestuia influențe din tematica lui E.A.Poe și din simbolismul
francez (Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine) prin atmosfera de nevroză, prin cromatică,
prin ideea morții și prin predilecția pentru muzică. Este considerat poetul toamnelor
dezolante, al iernilor ce oferă sentimentul de sfârșit de lume, al căldurilor toride, al
primăverilor iritante, nevrotice pe care le descrie în creații lirice cu o mare capacitate de
sugestie precum: ,,Decembrie”, ,,Cuptor”, ,,Lacustră”, ,,Nervi de primăvară”.
Opera literară ,,Plumb” a apărut în anul 1916 în volumul cu același titlu. Din punct de
vedere tipologic, este o poezie simbolistică în care se dezvăluie sentimentul singurătății
cauzate de imposibilitatea comunicării omului modern cu lumea exterioară, această
neputință determinând individul să se interiorizeze, să se închidă în sine ca într-un cavou.
Textul dat prezintă numeroase trăsături simboliste. O primă caracteristică constă în
muzicalitatea versurilor, obținută prin rimă îmbrățișată, măsura fixă de 10 silabe si
alternarea iambului cu amfibrahul. Muzicalitatea interioară, specifică orientării simbolistice,
se realizează prin structura fonetică închisă a simbolului ,,plumb” repetat de șase ori în text
prin tehnica recurenței (,,dormeau”, ,,dormea” și laitmotivul ,,stam singur”) prin cezură, prin
utilizarea imaginilor auditive ,,scârțâiau”, ,,să strig”, prin sunetul strident al vântului se
întregește atmosfera copleșitoare.
Obsesia cromatică, ce definește poeți simboliști, se regăsește și în poezia ,,Plumb”.
Ea este implicită, deoarece se desprinde din culoarea asociată simbolului central ,,plumb”, a
cărui repetiție sugerează un univers tern și singurătatea omului modern. Utilizarea griului, a
cenușiului, culoarea metalului, amplifică starea de angoasă resimțită de eul poetic.
Însăși măsura poetului legată de importanța culorilor în sugerarea unei stări de spirit
susține apartenența lirismului său la curentul simbolist ,,Plumb ars este galben. Sufletul ars
este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu”.
Tema textului o reprezintă condiția omului modern, a cărui existență se desfășoară
într-o lume artificială, meschină în care îl condamnă la singurătate, la imposibilitatea de a
comunica și de a evada.
Universul omului modern este reflectat în cele două planuri, corespunzând cele
două strofe. Planul exterior este redat în strofa 1, iar cel exterior in cea de-a doua.
Prima strofă descrie un cadru exterior închis, un decor funerar simbolic, ale cărui
elemente sunt ,,sicriele”, ,,veștmântul”, ,,florile”, ,,cavoul”, ,,coroanele”. Atmosfera este de
singurătate, iar sentimentul de suferință pare să fie nelimitat, deoarece toate vorbele sunt la
timpul imperfect, un timp durativ: ,,dormeau”, ,,Stam”, „era”, „scârțâiau”. Cavoul este un
simbol al lumii eului liric, una izolată, o carceră, un infern pe care, în mod paradoxal, chiar
individual îl preferă.
Prin corespondență, se creează o legătură între planul exterior și cel interior, lumea
fiind o reflectare a unei stări de spirit. Astfel, răceală, împietrirea afectivă a lumii, exprimată
de simbolul „vânt”, cu sugestii auditive si tactile, corespunde senzației de gol sufletesc:
„Stam singur in cavou…și era vânt”.
Strofa a ll- a debutează sub semnul tragicului generat de moartea iubirii („Dormea
întors amorul meu de plumb”) și definește condiția omului modern, definită de
încremenirea interioară. Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează că mineralizarea
produsă de plumb, a cuprins și lumea interioară. Eul liric se află în ipostaza de spectator
(„Stam singur lângă mort”) imagine a înstrăinării de sine. Încercarea de salvare („și-am
început să-l strig”) este iluzorie, iar metafora „aripile de plumb” presupune căderea surdă și
grea, moartea afectivității.
Titlul reprezintă laitmotivul și surprinde infernul și structura sa fonetică: o vocală
închisă și patru consoane.
Plumbul, metal cu greutate specifică mare, cu o culoare fermă (cenușiu închis), din
care se confecționează artificii funerare de duzină ale burgheziei de provincie („flori de
plumb”, „coroane de plumb”) devine metaforă absolută a existenței apăsătoare.
Incipitul „Dormeau adânc sicriele de plumb” aduce sugestia morții prin utilizarea
imperfectului durativ „dormeau” și a adverbului cu valoare de epitet „adânc”.
„Sicriul”, simbol al limitei apropiate enunță atmosfera de izolare, de tristețe
profundă, iar reluarea simbolului din titlu („de plumb”) surprinde imposibilitatea evadării
din cotidianul prozoic.
„Plumb” este poezia unui eu solitar, care trăiește conștiința propriei condiții, cea a
ființei înspăimântate de sine și de lume.