Revista ,,Convorbiri literare”

Revistă este fondată de Societatea „Junimea”. Apare la Iaşi, bilunar (1 martie

1867 – 15 martie 1872), apoi lunar (1 aprilie 1872 – martie 1885), şi la Bucureşti, lunar
(aprilie 1885; iulie-august 1916; ianuarie 1919 – februarie – martie 1944). Printre
directori se numără: Iacob Negruzzi (1885 - 1888), Simion Mehedinţi (1907 - 1923), Al.
Tzigara-Samurcaş (1924 - 1939), I. E. Torouţiu (1939 - 1944). Dintre redactori
responsabili, menţionăm pe Iacob Negruzzi (1867 - 1885). Titlul era ales din tradiţia
publicaţiilor ieşene: Dacia literară (1840) şi România literară (1855). Articolul-program
al primului număr, semnat de Iacob Negruzzi, dar aparţinându-i lui Titu Maiorescu, cu
excepţia ultimului alineat, aprecia că „mişcarea literară, susţinută înainte cu mult succes
de foile literare atât de cunoscute şi preţuite de toată societatea”, îşi poate relua cursul
normal, întrucât, în „România liberă, politica a luat o cale mai statornică şi spiritele
spetează într-un viitor mai regulat”. Spiritul critic caracterizează revista, care îşi propune
„de a reproduce şi a răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a
supune unei critice severe operele ce apar din orice ramură a ştiinţei, de a da seamă
despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iaşi, şi de a
servi ca punct de întâlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”. Ideile programatice nu
erau noi. Revistele Dacia literară, Propăşirea, România literară şi Steaua Dunării (1855
- 1860) formulaseră critici la adresa direcţiei false pe care o parte din scriitori încercau s-
o dea culturii române în general, limbii şi literaturii române în special. Membrii „Junimii”
discută problema stabilirii unei ortografii a limbii române ca instrument al culturii şi a
editării unei antologii de poezii pentru „juna generaţiune”. În urma dezbaterilor, Titu
Maiorescu stabilise, în 1866, principii de ortografie în lucrarea Despre scrierea limbei
române, argumentând în prefaţă că, pe lângă tezaurul comun al popoarelor civilizate –
cultura universală - , fiecare popor trebuie să-şi dezvolte individualitatea , să aibă o formă
de stat naţională şi mai ales „o literatură şi o limbă naţională”. După Maiorescu,
ortografia limbii române, instrument al culturii în plin proces de modernizare, trebuia să
fie logică, raţională, fonetică şi nu etimologică. Articolul-program era urmat de studiul lui
Maiorescu Despre poezia română (nr. 1-5, 7-8/1867). Scopul studiului era să ferească
literatura română de „mediocrităţi, care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeţi”.
Cum era şi firesc, studiul produce reacţii şi nemulţumiri în rândul poeţilor şi al criticilor,
Convorbiri literare fiind considerată, de adversari, „o foaie antinaţională”, cosmopolită,
cu simpatii pentru cultura germană. Convorbiri literare acordă poeziei populare o
importanţă deosebită, publicând recenzia elogioasă a lui Maiorescu despre colecţia de
Poezii populare adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri (nr. 22/1868), iar Iacob
Negruzzi îi solicită bardului de la Mirceşti colaborarea cu „o galerie dramatică de tipuri
contimporane”. Alecsandri nu întârzie să trimită la Convorbiri literare articole şi poezii
din ciclul Pasteluri , iar, peste un deceniu, din ciclul Ostaşii noştri. În articolul Dreptul
public al românilor şi şcoala Bărnuţiu (nr. 22/1868), Maiorescu supune unei analize
critice opera juridică a marelui patriot Simion Bărnuţiu, care identificase dreptul public al
strămoşilor romani cu cel din timpul lui Cuza. Exceptând peste 120 de exemple de
„greşeli neiertate în contra limbei române…, construcţii false de cuvinte , stil greoi
