prof. univ. dr.

ION NEGREȚ-DOBRIDOR

GENEZA EDUCAȚIEI
ȘI
ORIGINILE GÂNDIRII PEDAGOGICE

2023
1
 NOTĂ
Textele cuprinse în acest documentar fac parte din TRATAT DE
PEDAGOGIE UNIVERSALĂ de Ion Negreț-Dobridor (coord.
general), volumul I Fundamenta paedagogiae, partea I (Fundamentele
diacronice), Editura Academiei Române, București, 2014. Studenții,
masteranzii și cursanții pot folosi conținutul strict pentru pregătirea
examenelor. Utilizarea textelor în alte scopuri este interzisă prin
legislație și se sancționează ca atare.

2
 CUPRINS

1. Educația – fenomen specific uman

Fenomenul educațional uman și noosfera
Principiul anthropic și educația
Condiția sisiphică
2. Geneza educației
Hominizarea
Aportul neanderthalian
Culturile materiale preistorice
Marile descoperiri ale umanității
Teoria interdictelor și protoeducația
Marile temeiuri ale umanizării
Riturile și practica arhaică a educației
Scrierea
Civilizația, cultura și educația
3. Geneza gândirii pedagogice
De la origini și până în prezent
Preludii infraumane
Gândirea pedagogică preconceptuală
Cultul morților și psychagogia
Paiderasteia
Triumful Paideii
4. Educația și unele progrese recente ale științelor Naturii
Dincolo de structuralism
Fizica recentă și educația
Educația și „supercorzile” materiei
Reconsiderarea cuantică a Principiului Anthropic și educația viitorului
Teoria plenitudinii (wholeness ) și fenomenele educaționale profunde
Nivelul subcuantic al materiei, conștiința și educația
NOTE ȘI REFERINȚE

3
 1. EDUCAȚIA – FENOMEN SPECIFIC UMAN
Domeniul de studiu al pedagogiei generale și al disciplinelor care s-au desprins din ea în
ultimele două secole este educația. Pentru că este inerentă societății omenești, avem tendința
de a o considera o activitate banală, firească, uneori obositoare și neplăcută dar, cu certitudine,
importantă și decisivă pentru fiecare dintre membrii speciei noastre. De aceea pedagogia
tradițională s-a mulțumit să o trateze în termenii unei normativități banale și, adesea, dogmatice.
Nu este însă o activitate între multe altele, precum munca, jocul economic, politica, războiul
sau loisir-ul. Să luăm în considerare, înainte de orice, faptul că numai specia umană a
descoperit, a inventat, a imaginat, a tezaurizat și a transmis din generație în generație
cunoștințele din care se constituie realitățile inefabile și pragmatice ale culturii și civilizației.
Nici o altă specie nu a mai realizat acest lucru pe Terra și, se pare, că acest fenomen este unic
în Univers (cel puțin în Universul cunoscut până acum de oameni). Noi vom trata aici educația
și fenomenele educaționale în sens mai larg și mai profund, ca fenomen uman care generează
și extinde, la scară cosmică, sfera noetică a Lumii.
Fenomenul educațional uman și noosfera
Educația este un „fenomen uman”, în sensul cosmogonic conferit de Teilhard de Chardin
1 acestui concept.

Evoluția Lumii de la Materie („Punctul Alfa”) până la Spirit („Punctul Omega”) trece prin
Om, a susținut marele paleoantropolog.

Figura Nr.1 Evoluția Lumii de la Punctul α spre Punctul ω2

Teilhard de Chardin era un credincios creștin pasionat de excavații arheologice care a
descoperit, în 1923, la Chou K'ou-tien (China), pe Sinanthropus pekinensis (Běijīng
Yuánrén, „Omul din Beijing”); pare-se că acesta era cel dintâi anthropomorf care a inventat
vatra și a folosit focul. Ca urmare a acestei uimitoare descoperiri, concepția teologică a
părintelui Teilhard de Chardin despre antropogeneză și despre rostul omului în lume s-a
4
 modificat radical. Materia și conștiința sunt, după el, aspectele aceleiași realități. Omul
accelerează acest progres implacabil prin cunoaștere științifică și prin tehnologiile din ce
mai complexe și mai rafinate pe care le dezvoltă. Se constituie astfel, după geosferă și
biosferă, noosfera umană3 Ea a fost anunțată de Teihard de Chardin (1922)4, susținută cu
dovezi fizico-chimice de geochimistul rus Vladimir Verdanski (1926)5 și reluată în zilele
noastre cu argumente solide de fizicianul Frank J. Tipler (1994)6. Teoriile acestora au
determinat Universitatea Princeton să ințieze în 1998 vastul program de cercetări
interdisciplinare Global Conscioussnes Project7 și să înființeze Institutul de Științe Noetice
(Roger Nelson, 2009)8. Teoria lui Teihard de Chardin era, inițial, una de natură teologică;
dar concepția despre noogeneză și extensia noosferei a evoluat semnificativ în ultimele
decenii ale secolului XX și în primele decenii ale secolului XXI datorită progreselor
cercetării științifice în genetică și teoria evoluției (Elisabet Sahtouris, 19989; Lynn
Margulis, 200710), psihologie și neurologie (K. Pribram, 197111; Stanislaw Grof, 200012),
teoria informației și matematică (Rudy Rucker, 198713); astrofizică și cosmologie (Nikolai
Kardașev, 196414; David Bohm, 198015; Frank Tipler, 199516; Fritjof Capra, 197517).
Omul se află în centrul acestui fluviu cosmic; de fapt, el este care creează noosfera și
aceasta se realizează, cu necesitate legică, prin educație18.
În secolul XX, mai multe științe socio-umane – precum antropologia, sociologia,
psihologia, politologia, economia ș.a. – s-au aplecat asupra acestui „fenomen” care determină
și domină istoria și civilizația omenirii. Dar disciplinele pedagogice sunt cele care trebuie să
revendice prioritatea în explorarea acestei complexe realități umane.
Principiul anthropic și educația
Educația nu este un fenomen ca oricare alt fenomen obiectiv studiat de științele naturii
sau de științele vieții; este un fenomen specific uman care se circumscrie în domeniul mai larg
al intersubiectivității și al interacțiunilor sociale.
Putem lua în considerare aici controversata ipoteză pe care cosmologii și astrofizicienii
contemporani au denumit-o Principiul Anthropic.19 Din perspectivă filosofică se poate
considera că existența observațiilor omului asupra Universului fizic trebuie să fie
compatibile cu acesta, cu omul însuși; adică, în mod necesar, Universul trebuie să fie
compatibil cu viața conștientă care face aceste observații.
Principiul Anthropic are o formulare moderată și o formulare radicală. În formă moderată,
unii susținători ai Principiului Anthropic consideră că numai admițându-l pe acesta putem
explica în mod rațional de ce Universul are întocmai vârsta pe care o are și de ce are tocmai
constantele fizice fundamentale („fundamental physical constants”) necesare pentru a
deveni inteligibil pentru viața conștientă.20 Numai astfel este posibil să înțelegem de ce
constantele fundamentale ale Universului trebuie „să intervină” exact în intervalul de timp,
foarte scurt, considerat a fi compatibil cu viața. „Principiul Anthropic Tare” („Strong
Anthropic Principle” - SAP)21, așa cum a fost explicat de către Barrow și Tipler22, afirmă
că acest lucru este indubitabil întrucât, într-un anumit sens, Universul este obligat de viața
conștientă să apară în cele din urmă. Barrow și Tipler (1986) au afirmat: „The Universe
must have those properties which allow life to develop within it at some stage in its
history”23. Criticii SAP pledează în favoarea unui „Principiu Anthropic Slab” („Weak
Anthropic Principle” - WAP), similar cu cel definit de Brandon Carter24, care prevede că
„acordul fin aparent al universului” („universe᾽s ostensible fine tuning”) este rezultatul unei
„înclinații selective” („selection bias”)25; de exemplu, numai într-un univers capabil să
susțină viața vor exista până la urmă ființe vii care pot să conserve acest fin reglaj universal;
un univers mai puțin compatibil cu viața va rămâne în afara Principiului Anthropic.
Unii astrofizicieni și cosmologi contestă „obiectivitatea” Principiului Anthropic. 26 Avem
de a face cu o obsesie epistemologică specifică „naturaliștilor” care consideră inoportună orice
concepție „antropocentristă” care poate fi suspectată de „subiectivism”. Probabilitatea scăzută
a existenței vieții în galaxia Calea Lactee – argumentează astrofizicienii „obiectiviști” - face

5
Principiul Anthropic prea puțin probabil, din punctul de vedere al legilor cunoscute ale fizicii
actuale. Epistemologilor pozitiviști li s-au alăturat, încă din secolul al XIX-lea, diverșii filosofi
materialiști: „materialiștii vulgari”- care vedeau în conștiință doar un „lichid cortical” -,
„materialiștii mecaniciști” – care restrângeau personalitatea umană la un simplu „lʼhomme
machine” -, materialiștii marxiști - care credeau că întreaga spiritualitate umană poate fi redusă
la metabolism și problemele stomacului.
Principiul Anthropic împarte actualmente fizicienii și cosmologii în două tabere. Sunt de
partea lui savanți precum marele cosmolog Stephen Hawking, Edward Witten, creatorul teoriei
superstringurilor, Martin Rees, astronomul șef al Casei Regale britanice, Andrei Linde,
teoreticianul principiului, Alexander Vilekin, teoreticianul „creativității cuantice”, Alan Guth,
„părintele teoriei inflaționiste”, Paul Steinhardt, autorul „teoriei branelor”, David Spergel,
proiectantul WMAP Satelite, matematicianul John Barrow, Frank Tipler, autorul principiului
anthropic extins, Paul C.W. Davies ș.a. Sunt împotriva principiului cercetători, la fel vestiți,
precum Leonard Susskind, Paul Steinhardt, David Spergel. Unii cercetători, care inițial au fost
critici vehemenți ai Principiului Anthropic, siliți de progresele fizicii și cosmologiei teoretice,
au fost nevoiți să îl accepte în diverse variante - ca în cazurile lui Gerardʼt Hooft, descoperitorul
„principiului anthropic discret” și David Gross, creatorul teoriei „stringurilor hibride”.
Dar Principiul Anthropic trebuie avut în vedere și din cu totul altă perspectivă: cea umană
propriu-zisă, singura care contează până la urmă. El are o semnificație filosofică și paideutică
înaltă care lasă în urmă suspiciunile raționalismului obiectivist. Putem interpreta Principiul
Anthropic ca principiu al speranței („Prinzip Hoffnung”, „Principle of hope”), în sensul în
care Ernst Bloch27 a folosit această fabuloasă sintagmă . Când incertitudinile științei se adună și
ne copleșesc se aude „vocea speranței”. Bloch, el însuși un filosof de orientare socialistă, s-a
opus celor mai înverșunați dintre „obiectiviști”, materialiștii marxiști, în modul tulburător redat
mai jos:
„Who are we? Where do we come from? Where are we going? What are we waiting for?
What awaits us? Many only feel confused. The ground shakes, they do not know why and
with what. Theirs is a state of anxiety; if it becomes more definite, then it is fear. It is a
question of learning hope. Its work does not renounce, it is in love with success rather than
failure. Hope, superior to fear, is neither passive like the latter, nor locked into
nothingness. The emotion of hope goes out of itself, makes people broad instead of
confining them, cannot know nearly enough of what it is that makes them inwardly aimed,
of what may be allied to them outwardly. The work of this emotion requires people who
throw themselves actively into what is becoming, to which they themselves belong. It will
not tolerate a dog’s life which feels itself only passively thrown into What Is, which is not
seen through, even wretchedly recognized. The work against anxiety about life and the
machinations of fear is that against its creators, who are for the most part easy to identify,
and it looks in the world itself for what can help the world; this can be found. How richly
people have always dreamed of this, dreamed of the better life that might be possible.
Everybody’s life is pervaded by daydreams: one part of this is just stale, even enervating
escapism, even booty for swindlers, but another part is provocative, is not content just to
accept the bad which exists, does not accept renunciation. This other part has hoping at its
core, and is teachable. It can be extricated from the unregulated daydream and from its sly
misuse, can be activated undimmed. Nobody has ever lived without daydreams, but it is a
question of knowing them deeper and deeper and in this way keeping them trained
unerringly, usefully, on what is right. Let the daydreams grow even fuller, since this means
they are enriching themselves around the sober glance; not in the sense of clogging, but of
becoming clear. Not in the sense of merely contemplative reason which takes things as they
are and as they stand, but of participating reason which takes them as they go, and
therefore also as they could go better. Then let the daydreams grow really fuller, that is,
clearer, less random, more familiar, more clearly understood and more mediated with the

