Capitolul I

Importanţa studierii gramaticii la clasele I-IV

Studierea limbii române în şcoală prezintă o importanţă inestimabilă, pentru că însuşirea
corectă a acesteia de către elevi devine condiţia de bază în vederea realizării obiectivului
fundamental al învăţământului de cultură generală, şi anume formarea omului în perspectiva
integrării lui rapide în societate. Astfel, limba romană contribuie la dezvoltarea tuturor laturilor
conştiinţei elevilor şi la cultivarea disponibilităţilor de a colabora cu semenii.
Predarea - învăţarea elementelor de gramatică în ciclul primar este susţinută de cel puţin
trei argumente, şi anume:
În primul rând, gramatica, fiind un sistem de reguli care guvernează folosirea corectă a
limbii, serveşte şcolarului să utilizeze ştiinţific limbajul cult, oral şi scris. Cu alte cuvinte, învăţarea
gramaticii se confruntă cu învăţarea limbajului.
În al doilea rând, învăţarea gramaticii are un rol formativ. Exerciţiile gramaticale, spiritul
logic în care se desfăşoară analiza gramaticală, constituie un veritabil mijloc de antrenament pentru
dezvoltarea multiplelor tipuri de raţionament cu implicaţii în învăţarea altor ştiinţe. Astfel spus,
gramatica contribuind la îmbogăţirea mijloacelor de exprimare, contribuie în acelaşi timp la
antrenarea operaţiilor gândirii ca: analiză, sinteză, abstractizare, generalizare comparative.
În al treilea rând, gramatica are un rol practic. Însuşindu-şi regulile gramaticale, elevii
trebuie să ştie să citească, să scrie şi să compună corect şi explicit. Exprimarea confuză în relaţiile de
muncă are efecte negative în luarea şi punerea în practică a deciziilor.
Gramatica este înainte de toate un auxiliar pentru folosirea corectă a limbii. Neavând un
scop în sine, studiul gramaticii contribuie la conştientizarea unor deprinderi empirice precum şi la
dezvoltarea gândirii logice prin însuşirea cunoştinţelor teoretice, spre a fi transferate imediat în
practica exprimării.
Mijloc de expresie şi comunicare, limba este însuşită de către copii încă din primii ani de
viaţă, şcoala asigurând continuitatea învăţării începute în familie.
Înainte de toate, şcoala va acţiona pentru a face din limbă un instrument din ce în ce mai
precis, mai corect şi mai expresiv în serviciul gândirii şi al comunicării. Cadrul didactic va conduce
elevul spre conştientizarea posibilităţilor de utilizare a limbii, de structurare mai bună a exprimării, a
gândiri sale, deci îi va oferi instrumentele de care are nevoie fără a uita vreodată că esenţială nu este
memorarea noţiunilor, ci capacitatea de a le aplica.
 În procesul formării cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor de limba română, în ciclul
primar se disting decât următoarele etape:
Etapa familiarizării cu noţiunile de limba-elevii operează cu noţiunile gramaticale fără să le
numească şi fără să le definească, care corespund cu clasele I si a II-a.
Etapa formării primelor noţiuni propriu-zise de limbă-elevii îşi însuşesc în mod ştiinţific
noţiuni de limbă prin reguli şi definiţii, făcând apel la experienţa lingvistică dobândită în etapa oral-
practică, care corespunde cu clasele a III-a şi a IV-a.
Predarea - învăţarea limbii române se realizează pe baza sistemului concentric, adică al
cercurilor concentrice care presupune eşalonarea cunoştinţelor, reluarea lor în scopul completării şi
adâncirii fiecărei noţiuni gramaticale, integrării lor în sistemul limbii române, precum şi în scopul
formării şi fixării deprinderilor elevilor de a le aplica în vorbire şi scris.
Autori de specialitate, psihologi şi pedagogi, vorbesc de patru faze ale învăţării, cu
valabilitate şi în procesul de însuşire a noţiunilor gramaticale:
- faza de receptare începe printr-o etapă de iniţiere, continuă cu etapa de înregistrare a
informaţiei gramaticale şi de percepere active a noţiunii, respectiv a familiarizării conştiente a
elevului cu fenomenul gramatical dat. Traseul iniţiere - înregistrare - familiarizare duce la fixarea
unor „reprezentări gramaticale”. Ca atare, faza are un caracter preponderent intuitiv. Urmează etapa
analitică a distingerii planului gramatical de cel logic. Elevii sunt conduşi să atribuie o valoare
gramaticală cuvântului în sine considerat ca unitate formală a limbii, cu anumite relaţii, în funcţie de
context, ci nu obiectivul semnalat prin acest cuvânt.
- faza de însuşire-prin operaţiile gândirii se ajunge la generalizarea si consolidarea
fenomenului gramatical prin însuşirea regulilor şi definiţiilor. Aici este problema importantă:
regulile şi definiţiile nu se memorează automat, mecanic, ci prin înţelegerea logică a elementelor
componente, a sensurilor active ale grupurilor de expresii care compun definiţia sau regula.
- faza de stocare a cunoştinţelor gramaticale derivă intrinsec din faza anterioară, memoria
elevilor înregistrând clar, logic, conştient aceste informaţii împreună cu posibilitatea de operare
gramaticala.
Procesul se încheie cu faza de actualizare, respectiv cu faza operării superioare cu noţiunile
de limbă însuşite. Noţiunile fiind conştientizate, în relaţia logică, elevii le vor aplica în diferite
exerciţii, compuneri, în clasă sau acasă, totul conform logicii didactice de la simplu la complex, de
la uşor la greu.
Strategii de predare - învăţare a gramaticii în ciclul primar
Se disting două modalităţi de abordare a noţiunilor gramaticale:
 - calea inductivă, de la particular la general, de la enunţuri care conţin situaţii caracteristice
de generalizare, formularea definiţiei, reguli. Dirijaţi de cadrul didactic elevii analizează, observă,
compară, descoperă, abstractizează. Lecţiile în care se pune accent pe învăţarea conceptelor şi
noţiunilor gramaticale la clasele a III-a şi a IV-a se concep mai mult inductive.
- calea deductivă, de la general la particular, presupune derularea activităţilor de la o
regulă sau o definiţie deja cunoscută de elevi la aplicarea concretă în comunicare, ajutându-l,
deopotrivă, pe învăţător în progresul de predare - învăţare a elementelor gramaticale în ciclul
primar.
Prin studiul gramaticii se urmăreşte, pe lângă însuşirea unui ansamblu de reguli, de
definiţii, cunoaşterea ştiinţifică a limbii. Aceasta presupune să se recunoască într-un text problemele
studiate, ca şi capacitatea de a le aplica atunci când se vorbeşte sau când se scrie în altă limbă. Între
mijloacele pe care învăţătorul le are pentru atingerea acestui scop se află şi analiza gramaticală.
Întrucât gramatica este definită ca „un ansamblu de reguli privitoare la modificarea
cuvintelor şi la îmbinarea lor în propoziţii şi fraze” 1, corespunzătoare astfel celor două componente,
morfologia şi sintaxa, a face analiza gramaticală înseamnă a observa tocmai aceste fapte
morfologice şi sintactice.
În cadrul analizei se poate proceda exclusiv la analiza elementelor morfologice-analiza
morfologică; exclusiv a celor sintactice-analiza sintactică; a amândurora-analiza morfologică şi
sintactică (morfo - sintactică).
a). Analiza morfologică-constă în analiza cuvintelor privite în calitatea lor de părţi de
vorbire: elevii observă cuvintele din care este construit enunţul şi modificările suferite de acestea
pentru a construi propoziţii în mod corect.