antiromân şi mai întâi de toate o monstruoasă germanizare în expresii” (Limba română în
jurnalele din Austria, nr. 7/1868), Maiorescu atrage atenţia jurnaliştilor transilvăneni şi
bucovineni că „o cauză naţională apărată cu o limbă stricată este, pe câmpul literar, o
cauză pierdută.” G. Bariţiu protestează violent în Transilvania (1868 - 1946) împotriva lui
Maiorescu, care cerea jurnaliştilor „stil neted şi gramatică”, la care Maiorescu răspunde
în Observaţiuni polemice (nr. 12/1868) : „Critica a fost şi va rămâne o lucrare necesară în
viaţa publică a unui popor … Înfiinţarea noii reviste Convorbiri literare , cu o tendinţă
critică mai pronunţată, ne pare a împlini un gol lăsat în mica noastră mişcare literară”. De
la critica specială, după cum o va numi Eugen Lovinescu, privind „poezia de salon”, la
elogiul „poeziei populare”, de la critica etimologismului lui Cipariu şi a fonetismului lui
Aron Pumnul, la dreptul public al românilor după şcoala Bărnuţiu până la limba română
în jurnalele din Austria, Maiorescu trece, în articolul În contra direcţiei de astăzi în
cultura română (nr. 19/1868), la o critică generală, de direcţie a culturii, cuprinzând toate
formele de manifestare a spiritului public, inclusiv critica instituţiilor moderne introduse
în timpul lui Cuza. După opinia lui Maiorescu, la acea dată, cultura română nu se
întemeia pe adevăruri general umane admise de ştiinţa universală şi de bunul simţ al
conaţionalilor. Cultura se caracteriza prin neadevăr în instituţii, în inspiraţii, în politică, în
poezie, neadevăr până şi în gramatică, eroarea filologilor constând în credinţa falsă că ei
pot modifica limba după raţiunea lor. Critica lui Maiorescu era îndreptată împotriva
reformelor grăbite, care nu corespundeau întotdeauna fondului nostru naţional. După
critica cu caracter negativ, făcută tuturor formelor culturii, Maiorescu publică un studiu
de constatări pozitive, intitulat Direcţia nouă în poezia şi proza română (nr. 6/1871). În
prima parte a studiului, Maiorescu citează, imediat după Vasile Alecsandri, numele lui
Mihai Eminescu, „om al timpului modern, cam blazat, dar poet în toată puterea
cuvântului”, deşi Eminescu nu publicase, în Convorbiri literare, decât trei poezii. Direcţia
nouă în proză era reprezentată de A. I. Odobescu, cu articole şi studii publicate în Revista
română (1861 - 1863) de Ioan Slavici , cu nuvele, de A. D. Xenopol, cu articole despre
cultura naţională şi studii istorice. Programul Convorbiri literare este considerat de B. P.
Haşdeu antinaţional şi cosmopolit în Columna lui Traian . Pentru a proba
filogermanismul Convorbiri literare, Haşdeu, a cărui dramă istorică Răzvan şi Vidra
fusese criticată de P. P. Carp, trimite spre publicare în Convorbiri literare poezia Eu şi ea,
cu indicaţia „traducere după Gablitz”, apoi dezvăluie în Familia (1865 - 1945), Telegraful
şi Trompeta Carpaţilor în articolul Un rămăşag, că poetul german Gablitz este o
invenţie, ca şi numele traducătorului, Elias. Maiorescu răspunde prin articolul În contra
unei copilării (nr. 12/1871). În editorialul Către cetitori (nr. 12/1872), Iacob Negruzzi
face un bilanţ al activităţii Convorbiri literare în cei cinci ani de apariţie, precizând: „La
acuzarea că foaia noastră nu este naţională, ci cosmopolită (acest cuvânt cu înţeles
antipatriotic), noi am răspuns prin articole originale, prin nuvele şi piese de teatru scoase
din viaţa românilor, prin poezii originale, din autorii naţionali, prin critice şi studii făcute
în neatârnare de scriitori străini”. Doctrina lui Maiorescu, în linii generale conservatoare,
se întemeia pe evoluţionismul organicist al lui Buckle, adaptat realităţilor naţionale,
tradiţiei şi limbii poporului.