6
 course of things. So that the wheat which is trying to ripen can be encouraged to grow and
be harvested. (...) This is no secret which exists only for insufficient intellect, for example,
while the matter [Sache] itself is content which is totally clear or reposing in itself, but it
is that real secret which the world-matter is to itself and towards the solution of which it is
in fact in process and on the way. Thus the Not-Yet-Conscious in man belongs completely
to the Not-Yet-Become, Not-Yet-Brought-Out, Manifested-Out in the world. Not-Yet-
Conscious interacts and reciprocates with Not-Yet-Become, more specifically with what is
approaching in history and in the world. And the examination of anticipatory
consciousness must fundamentally serve to make comprehensible the actual reflections
which now follow, in fact depictions of the wished-for, the anticipated better life, in
psychological and material terms. From the anticipatory, therefore, knowledge is to be
gained on the basis of an ontology of the Not-Yet. So much for the second part here, and
for the subject-based and object-based function analysis of hope begun within it. (...)
Becoming happy was always what was sought after in the dreams of a better life, and only
Marxism can initiate it. This provides fresh access to creative Marxism, even pedagogically
and in terms of content, and from new premises, of a subjective and objective kind.”28
Din perspectiva teoriei evoluției biologice, educația apare ca o modalitate de supraviețuire
și de conservare a speciei Homo sapiens în condițiile Universului dominat de entropie. Prin
urmare, este un fenomen biologic syntropic care se opune vremelnic dar eficient entropiei
universale.29 Este negentropia conștientă. Asupra acestei probleme a stăruit cu dovezi
remarcabile Ilya Prigogine30. El a repus în discuție principiul al doilea al termodinamicii și a
demonstrat posibilitatea nașterii ordinii din haosul entropic.31 Cu acest prilej a putut fi evidențiat
și rolul educației în autoorganizarea sistemelor non-liniare. Existau deja dovezi că Entropia nu
este omnipotentă. Înlăuntrul „dezorganizării universale” se iscă mereu „fărâme de organizare”.
George K. Zipf (1935) formulase deja legea distribuției și a celui mai mic efort 32 iar Vilfredo
Pareto (1906) a enunțase vestitul său principiu „80-20”33. Teoria clasică a sistemelor a fost și
ea radical modificată. De asemenea, problema cauzalității a fost regândită în termenii teoriei
cuantice de către Louis de Broglie și David Bohm.34 În anul 2009, fizicienii S. P. Mahulikar și
H. Herwig au redefinit negentropia ca „ un subsistem dinamic ordonat de deficit entropic al
unui anumit subsistem ordonat și apt să depășească relativ haosul universal”.35 Dar această
definiție se referă numai la calitatea syntropică a vieții care se opune temporar haosului
universal, nu și educației care realizează acest lucru în mod conștient producând și stocând
informație și transmițând-o apoi din generație în generație tezaurizând-o într-o memorie
supraindividuală pe care o numim banal „memoria culturală a omenirii”; de fapt este vorba de
o biruință cosmică mirifică. Pedagogia studiază și prescrie norme acestui fenomen cosmic unic
în tot Universul cunoscut.
Dar, așa cum am menționat, în viața cotidiană educația apare nu numai ca neplăcută și
obositoare; ba chiar și absurdă. Ce sens are această strădanie de-a lungul întregii vieți dacă ea
se risipește fatal în moarte?; altfel zis, dacă ea cade pradă, implacabil, monstrului entropic?
Condiția sisiphică
Lamentațiile pe această temă au produs capodopere filosofice și literare mirifice. Este
suficient să le amintim pe cele ale tragicilor greci, pe cele shakespeareene, răvășitoarele
„gânduri” pascaliene sau meditațiile mai recente ale filosofilor existențialiști din secolul XX.
Tulburătorul eseu al lui Albert Camus Mitul lui Sisif a reactualizat dramatic interogațiile privind
condiția umană a educației. Sisif, eroul absurd al mitologiei grecești, ilustrează exemplar
situația individului uman care este „aruncat” în lume fără nimic și fără rost; adică, aproape fără
nici un fel de instrumente de luptă împotriva universului ostil și fără speranța biruinței sau a
salvării. Puiul de om vine pe lume cu „mintea” sa mirifică; dar la naștere ea este „tabula rasa”
și puiul de om este nevoit să refacă întreaga bogăție acumulată de omenire, de la primele licăriri
ale conștiinței de sine în creierele primilor humanoizi și până astăzi. Strădania este într-adevăr
7
sisifică și peste măsură de chinuitoare acoperind întreaga durată a vieții; dar prin ea, și numai
prin ea, fiecare copil uman venit pe lume învinge vremelnic monstrul entropic al acestei Lumi.
Din perspectiva celui de-al doilea principiu al termodinamicii viața individului uman este sortită
eșecului și mărunta lui biruință este, la scară cosmică, simplă scânteie efemeră. Dar scânteierea,
oricât de mică, luminează întregul cosmos prin cunoaștere și înțelegere. Dacă nu ar exista
creatorul noosferei, Universul însuși ar exista poate, dar fără rost.
Desigur, este vorba de un miracol kosmopoietic și pedagogia studiază acest miracol în
limita posibilităților sale de explicare și de înțelegere științifică. Dar dificultățile sunt
numeroase, deseori par insurmontabile și este posibil ca acest fenomen uman să nu își dezvăluie
toate tainele niciodată. Nu vom putea lămuri probabil niciodată cel puțin o enigmă: de ce
perseverează oamenii în a îndura viața atunci când sunt perfect conștienți că ea se va prăvăli
imperturbabil în neființă? Motivația este neclară și pare fără sens.
Oamenii își asumă această condiție tragică însă. Este o opțiune irațională și absurdă. Dar
tocmai ea îi conferă omului o măreție care o depășește chiar și pe cea a zeilor; a zeilor pe care
omul i-a făurit pentru ca lumea să aibă sens, pentru a se închina la ei, pentru a-i invoca și, uneori,
pentru a-i ponegri și blestema. Esența fenomenului uman constă în strădania autodepășirii, a
metamorfozării animalului „biped fără pene și cu unghii late” (Platon) în altceva, mult superior
și mult mai demn decât a putut face „Deus sive Natura” (Spinoza). „Nu contează ce a făcut
natura din om, contează ce face omul din el însuși” – a afirmat în urmă cu trei secole filosoful
Immanuel Kant.
Nimic nu atestă mai mult măreția omului decât capacitatea lui de a se strădui să
transceandă granițele biologice și fatalitatea cosmică. Deși eșecul thanatic este universal și
intervine implacabil, practica educației este eroică, soteriologică și athanasică. Din solitară ea
devine solidară și omenirea se înalță la stele. Sfârșitul eseului lui Camus – unul dintre cele mai
frumoase texte din întreaga istorie literară a lumii - exprimă foarte exact sensul acestei
dureroase elevații:
„Zeii îl osândiseră pe Sisif să rostogolească întruna o stâncă până în vârful unui munte,
de unde piatra cădea dusă de propria ei greutate. Socotiseră cu oarecare dreptate că nu-i
pedeapsă mai crâncenă ca munca zadarnică și fără speranță. (...) Acest mit este tragic
pentru că omul este conștient. Într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi
susținut de speranța în izbândă? (...) Sisif, proletar al zeilor, neputincios și revoltat, își
cunoaște condiția mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gândește când coboară.
Clarviziunea, care ar trebui să fie chinul său, desăvârșește victoria. Nu există destin care
să nu poată fi depășit prin dispreț (...) Omul absurd spune da și efortul său nu va înceta
niciodată. Dacă există un destin personal, în schimb nu există destin superior sau, cel puțin
doar unul singur, pe care el îl socotește fatal și vrednic de dispreț. (...)
Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar
Sisif ne învață fidelitatea superioară care îi neagă pe zei și înalță stâncile. Și el socotește
că totul este bine. Acest univers rămas fără stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat.
Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuiește o lume. Lupta însăși contra
înălțimilor e de-ajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif
fericit.”36
Cum s-a cristalizat la un anume capăt al evoluției vieții pe Terra această aspirație spre
alpinismul axiologic sugerat de Albert Camus cunoaștem doar în linii mari. Paleoantropologia
oferă unele explicații care nu acoperă decât parțial odiseea devenirii umane și a constituirii
educației ca fenomen uman.
2. GENEZA EDUCAȚIEI
Hominizarea
Hominizarea nu a adus cu sine practicile paideutice, ci doar premisele acestora. Dar în
absența premiselor antropogenetice nu ar fi existat semințele din care să încolțească umanizarea