În cazul analizei morfologice se precizează:
- Partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul (substantive, verb, etc.)
- Categoriile gramaticale proprii cuvântului (substantive-număr, gen, etc.)
În funcţie de obiectivele lecţiei, învăţătorul poate aplica analiza morfologică completă sau
parţial.
b). Analiza sintactică-obiectul ei îl reprezintă îmbinarea cuvintelor în propoziţii. Ea îi ajută
pe elevi să înţeleagă sensul unui text, contribuie la dezvoltarea exprimării lor şi a gândirii.
În cadrul analizei sintactice se precizează părţile de vorbire din enunţul respectiv.
Limba romană reprezintă principalul obiectiv de studiu în procesul de învăţământ.

1
Gramatica limbii române, Editura Academiei, 1966, Bucureşti
 Studierea limbii romane în şcoală reprezintă o importanţă inestimabilă, deoarece limba
romană este expresia cea mai cuprinzătoare a fiinţei naţionale a poporului român, ea
identificându-se cu existenţa milenară a acestui popor, cu modul lui particular de a înţelege
existenta, cu momentele istorice cruciale prin care a trecut, cu bucuriile şi tristeţile trăite din plin
într-un spaţiu geopolitic destul de vitreg, cum spunea poetul: „Limba noastră-i o comoară/În
adâncuri înfundată/Un şirag de piatră rară/Pe moşie revărsată..... /Limba noastră-i vechi
izvoade/Poveşti din alte vremuri;/Şi cetindu-le 'nşirate, /Te-nfiori adânc şi tremuri”2 Gramatica,
morfologia şi sintaxa sunt un ansamblu de reguli privitoare la modificarea cuvintelor şi îmbinarea
lor în propoziţii şi fraze. Fără cunoaşterea gramaticii, a regulilor de funcţionare a limbii, limba nu
poate fi folosită cum trebuie, nu poate servi ca mijloc de comunicare. Ca atare studiul limbii este
unul dintre obiectivele de bază ale şcolii generale. Gramatica generalizează şi tipizează fenomenele
limbii. Unor asemenea însuşiri, caracteristice fenomenelor gramaticale obiective, le corespund
anumite procese psihice, precum gândirea şi învăţarea. În cazul de faţă, elemente ale procesului
gândirii sunt abstractizarea şi generalizarea, corelate cu altele. Trăsătura esenţială a gramaticii este
caracterul ei abstract, care constă în faptul că ea operează cu noţiuni abstracte, că are elemente
comune care stau la baza modificării cuvintelor şi a îmbinării lor în propoziţii şi construieşte din ele
reguli gramaticale, norme gramaticale. În cazul studierii gramaticii, operarea cu unităţi abstracte,
stabilirea de legi, de reguli, care se realizează în învăţământul modern atât pe cale inductivă cât şi
deductivă, contribuie la dezvoltarea gândirii logice, a gândirii abstracte a elevilor. Deci, în procesul
însuşirii cunoştinţelor, noţiunilor şi a regulilor gramaticale, elevii analizează, diferenţiază, compară,
clasifică, generalizează, adică realizează diferite operaţii de gândire. Formarea şi dezvoltarea
gândirii gramaticale determină îmbogăţirea şi perfecţionarea continuă a mijloacelor de exprimare,
potrivit legăturii dialectice dintre gândire şi vorbire.
Studiul gramaticii limbii române în clasele I-IV urmăreşte fundamentarea ştiinţifică a
exprimării corecte a elevilor. Limba reprezintă principalul mijloc de comunicare între membrii unei
colectivităţi, alcătuit din sistemul gramatical şi lexical. „Gramatica este un ansamblu de reguli
privitoare la modificarea cuvintelor şi la îmbinarea lor în propoziţie şi fraze”.
Scopul studiului gramaticii, ca parte integrantă a comunicării, este cultivarea limbajului la
elevi, înţelegând prin limbaj progresul de exprimare a ideilor şi a sentimentelor prin mijlocirea
limbii.
2
Popescu, Ş., (2001), „Gramatica practica a limbii române” , Editura Tedit FZH,
Bucureşti
 Cultivarea limbajului reprezintă una dinte cele mai de bază sarcini ale ciclului primar.
Activitatea de învăţare a cunoştinţelor de limbă asigură în acelaşi timp cultivarea zestrei lingvistice a
elevilor şi contribuie la stimularea proceselor de cunoaştere, a gândirii abstracte în mod deosebit.
În ciclul primar se disting două etape care se succed, dar care se realizează şi concomitent.
În prima etapă, clasele I şi a II a, elevii operează cu noţiuni gramaticale fără să le denumească şi fără
să le definească. În cea de-a doua etapă, clasele a III a şi a IV a elevii îşi însuşesc în mod ştiinţific
noţiuni de limbă prin reguli şi definiţii.
O caracteristică specifică a însuşirii noţiunilor de limbă o reprezintă reluarea pe plan
superior a celor învăţate anterior, fie că acest lucru s-a făcut pe cale oral-practică sau prin reguli şi
definiţii gramaticale. Acest sistem de repartizare a volumului de cunoştinţe, în programa şcolară, se
numeşte sistem concentric. În mod concentric se parcurge drumul învăţării fiecărei noţiuni
gramaticale. Elevii învaţă şi folosesc în gândire cuvinte care denumesc: fiinţe, lucruri, fenomene ale
naturii, acţiuni, persoane, încă din clasele I şi a II-a, construiesc propoziţii cu ajutorul acestora,
pentru ca ulterior, în clasele a III-a, ca acestea sunt substantive, adjective şi să recunoască categoriile
lor gramaticale: felul şi numărul, iar în clasa a IV-a genul. La fel se procedează şi cu verbul. În
clasele I - II-a, se află că unele cuvinte denumesc acţiuni, iar în clasa a III-a, elevii învaţă că aceste
cuvinte-acţiuni se numesc verbe, la care li se specifică numărul şi persoana. Despre timpul verbului
se învaţă în clasa a IV-a.
Învăţarea unor cunoştinţe noi se poate asigura pe baza regulilor şi a definiţiilor cunoscute.
În asemenea situaţii, drumul spre noile elemente care lărgesc sfera unor noţiuni gramaticale, se
poate face pornind de la generalizare, adică de la o regulă sau definiţie, chiar dacă acestea nu sunt
complete. Prin urmare este vorba de calea deductivă, de la general la particular. Deşi drumul cu cel
mai mare randament, din punct de vedere al solicitării capacităţii, îl constituie cel inductiv, de la
cazuri particulare la generalizări, sistemul concentric al studiului gramaticii ne pune în situaţia de a
apela şi la calea deductivă, care în acest caz devine mai productivă conducând elevii mai direct spre
dobândirea unor noi cunoştinţe şi angajându-i mai activ în acest scop.
Scopul final al studierii gramaticii este aşadar,de a dezvolta exprimarea corecta orala şi
scrisă a elevilor. În cazul studieri limbii la clasele I-IV, se însuşesc şi unele cunoştinţe de fonetică,iar
în cadrul studierii gramaticii se stabilesc raporturi dintre fonetică şi gramatică, „raporturi care
decurg din faptul că sunetele reprezintă aspectul material al cuvintelor’’ şi împreună sunt subsisteme
ale sistemului general al limbii.
Studierea gramaticii contribuie la dezvoltarea vocabularului elevilor, pe baza raportului
dintre gramatică şi vocabular care se reflectă în, însăşi noţiunea de cuvânt ca unitate lexical.