Într-un articol scris în perioada studiilor vieneze, dar apărut în Convorbiri literare
postum (nr. 4/1903), Mihai Eminescu împărtăşeşte opiniile maioresciene: „Principiul
fundamental al tuturor lucrărilor domnului Maiorescu este, după cât ştim noi,
naţionalitatea în marginile adevărului”. Direcţia falsă a „anteluptătorilor naţiunii” trebuia
părăsită în virtutea unei implacabile legi a istoriei, la care Maiorescu se referă în finalul
studiului său În contra direcţiei de astăzi în cultura română : „în lupta între civilizarea
adevărată şi între o naţiune rezistentă, se nimiceşte naţiunea, dar niciodată adevărul”. Cu
studiul În contra neologismelor (nr. 8/1881), Titu Maiorescu îşi încheie consideraţiile
asupra limbii române. El raportează problema neologismelor la ideea naţionalităţii. De
îndată ce latinitatea limbii române era recunoscută pe plan european, lupta fiind câştigată
pe tărâm ştiinţific, iar ideea naţionalităţii deşteptată în tinerimea română, nu exista nici un
pericol de noi influenţe asupra limbii căci, afirmă criticul, limba se dezvoltă în direcţia
latinităţii: „Înavuţirea limbii noastre merge de acum înainte numai în înţelesul latinităţii şi
nu are nimic de temut de la vreo nouă influenţă prin elemente slavone”. Literatura
originală ocupă, în paginile Convorbirilor literare, locul principal. Apreciind rolul revistei
după şase decenii de existenţă, Liviu Rebreanu afirma în 1927: „Stâlpii Convorbirilor
literare sunt înşişi stîlpii literaturii române”. Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, ale
căror opere principale apar în Convorbiri literare, înalţă literatura română pe culmi de
glorie. După debutul din Familia, Mihai Eminescu trimite în 1870 de la Viena lui Iacob
Negruzzi trei poezii (Venere şi Madonă, Epigonii şi Mortua est), Ioan Slavici publică
comedia Fata de birău (nr. 1/1871), povestea Zîna Zorilor (nr. 2/1872) şi nuvela Popa
Tanda (nr. 3/1875). La îndemnul lui Eminescu, Ion Creangă debutează la Convorbiri
literare cu povestea Soacra cu trei nurori (nr. 7/1875), urmată de alte poveşti şi povestiri,
culminând cu primele trei părţi din Amintiri din copilărie (nr. 10/1881). În Convorbiri
literare apar majoritatea poeziilor lui Mihai Eminescu (incluse de Tudor Maiorescu în
prima ediţie, din 1883), nuvelele lui Ioan Slavici inspirate din viaţa transilvăneană,
comediile lui I. L. Caragiale: O noapte furtunoasă sau Numărul nouă (nr. 7/1879), O
scrisoare pierdută (nr. 11/1885) şi D-ale carnavalului (nr. 21/1885). În articolul
Literatura română şi străinătatea (nr. 10/1882), Titu Maiorescu constată că „mişcarea
politică şi literară a României începe să fie un obiect de mare luare-aminte pentru Europa
apuseană … , datorită formei estetice şi originalităţii naţionale”, analizează apoi
Comediile d-lui I. L. Caragiale (nr. 6/1885), întreprinde prima sinteză referitoare la
Eminescu şi poeziile lui (nr. 8/1889), după cele ale lui Gherea, Decepţionismul în
literatura română şi Eminescu din Contemporanul (1881 - 1891) şi Ion Creangă (nr.
8/1893). În urma publicării articolelor Comediile d-lui I. L. Caragiale şi Poeţi şi critici
(nr. 1/1886), C. Dobrogeanu – Gherea deschide polemica Contemporanului cu
Convorbiri Literare, prin articolul Către d-l Maiorescu, criticând teoria „artei pentru
artă”, a „înălţării impersonale”. În două articole cu caracter polemic, apărute în