8
și să se declanșeze marele fenomen uman. Hominizarea s-a încheiat odată cu apariția creierului
lui Homo cromagnensis. Drumul a fost lung, anevoios, dramatic, adesea chiar tragic.
Cercetările paleoantropologice recente infirmă aportul decisiv pe care l-ar fi adus
bipedizarea și făurirea uneltelor la unele specii de maimuțe și de hominizi din urmă cu 4-5
milioane de ani în urmă care căutau calea umanizării. Numeroase alte specii bipede și maimuțe
arboricole erau capabile să descopere unelte și chiar să le construiască. Chiar și majoritatea
maimuțelor contemporane fac acest lucru. Marile schimbări care au condus spre hominizare și
umanizare s-au datorat modificărilor creierului. Evoluția genului Homo a fost bine studiată prin
examinarea fosilelor. Se pare că schimbările au început în urmă cu aproximativ 2 milioane de
ani când, în estul Africii, a apărut un hominid care, mai întâi, a fost descris ca Homo habilis.
Curând s-a constatat că varietatea era prea mare pentru a putea fi vorba de o singură specie.
Unele specimene aveau creier mai mare și au fost separate într-o specie mai diferită, care a fost
botezată Homo rudolfensis. Homo habilis aveau creiere de la 450 până la 600 cm3; erau deci
mai apropiați de australopitheci (cu creiere de maximum 415 cm 3). Homo rudolfensis aveau
creiere cuprinse între 700 cm3 și 900 cm3. Uneltele de piatră găsite le-au fost „luate” lui Homo
habilis și „atribuite” lui Homo rudolfensis. Dar acesta din urmă nu descindea dintr-o specie
cunoscută de australopitheci, venea din altă parte a Africii. S-a presupus că era un descendent
al australopithecinelor din nordul și vestul Africii. Noul invadator era mânat de schimbările
climaterice care au afectat flora și fauna în Africa tropicală datorită glaciațiunii. Aborigenii
arboricoli s-au pomenit în savane fără copaci, extrem de vulnerabili în fața leilor, leoparzilor și
hienelor care alergau mult mai rapid decât bipezii. Cele mai multe australopithecine au fost
exterminate. Toți bipezii, atât cei cu mers arboricol precum australopithecii, cât și cei cu mers
terestru precum Homo, au avut parte de nenorocirile glaciațiunii. În 2001, marele evoluționist
Ernst Mayr și-a permis unele speculații îndreptățite:
„Au existat și unele excepții. Unii copaci din savană au supraviețui, în special în locuri
favorabile, și odată cu ei, au supraviețuit pentru un timp și unele australopithecine ca, de
exemplu, A. habilis și două specii robuste (Paranthropus). Mai important pentru istoria
omului este însă faptul că unele populații australopitecine au supraviețuit folosindu-și
inteligența pentru a inventa mecanisme de apărare eficiente. Despre ce fel de mecanisme
este vorba se pot face speculații. Supraviețuitorii puteau să arunce cu pietre sau să
folosească arme de apărare primitive, făcute din lemn și din alte materiale vegetale. Ei
puteau să folosească prăjini lungi ca unii cimpanzei din vestul Africii, să agite ramuri
spinoase și, probabil, chiar să folosească instrumente de făcut zgomot, ca tobele. Dar, cu
siguranță, focul a fost cel mai bun mijloc de apărare: neputând să doarmă în copaci, este
foarte probabil ca supraviețuitorii să fi dormit în tabere protejate de foc. (…) Bipedismul
arboricol al australopitecinelor a devenit bipedismul terestru al genului Homo. Această
transformare a fost cea mai profundă din întreaga istorie a hominidelor.”37
Aceasta ar explica de ce Homo, un hominid mai avansat, a apărut brusc în estul Africii.
El venea cu un creier mult mai voluminos. O istorie similară lui Homo rudolfensis pare a fi avut
și Homo erectus, apărut în aceleași condiții, tot în Africa. Dar a hălăduit și în Java (descoperit
în 1892) și în China (descoperit în 1927). Cel mai vechi Homo erectus este considerat Homo
ergaster (apărut cu 1,t milioane de ani în urmă).
Tabelul Nr. 1 Creșterea mărimii creierului în linia descendentă a hominidelor
SPECIA GREUTATEA GREUTATEA
CORPULUI (kg) CREIERULUI (g)
Cercopithecus 4,24 66
Gorila 126,5 506
Cimpanzeu 36,5 410
Australopithecus afarensis 50,6 415
Homo rudolfensis - 700-900
Homo erectus 58,6 826
9
 Homo sapiens 44,0 1250
Creșterea dimensiunii creierului a avut o bază genetică dar și tot felul de repercursiuni
asupra proliferării. Au suferit cumplit mamele și noii născuți. Modul de viață strict terestru a
avut cu certitudine o contribuție pozitivă: abandonând viața arboricolă, mamele aveau brațele
libere pentru ași purta copiii. Era o deosebire enormă: puii de maimuță și de australopithecine
trebuiau să se nască deja apți să se agațe de mama care își folosea brațele pentru a se deplasa
sărind din creangă în creangă; copiii de Homo, mult mai puțin apți pentru supraviețuire, puteau
avea parte de o protecție maternă de cel puțin câțiva ani. Putem deduce cu ușurință că acest
comportament a adus cu sine căldura maternă: premisa instinctuală a educației. În plus,
hominizii nu se puteau bizui pentru supraviețuire decât pe propria lor inteligență de tip instinctiv
și de tip adaptativ. Poate și pe ceea ce numim inventivitate și creativitate de felul așa-numitului
„fenomen de insight”, identificat de Köhler la cimpanzeii din insulele Tenerife. Prin urmare
creșterea creierului s-a accelerat și a devenit enormă. Aceasta a generat noi probleme. După
Ernest Mayr s-a produs o catastrofică modificare la nivelul perioadei prenatale. La sfârșitul
hominizării, deja au apărut semnele neoteniei, a nașterii precoce. Copiii homizi care nu se mai
nășteau după 17 luni de viață intrauterină, ci mult mai repede, deveneau deja umani. Adică
deveneau un fel de „maimuțe ratate”:
„Puii cu creiere mai mari ar fi trebuit să aibă capete mai mari. Or, după cum arată datele
arheologice, o creștere a dimensiunii conductului de naștere era aparent incompatibilă cu
poziția erectă și mersul biped. Din această cauză, o mare parte din creșterea creierului
trebuie să se fi realizat în perioada postnatală. Cu alte cuvinte, puii trebuiau născuți
prematur. Din fericire, mâinile mamelor nu mai erau necesare pentru cățărat și puteau fi
folosite acum pentru îngrijirea puilor lor. Așa-zicând, a fost favorizată nașterea
prematură. Această trecere la viața exclusiv terestră trebuie să fi fost o perioadă foarte
dificilă din istoria omului. Ce s-a întâmplat în timpul acestei perioade de tranziție a afectat
atât puiul, cât și mama, pentru că ambii trebuiau să fie adaptați la noua situație, la noile
presiuni selective. Dacă puiul ar fi avut un cap (creier) prea mare, ar fi murit din cauza
dificultăților nașterii. Putea supraviețui numai dacă se năștea cumva prematur și dacă
creșterea prematură a creierului avea loc în perioada postpartum. La naștere, nou născutul
omului este de fapt prematur cu 17 luni. Mama a fost, de asemenea, afectată în diferite
feluri. Ea a trebuit să devină mai mare pentru a face față puiului mai greu și perioadei mai
lungi în care trebuia să îl care. Aceasta adus la o reducere frapantă a dimorfismului sexual
în privința greutății. (…) Această amânare a creșterii determină aproape dublarea
dimensiunii creierului în primul an după naștere…”38
Teoria lui Mayr este probabil cea mai verosimilă explicație care se poate da procesului
de trecere la hominizare la umanizare. Nu este o poveste cu final fericit, însă. Au existat specii
care au reușit umanizarea dar nu au reușit să o păstreze. Probabil că acest lucru s-a datorat
faptului că deși au descoperit educația nu i-au acordat suficientă importanță, ca în cazul lui
Homo neandethalensis.
Aportul neanderthalian
Primele semne ale practicii omenești numită educație au apărut la Homo sapiens fossilis.
Noi suntem cromagnoni, Homo sapiens sapiens, o specie umană care a succedat oamenilor din
Neanderthal. Aceasta este concluzia celor mai recente descoperiri arheologice și
paleoantropologice. Neanderthalienii au fost oameni ca și noi, o specie de Homo sapiens care a
hălăduit pe Terra cel puțin 400 de milenii dar care a dispărut, oarecum subit, în urmă cu 40.000-
50.000 de ani.
Cauzele acestei extincții par a fi fost mai multe.39
Se pare că schimbările numeroase și bruște de climă din Pleistocen i-au lovit cel mai
violent. Neanderthalienii au fost nevoiți să îndure metamorfozele glaciațiunilor Günz, Mindel
și Riss și perioadele toride și ploioase dintre acestea. Pilozitatea, mult rarefiată, i-a obligat pe
10
neanderthalieni să fie primii oameni care purtau veșminte – ceea ce îi deosebea de lunga serie
de prehominieni și hominizi, bine îmblăniți, care i-a precedat.
O altă cauză a extincției ar fi putut fi violența speciilor de hominoizi cu care a fost
contemporan, precum preneanderthalianii Homo heidelbergensis și Homo schöningenensis.
Aceștia erau necrofagi și canibali. Pentru cei din urmă, neanderthalienii bipezi, cu blană precară
și fără colți sau ghiare precum animalele de pradă, erau doar sursă de hrană bogată în proteine,
ca toate celelalte animale patrupede. Dar neanderthalienii renunțaseră la practicile antropofage,
mulțumindu-se doar cu cele cinegetice, și adoptaseră altele, cu vădite semnificații spirituale:
ritualurile de înmormântare.
S-a invocat, de asemenea, ipoteza asimilării neanderthalienilor de către Homo sapiens
sapiens prin încrucișare și hibridare dar dovezile genetice nu sunt clare. Scenariul cel mai
verosimil este, din păcate, cel războinic. Confruntarea dintre neanderthalieni și cromagnonii,
care suntem noi înșine, nu au fost întotdeauna sângeroasă dar competiția pentru procurarea
hranei și pentru supraviețuire a fost acerbă. Neanderthalienii erau viguroși, urâți și fioroși din
punct de vedere fizic. Aceste trăsături exterioare au furnizat imaginea de ființe bestiale atribuită,
până nu demult, neanderthalienilor. Basmele și miturile străvechi au conservat figurile
Căpcăunului, Gigantului, Ciclopului, Monstrului. Creațiile literare au reluat motivul omului
bestial inventându-i pe Caliban, Throglodyte, Quasimodo și Frankenstein. Descoperiri
paleoantropologice recente au corectat radical imaginea tradițională. Se pare că neanderthalienii
erau ființe blânde, sperioase și afectuoase. Cromagnonii nu aveau un creier mai mare decât cel
al nenderthalienilor (ba, după ultimele estimări, diferența de volum era în favoarea
nenderthalienilor!) dar activitatea corticală a lui Homo sapiens sapiens era mai complexă, fiind
aptă să dea naștere unor funcțiuni precum gândirea. Fără dovezi sigure putem totuși formula
ipoteza că activitatea psihică a neanderthalienilor era eminamente afectivă și prea puțin noetică.
William Golding a emis în acest sens o „ipoteză literară” impresionantă în romanul său The
Inheritors (1955)40. Blânzii și jucăușii neanderthalieni Liku și Lok, frumoasa Fa și gingașa
Oa, puternicul Mal și înțeleptul Ha comunică verbal aproape onomatopeic dar își
împărtășesc cu mare acuratețe impresiile și emoțiile prin imagini și trăiri transmise empatic.
Ei alungă animalele periculoase dar nu le ucid pentru că sunt vegetarieni. Clanul
nenderthalienilor este însă surprins în luminișul pădurii de o haită de bipezi „năpârliți”:
„oamenii noi”, cromagnonii atinși de nuditate completă. Neanderthalienii se ascund și îi
examinează cu uimire. Observă tehnicile avansate ale acestor noi bipezi care pot ucide
animale mari hrănindu-se cu carnea lor, pot să aprindă focul și pot să navigheze fără să le
fie frică de apă. Li se par zei. Înțeleptul clanului, Lok, meditează omniscient asupra
evenimentelor. Observă cum mor, sunt uciși sau sunt răpiți oamenii din clanul său și
înțelege, cu dificultate, ritualurile religioase și culturale ale acestor noi veniți. În final însă
un alt narator, din ceata cromagnonilor, relatează și el evenimentele. El dezvăluie teama
„noilor veniți” de păroșii și fioroșii „diavoli ai pădurilor”. Această ancestrală frică de
nenderthalieni este tocmai moștenirea noastră culturală. Golding a sugerat însă și ipoteza
extincției prin încrucișare sexuală. Pe piroga cromagnonului Tuami este adus un pui de
neanderthalian, răpit într-un raid din mijlocul pădurii. Micul monstru este privit cu repulsie
de clanul cromagnonilor. Dar cromagnona Viviani îl alăptează și îl adoptă. Fiecare om
poartă în sine un copil, un adult și un bătrân, spun psihologii vremurilor noastre. Poate că
noi oamenii, care ne îngrozim și fugim cu scârbă de acești diavoli păroși, purtăm în noi,
fiecare, un sfios și etern copil de blând și christic neanderthalian.
Culturile materiale preistorice
Cultura mousteriană. Există deosebiri radicale între concepele de „cultură materială”,
folosit de arheologi, și „cultură spirituală”, utilizat în filosofie și în științele moderne. Așa-
numitele „culturi paleolitice” sunt departe de a fi „culturi” în sensul modern al expresiei. Este
vorba de simple depozite de discutabile de „unelte” de piatră cioplită.