Studierea gramaticii contribuie totodată şi la activizarea vocabularului pasiv. Pentru a se realiza
însuşirea de către elevi a unor reguli gramaticale,se foloseşte un material lingvistic bogat, exemple
oral sau scrise, analiza unor exemple din texte literale, etc. Predarea gramaticii urmăreşte atât
dezvoltarea gândirii,cât şi a vorbirii elevilor. La aceasta trebuie să adăugam şi rolul pe care-l are
studiul gramaticii în însuşirea de către elevi a deprinderilor de a scrie corect. ”Gramatica
influenţează regulile scrierii,ortografia şi punctuaţia. Actualele norme ortografice se bazează şi pe
două principii gramaticale: unul morfologic şi unul sintactic. În ceea ce priveşte punctuaţia, ea este
considerată, pe drept cuvânt, auxiliar grafic al sintaxei ’’.3 Studierea gramaticii este strâns legată şi
de citire. Ele se completează reciproc, contribuind la însuşirea temeinică de către elevi a
cunoştinţelor de către domeniile respective. Învăţarea gramaticii în strânsă legătură cu practica
exprimării ajută elevii să cunoască structura limbii noastre, lexicul ei bogat, mulţimea şi varietatea
de forme care să le permită să se exprime în vorbire cu cele mai fine nuanţate de sens.
În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acţiune, ca de
exemplu: a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră şi o serie de alte cuvinte care, deşi nu
exprimă acţiunea propriu-zisă săvârşită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă
identic. Astfel exprimă verbe care exprimă existenţa sau starea (a fi, a sta), recepţionarea pasivă a
unei acţiuni exterioare (a primi, a auzi), o transformare (a creşte, a dispărea, etc. )
Termenul vine în româneşte din franţuzescul „verbe” cu acelaşi sens şi care, la rândul lui,
provine din latinescul „verbum” (cuvânt, verb). Romanii au preluat noţiunea din greceşte unde
rhema avea acelaşi sens. Datorită importanţei sale deosebite în comunicare, verbul este una dintre
cele două părţi de vorbire prezentate în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi,
inclusiv în limba romană, cele mai scurte propoziţii corecte gramatical şi cu sens de sine stătător
sunt cele care conţin un verb.
Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni în sensul larg al acestui termen:
acţiuni propriu-zise, procese, stări. 4
‘’Verbul este partea de vorbire principală, una dintre cele mai reprezentative după
substantive, cu care formează pivotul unui enunţ.”
Verbul este o clasă lexico-gramaticală complexă atât prin zonele de contact ale unora
dintre formele lui paradigmatice cu alte clase pe care le alimentează (substantivul, adjectivul), cât şi

3
Gramatica limbii române,vol. I,1968, pag 19
4
cf. Mioara Avram,Gramatica pentru toţi,1 986, p.150
prin mulţimea formelor pragmatice, a opoziţiilor şi a semnificaţiilor gramaticale şi lexicale pe care
le au, potenţial, aceste forme.
Verbul se deosebeşte, sub aspect morfologic, de toate celelalte părţi de vorbire prin
realizarea, în flexiune, a unor categorii specifice (diateza, modul şi timpul).
Fiecare dintre cele nouă moduri (cinci moduri personale şi patru nepersonale) se
caracterizează prin anumite particularităţi de flexiune şi printr-o valoare specifică. Aceste moduri se
diferenţiază între ele nu numai din punct de vedere semantic şi morfologic, ci şi prin anumite
particularităţi sintagmatice. Unele verbe pot să apară în cursul comunicării independent, pot forma
singure predicatul, deci constituie nucleul propoziţiei, pe când apariţia altora este condiţionată, în
sensul ca ele nu pot apărea decât dacă, în comunicare, se întâlneşte şi un mod personal dintre cele
cinci. Verbul este partea de vorbire cu cea mai bogată flexiune. Forma-tip a verbelor, sub care pot fi
găsite în dicţionare, este cea de infinitiv prezent. Partea de vorbire bine reprezentată numeric (a două
substantive) şi în continuă îmbogăţire, verbul prezintă deosebirii importante în ceea ce priveşte
productivitatea de la un tip flexionar la altul şi chiar de la o formă la alta. Orice formă verbală este
construită din două componente, una fixă, în general neschimbată de-a lungul întregii flexiuni
verbale care-i asigură stabilitate lexical şi alta mobilă, schimbătoare, care-i asigură variabilitate
morfologică. Între cele două componente, rădăcina (partea stabilă) şi flectivul (partea supusă
flexiunii şi instrument al flexiunii), funcţionează relaţii de interdependenţă, de intercondiţionare
reciprocă, de solidaritate morfologică şi semantică.5
Verbul este o clasă lexico-gramaticală cu un inventor extrem de bogat şi deschis,
distingându-se, în raport cu alte părţi de vorbire, prin mai multe trăsături. Morfologic, prezintă o
flexiune specifică numită conjugare. Sintactico-semantic, are claritatea de a atrage acţiuni,
comportamente intim legate de semantica internă a verbului.
Sub aspect morfologic, verbul este o parte de vorbire flexibilă, distingându-se printr-un tip
special de flexiune numit conjugare, care constă în schimbarea formei verbului în funcţie de
categoriile de mod, timp, aspect, persoană, număr, diateză, fiecare categorie manifestându-se printr-
un număr propriu de opoziţii şi prin forme specifice de realizare/manifestare.
Particularitatea flexionară, şi anume prezenţa sau absenţa unei flexiuni în raport cu
categoriile morfologice de număr şi persoana este foarte importantă, deoarece, în virtutea ei, se
disting, de regulă, modurile personale(indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ şi
prezumtiv) şi modurile nepersonale (infinitiv, participiu, supin şi gerunziu).
5
Structura gramaticală a limbii române. Verbul, 1 976, p. 12
 În cadrul modurilor nepersonale, alături de formele verbale, apar şi formele nominale.
După opinia Matildei Caragiu Marioteanu, numai infinitivul scurt şi gerunziul (verb) exprimă
categoriile verbale de diateză, persoană, timp şi mod prin neforme implicite nediferenţiate, ele
funcţionând ca predicate în propoziţii.6
Categoriile gramaticale ale verbului sunt:
Dintre acestea, diateza, modul şi timpul sunt specifice pentru verb, persoana este o
categorie comună numai cu unele pronume, pe când numărul, genul şi cazul sunt categorii comune
tuturor părţilor de vorbire flexibile. Categoriile specifice – diateza, modul şi timpul.
- se întâlnesc la toate (primele două) sau la cele mai multe (timpul) forme verbale.
Persoana apare numai la unele moduri, care de aceea se numesc personale. Genul are o prezenţă
limitată la modul participiu şi prin el - la toate formele diatezei pasive de tipul construit cu verbul „a
fi”. Tot la participiu, anumite situaţii, este limitat şi cazul. Numărul se întâlneşte la majoritatea
formelor verbale, dar în unele (moduri personale) este corelat cu persoana, ca la pronume, iar în
altele (modul participiu) şi-prin el-diateza pasivă cu a fi cu genul, ca la adjectiv. Aspectul-categoria
specifică verbului în alte limbi - nu are forme proprii de exprimare, dar există verbe cu sensuri
lexical aspectuale şi forme temporal cu valori aspectuale.7
Rădăcina este condiţia şi marca a apartenenţei verbului la sistemul lexical al limbii. Ea este
purtătoarea sensului lexical de bază, sens care se modifică în sistemul vocabularului, dar care trebuie
sa rămână neschimbat în interiorul sistemului gramatical. În sistemul vocabularului, sensul lexical
de bază al unui verb oarecare poate fi modificat prin intrarea rădăcinii în relaţie de solidaritate cu
alte elemente lexicale, sufixe si prefixe.