Convorbiri literare, Maiorescu răspunsese unor adversari (în primul, Poeţi şi critici, nr.
1/1886, îi ia apărarea lui Alecsandri, criticat de Delavrancea şi Vlahuţă; în al doilea, În
lături!, nr. 3/1886, îndrepta critica împotriva lui Aron Densuşianu). Maiorescu îi
răspunde lui Gherea în 1892, prin articolul Contraziceri? Paralel cu preocuparea de a
publica literatură originală după criteriul valorii estetice, revista Convorbiri literare face
cunoscute traduceri de opere din literatura antică şi modernă, de la clasicism până la
romantism şi parnasianism. Ollănescu-Ascanio traduce odele şi satirele lui Horaţiu,
Ştefan Vîrgolici Don Quijote de Cervantes, Iacob Negruzzi din Schiller, N. Schelitti şi
Ştefan Octavian Iosif din Heine, A. Naum Arta poetică a lui Boileanu , I. Caragiani şi G.
Murnu din Homer, N. Gane şi George Coşbuc din Dante. Apar şi traduceri din operele lui
Ovidiu şi Vergiliu, Racine şi Molière, Baudelaire, Verlaine, Rilke ş.a. Convorbiri literare
elogiază poezia optimistă a lui Coşbuc, acordă lui Ion Creangă prima sinteză critică,
semnată de Nicolae Iorga, care îl caracterizează drept „cel mai original şi mai românesc
dintre prozatorii noştri”. }n paginile Convorbirilor literare se afirmă noi talente (debuturi
sau colaborări): N. Beldiceanu (1879), A. Vlahuţă (1880), M. Dragomirescu (1892), V.
Voiculescu (1912), Ion Pillat (1914), M. Ralea (1916). Duiliu Zamfirescu publică
romanele Viaţa la ţară (1894) şi Tănase Scatiu (1895). Aderarea junimiştilor la politica
conservatorilor, apariţia unor noi reviste şi direcţii literare – la Bucureşti Literatorul şi la
Iaşi Contemporanul – sunt factori care, în faza bucureşteană, contribuie la schimbarea
orientării Convorbirilor literare spre „etnos”. Polemica Gherea-Maiorescu, deschisă în
coloanele Contemporanului, se continuă în paginile publicaţiilor Adevărul (1871 - 1951),
Evenimentul literar şi Viaţa (1893 - 1896). Elevii lui Maiorescu – P.P.Negulescu, C.
Rădulescu-Motru şi M. Dragomirescu – întreţin polemica. În ultimul deceniu al secolului
trecut, Convorbiri literare publică studii critice semnate de N. Petraşcu (Criticile
domnului Titu Maiorescu, nr. 1/1893; Critica ştiinţifică şi Eminescu, nr. 7/1894), în care
îl combate pe Aron Densuşianu, pe Gherea şi pe alţi „detractori”. În articolul Direcţii
literare (nr. 2/1897) , Dragomirescu susţine critica maioresciană. Ocupându-se de modul
în care Gherea îl interpretează pe Caragiale, G. Bogdan-Duică observă, pentru prima
dată, că opiniile lui Maiorescu şi ale lui Gherea sunt mai degrabă convergente, că cel de-
al doilea acceptă, în interpretarea lui Caragiale, teoria „formelor fără fond”, prin care
criticul explică sursa comicului din teatrul său. Încep să apară articole din istorie,
arheologie, etnografie, folclor, artă ţărănească. Ideologia Convorbirilor literare se
orientează în primele două decenii ale secolului al XX – lea, spre tradiţionalism.
Geograful S. Mehedinţi încearcă, în articolul Către cititori (nr. 1/1907), să dea publicaţiei
o nouă orientare, în acord cu cerinţele timpului: „Păstrarea unităţii de cultură e, deci, mai
ales acum şi mai ales la noi, o necesitate de ordin superior…. E vorba de a fi, de a
persista ca individualitate etnică, spre a putea da, când va veni timpul, toată măsura
puterii noastre ca popor de cultură”.