11
 Prehominienii și arhanthropii nu au edificat „culturi”. Mulți aveau „obiceiuri”
abominabile. Erau simpli ucigași și prădători, asemenea felinelor smilodone și hienelor. S-a
emis ipoteza că unii dintre făuritorii preneaderthalieni ai primelor „culturi” erau necrofagi sau
chiar canibali practicând anthropofagia, în special infantofagia și gerontofagia. În anul 1995 s-
au găsit urmele clactonienilor „făuritori de sulițe din Schöningen” (Germania). Erau nu doar
vânători, ci și „colectori” și „mâncători de cadavre”. 41 În urmă cu 250.000 de ani în sudul
Germaniei la Steinheim-an-der-Murr, la 27 kilometri nord de Stuttgard, a fost ucisă o femeie
preneanderthaliană; s-a găsit în 1938 restul femeii decapitate pentru a i se consuma creierul -
care pentru abbevillienii din specia lui Homo erectus heidelbergensis era o delicatesă42. Creierul
conține serotonină43, „hormonul fericirii”, având efect narcotic și afrodisiac. Consumul de
creier a antrenat creșterea exagerată a apetitului sexual și a dereglat echilibrul hormonal care
asigura succesiunea perioadelor de rut. 44 Permanentizarea comportamentului sexual a contribuit
la supraviețuirea acestor specii dar le-a conferit și alte noi trăsături becisnice. De aceea, a atribui
elemente de cultură spirituală la aceste animale bipede este cu totul exagerat.
Cultura clactoniană (540.000-500.000 î.Chr.)45 din Paleoliticul Inferior se reduce la
așchii litice, folosite probabil ca pumnale și toporașe de mână. Cultura abbevilliană46 din
interglaciațiunea Günz-Mindel constă în ustensile similare culese din albii de râuri (pebble
culture) sau șlefuite pentru a servi ca vârfuri de săgeți, sulițe și pumnale. Cultura acheuleiană47
s-a dezvoltat din cea abbevilliană dar s-a extins dincolo de interglaciațiune reușind să reziste și
de-a lungul glaciațiunii Riss; acheuleienii au perfecționat toporașul de mână, în sensul că acesta
era cioplit sau șlefuit bifacial. Cultura levalloisiană48 s-a dezvoltat în paralel cu cea
acheuileiană în timpul gerurilor năprasnice ale glaciațiunii Riss și a apucat căldurile terifiante
ale interglaciațiunii Riss-Würm; aportul lor a însemnat apariția uneltelor convexe de răzuit și a
lăncilor de lemn cu vârf retușat de silex sau de os.
Neanderthalienii au edificat prima cultură materială autentică cu vădite tendințe de a se
transforma într-o cultură spirituală. Este vorba de cultura mousteriană. Numele i s-a dat de la
Le Moustier, o localitate din departamentul Dordogne al Franței. Este cultura caracteristică a
Paleoliticului Mijlociu. 49 A debutat în urmă cu 100.000 de ani, pe timpul cald și ploios al
interglaciațiunii Riss-Würm, dar nu se știe exact în ce loc. O găsim răspândită însă peste tot în
Europa și în Asia Meridională, din sudul Uzbekistanului și până la Volga. Mousterienii au lăsat
semne și la noi, pe aproape întreg teritoriul României. Au fost găsite vetre și așezări mousteriene
în Transilvania (la Ohaba Ponor și Nandru), în Moldova (la Ripiceni), în Dobrogea (la Peștera-
lui-Adam).
Uneltele mousterienilor erau mult diversificate. Semnul dinstinctiv al uneltelor sunt
„vârfurile de mână”, prelucrate mai ales din oase de mamut (Dinotherium Giganteum), de
rinocer (Ceratotherium), din coarne de ren (Rangifer Tarandus) sau din colți de Ursus Spaeleus.
Mousterienii aveau statură îndesată, oase și musculatură puternice și inteligență ridicată
fiind capabil de realizări uimitoare în arta cinegetică și meșteșugărie. Desigur, dispuneau de
limbaj articulat, de lexic bogat, probabil monosilabic, interjectiv și onomatopeic. Este greu de
stabilit în ce măsură comunicarea se baza pe o sintaxă fluentă dar, cu certitudine, gândeau iconic
și preconceptual la nivelul acțiunii practice. Erau un vânători iscusiți, probabil și pescari la fel
de pricepuți, culegători așijderea; mousterienii dar nu au descoperit însă niciodată agricultura.
Primele semne ale unui anumit imaginar paideutic mousterian par a fi destul de clare.
Putem deduce cu oarecare siguranță că mousterianul avea un Panteon populat cu zei cinegetici
pe care îi invoca pentru a-i ajuta să aibă noroc la vânat. Putem, de asemenea, să ne închipuim
că panteonului celest îi corespundea o „lume de dincolo”chtoniană în care se așezau defuncții.
Mousterienii își înhumau morții, practicând rituri de înmormântare complicate. Este foarte
probabil ca ei să fi crezut în athanasie și să fi inventat zei psihopompi. Probabil că zeii chtonieni
luau naștere prin divinizarea defuncților vânjoși, proeminenți, cu virtuți sapiențiale, autori de
12
„isprăvi herculeene” și respectați în viața clanurilor și a gintelor. Aceasta se va fi întâmplat
poate cu cel mai mare „bătăuș” al străvechilor greci, Heracles, care a fost imortalizat prin
ridicarea la rangul de olimpian.
Mousterienii vânau în grup pentru a putea ucide animale mari, înfiorătoare, precum leul
din Nemeia, mistrețul de pe muntele Erymatius și hidra din Lerna cu care s-a înfruntat eroicul
fiu al Alcmenei. Aceasta a generat, cu certitudine, rituri de inițiere prealabilă pentru viața adultă
și, desigur, în meșteșugul cinegetic.
În chip similar, putem deduce apariția unui praxis paideutic. Copiii și adolescenții
mousterieni erau, foarte probabil, pregătiți în „meșteșugurile artizanale” ale confecționării
armelor de vânătoare și ale folosirii uneltelor aducătoare de hrană. Doborârea animalelor,
jupuirea, despicarea, tranșarea, aprinderea focului, întreținerea vetrei, pregătirea hranei etc. erau
probabil meserii prestigioase, similare celor antice și medievale. Este sigur ca tot ei au inventat
magia pentru invocarea zeilor protectori, mai ales a celor responsabili de succesul expedițiilor
vânătorești. Poate că Prometheus era un lotru mousterian, din moment ce furase focul olimpian
și luase parte la titanomachie. La fel și zănatecul său frate, Epimetheus, care a risipit toate
darurile divine dându-le pe toate animalelor și lăsându-l pe om „fără nici o lescaie”, adică fără
nici un har olimpian necesar supraviețuirii și athanasiei. De aceea mousterienii au apelat la
„practici interzise” precum folosirea focului și prăduirile cinegetice. Practicile magice par a se
fi fundamentat pe fixarea iconică a animalelor vizate. Astfel a apărut așa-numita „artă rupestră”,
căreia esteticieni grăbiți i-au atribuit intenții artistice. Dar este puțin verosimil ca mousterienii
să fi avut timp și interese pentru creația artistică. Deși ne impresionează, „picturile” de pe
versanții tassilieni sau din peșterile de la Altamira și Lescaut, nu erau dictate de „gustul pentru
frumos”, ci de imperative gastrice omnivore, care puteau fi potolite simbolic cu tehnici rupestre
de invocare a „norocului la vânătoare”.
Cultura aurigniciană. Făuritorii acestei culturi au fost primii membri ai speciei Homo
Sapiens sapiens. Ei au declanșat mersul istoriei și au creat primele civilizații și culturi spirituale
ale omenirii. Primele sălașuri cromagnone cunoscute datează din urmă cu circa 40 de milenii.
A fost vorba de o erupție noetică fără precedent pe Terra. Cu ea s-a declanșat „fenomenul uman”
invocat de Teilhard de Chardin și Frank Tipler. S-a întâmplat ca primele așezări cromagnonice
să fie europene, iar cele mai vechi să fie chiar în caverne românești, precum Peștera Muierilor
de la Baia de Fier și Peștera-cu-Oase de la Anina. 50
Nu prezentăm aici în detaliu inovațiile și schimbările produse de aurignicieni. Li s-a dat
acest nume de la peștera Aurignac din departamentul Haute-Garonne (Franța), când încă nu se
aflase că resturile fosilei botezată „Ion-din-Anina”, găsită în Peștera-cu-Oase din Munții
Aninei. Descoperirea lui „Ion” s-a făcut în anul 2002 și, cu numele de Jean dʼAnine sau de
John-of-Anine, a devenit celebru în toată lumea. 51 Este cert că, pe lângă toate celelalte calități
psihice care le-au permis aurignicienilor să dea startul marii aventuri culturale și spirituale a
omenirii, descendenții lui Ion din Anina au continuat și perfecționat practica omenească pe care
vechii greci au numit-o Paideia și pe care romanii au rebotezat-o cu numele de educație. Este
vorba de organizarea și reglementarea unei munci intersubiective, inițiată probabil chiar de
primele comunități aurigniciene din Europa.
Marile descoperiri ale umanității
Marile descoperiri ale umanității nu sunt, cum s-a spus adesea, focul, heliocentrismul sau
teoria cuantică. Sunt descoperiri ale omului referitoare la omul însuși: omul, cu precaritatea lui
biologică dezolantă, cu conștiința tragică a condiției thanatice, cu presiunile violente ale
entropiei și cu umilințele impuse de gregarizare, socializare și comunizare.
Trebuie să diferențiem cu claritate, așa cum am făcut-o deja, între hominizare și
umanizare.52