Ex: a cânta, a încânta etc.
În acelaşi mod se poate modifica şi perspectiva gramaticală.
Ex: a cânta - verb, cântăreţ - substantiv etc.
Din perspectiva sistemului gramatical, rădăcina asigură stabilitate lexical-semantică,
indispensabilă flexiunii.

6
(Gh.Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii romane, Editura vox, Bucuresti, 1996, p.
191 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba romana contemporana, Editura Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti, 1978, p. 474)

7
(Mioara Avram,Gramatica pentru toţi, 1986, p. 150)
 Exista forme verbale care pot crea impresia că rădăcina ar avea în sine un sens lexical şi ca
flectivul n-ar face altceva decât să-i adauge şi un sens gramatical. Aşa este cazul formei cânt-, de
exemplu. Este vorba, însă, de o simplă impresie, pentru că, în realitate, cânt-rămâne o simplă
rădăcină numai considerată în interiorul familiei de cuvinte: cânt-ăreţ, cânt-a, des-cânt-a etc.
Structura internă a flectivului reflectă o realitate de natură semantică, şi anume faptul că
sistemul categoriilor gramaticale are flexiuni verbale şi este, în limba română, un sistem concentric;
categoriile gramaticale cele mai largi (diateza, timpul) le includ pe cele mai restrânse (numărul,
persoana). Acelaşi caracter concentric se manifestă în chiar interiorul unei categorii gramaticale mai
complexe, aşa cum este timpul. La trecutul infinitivului, de exemplu, perfectul este, în limba
română, o dimensiune largă, care poate fi restrânsă la sensul de mai mult ca perfect sau de perfect
simplu.
Flectivul este alcătuit din două mari serii de „unităţi” de expresie: sufixele tematice şi
desinenţele.
Sufixele tematice realizează, în relaţie de interdependenţa cu rădăcina verbului, forme
verbale esenţiale. „Împlinirea” semantică şi funcţională a verbului se desăvârşeşte numai în plan
sintactic, odată cu intrarea verbului în relaţie cu un subiect gramatical. Prin această relaţie sintactică,
între coordonatele şi categoriile gramaticale de persoană şi număr la nivelul desinenţei, se realizează
unitatea deplină, lexico-gramaticală, a verbului. În afară de desinenţele de număr şi persoană, o
formă gramaticală, precum cânta-, nu e cu mult diferită de rădăcină, unitatea deplină, lexico-
gramaticală, a verbului. Nu e cu mult diferită de rădăcina cânt-; are precizat doar, datorită sufixului
-a-, sensul lexical.
Desinenţa, -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba romană, persoana I plural: cânta-
m, a-m cânta, vo-m cânta, vo-m cânta, cântă, cântară-m etc., dar poate exprima şi singularul aceleaşi
persoane, în relaţie cu un sufix de imperfect, de exemplu: (eu) cânta-m, sau de mai mult ca perfect:
(eu) cântase-m.
 Desinenţa -e funcţionează ca marcă a persoanei a III-a indicativ prezent (pentru
anumite categorii de verbe) : (el) merg-e, vin-e, citeşt-e etc. În relaţie discontinuă, însă,
cu conjuncţia-morfem -să, aceeaşi desinenţă, la alte categorii de verbe mai ales, dar şi la
aceleaşi verbe, în anumite condiţii fonetice (apropi-e), exprimă acelaşi număr şi
persoană, dar pentru conjunctiv: să coboar-e, cânt-e, lucrez-e, apropi-e etc. Desinenţa se
dezlănţuie, în felul acesta, o unitate morfologică mai completă, exprimând concomitent
şi persoana şi modul.

2.1.2 Clase de verbe

Verbe predicative şi nepredicative
După conţinutul lor lexical şi, totodată, după capacitatea de a îndeplini o funcţie sintactică
specifică, verbele se clasifică în verbe predicative şi verbe nepredicative.
Moduri personale(predicative)
Modurile personale (predicative) sunt ansambluri de forme verbale care se încadrează în
categoria modalizatorilor, adică a acelor expresii lingvistice care redau implicarea vorbitorului în
enunţ.
În limba romană actuală, inventarul modurilor personale cuprinde cinci ansambluri,
alcătuite fiecare din două sau mai multe serii de forme: indicativul, condiţionalul, prezumtivul,
imperativul şi conjunctivul.
Din punct de vedere semantico-pragmatic orice verb la mod personal are capacitatea de „a
ancora” procesul comunicat. Au flexiune de persoană, număr şi, de asemenea, flexiune „temporală”.
Din perspectiva sintactică, verbele la mod personal reprezintă nucleul unei propoziţii.
Modul este o categorie gramaticală a verbului, dar are implicaţii asupra întregului enunţ.
Astfel spus, formele verbale personale transmit informaţii legate de subiectivitatea vorbitorului, de
felul în care el consideră procesele comunicate.
În gramatica limbii române cuvântul, modurile nepersonale sunt denumite forme verbale
nepersonale (numite şi nepredicative sau nonfinite), acestea fiind considerate doar prin tradiţie ca
aparţinând categoriei gramaticale a modului, deoarece ele nu indică atitudinea vorbitorului în
legătură cu procesul indicat de verb, ci reprezintă forme a căror trăsătură comună este îndepărtată,
într-o măsură mai mare sau mai mică, de comportamentul verbului.
 1.verbele predicative-au înţeles de sine stătător şi pot forma singure un predicat când se
află la un mod personal. Majoritatea verbelor din limba romană sunt predicative.
Ex: Mincinosul când spune adevărul se îmbolnăveşte.
Du-te unde a dus surdul roata.
Verbele predicative îşi păstrează această însuşire indiferent de modul la care se află.
2.Verbele nepredicative - verbele care, prin natura conţinuturilor lor, nu pot forma
singure predicatul, ci împreună cu un nume predicativ. Este cazul verbelor copulative şi al verbelor
auxiliare.
Ex: A fost sărac până să câştige la loto.

Modurile nepersonale şi nepredicative sunt: infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul.

„Verbele copulative sunt nişte simple auxiliare sintactice, golite de înţeles lexical, care
leagă în mod explicit subiectul de o însuşire a lui, de ce mai poate fi el, adică de numele predicativ”
Ex: Meseria este o brăţară de aur.
Sunt copulative verbele: a fi, a însemna, a reprezenta, a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a
rămâne, a părea.
Verbele „a fi, a însemna, a reprezenta” sunt verbe copulative când sunt total desemantizate.
Ex: Maria este elevă.
Aceasta înseamnă răutate.
Nu toate verbele copulative au sensul verbului „a fi”.
Ex: Marian a devenit medic.
Marian este medic.
Ne mai participând din punct de vedere semantic la realizarea predicaţiei, verbul copulativ
poate lipsi (şi lipseşte în limba vorbită şi în limbajul artistic) din structura predicatului, dacă
vorbitorul apelează la alte mijloace de actualizare (intonaţia, sau pauza).
„Religia - o fază de dânşii inventată”(Eminescu)
Verbul „a deveni” este în toate situaţiile copulativ.
Ex: Claudiu a devenit inginer.
Se adaugă verbului „a deveni” alte verbe care, prin modificări semantice, îi ajung sinonime
: „a ajunge, a se face, a ieşi”.