După Primul război mondial, sfera de preocupări a Convorbirilor literare se

lărgeşte de la antropogeografie, arheologie, artă, critică, estetică, filozofie, folclor, până la
matematică, medicină, morală, muzeografie, numismatică, pedagogie, educaţie,
învăţământ ş.a. colaborează: Lucian Blaga (Intelectualismul în filozofie, nr. 2/1916),
Mircea Florian (Începuturile filozofice ale lui Titu Maiorescu, nr. 1-5/1937), Al. Tzigara-
Samurcaş (Raporturile dintre artă şi literatură cu privire specială la români, nr. 3/1926),
Paul Zarifopol (Arta şi publicul, februarie 1926). Dacă Maiorescu a fost marele
constructor al Convorbirilor literare, scrie Eugen Lovinescu, Iacob Negruzzi a fost
regizorul ei: „Cât va exista o istorie a literaturii, el va figura ca animatorul, organizatorul
glorioasei reviste, care a înmănuncheat în paginile sale numere lui Mihai Eminescu,
Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Ion Creangă, A. D. Xenopol, I. L. Caragiale”.

Seriile interbelice ale revistei Convorbiri literare se situează oarecum în

prelungirea programului junimist, pe care discipolii lui Titu Maiorescu şi, mai târziu, cei
ai lor îl continuă, chiar cu riscul repetiţiei unor ticuri impuse de magistru, fără a mai avea
însă nici anvergura, nici motivaţia ilustrului înaintaş. Nici I. Bogdan, nici Simion
Mehedinţi sau I.E. Torouţiu nu mai reuşesc să reinstaureze spiritul junimist, chiar dacă își
afirmă, cu toţii, disponibilitatea de a „apela mereu la intervenţia legilor estetice” - punct
forte al programului critic al lui Maiorescu. Cum, necum, revista apare fără întreruperi
pana in martie 1944, chiar daca nu mai reuşeşte să fie decât uneori o palidă reminiscenţă
a celei ieşene din secolul al XIX-lea.

Perioada numerelor şi articolelor prezentate se încadrează între anii 1941 şi 1944.

Despre contextul istoric se poate spune că este marcat de desfăşurarea celui de - Al
Doilea Război Mondial. În perioada amintită, directorul acestei publicaţii culturale era I.
E. Torouţiu. Printre colaboratori şi membri ai redacţiei amintim pe Alexandru Ionescu,
Teodor Al. Munteanu, Ştefan Cuciureanu, Alexandru Lapedatu, I. Petrovici, Ion
Agârbiceanu, I. Lupaş, Constantin Noica, ş.a. În perioada menţionată, revista cuprindea o
gamă largă de articole, de la evocări ale unor personalităţi marcante (Titu Maiorescu,
Augustin Bunea, Mihail Sadoveanu, etc.), la creaţii literare proprii sau traduceri (din W.
Goethe în special). De asemenea, la sfârşitul articolelor se găseau două capitole intitulate
„Cronica literară” şi „Cronica revistelor”. Tipărirea se executa la Tipografia „Bucovina”
I. E. Torouţiu din Bucureşti, iar formatul este A5. În interiorul publicaţiei se menţionează
faptul că revista a fost întemeiată de „Junimea” la 1 martie 1867, iar numerele actuale
apar datorită Ordonanţei prezidenţiale nr. 2708 din 20 februarie 1939, înscrisă la
Tribunalul Ilfov. Revista apare lunar, având între 96 şi 128 de pagini. Fiecare număr
prezentat înfăţişează pe coperta I o personalitate la care se face referire în numărul
respectiv. (Duiliu Zamfirescu, A. C. Cuza, I. Lupaş, Paul Valery). Pe coperta IV erau
prezentate noutăţile editoriale din colecţia „Convorbiri Literare” (G. Murnu, Tropare,
Teodor Al. Munteanu, Meri domneşti, W. Goethe, Faust, traducere de Laura M.
Dragomirescu, ş.a.).

Numerele 5-6 pe anul 1941 (mai-iunie) cuprind articole precum : I. Petrovici,

Octavian Goga; I. Găvănescul, Titu Maiorescu (Amintiri); G. C. Nicolescu, Începuturile
poetice ale lui Duiliu Zamfirescu; Ion Chiriuc, Trei nuvele istorice de Asachi şi cronicarii
moldoveni; G. Ursu, Mihail Sadoveanu, elev la Fălticeni.

În numerele 5-6 din anul 1942 (mai-iunie) se publică Ediţii critice Eminescu, I. E.
Torouţiu; Cântece şi colinde de peste Nistru, Dimitrie P. Pascu; Vâltoarea (Roman), Ion
Agârbiceanu.

Numărul 1 din ianuarie 1943 cuprinde Gânduri despre esenţa poeziei, C. Noica;
Livezi, Fata din Valahia, N. Crevedia, ş.a.
 Numărul 1 (ianuarie) din anul 1944 aduce în prim plan pe poetul Paul Valery şi
opera sa. I. E. Torouţiu şi Alexandru Ionescu publică Din ineditele lui Titu Maiorescu :
Contesa Olga Coronini, Fragment din tinereţea mea (1858), Spiritualitatea unei tinereţi.

Etapele junimii
1. Prima etapă, numită și ,,etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul
1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice,
se mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se
elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă,
purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu
Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni
colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla,
Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar
și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin
descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

2 . Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care
ședințele din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui
Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile
Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei si Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte
furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui
Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile
revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale
altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie
absolută a revistei.

3. Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la

București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și
filozofice

În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei
conducere o păstrează singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet
care să își asume întreaga conducere a revistei.
 Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o
importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea
lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a tinerilor discipoli P.
P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tăușan etc. Deși în acest
interval Ion Luca Caragiale își continua colaborarea la Convorbiri literare, care se
deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și
revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine
drumul spre Universitate.

Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte
configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul
“Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei si oratoriei universitare.

4. În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul

științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele
literare, mai multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan
Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub
conducerea lui Simion Mehedinți.

Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter
literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu
trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în
paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui
Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare
fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale
lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și
Tocilescu a mai avut același grad de popularitate ca si in anul 1980

5. A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu

lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se
completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor
atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare
începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus
alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P
Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă
durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut
totuși controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.
 Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare
încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă
conducerea lui Al. Tzigara-Samurcaș care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se
remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de arta românească veche și
populară. Nici noua direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O
viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă
întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de
scriitori și gânditori junimiști.

Trăsăturile Junimismului

A. Spiritul critic este, cu siguranță, cea mai importantă trăsătură a junimismului.

El se manifestă în primul rând prin respectul pentru adevărul istoric în studierea
trecutului și prin cultivarea simplității. Este combătută astfel falsa erudiție manifestată
prin folosirea de către mulți cărturari ai timpului a unei limbi artificiale, considerată mai
potrivită pentru a evidenția diferența față de omul de rând. De asemenea, se dorește
așezarea vieții politice și culturale pe baze autentice, respingându-se “formele fără fond”.
Nevoia de claritate, rigoarea, rațiunea vor fi reperele permanente ale junimiştilor.

B. Spiritul filozofic. Membrii săi sunt, în cea mai mare parte, oameni de idei
generale și mai puțin specialişti în domenii precise ale științei. Nu gustul individual,
impresia de moment îi călăuzesc, ci dorința de a construi pe o solidă bază teoretică în
care aplicațiile devin doar o urmare firească a raționamentului. Aşa procedează Titu
Maiorescu, aşa vor proceda și A.D. Xenopol, P.P. Carp sau, mai târziu, Mihail
Dragomirescu.

C. Gustul pentru clasic si academic aşadar, pentru valorile canonice și nu pentru

inovație. Oameni cu o solidă cultură universitară, junimiştii erau prea puțin dispuşi să
accepte inovațiile momentului, indiferent dacă acestea se numeau simbolism sau
naturalism, în literatură, impresionism, în pictură sau muzică, Art Nouveau,
în arhitectură.

D. Spiritul oratoric se naște și din opoziția împotriva retoricii paşoptiste

romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar şi din respingerea frazeologiei police
parlamentare și a beției de cuvinte a timpului ; impune un model in care totul, de la
vestimentație la dicție trebuia să dovedească perfectă stăpânire de sine, rigoare, măsură.

E. Ironia care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie și
morga al acțiunii lor culturale. Totul conduce spre acest mod de a înțelege activitatea
junimistă, de la opoziția lui Vasile Pogor pentru orice fel de reguli în
funcționarea societății, până la devize glumețe, precum “intră cine vrea, rămâne cine
poate”; de la plăcerea poreclelor de care nu scăpa nimeni (“bine hrănitul Caragiani”,
“pudicul Naum”, “carul de minciuni Negruzzi” sunt doar câteva și nu dintre cele mai
“tari"), la exclamații deloc academice, de genul “faul! faul!” când se spunea câte o
anecdotă fără haz. Toate acestea fac din acțiunea junimistă un moment crucial in evoluția
culturii-române, despre care. E. Lovinescu va afirma cu deplină îndreptățire: “Când
o mişcare culturală, în afară de mortarul câtorva generații de oameni culți, privind unitar
și serios problemele vieții românești, a dat politicei pe P.P. Carp, criticei teoretice pe T.
Maiorescu, poeziei pe M. Eminescu, prozei pe lon Creangă, teatrului pe L.L. Caragiale,
istoriei pe A.D. Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta - acea mișcare nu poate fi privită
decât ca un fenomen de mare însemnătate”.