13
 Cea dintâi s-a realizat de-a lungul unei perioade de timp imense, cuprinsă între
aproximativ 7 milioane de ani (data separației hominidelor de Pongide) și 100.000 de ani (data
probabilă a apariției lui Homo sapiens neanderthalensis) în urmă. A fost vorba, foarte probabil,
de o evoluție biologică bazată pe selecție și mutații norocoase.
Umanizarea a început cu neanderthalienii și s-a consolidat, începând cu 7-10.000 de ani
în urmă, prin eforturile cromagnonilor. Acest proces nu a mai fost eminamente biologic, ci
esențialmente noetic. În esență este vorba de evadarea omului din animalitatea biologică a
antecesorilor simieni și hominieni. 53 Hominizarea s-a încheiat demult. Umanizarea este încă un
proces în derulare. „Maladia”care a obstaculat acest proces, vreme de peste 150.000 de veacuri,
a fost concurența intraspecifică, violentă, brutală, sângeroasă, nemiloasă dinlăuntrul unei specii
foarte puțin dotată fizic pentru luptă; o specie alcătuită din bipezi firavi care pot fi asemănați,
datorită fragilității lor, cu trestiile bătute de vânt.
Totuși umanizarea omului înaintează lent... Ea se va încheia abia atunci când mentalitatea
umană va deveni autentic umană și se va răspândi, astfel, la scară globală: atunci când va fi
anulată orice confruntare intraspecifică violentă, când interdicția războiului va deveni imperativ
planetar cu valoare de lege universală și când omul va fi declarat ca scop absolut care nu poate
fi convertit niciodată în mijloc sau în victimă. Este o chestiune de morală și de justiție.
Adoptarea de către toate națiunile lumii a Constituției pentru pacea eternă propusă de filosoful
iluminist Immanuel Kant în secolul al XVIII-lea, ar putea fi începutul deplinei umanizări a
omului. Kant a considerat că cele trei raporturi ale dreptului public - dreptul de stat, dreptul
internațional și dreptul cosmopolit - se pot concilia armonios și rațional, nu numai pentru a
asigura o stare de pace temeinică, ci o pace eternă:
„«Tindeți, în primul rând, către domeniul rațiunii pure practice și către justiția sa, și astfel
scopul vostru (binefacerea păcii eterne) vă va reveni de la sine.» Căci morala are în sine
această particularitate și, mai ales, cu privire la principiile sale ale dreptului public (prin
urmare, în raport cu o politică care poate fi cunoscută apriori), după care pe cât de puțin
se poate face în comportament față de scopul presupus, cel intenționat, fie avantajul fizic,
fie cel moral, cu atât mai mult se pune în acord cu acesta în general; care provine din
aceea, că este tocmai voința universală dată apriori (la un popor sau în relația diferitelor
popoare între ele), singura care determină ce este drept printre oameni; și această unire a
voinței tuturor, atunci când procedează consecvent în exercitare, poate fi totodată și cauza
după mecanismul naturii, procurând acțiunea scontată și făcând eficient conceptul de
drept. (...) Aici se află întrebarea cu privire la esențialul inclus în pacea eternă: ce face
natura în această intenție, respectiv a scopului, pe care propria rațiune îl face o datorie,
prin urmare a favorizării intenției sale morale și felul în care garantează ceea ce ar trebui
să facă omul conform legilor libertății, dar lui nu i se garantează ce va face cu prețul
libertății sale, nici printr-o constrângere a naturii, ci conform celor trei raporturi ale
dreptului public, dreptul de stat, dreptul internațional și dreptul cosmopolit. Atunci când
eu afirm despre natură: ea vrea ca aceasta sau aceea să se întâmple, nu înseamnă că: ea
ne impune o datorie de îndeplinit (căci numai rațiunea practică neconstrânsă poate), ci că
o face ea însăși, chiar dacă noi vrem sau nu (fata valente ducunt, nolentem trahunt).”54
Cum s-a ajuns la această speranță formulată cu atâta încredere de filosoful de la
Konigsberg care, din păcate, încă nu s-a realizat?
Evadarea omului din animalitatea naturală s-a realizat pe baza unor descoperiri cruciale.
Descoperirea axei spațiale sus-jos. Această mare descoperire s-a realizat datorită
bipedizării și verticalizării anterioare a unor specii simiene care au pornit calea hominizării și
umanizării.55 Mamiferele patrupede nu percepeau spațiul înconjurător decât pe o axă orientată
stânga-dreapta; bipedizarea a permis adăugarea unei unei axe orientate sus-jos care lărgea imens
spațiul perceptiv. Observarea și examinarea încrucișată a mediului înconjurător (Umwelt) a
determinat o complexificare remarcabilă a activității principalilor analizatori senzoriali; vizual,
auditiv și tactil. Spre deosebire de orizontul perceptiv al patrupedului care nu atinge decât
14
marginile levogire și dextrogire ale lumii, orizontul perceptiv al bipedului includea în plus
lumea uraniană cu minunile ei celeste și lumea chtoniană cu presupusele fantasme thanatice.
Dar verticalizarea nu s-a dovedit deloc suficientă pentru ca ea să ajungă la conștiința de sine.
Au existat și există pe Terra numeroase specii cu postură verticală și mers biped care nu au avut
și nu au tendințe de umanizare. Gluma antică a lui Diogene din Sinope pe seama definiției date
de Platon omului este pe deplin valabilă. 56 Dincolo de gluma marelui cinic, trebuie însă să
consemnăm excepționala schimbare cosmică. Așa a apărut, după distincțiile lui Edmund
Husserl și Martin Heidegger, „lumea trăită” (Lebenwelt) cu cele două componente ale sale:
„lumea exterioară omului”(Außenwelt) și „lumea interioară a omului” (Mitwelt).57
Descoperirea morții. Această teribilă descoperire trebuie să fi survenit în timpul
hălăduirilor cinegetice ante-neaderthalienilor. Este, probabil, prima sursă a imaginarului
paideutic și primul temei al praxis-ului educativ. Nu încape îndoială că similitudinea sângelui
animalului ucis cu sângele vânătorului rănit nu putea să nu răvășească instinctele, percepțiile și
comportamentele lui Homo heidelbergensis și chiar ale antecesorilor lui. 58 În orice caz,
descoperirea morții era iminentă la necrofagii și canibalii de pe valea Steinheim-an-der-Murr și
din peștera Repolust din Stiria austriacă. Canibalismul a implicat însă și infantofagie și
gerontofagie. Părerea de rău, căința, regretul s-au născut probabil în tigvele ante-
neaderthalienilor care își mâncaseră copiii sau părinții; ele au fost primele licăriri ale conștiinței
umane. Alături de spaima pieirii, aceste trăiri răvășitoare au fundamentat ceea ce numim
conștiința morții.
Conștiința de sine. Conștiința de sine s-a născut, ca o consecință inevitabilă, din conștiința
morții. De aceea totul începe cu grija omenească. Nu doar cu grija zilnică existențială de una
și de alta; ci cu grija ontică de a fi. Numai membrii speciei Homo sapiens știu că sunt ființe
perisabile, numai omul trăiește zilnic în regimul implacabil al angoasei; adică al înfrângerii
ontice pe care Heidegger a botezat-o, blând și trist, „Sein zum tode”, „a trăi cu moartea în
privire”.
Temeiul umanității din om este fapta reprobabilă, mereu și mereu actualizată. Acest temei
este suferința; ea lipsea probabil la bestiile fericite care i-au precedat pe cromagnoni. Retroacția
pe care o numim căință este o dureroasă „întoarcere la sine” în care subiectivitatea se știe pe
sine nu doar unică și solitară, ci și amărâtă. Numai omul descoperă păcatul; adică eroarea
săvârșită zilnic – imperturbabilă, ineluctabilă și abominabilă - care nu mai poate fi nicicum și
nicicând corectată. Timpul curge anabasic în Umwelt, dar se întoarce mereu catabasic în
conștiința omenească (Mitwelt), zeul Cronos este un monstru antropofag.
Reacția comportamentală a insului care se judecă pe sine în conștiința sa este plânsul.
Numai oamenii plâng. Dar plânsul nu este simplă reacție, precum panica sau foamea. Plânsul
este comportament metafizic, el întemeiază profunzimea ființei pe suferință.
Numai jalea, dorul și autoflagelarea adâncesc umanitatea din om. Îndemnurile de „a gândi
pozitiv” (pe care ni le dau în ultima vreme unii psihologi adepți ai „plezirismului”) sunt, dacă
nu oribile escrocherii, cel puțin sfaturi stupide utile doar pentru idioți și becisnici. Asemenea
sfaturi sunt menite să îndepărteze individul uman de la esența sa umană. Aceasta nu este însă
fericirea bestială, ci angoasa de a fi unic, irepetabil, pieritor și cunoscător a toate acestea.
Parabola biblică a alungării omului din ignoranța sa edenică este un avertisment suficient
asupra faptului că insul uman nu poate să își evite propria conștiință de sine. Ea revine continuu,
zilnic, solicitându-l pe ins sa se prezinte la tribunalul interior. Numai ființele autentice din
specia Homo Sapiens jelesc; numai ele regretă, numai ele se autoflagelează pe seama păcatului.
Umanitatea din om se fundamentează pe această autoflagelare lăuntrică și pe seama spaima
pedepsei iminente și eterne. Dar aceasta nu este hieratica amenințare biblică și teologică. Este,
pur și simplu, părerea-de-rău pe care o resimte orice om păcătos care și-a recunoscut eroarea.