Ex: Maria a ajuns (s-a făcut, a ieşit) medic.
 „În această subgrupă, se mai cuprind şi alte verbe, întrebuinţarea copulativă, în condiţii
semantice particulare: „a rămâne” (când nu mai este un verb de mişcare, mai exact de nemişcare) „a
părea” (când este personal; ca verb impersonal, este predicativ) etc”.
Ex: Copilul a rămas orfan.
Iarba pare de omăt. (Eminescu)
În unele gramatici, pe lângă verbele copulative „a fi” şi „a deveni”, sunt amintite şi
verbele:
1.Semicopulative:
A părea (ex: Mihai pare deştept. )
A însemna (ex: Sportul înseamnă sănătate.)
A ieşi (ex: Marius iese inginer.)
A ajunge (ex: Ion ajunge înţelegător.)
A se face (ex: Ion se preface mort.)
A reprezenta (ex: Sportul reprezintă sănătate.)
A întruchipa (ex: Ion întruchipează binele.)
A se numi (ex: cum se numeşte colegul tău?)
A construi (ex: Copilul constituie totul.)
A se chema (ex: El se cheamă Ion.)
2.copulative contextuale:
A veni (ex: El îmi vine cumnat.)
A cădea (ex: El îi cade văr.)
A sta (ex: Cum stai cu sănătatea?)
A se afla (ex: Termenul necunoscut se află cum ţi-am arătat.)
A se prinde (ex: Ei se prind prieteni.)
A se da (pop, fam), (ex:El se dă mare.)
A face pe (ex:El face pe prostul.)
A trece (de/drept)(ex: Ion trece de fraier.)
Verbele auxiliare sau ajutătoare sunt instrumente gramaticale de ordin morfologic, servind
la formarea modurilor şi a timpurilor compuse, precum şi a diatezei pasive.
În limba română sunt auxiliare morfologice verbale: a fi, a avea, a vrea(a voi). Sunt verbe
golite de conţinut semantic şi „pietrificate” în anumite forme flexionare. Flexiunea lor - redusă, de
obicei, la o singură paradigmă temporală - este, de cele mai multe ori, diferită de flexiunea aceloraşi
verbe în condiţia de verbe libere.
 Verbul auxiliar „a avea” intră în structura următoarelor forme verbale:
Modul indicativ, timpurile perfect compus şi viitor popular:
Am plătit datoria şi tot dator am rămas.
Ai să greşeşti drumul.
Modul condiţional-optativ, timpurile prezent şi perfect;
Ar prinde peşte, dar n-are undiţă.
Aş fi ales altă soluţie.
Verbul „a fi” se foloseşte la formarea următoarelor timpuri: viitor anterior (indicativ),
perfect (conjunctiv), perfect (condiţional-optativ), perfect (infinitiv); dar şi la toate timpurile şi
modurile diatezei pasive: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect,
viitor.
„A vrea” este auxiliar tot numai cu formele de prezent indicativ, care intră în alcătuirea
viitorului şi a prezumtivului.
Ex: voi aduna, voi fi ştiind.
Auxiliarul „a voi” este morfem al viitorului I indicativ, devenit ca atare în urma întâlnirii
cu auxiliarului „a vrea”. Intră în sintagma acestui timp cu formele de prezent, diferite atât de cele ale
verbului liber „a voi” (conjugat cu sufixul - esc ) cât şi de cele ale verbului „a vrea”. Singura formă
comună verbului auxiliar şi celui liber este cea de la persoana a III-a plural, „vor”. Aceasta în limba
literară, pentru că regional şi în limbajul artistic, identitatea de forme caracterizează uneori şi
persoana I singular, „voi”.
„Şi nu voi ca sa mă laud, nici că voi sa te-nspăimânt.’’(Eminescu)
Mioara Avram, în Gramatica pentru toţi (1986, p.151), nu este de acord cu încadrarea
verbului „a voi” în grupa verbelor auxiliare.
Verbele personale, unipersonale si impersonale
„Semnificaţia termenilor personal - impersonal implică două direcţii fundamentale legate
de relaţia subiect - predicat, pe de o parte, iar pe de alta, ideea de persoană”.
Verbele personale admit un subiect gramatical, pentru că este necesar.
Verbele impersonale reacţionează negativ la categoria de persoană, păstrează mereu forma
persoanei a III-a, o formă, de fapt, apersonală.
Ex: a tuna, a fulgera, a se înnopta, a se însera
Din punct de vedere logic, aceste verbe sunt impersonale pentru că acţiunea lor nu poate fi
atribuită unei persoane.
 Din punct de vedere gramatical, ele sunt impersonale pentru că aceste verbe au forma
persoanei a III-a singular. Se cuprind aici verbe care exprimă, unele onomatopeice, modul de
comunicare al diferitelor păsări şi animale: a lătra, a mieuna, a cotcodăci etc.
Verbul „a trebui”, verb impersonal, admite în mod obişnuit propoziţia subordonată ca
subiect.
Ex: Trebuie să vină.
Dar pe lângă forma „trebuie” apar la acest verbe şi flexionare: trebuieşte, trebuie, trebuim,
aceste forme nefiind corecte.
Conform DOOM(2005) sunt corecte formele de indicativ imperfect persoana a III-a
singular,trebuia, persoana a III-a plural, trebuiau, viitor persoana A III-a plural, vor trebui,
conjunctiv prezent persoana a III-a , să trebuiască.
Verbele tranzitive
După o trăsătură sintactică legată de sensurile lexicale, verbele se clasifică în tranzitive şi
intranzitive.
Verbele nepredicative sunt în afara tranzitivităţii.
Conceptul de tranzitivitate implică, din punct de vedere al sintaxei, ideea unui transfer,
transferul acţiunii verbale în afara ei, dintre subiectul gramatical spre alte elemente sintactice, spre
un complement direct, de exemplu.
Verbele tranzitive sunt acele verbe care pot avea un complement direct. Caracterul
tranzitiv al verbului nu trebuie apreciat după prezenţa în propoziţie a complementului direct, ci
trebuie analizată capacitatea verbului de a accepta un complement direct în acea propoziţie.
Ex: Copii au mâncat prăjiturile cumpărate de mama lor („au mâncat” - verb tranzitiv;
prăjiturile - complement direct exprimat)
Mai mănâncă, dacă mai doreşti (mănâncă - verb tranzitiv; complementul direct
neexprimat, dar poate avea un complement precum în „mănâncă o prăjitură”).
Verbele cu dublă tranzitivitate îşi află limita acţiunii, pe care o exprimă, într-o dublă relaţie
sintactică: cu un comportament direct, obiect pasiv al acţiunii verbale, şi un complement indirect,
obiect în mod direct interesat în acţiune (cel mai frecvent, o persoană): a oferi, a promite, a dărui, a
da etc.
Ex: Ţi-aş da cartea.
Sunt intranzitive verbele care nu pot avea un complement direct.
Se cuprind aici:
- verbe impersonale
 Ex:a ninge,a se întâmpla, a merita, a fi bine etc.
- verbe unipersonale
Ex: a hurui, a adia, a mieuna, a răsări etc.
- verbe care exprimă un proces de devenire
Ex: a albi, a cheli etc.
- verbe care exprimă procese închise
Ex: a muri, a învia, a plânge, a fi etc.
- verbe care exprimă rezultatul unei acţiuni
Ex: a călători, a îmboboci etc.
- verbe de mişcare
Ex: a umbla, a pluti, a ieşi, a alerga etc.