15
Doar specia cromagnonică practică eshatologia, celelalte specii trăiesc o fericire becisnică în
care remușcările nu încap.
Desigur, eshatologia adevărată nu este în ceruri, ci „în mintea și în inima omului” -
conștiința sa subiectivă. Este, foarte probabil, o descoperire a nenderthalienilor din comunitățile
mousteriene. Aceștia au renunțat, se pare, la canibalism interzicându-l în propriile clanuri și
ginte și repudiindu-l la antecesorii ostili. Conștiința de sine a dat naștere nu doar grijii
individuale, ci și grijii față de semenii gentilici. Conștiința de sine a dezvoltat inerent și
conștiința de grup, de comunitate. Din solitar și gregar, Homo sapiens fossilis pare a fi devenit
ființă socială solidară și responsabilă. Victimile neanderthaliene ale diverșilor canibali și
necrofagi au devenit motive de vindicație războinică interspecifică și poate că aceasta a
contribuit decisiv la extincția speciilor bestiale, precum steinheinienii și heidelbergesienii.
Descoperirea vieții. Viața continuă să fie și în zilele noastre un mister. Dar elementele
esențiale ale vieții - nașterea și reproducerea - a fost descoperite încă din zorii civilizației
umane. De fapt, civilizația omenească a început cu descoperirea, manipularea și stăpânirea
vieții. Este realizarea de căpătâi a cromagnonilor.
Poate că descoperirea a avut loc întâmplător de către femeile din clanurile vânătorești și
pescărești. Ne putem imagina scenarii foarte verosimile. Exista cu certitudine o diviziune
sexuală în triburi și clanuri, determinată cu claritate de caracteristicile fizice. Indubitabil, fiind
mai puternici, masculii de Homo sapiens sapiens erau cei mai apți pentru înfruntările cinegetice
cu mamuți și multele animale de pradă. Trăiau într-o perioadă interglaciară caldă. Femelele
poposeau probabil în locuri prielnice – margini umbroase de râuri, de fluvii, de mări -
așteptându-și cu spaimă masculii aflați în expediții cinegetice primejdioase; adesea aceste
expediții se prelungeau mult și foamea devenea chinuitoare iar așteptarea se transforma în
tortură. În aceste condiții femeia trebuie să fi descoperit agricultura. Semințele spulberate de
vânt sau aruncate pe mal încolțeau și dădeau naștere unor plante noi, întocmai cum femeile
nasc copii, care cresc și se fac vânători pricepuți și puternici. Dar acest lucru nu se putea realiza
decât în locurile fertile de lângă ape. Descoperirea vieții s-a făcut prin agricultură la sfârșitul
mezoliticului și începutul neoliticului, așa cum a susținut arheologul australian Vere Gordon
Childe în 1923 și a demonstrat convingător Carl Sauer în 1952.59
Sedentarizarea. Noul mod de procurare a hranei prin descoperirea și manipularea vieții a
impus o schimbare radicală a modului de a supraviețui: sedentarizarea, așezarea pe locuri
prielnice agriculturii. 60 Curând, manipularea vieții s-a extins; de la manipularea genetică a
plantelor s-a trecut la domesticirea și creșterea animalelor. 61 „Taina morții”a continuat să
rămână un apanaj al bărbatului, vânător puternic și ucigaș nemilos; „taina vieții” însă a intrat în
patronajul femeii: femela născătoare de viață și descoperitoare a agriculturii.
Femeia a devenit astfel centrul așezării agricole: o „alma mater”, o atot-născătoarea Gaia.
Pământul roditor a fost asimilat cu o zeiță a fertilității, maternității și a abundenței agricole.
Sacralizarea vieții. Prima formă coerentă de organizare socială a fost ginta matriarhală
din a doua parte a Mezoliticului. Numărul cutumelor și interdictelor a sporit fiind impuse
exigențele conviețuirii. Coerența acestei organizări era dată mai întâi de sacralizarea universală
a reproducerii vieții. Simbolismul sexual și agricol a fost al doilea mare temei al imaginarului
paideutic. Agricultura a fost asimilată în mod universal reproducerii sexuale. Actul sexual este
același lucru cu aratul pământului și însămânțarea. Organul sexual feminin este „ușa casei”,
poarta de acces către pământul roditor, mandala selenară. Falusul masculin în erecție, ca și
arborele sau planta care se înalță spre cer, este și „stâlpul casei”, adică orice coloană orientată
uranian și aducătoare de ploi. Esențială era gens, mama primordială din care proveneau toți
membrii comunității agricole.
Desigur a avut loc schimbare de proporții în Pantheon. Zeii paleolitici ai vânătorii
începând chiar cu Marele Vânător, au fost fie abandonați, fie deposedați de atribuții, fie decăzuți
16
în ranguri inferioare. Tronul uranian va fi ocupat de Marea Zeiță sau Marea Mamă - acea gens
atotputernică, cu atribuții cruciale: era protectoarea mamelor, zeița fecundității și a dragostei, a
agriculturii, a împerecherii animalelor, a creșterii și educării copiilor, a inițierii tinerelor fete în
„taina căsătoriei” etc.
Organizarea socială. Comunitățile sociale mezolitice și neolitice au avut acest fundament
sacru. Organizarea era impecabilă pentru că gravita în jurul unei genitoare inițială, „mama
născătoare” a primelor generații de membri ai gintei, ulterior sacralizată și simbolizată ca Venus
Steatopyga: o mater planturoasă și obeză, cu sânii adipoși, cu abdomenul proeminent și cu
organul feminin sexual evidențiat excesiv, precum vestita „Venus din Willendorf”.
Așa au fost: Inanna, matroana zeilor și zeița fertilității la sumerieni; Ishtar, zeița iubirii
sexuale la asirieni; Amaarhus, zeița fertilității la akkadieni; Hannahanah, zeița maternității la
hurriți; Arinniti, zeița căsătoriei la hitiți; Anat, zeița virginității la canaaniți; Gaia la vechii
greci; „Muma pădurilor” la vechii geți; ș.a.m.d.
În 1991 Maria Gimbutas a susținut cu argumente arheologice solide că în Mezolitic și
Neolitic sud-estul Europei era dominat de comunități matriarhale 62. Relațiile intra-gentilice
erau precise, dubiile filiale fiind imposibile. Fiecare membru al clanului se știa a fi fiul/fiica
unei mater concrete și nu al unui pater dubios. Copiii se numeau Ion al Ioanei, Marin al Mariei,
Vasile al Vasilicăi. Și nu Ion al lui Gheorghe sau Marin al lui Vasile, cum se va întâmpla mai
târziu, la sfârșitul neoliticului, când societatea matriarhală va fi înlocuită cu societatea
patriarhală.
Însă organizarea matriarhală era coerentă dar nu lipsită de primejdii. Ea se baza prea mult
pe atracția sexuală ceea ce a condus la promiscuitate și consangvinitate degenerativă. Se pare
că această degenerescență a antrenat înlocuirea ei în Epoca metalelor de către migratorii și
năvălitorii înarmați cu săbii și sulițe de bronz, de aramă și de fier.
Noii stăpâni au redevenit masculii belicoși și au adus cu ei zei noi, bătăuși, răzbunători și
sadici precum olimpienii Cronos, Uranus și Zeus sau căpcăunul Moloh.

Figura nr. 2 Venus din Willendorf63

17
 Teoria interdictelor și protoeducația
Primele practici educative s-au cristalizat de-a lungul preistoriei pe baza asimilării de
către hominieni și de către Homo Sapiens a câtorva interdicții antropologice și etice. Asupra
rolului interdictelor în preistoria și istoria civilizațiilor a stăruit Rene Girard. Dar el insistă
numai asupra prohibiției violenței și agresivității omenești intraspecifice prin imitație:
„Nu există cultură care să nu interzică violența în interiorul grupurilor care coabitează. Și
odată cu violența efectivă, sunt interzise toate ocaziile care provoacă violența, rivalitățile prea
înfocate, de exemplu formele de concurență care sunt tolerate sau chiar încurajate în
societatea noastră. (...) În societățile primitive violența nu e niciodată concepută așa cum o
concepem noi. Pentru noi violența posedă autonomie conceptuală, o specificitate despre care
societățile primitive nu au habar. (...) În stadiul răzbunării sângelui avem efectiv avem de a
face mereu cu același act, omorul, executat în același fel și din aceleași motive, ca imitație
răzbunătoare a unui omor anterior. Iar această imitație se propagă din aproape în aproape;
li se impune ca îndatorire unor rude îndepărtate, străine de actul originar, presupunând că
un asemenea act mai poate fi identificat: ea străpunge barierele spațiului și ale timpului,
distrugând tot în calea sa; continuă din generație în generație. Răzbunarea în lanț apare ca o
mimesis adusă la paroxism și perfecțiune. Ea îi reduce pe oameni la monotona repetiție a
aceluiași act ucigaș.64 Face din el dubluri.”65
Roger Caillois a dezvoltat o teorie similară mai largă insistând asupra cutumelor, riturilor,
totemurilor și tabuurilor care se păstrează încă în societățile primitive recente. Toate s-ar supune
sacralizării respectului încă din vremuri imemoriale pornind de la o bipartiție universală a lumii
și societății de tipul Apă și Uscat, Yin și Yang, Pământ și Cer, Iarnă și Vară etc. Caillois observă
poziții similare la Emile Durkheim și Marcel Mauss:
„Durkheim și Mauss remarcaseră demult că noțiunile de Cer și Pământ reprezintă un fel de
rubrică de clasificare, analoge acelora studiate în societățile totemice. Cerul și Pământul
corespund cu firea masculilor și femelelor, cu lumina și întunericul, cu sudul și nordul, cu
roșul și negrul, cu principele și mulțimea etc. Ei regăseau mai ales legătura așteptată cu
spațiul, timpul și animalele mitice. Aceasta din pricină că virtuțile Cerului și Pământului
figurează aspecte ale principiilor Yin și Yang, care prezidează în China ansamblul vieții
sociale.”66
Arnold van Gennep a adus dovezi similare studiind formele de taboo și de totemism la
triburile din Madagascar. 67 Alți autori au insistat asupra interdictelor sexuale, sezoniere, sociale,
asupra sacrilegiilor etc. M. J. Lagrange a evidențiat structuri interdictive similare la vechii
semiți68 iar J. Wellhausen la vechii arabi.69 J. G. Fraser a descris problematica totemismului și
a exogamiei la vechile popoare europene. 70 Spencer și Gillen au studiat cutumele și structurile
interdictive la triburile australiene. 71
Fără îndoială că aceste descoperiri antropologice sunt importante. Dar noi dezvoltăm aici
o teorie a interdicțiilor primordiale fundamentale cu finalitate paideutică. Fără îndoială că
interdictele s-au impus pe bază de imitație – o conduită pe care majoritatea speciilor simiene și
antropoide cunoscute o posedă; ea era, foarte probabil, puternică la anthropine și a devenit
decisivă la paleanthropi.
Două dintre aceste interdicte au fost decisive pentru evadarea omului din universul
biologic și pentru eliberarea de constrângerile syntropice ale vieții: interdicția mousteriană a
canibalismului și interdicția aurigniciană a incestului. A treia interdicție, cea a războiului,
„omorul licit”, nu a fost încă luată – ceea ce dovedește că omul nu este încă pe deplin umanizat.
Nimic din natura biologică a nenderthalienilor și cromagnonilor, nici măcar imitația
negativă invocată de Girard, nu explică în mod clar, în termeni etologici, aceste două decizii
cruciale. Dimpotrivă. Cele două interdicții sunt eminamente noetice și morale, părând a
confirma viziunea generoasă a părintelui Teihard de Chardin cu privire la evoluția implacabilă
de la Alfa la Omega. Multe dintre temeiurile civilizației omenești își au originea în ele. Și, dacă

18
admitem că omenirea nu este încă pe deplin umană, atunci acest lucru se datorează faptului că
oamenii nu au interzis încă agresivitatea și confruntările intraspecifice.
Educația începe cu zăgăzuirea răului din om, s-a spus adesea, și acesta nu este doar un
adevăr incontestabil, ci și o înțelepciune absolută, declamată de toate credințele și științele
omenești. Nașterea educației s-a produs nu datorită, ci chiar prin aceste interdicții din Peleolitic
care erau împotriva naturii simene și antropoide a omului. A nu face ceea ce natura ta biologică
te mână prin instinctele ancestrale – iată primul impuls al educației. Temeiul îl constituie
conștiința tulburată de dezastrul consecințelor nefaste, de căință și regret, care induc în viața
omului o mentalitate superioară instinctelor și reflexelor naturale.
Interdicția canibalismului. Existența canibalismului primitiv preistoric a fost multă vreme
negată fiindu-i preferate teorii idilice precum ca rousseauistă a „bunilor sălbatici”. Dar dovezile
paleoantropologice și arheologice care atestă această realitate sinistră sunt numeroase și se
înmulțesc aproape zilnic. În urmă cu 800.000 de ani infantofagia era foarte răspândită în
Europa. Craniul unui copil acheulean de circa 10 ani a fost descoperit în peștera spaniolă Gran
Dolina din Sierra de Atapuerca aflată la 15 kilometri de orașul Burgos: era „prelucrat” după
„obiceiul vremii”, întocmai cum erau prelucrate și oasele celorlalte animale sacrificate. 72 În
1995, la Schöningen (Germania), săpăturile au dat la iveală urmele unei populații de
preneanderthalieni care vânau cu sulițe de lemn, în urmă cu aproximativ 400.000 de ani,
animale de stepă și de câmpie; dar cum vânatul era rar, acești vânători paleolitici erau necrofagi
și canibali.73 În bazinul thuringian, lângă localitatea Bilzingsleben (Germania), s-a descoperit
în 1969 o așezare de Homo erectus bilzingslebenensis. Au trăit acolo în urmă cu 370.000-
400.000 de ani. Locuiau în bordeie și corturi, se înveșmântau cu blănurile animalelor ucise și
practicau anthropofagia rituală: înainte de a-i înmormânta pe defuncți, acești abbevilieni îi
decapitau și le zdrobeau craniile pentru a le consuma, în comun, creierele. 74 În urmă cu 250.000
de ani la Steinheim-an-der-Murr a fost ucisă o femeie, probabil cu un topor cu coadă de mână.
După deces a fost decapitată și mâncată ritual. Femeia era un Homo erectus heidelbergensis,
un preneanderthalian cu creier mare de aproximativ 1.100 de cm3. Steinheimenii erau canibali
și considerau creierul uman o delicatesă. Probabil că el revenea masculului-șef al hoardei.75
Exemplele pot fi continuate în număr mare. Noi dovezi se adaugă mereu acestei înșiruiri
sinistre. În urmă cu numai doi ani, Damian Thomson a anunțat în The Telegraph (17 februarie
2011) că „ancient Britons were cannibals”:
„Ancient Britons stand accused today of ritually killing each other, boiling and eating
human flesh and drinking out of hollowed out skulls – including the skulls of children. This
may be a startling revelation to the general public, but I doubt that it will be much of a
surprise to anthropologists. And it may even come as a relief to champions of aboriginal
peoples around the world who have tried to dismiss evidence of native cannibalism as a
white colonialist smear. At least now they can say: the Brits were at it, too. The most
significant thing about the discoveries, arguably, is the relative sophistication of the society
that committed these atrocities. These cannibals were Ice Age hunter-gatherers, not
savages. They chopped up the bodies and hollowed out the skulls with meticulous culinary
precision. (It's sheer coincidence, I'm sure, that the ancestors of these Cro-Magnon people
came from France.) It's an uncomfortable truth that cannibalism isn't confined to the most
primitive people, but survived among societies – even civilisations – that Western scholars
have depicted as «noble», «peaceful» and «advanced». For most of the 20th century, for
example, there was a romantic cult of the Mayans of Central America as a gentle theocracy
ruled by priest-astronomers. Then the murals of Bonampak were discovered – gorgeous
works of art, but obviously the product of a people whose warrior-kings were ankle-deep
in gore. Now the consensus is that the Mayans practised Aztec-style human sacrifice and
ate the hearts of the the victims”76

19
 Canibalismul este o formă paroxistică de supraviețuire individuală. Nici măcar instinctul
de conservare a speciei nu s-a putut opune malnutriției și hominizii nu mai vedeau în semenii
lor decât o sursă de hrană, relativ ușor de procurat. Canibalismul paleolitic s-a practicat se pare
pe scară largă ca o prelungire a darwinienei „struggle-for-life”.
Constrângerile impuse de conviețuire în ginte, clanuri și triburi din mezolitic și neolitic
au eliminat treptat practicile canibale.
Au rămas doar amintiri mitice cu privire la hidoasele obișnuințe infantofage și gerontofage.
Zeul Chronos, care își castrase tatăl procreator de monștri, a devenit apoi un oribil
infantofag și mitul hesiodic relatează cu bucurie strategia ingenioasă folosită de Rheaea
pentru a-l scăpa pe fiul ei Zeus, viitorul stăpân al Olimpului, de ingurgitația chronidă.
Fabula mitică sugera că în acest fel s-a luat în stăpânire Timpul anabasic atotdevorator. O
străbună gens divină salvează clanul divin; dar e târziu, ginta olimpiană nu mai poate fi
matriarhală, Zeus devine patriarhul vremurilor decăzute, care nu mai sunt „de aur”, ci „de
bronz”, „de aramă” și „de fier” – cum va relata rapsodul Hesiod peste veacuri. Ceea ce
sugerează că interdicția canibalismului a survenit paideutic la vechii greci abia la sfârșitul
neoliticului când folosirea metalelor era deja o practică.
Aceasta nu a însemnat că agresivitatea intraspecifică a încetat. Homo Necans este încă
viu, patronează încă vindicațiile și răzbunările; dar mai ales este mândru de războaiele inter-
populaționale oribile pe care le-a practicat neîncetat din preistorie și până în zilele noastre; ele
au atins paroxismul în secolul XX, când au fost pe cale să nimicească întreaga specie umană și
nu este deloc sigur că acest definitiv ospăț canibalic nu va organizat oricând.
Interdicția incestului. Se pare că această interdicție s-a impus în societatea matriarhală la
sfârșitul Neoliticului. Asupra acestei prohibiții sexuale au stăruit Émile Durkheim în La
prohibition de l'inceste et ses origines (1897)77 și Claude Lévi-Strauss în Les Structures
élémentaires de la parenté (1949)78. După ei, interdicția incestului a survenit sub presiunile
familiei nucleare. Rene Girard a amendat această concepție invocând unele sugestii freudiene.
Freud constatase pur și simplu că în grupurile primitive funcționau cutume care interziceau
căsătoria cu femei produse în grupul din care masculul face parte. 79 După Girard însă teoria
pasiunii incestuoase enunțată de Freud și teoria relațiilor de rudenie descrisă de Lévi-Strauss nu
sunt convingătoare. Există deosebiri între comportamentul sexual al animalelor și
comportamentul sexual al hominizilor și primitivilor.
„Animalele nu renunță niciodată la satisfacerea nevoilor sexuale și alimentare în interiorul
grupului; animalele dominante ar trebui să se mulțumească cu femelele care le sunt lăsate
de animalele dominante sau chiar să se abțină de la activitatea sexuală. Se poate întâmpla
ca masculii frustrați să încerce să se impună în alt grup, însă nu se instaurează niciodată
un sistem exogamic; niciodată animalele nu vor renunța să-și satisfacă apetitul și nevoile
cât mai aproape, niciodată nu vor căuta mai departe ceea ce pot găsi în imediata
apropiere; niciodată nu vor renunța la obiectul cel mai disponibil. Pentru ca această
renunțare să devină universală, la oameni, trebuie să fi operat o forță literalmente
prodigioasă și aceasta nu poate fi pasiunea freudiană față de incest, care presupune
regula, nici pasiunea lui Lévi-Strauss față de structuralism.”80
Girard crede că amânarea satisfacerii nevoilor sexuale de către animalul aflat în proces
de hominizare a fost frica de rivalitățile mimetice, frica de a nu recădea într-o interminabilă
violență. Dar nu numai atât: o putere supraindividuală impune interdicția.
„Dacă membrilor grupului le-ar fi fost doar frică unii de alții, ar fi sfârșit, odată mai mult,
prin a se ucide între ei. Violențele trecute trebuie să fie, într-un fel, întrupate în victima
reconciliatoare; este necesar, deja, un soi de transfer colectiv care să producă spaima de
întoarcere în forță a acestei victime, o descindere răzbunătoare și care să reunească
întregul grup printr-o voință comună de a împiedeca această experiență terifiantă.”81
Fără îndoială, Girard are în vedere cutuma impusă prin frică și violență de grup. Suntem
de acord cu rolul atribuit de Girard cutumei. Dar credem că ea nu a fost impusă doar prin teamă
20
și ură. În concepția noastră interdicția incestului nu s-a impus doar prin „opinia majoritară a
grupului”. Acest lucru nu se întâmplă la turma de animale dintr-un motiv mai subtil și mai
dureros: rușinea și spaima de batjocură. Pentru aceasta era necesar ca incestul să fie definit ca
sacrilegiu și păcat divin și, apoi, impusă în viața practică de zi-cu-zi sub formă de taboo. Abia
acest „instrumentar” mitico-religios poate căpăta funcții sacrale care pot fi exercitate prin
educație dogmatică, sacerdoțiu și venerarea tradițiilor.
Roger Caillois invocă un complicat și insidios mecanism socio-prohibitiv, bazat pe
antinomia dintre sacru și profan, pe care John R. Swanton l-a numit „principiul respectului”. 82
El interzice membrilor clanului propriu, declarat sacru, tot ceea ce se poate face, fără nici un fel
de inhibiții, într-un alt clan, declarat profan. Principiul respectului are așadar „aplicație internă”
dar nu și „externă”. El ar fi impus, după Granet și Caillois, pe lângă interdicția canibalismului
și a uciderii animalelor totemice și excluziunea incestului și a exogamiei:
„Uciderea și consumarea animalului totemic le sunt interzise membrilor clanului, dar
membrii altor clanuri îl ucid și îl mănâncă, în vreme ce primii le ucid și le mănâncă pe ale
lor. Căsătoria cu femeile din același clan este sever prohibită, fiind că ele sunt rezervate
bărbaților din clanul ale cărui femei trebuie luate în căsătorie. Acesta este principiul
respectului formulat de Swanton cu referire la populațiile tlinkit și haida. Fiecare fratrie
acționează în contul celeilalte, indiferent că e teren ritual, alimentar, economic, juridic,
matrimonial sau funerar. Tot ce aparține unei fratrii este sacru și oprit pentru membrii ei,
profan și liber pentru membrii celeilalte, remarca deja R. Hertz83.”84
Avem de a face cu o trăire și cu un comportament social pe care numai prezența
conștiinței și a conștiinței de sine le puteau determina. Determinanții erau fără îndoială puternici
și de natură obiectivă. Consecințele incestului nu erau doar de ordin moral și religios.
Promiscuitatea matriarhală determina aberații genetice observabile și dătătoare de poveri
sufletești. Al doilea pas al umanizării omului l-a constituit achiziția sentimentelor de pudoare
și de rușine.
Libertatea sexuală nu avea nici un fel de limite în gintele dominate de zeițe ale iubirii și
fertilității. De fapt, era vorba de un libertinaj sui generis ale cărui urme s-au păstrat încă multă
vreme în comunitățile agricole rurale sfidând cutumele interdictive care au survenit în epocile
istorice. Promiscuitatea s-a dovedit mai mult decât primejdioasă pentru societățile matriarhale
închise în clanuri, ginte și triburi. Descendența în comunităților matriarhale era unitară și
omogenă. Variabilitatea genetică intraspecifică era astfel drastic limitată. La capătul
descendenței matriliniare se afla o Mater primordială, întemeietoarea comunității. Descendenții
ei se aflau în relații de rudenie clare dar acestea nu erau folosite ca limite ale avântului erotic și
nu interveneau interdictiv în relațiile sexuale. Mai mult, se pare că atracția sexuală era
augmentată de afinitățile organice dintre frate și soră, mamă și fiu ș.a.m.d. Cutumele interdictive
sexuale nu au apărut decât în zorii remasculinizării războinice și a patriarhatelor de triburi
cuceritoare și nomade. Dar această schimbare a cutremurat puternic nu numai societățile
matriarhale, ci și panteonul dominat de zeități feminine. A trebuit ca sălașul zeilor să fie
„curățit” de promiscuitatea feminină pentru ca o „nouă ordine” să se instaureze în lume.
Schimbarea nu s-a produs pașnic, ci dimpotrivă, violent și tragic, căci zeițele fecundității, ale
frumuseții și maternității i s-au opus cu îndârjire.
Mituri străvechi au păstrat amintirea acestor modificări dramatice. De exemplu, Mitul lui
Ghilgameș, regele sumerian al Uruk-ului. Conflictul epopeic este declanșat de refuzul
frumosului rege de a ceda iubirii și insistențelor erotice ale zeiței mamă Inanna. Jignită,
marea zeiță îl pedepsește aprig pe tânărul rege trimițând un monstru al pădurilor, Enkidu,
să îl ucidă pe curajosul rege. Cei doi se confruntă aprig dar îmbrățișările din timpul luptei
au un efect neașteptat: cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt, în maniera războinică
paiderasteia, pe care o practicau și străvechii luptători lacedomonieni. Enkidu moare și
Ghilgameș îl jelește asemenea felului în care aheul Achilles îl plânge pe iubitul său,