- verbe care exprimă obiectul unor acţiuni, devenind el însuşi progres
Ex: a hori, a doini, a cotiza etc.
Unele verbe intranzitive pot avea, în mod excepţional, un complement direct „intern”
(exprimat printr-un substantiv cu aceeaşi rădăcină ca verbul sau din aceeaşi sfera semantică): a-şi
trai traiul, a-şi trăi viaţa. Construcţiile de acest fel sunt de obicei vechi si populare, dar există şi
unele noi, ca „ alerga o cursă” , în limbaj sportiv.
„Un verb, datorită naturii sale polisemantice poate fi tranzitiv, printr-unul din sensurile
sale, şi intranzitiv, printr-altul. De exemplu, un verb poate fi intranzitiv întrebuinţat cu sensul lui
fundamental, şi tranzitiv, când este întrebuinţat cu un sens derivat sau figurat.”
ex: Trece cârdul de păsări.(intranzitiv)
De treci pădurea, ai să vezi în depărtarea satului.(tranzitiv)

Expresii şi locuţiuni verbale

Expresiile verbale sunt grupuri lexico-gramaticale, constituie din unul sau mai mulţi
termini care „gravitează” în jurul unui verb, care intră în diferite relaţii mai mult sau mai puţin
definibile. Verbul este elementul stabil în toate expresiile: „Sunt mobile elementare care însoţesc
verbul: pronume, substantive, adverbe etc. Acestea variază doar în realizarea lor concret - lexicală,
păstrându-şi nemodificată „funcţia” lor sintactică: a(-i) părea bine/rău, a(-i) fi foame/sete, somn, dor,
teama etc., a(-l) durea capul/picioarele, dinţii etc.
 Complementele expresiei sunt interpretate, în mod obişnuit, ca unităţi verbale
nedisociabile, dar, în structura lor internă, pot fi identificate diferite relaţii şi funcţii sintactice. Într-o
expresie că mi-e foame substantivul foame, în nominative, poate fi interpretat ca subiect, iar în
pronumele în dativ, mi, ca un complement indirect.
Interpretarea ca subiect a substantivului foame este doar demonstrativă pentru ca situaţia
lui sintactică este diferită de a altor substantive - subiect, agent, protagonist al acţiunii verbale.
Verbul nu se constituie singur în predicat al unei propoziţii, ci doar prin intermediul
întregii expresii. El este singurul component al expresiei capabil să exprime diferite categorii
gramaticale esenţiale predicaţiei: timpul şi modul.
Locuţiunea verbală este grupul de cuvinte, între care în mod obligatoriu un verb, care are
un sens unitar, precum şi trăsăturile morfologice şi sintactice ale unui verb.
În structura locuţiunilor verbale este obligatorie prezenţa unui verb, alături de care pot
apărea diverse părţi de vorbire, mai frecvent:
- un substantiv, cu sau fără forme neutre ale pronumelor
Ex: a lua loc, a ţine minte, a-l duce capul, a-şi bate joc
- o prepoziţie+un substantiv, cu sau fără forme neutre ale pronumelor.
Ex: a avea de gând, a băga de samă, a băga în draci, a găsi cu cale, a lua la rost, a o lua
la fugă.
- un adverb sau o locuţiune adverbială, cu sau fără forme neutre ale pronumelor;
Ex: a da înapoi, a se da jos, a se face bine, a-şi aduce aminte, a se da de-a rostogolul
- un adjectiv, cu sau fără forme neutre ale pronumelor.
Ex: a o face lată
Verbele cele mai des întâlnite în locuţiunile verbale sunt cele cu foarte multe sensuri:
Ex: a face, a da, a lua etc., dar şi verbe mai puţin frecvente (ex: a avea, a pune, a trage, a
băga etc.)
Ex: a face praf, a da fuga, a lua la ochi, a avea spor, a pune la dispoziţie, a trage de
sfoară, a băga de seamă etc.
„Locuţiunile verbale au o serie de caracteristici comune cu ale verbelor: au aceleaşi
categorii gramaticale (diateza, mod, timp, persoană, număr), pot fi tranzitive şi intranzitive, pot avea
determinanţi, diferite complemente sau propoziţii completive”.
Ex: 1. Am zbughit-o la baltă.
2. Am băgat de seamă că mă urmăreşte cineva.
 Verbele cu flexiune regulată. Clasificarea în conjugări. Verbe cu flexiune neregulată şi
verbe defective.
Pentru realizarea unei clasificări a verbelor cu flexiune regulată, o clasificare descriptivă,
criteriul fundamental îl constituie sufixul de infinitiv, prin caracterul pe care îl are forma de infinitiv
a verbelor în inventarul limbii romane, reflectat în structura dicţionarelor.
În gramatica tradiţională este consacrată gruparea verbelor în patru mari clase flexionare
numite conjugări, care se face după sufixul infinitivului prezent:
- conjugarea I- verbe cu sufixul infinitivului –a
Ex: a cânta, a lucra etc.
- conjugarea a II-a - verbe cu sufixul infinitivului - ea
Ex: a vrea, a bea, a părea etc.
- conjugarea a III-a - verbe cu sufixul infinitivului -e
Ex: a cere, a rupe etc.
- conjugarea a IV-a - verbe cu sufixul infinitivului -i sau-i
Ex: a doborî, a auzi, a fi, a coborî etc.
O altă grupare a verbelor în clase flexionare se întâlneşte în GALR(2005,P.548-553)şi
cuprinde 11 clase de verbe:
- conjugarea I-verb cu sufixul infinitival –a, şi sufixul prezent indicativ
Ex: a ara, a cânta, a vărsa, a afla, a apropia etc.;
- conjugarea a II-a - verbe cu sufixul infinitival –a şi cu sufixul de present -ez- ,-eaz-
Ex: a avansa, a bloca, a lucra etc.
- conjugarea a III-a –verbe cu infinitival în –l şi cu sufix de prezent
Ex: a coborî, a vârî, a omorî etc.
- conjugarea a IV-a - verbe cu sufixe de infinitive -i, sufix de prezent şi omonimia
desinenţială 3 indicative prezent - 6 indicative prezent
Ex: a diferi, a referi, a îngădui etc.
- conjugarea a V-a –verbe cu infinitul în –i, sufixul de indicative prezent şi omonimia
desinenţială 1 indicativ prezent - 6 indicativ prezent
Ex: a fugi, a pieri, a sări etc.
- conjugarea a VI-a - verbe cu sufixul de indicative -i si sufixul de present -esc, est-
Ex: a citi, a isprăvi, a mări etc.
- conjugarea a VII-a - verbe cu infinitival in –i şi sufixul present-asc, -ast-
Ex: a urî, a zăvorî, a pârî etc.
 - conjugarea a VIII-a –verbe regulate cu infinitival în - ea -
Ex: a plăcea, a tăcea, a zăcea etc.
- conjugarea a IX-a - verbe cu infinitivul în –e(neaccentuat) şi cu sufixul de perfect simplu
-u-, sufix regăsit şi ca prim element component al participiului.
Ex: a concepe, a face, a trece ;
- conjugarea a X-a - verbe cu infinitival în –e, cu perfectul simplu în -se- şi participial în –s
Ex: a prinde, a trage, a merge;
- conjugarea XI-a –verbe cu infinitival în –e, cu perfectul simplu în -se- şi participial în -t
Ex: a fierbe, a frige, a rupe,a sparge;
Ex.: a arde, a merge, a prinde, a şterge, a trage;
Raportând cele 11 clase la clasele tradiţionale, se constată că singura clasă tradiţional
omogenă flexionar este cea cu infinitival în –ea, corespunzând tiparului flexionar VIII. Clasei
tradiţionale cu infinitival în –a îi corespund două tipare flexionare: conjugările I şi a II-a. Clasei
tradiţionale cu infinitival în e- îi corespund trei tipare flexionare: conjugările a IX-a, a X-a, a XI-a.
Clasei cu infinitival în –I si –I îi corespund conjugările a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a, a VII-a.
Verbe cu flexiune neregulată
Verbele neregulate sunt acelea la care temele nu se formează după regulile obişnuite sau la
unele timpuri primesc alte desinenţe decât cele stabilite. Sunt verbe neregulate: a avea, a fi, a vrea, a
bea, a da, a lua, a manca, a usca etc.
Ex: -verbul „a da”: modul indicativ-timpul prezent: eu dau, tu dai, el(ea) dă, noi dăm, voi
daţi, ei (ele) dau;
- verbul „a mânca”: modul conjunctiv-timp prezent: eu să mănânc, tu să mănânci, el(ea) să
mănânce, noi să mâncăm, voi să mâncaţi, ei(ele) să mănânce.
Verbul „a lua”: modul indicativ-timpul prezent: eu iau, tu iei, el(ea)ia, noi luăm, voi luaţi,
ei (ele) iau.
Verbe cu flexiune neregulată
Verbele neregulate sunt acelea la care temele nu se formează după regulile obişnuite sau
care la unele timpuri primesc alte desinenţe decât cele stabilite.
Sunt verbe neregulate: a fi, a avea, a vrea, a bea, a da, a la, a lua, a mânca, a sta, a
usca.
Ex.:
- verbul „a da”:
modul indicativ – timpul prezent: eu dau, tu dai, el (ea) dă, noi dăm, voi daţi, ei (ele) dau;
 - verbul „a mânca”:
modul conjunctiv – timpul prezent: eu să mănânc, tu să mănânci, el (ea) să mănânce, noi să
mâncăm, voi să mâncaţi, ei (ele) să mănânce;
- verbul „a lua”:
modul indicativ – timpul prezent: eu iau, tu iei, el (ea) ia, noi luăm, voi luaţi, ei (ele) iau.
Verbe defective
Exista verbe defective care nu au toate modurile, toate timpurile sau persoanele.
Verbele a la- „a spăla” şi a mânea- „a rămâne peste noapte undeva” nu sunt folosite în
limba literală la toate formele, dar se folosesc uneori pentru a da textului culoare locală. Sunt şi
graiuri care le mai folosesc şi acolo au aproape toate formele.
Sunt şi verbe defective care sunt pe cale de dispariţie sau chiar au dispărut. ”Este cazul
verbului va- „a merge”, care se mai păstrează astăzi în expresia: mai va, cu sensul „mai este timp,
mai trece vremea”.
Unele verbe nu au toate modurile sau timpurile. Este cazul verbelor „a discerne”, care nu
pot avea participiu şi deci nici timpurile formate cu participiu.
Verbele „a se delăsa, a elida, a repurta, a deferi” nu se întrebuinţează la toate persoanele.
„Alte verbe se folosesc numai la participiu şi infinitiv şi la timpurile formate cu alte forme.
Este cazul verbelor: a circumcia, a înţesa, a prefabrica”.
Verbele unipersonale de genul: a rage, a se oua, a se cuveni, a se urî etc. constituie o
subspecie a verbelor defective, deoarece nu mai apar decât cu forma de persoana a 3-a, eventual şi a
6-a.
Numărul şi persoana verbului.
Din categoriile gramaticale ale verbului fac parte şi numărul şi persoana.
Conform GLR(1996, p. 243), persoana este forma pe care o ia verbul pentru a arata că
acţiunea este făcută de cel care vorbeşte (persoana I), de cel cu care vorbeşte (persoana a II-a) sau de
altcineva în afară de cei doi vorbitori (persoana a III-a).
Acţiunea poate fi săvârşită de un singur autor sau de mai mulţi autori.
Persoanele au deci forme diferite pentru numărul singular şi pentru numărul plural. Există
persoana I, a II-a, a III-a singular şi persoana I, a II-a, a III-a plural.
Ex: - numărul singular: - persoana I: lucrez
- persoana a II-a: lucrezi
- persoana a III-a: lucrează
- numărul plural: - persoana I: lucrăm
 - persoana a II-a: lucraţi
- persoana a III-a: lucrează
În general, persoana gramaticală coincide cu persoana reală. Există şi unele discordanţe
acceptate drept corect, de cele mai multe ori cu valoare expresivă:
- persoana a II-a în locul persoanei I sau a III-a;
Ex: Nu ştii de unde sare iepurele.
Am început să-l cert şi zi-i şi zi-i.
- persoana a III-a singular în loc de persoana I sau a II-a singular;
Ex: Să-ţi dea mama o ciocolată?
- persoana I plural în loc de persoana a II-a singular şi plural sau a III-a singular şi plural.
Ex: Am fost cuminţi astăzi?
Nici din punctul de vedere al numărului real şi al numărului gramatical nu există
întotdeauna o concordanţă.
Pluralul se întrebuinţează în locul singularului în următoarele situaţii:
- pentru a exprima respectul (pluralul politeţii);
Ex: Sunteţi unul dintre oamenii de seamă.
- în stilul oficial, când cineva reprezintă o instituţie (pluralul oficial sau reprezentativ);
Ex:Raportăm îndeplinirea planului trimestrial.
- în vechile acte oficiale, când autorităţile vorbesc despre sine (pluralul autorităţii);
Ex: Noi, primarul oraşului, decidem.
- unii autori folosesc persoana I plural în locul persoanei I singular (pluralul
autorului);
Ex: În acest articol vom demonstra.
- pentru a exprima modestia; se întâlneşte în limba populară (pluralul modestiei);
Ex: Suntem tatăl ei.
- poate avea sens ironic, batjocoritor (pluralul ironic)
Ex :S-avem iertare!
Diatezele verbului
Verbele româneşti dispun numai de categorii gramaticale flexionare.
Unele sunt specifice: diateza, modul şi timpul, altele nespecifice: persoana şi numărul. Prin
flexiunea lor bogată şi, prin categoriile flexionare specifice, ele se deosebesc net de toate celelalte
părţi de vorbire.
 DIATEZA este categoria gramaticală flexionară cea mai viu discutată. Etimologic
vorbind, cuvântul diateză înseamnă „aşezare’’‚ „situare’’, „orientare’’, „dispoziţie’’, acţiune în
raport cu intenţiile subiectului vorbitor şi cu obiectul.
Limba română dispune de trei diateze: activă, pasivă şi reflexivă, diferite între ele din
punct de vedere semantic şi formal.
- diateza activă (zero), verbul arată că subiectul face acţiunea.
Ex: „Urc dealul, străbat câmpul, ajung la pădure şi pătrund în întregimea ei răcoroasă’’
(Z.Stancu, Desculţ, p.653)
Verbul la diateza activă exprimă mai multe tipuri de raporturi dintre acţiune şi subiectul
gramatical respectiv:
a) Subiectul săvârşeşte acţiunea exprimată de verb; este activ.
Ex: „Radu Cocaşu reveni în pervazul ferestrei şi privi din nou…’’(Cezar Petrescu,
Întunecare, p.42)
b) Subiectul este pasiv.
Ex: „Bătrânul suferea loviturile fără să scoată un glas’’ (Liviu Rebreanu, Răscoala,
p.505)
Diateza activă cuprinde atât verbe tranzitive, cât şi intranzitive.
Ex: Am cumpărat o carte.
Plec acasă.
În cazul verbelor tranzitive, acţiunea este suferită de complementul direct, diferit de
subiectul gramatical.
Ex: Elevii scriau, la repezeală, exerciţiile de pe tablă.
- Pasivă (analitică) - arată că subiectul este obiectul care suportă acţiunea făcută de autorul
ei.
- se construiesc: verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat.
Verbul auxiliar „a fi’’ se conjuga la toate modurile şi timpurile. Participiul îşi schimbă
forma după genul şi numărul subiectului gramatical.
Cuvântul care denumeşte autorul acţiunii verbului la diateza pasivă are în propoziţie
funcţia sintactică de complement de agent.

exemplu: Romanul este scris de autor.

 A nu se confunda diateza pasivă (predicat verbal) cu predicatul nominal (a fi + participiu
cu valoare adjectivală).
Ex: Zăpada era batută de mulţimea paşilor. (P.V.) În cazurile acestea se analizează verbul
după auxiliar: Armele erau ruginite.(P.N.)
- reflexivă (pronominală) - intră numai verbele însoţite de pronume reflexive care nu pot fi
înlocuite cu pronume personal sau cu substantive în acelaşi caz. În aceste situaţii pronumele reflexiv
îndeplineşte rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive.
Ex: Iepurele îşi ciuleşte urechile.
Mihai se căzneşte să mute piatra.
Cu ajutorul diatezei reflexive se exprimă următoarele raporturi dintre subiect şi acţiunea
verbului:
- reflexiv - obiectiv: subiectul îndeplineşte acţiunea şi este totodată obiectul ei direct.
Ex: Peştii se zvârcoleau în năvod.
- reflexiv - pasiv: acţiunea o îndeplineşte altcineva decât subiectul gramatical.
Ex: În oraşul nostru se construiesc blocuri.
- reflexiv – obiectiv: subiectul îndeplineşte acţiunea şi este totodată obiectul ei direct.
- reflexiv-reciproc: două sau mai multe subiecte îndeplinesc acţiunea care se răsfrânge în
egală măsură asupra lor.
Ex: La ieşirea din sală, ne-am ciocnit piept în piept.
- reflexiv - impersonal: subiectul nu este şi, de obicei, nici nu poate să fie exprimat din
cauza caracterului lui general.
Ex: Se călătoreşte bine cu trenul.
Modurile si timpurile verbului
Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul cum vorbitorul consideră
acţiunea. Modurile verbului sunt:
Personale sau predicative când îşi modifică forma după persoană şi au în propoziţie
funcţia sintactică de predicat verbal. Modurile personale sunt: indicativ, imperativ, conjunctiv,
condiţional - optativ.
Nepersonale sau nepredicative când nu îşi modifică forma sau persoana şi nu au în
propoziţie funcţia de predicat verbal. Modurile nepersonale sunt: indicativ, participiu, gerunziu şi
supinul.
 „Timpul este categoria gramaticală care indică fixarea desfăşurării unui proces (acţiune,
eveniment sau stare) în raport cu actul enunţării şi se manifestă prin existenţa unor ansambluri
(seturi) de forme verbale”.
O acţiune poate fi prezentată ca fiind săvârşită în:
- prezent, adică concomitent cu actul enunţării;
Ex: ascult.
- trecut, adică înainte de momentul enunţării;
Ex: ascultam, ascultai, am ascultat, ascultasem
- viitor, adică după momentul enunţării.
Ex: voi asculta, am să ascult, oi asculta, o să ascult, voi (oi) fi ascultat.
Modurile personale si predicative
Exprimă persoana şi pot îndeplini în propoziţie funcţia de predicat.
Ele sunt: indicativul, conjunctivul, condiţionalul, prezumtivul şi imperativul şi au la rândul
lor mai multe timpuri.
Modul indicativ
Indicativul este modul personal alcătuit dintr-un ansamblu complex de forme atât sintetice,
cât şi analitice, care exprimă informaţii legate de situaţia temporală a proceselor comunicate şi,
simultan, informaţii referitoare la persoană şi număr.
Modul Indicativ arată o acţiune sigură, reală şi are toate timpurile:
PREZENTUL indică desfăşurarea acţiunii în momentul vorbirii.
Exemplu: verb la conjugarea I: eu învăţ, tu înveţi, el/ea învăţa, noi învăţăm, voi învăţaţi, ei
învaţă.
TRECUTUL indică desfăşurarea acţiunii înainte de momentul vorbirii.
a. Imperfectul exprimă o acţiune trecută, care se desfăşoară în acelaşi timp cu o altă acţiune
trecută, arătând durata sau repetarea.
Exemplu: verb la conjugarea a II a: eu păream, tu păreai, el/ea părea, noi păream, voi
păreaţi, ei păreau.
b. Perfectul compus exprimă o acţiune trecută şi terminată în momentul vorbirii.
Este alcătuit din forme specifice ale verbului auxiliar: „a avea” + participiul verbului de
conjugat.
Exemplu: verb la conjugarea a III - a: eu am/tu ai/el/ea a/noi am/voi aţi/ei au mers.
c. Perfectul simplu exprimă în limba literară o acţiune petrecută şi încheiată în trecut.
 În limba literară este timpul povestirii la persoana a III - a. În limba vorbită, este folosit
doar în anumite regiuni ale ţării (în OLTENIA mai ales) şi exprimă acţiunea terminată de curând.
Exemplu: verb la conjugarea a IV-a: el/ea/eu dormii, tu dormişi, dormi,noi dormirăm, voi
dormirăţi, ei dormiră.
d. Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune trecută şi terminată înaintea altei acţiuni trecute.
Sufixele şi desinenţele de mai mult ca perfect urmează după sufixul de perfect simplu.
Exemplu: verb la conjugarea I: eu învăţasem, tu învăţasei, el/ea învaţase, noi învăţasem,
voi învăţaserăţi, ei învăţaseră.
e. Viitorul indică o acţiune care se va desfăşura după momentul vorbirii. Are forme literare
diferite, de limba scrisă sau de limbă vorbită.
Viitorul pentru limba scrisă este alcătuit din forme specifice ale verbului „a vrea” +
infinitivul verbului de conjugat.
Exemplu: verb la conjugarea a II-a: eu voi/tu vei/el/ea va/noi vom/voi veţi/ei/ele vor părea.
Viitorul pentru limba vorbită
„o” invariabil + conjunctivul verbului de conjugat: o să învăţ, o să par, o să merg, o să
dorm.
Verbul „a avea” la indicativ prezent + conjunctivul verbului de conjugat: am să învăţ, am
să par, am să dorm.
Forme ale verbului „a vrea” rezultate din căderea consoanei „v” + infinitivul verbului de
conjugat: oi învăţa, oi părea, oi merge.
f. Viitorul anterior arată o acţiune viitoare terminată înaintea altei acţiuni viitoare.
Este un timp verbal învechit care a fost înlocuit în limba vorbitî prin viitorul propriu-zis.
Este alcătuit din: verbul auxiliar „a fi” la viitor + participiul verbului conjugat „voi fi
învăţat”.
Modul conjunctiv are timpurile:
PREZENT care indică o acţiune desfăşurată în prezent sau în viitor.
Se formează cu ajutorul conjuncţiei „să” + forme ale indicativului prezent (cu excepţia
persoanei a III-a): să învăţ, să merg, să dorm.
PERFECT indică o acţiune desfăşurată în trecut.