21
 eromenos Patrocles, cel ucis în luptă de troianul Hector.85 În fine, Ghilgameș pregătește
răzbunarea dar își dă seama că lupta cu o nemuritoare zeiță a fecundității ar fi inegală; se
decide să caute nemurirea, o găsește dar o pierde repede și Inanna, bătrâna și tiranica
matroană a iubirii sumero-babiloniene, rămâne nepedepsită.86 De altfel, zeițele nu au putut
fi niciodată alungate, în totalitate, din sălașurile divine.
Promiscuitatea din gintele matriarhale a facilitat consangvinitatea și proliferarea de
descendenți cu sindrom Down87 și sindrom Klinenfelter88. Caracteristicile fizice monstruoase
ale copiilor cu aceste devieri cromozomiale și genetice oripilau, desigur. Probabil că, de-a
lungul mileniilor, în comunitățile matriarhale, relativ închise, a sporit până la limita
periculozității, numărul oligofreniilor, deficiențelor mintale și diverselor disfuncționalități
psihofiziologice. Această degradare continuă a genofondului a fost evitată se pare prin revoluția
patriliniară impusă de triburile de războinici.
Pentru a stăvili fenomenul, cel puțin câteva civilizații antice patriarhale au recurs, încă din
vremuri imemoriale, la o formă sinistră de „eugenie prin selecție fenotipică”: infanticidul
și pruncuciderea nou-născuților cu malformații.89 S-a practicat această metodă de
„purificare”în cetăți precum Sparta90, Athena91 și Roma 92. De obicei, nou-născuții erau
examinați de bătrânii înțelepți ai cetății sau ai clanului și ei decideau soarta copiilor. Așa
se proceda în Sparta. Acolo, în cazul în care era considerat incapabil să trăiască, copilul era
abandonați nimfei Apothete, „stăpâna animalelor”93, care locuia pe Muntele Taygetus în
Laconia. Romanii au preferat muntele Tarpeius.
Începând din mileniile VII-V î.Chr., pantheonul feminin s-a masculinizat, supremația
feminină a încetat, locul femeii în societate a fost degradat. Interdicțiile împotriva incestului nu
au fost probabil impuse doar din motive de stăvilire a consangvinității; ci și de asigurare
temeinică a descendenței patriliniare; regii și nobilii războinici își doreau succesiuni parentale
clare și odrasle certe. Civilizația a început cu aceste cutume întemeietoare dar deseori încălcate
și mereu sfâșiate de suspiciuni și incertitudini.
Interdicția războiului. Ea nu s-a impus încă. „Principiul respectului”, enunțat de Swanton,
și-a avut limitele sale. El a putut impune prohibiții în interiorul fratriilor dar nu și interdicții
extragentilice. „Libertatea” de a atenta la viața semenilor din altă gintă, clan sau națiune s-a
păstrat, ba chiar a fost sacralizată. Chiar și în vremurile noastre se vorbește și se practică
„războiul sacru”, jihadul etc. Aplecarea ucigașă și belicoasă a lui Homo Necans s-a perpetuat
de-a lungul întregii istorii omenești, însoțită de o spiritualitate malignă care include mituri și
zei războinici, oameni sacralizați prin legende eroice ca „mari biruitori”, „luptători neînfricați”,
„viteji” de tot felul - în fond, mari ucigași, criminali siniștri, asasini terifianți, torționari
sangvinari, teroriști etc., etc., etc. Deși umanitatea a supraviețuit și a izbândit nu prin
agresivitate intraspecifică ci prin conviețuire, religia irenologică a omenirii nu este reprezentată
decât de câteva zeități palide care joacă rol de cenușărese care se ascund degrabă atunci când
armatele falnice ale lui Ares năvălesc și pârjolesc totul în calea lor. Războiul este rușinea
absolută cu care omenirea încă se împăunează. Este dovada tristă că, în ciuda măreției sale,
omul încă nu s-a umanizat complet. Aceasta se va întâmpla doar atunci când oamenii vor azvârli
toți idolii belicoși și îi vor înlocui cu icoane al mamei noastre absolute, Sfânta Sfintelor Irene.
Marile temeiuri ale umanizării
Umanizarea omului își are temeiul în cucerirea și stăpânirea timpului. Zeul Chronos,
„părintele zilelor și erelor trecătoare”, a fost supus cu blândețe de o zeiță frumoasă,
Mnemosyne. Este zeița memoriei. Mitul vechilor greci ne spune că Mnemosyne avea nouă fiice
cu care stăpânea artele și întreaga cultură omenească. Erau vestitele muze: Calliope (muza
poeziei epice), Clio (muza istoriei), Erato (muza poeziei lirice), Euterpe (muza cântului),
Melpomene (muza tragediei), Polyhymnia (muza poeziei himnice), Terpsichore (muza
dansului), Thalia (muza comediei) și Urania (muza astronomiei).

22
 Această splendidă alegorie a culturii își păstrează semnificațiile sublime și astăzi. Științele
obiective oferă un înțeles diferit dar cu nimic mai prejos decât mitul elin. Memoria psihică este
într-adevăr temeiul prin care omul se inserează și se orientează în timp. Dar condiția umană
trebuie abordată epigenetic. Din această perspectivă nu există doar una ci trei forme de
memorie: genetică, psihică și culturală. Prin intermediul lor s-au realizat cele două procese
antropologice fundamentale: hominizarea și umanizarea.
Memoria genetică. Toate speciile de vietăți terestre dispun de o memorie genetică
preconstruită prin intermediul codului universal alcătuit din triplete de nucleotide. Persistența
ei durează atâta vreme cât durează specia și dispare odată cu extincția acesteia. Memoria
genetică umană s-a construit de-a lungul hominizării; începuturile acestei construcții au fost
realizate de unele specii simiene cu milioane de ani în urmă; edificiul genetic uman s-a încheiat
însă odată cu apariția cromagnonilor în urmă cu aproximativ 50 de milenii și, de atunci, a rămas
neschimbat până în zilele noastre. Memoria genetică umană este un tip de memorie care asigură
caracteristicile somatice și psihice pe care le avea primul cromagnon și pe care le posedă toți
membrii speciei Homo Sapiens de azi.
Memoria psihică. Acest tip de memorie este asigurat de genotipul individual. Ea durează
și funcționează atâta cât durează viața individului uman. Toți indivizii umani sunt dotați cu
acest tip de memorie. Memoria psihică este așadar o prescripție înscrisă în memoria genetică a
speciei. Dar între memoria psihică individuală și memoria genetică a speciei nu există „porți de
intrare și de ieșire”. Achizițiile mnemonice de-a lungul vieții individuale nu se „moștenesc”,
memoria genetică nu le achiziționează și marea trudă a memoriei psihice se pierde iremediabil
odată cu moartea posesorului individual. Individul uman nu progresează semnificativ din punct
de vedere genetic și nu poate transmite pe cale ereditară achizițiile sale mnemonice. Prin
memoria psihică individul ia în stăpânire numai timpul vieții sale. Mai mult, memoria psihică
nu este inextricabilă, precum cea genetică. Achizițiile mnemonice se pierd continuu. Zeița
Mnemosyne este mereu „atacată” de sora ei Lethosyne, zeița Uitării.
Există însă nu una, ci trei feluri de memorie psihică umană: imediată, tactică și strategică.
Memoria imediată orientează în timpul prezent, ia în stăpânire orizontul restrâns pe care îl
percepem ca „aici-și-acum”. Memoria imediată este una fabuloasă, „înghite totul”; dar nu
durează decât câteva secunde; imediat după ce a funcționat, memoria imediată este atacată
violent de uitare. Memoria tactică este „restul” păstrat după uitarea care s-a exercitat asupra
memoriei imediate. Memoria tactică orientează în orizontul de timp al săptămânilor și lunilor;
poate dura uneori chiar mai mult, dar niciodată definitiv. Lethosyne își revendică și achizițiile
și pe termen mediu. Abia memoria strategică, o memorie pe termen lung „scapă” , dacă nu total
măcar în mare parte, de uitare. Este memoria care orientează de-a lungul anilor, spre orizontul
întregii vieți și al morții. Achizițiile acesteia sunt trainice și funcționează ca structură de
rezistență a edificiului spiritual numit personalitate ridicat de-a lungul întregii vieți pe
premisele genetice ale individualității umane.
Memoria culturală. Acest tip de memorie este trans-individual și „artificial”, adică
totalmente uman. Achizițiile și invențiile valoroase ale memoriei de lungă durată nu se pierd
iremediabil. Există limite mnemonice pe care Lethosyne nu le poate depăși. Ele sunt depozitate
chiar în tărâmul mort al lui Hades, dincolo de fluviul Lethe al zeiței uitării. Acolo începe
imperiul athanasic nesfârșit al culturii universale unde Mnemosyne domnește fără de moarte.
O găsim tezaurizată și organizată în forme multiple: scrieri, opere artistice, descoperiri
științifice, tehnologii. Memoria culturală nu este un produs al evoluției vieții. Este construcția
spirituală prin care se produce„fenomenul uman” și se extinde noosfera în Univers. Avem,
desigur, în vedere cultura spirituală a omenirii, ireductibilă la „culturile” materiale ale
protohominienilor, arhanthropilor și paleanthropilor. Cultura spirituală nu are nu are rădăcini și
determinări biologice. Nici o altă specie nu a construit tezaure culturale inefabile, nici măcar
23
prehominienii sau homidele. Ea este doar un „depozit sublim” de valori noetice, etice, estetice,
religioase etc., create de indivizii umani pentru prezentul și viitorul descendenților umani. Este
o strădanie disperată și măreață prin care omenirea se vindecă de încremenirea și
impenetrabilitatea fondului nostru genetic. Memoria culturală suplinește imposibilitatea noastră
de a ne îmbogăți memoria genetică a speciei cu achizițiile memoriei individuale. Nefiind
posibilă ameliorarea zestrei lor genetice, oamenii tezaurizează progresele în temple sălășluite
de muzele Mnemosynei, în lăcașuri pe care le numim Mouseion, Scriptorium, Bibliotekon și,
mai de curând, Internet.
Riturile și practica arhaică a educației
Educația a fost practicată cu mult înainte de a fi fost teoretizată și scrisă. Practica
organizată a educației a început cu prohibiții și prescripții impuse în interiorul ginților, fratriilor
și triburilor. Fundamentele spirituale ale acestora au fost conferite, dintotdeauna, mitologia,
magia și religia. Din ele s-au dezvoltat sisteme simple de educație parenetică și sapiențială care
s-au complexificat de-a lungul mileniilor preistoriei. Formele cele mai rafinate s-au dovedit a
fi riturile. Vestigiile acestora persistă încă. Lor le-a dedicat în anul 1909 un studiu crucial
Arnold van Gennep: Les rites de pasage94. Teoria gennepiană se bazează pe studiul atent al așa-
numitele „fenomene liminare” sau „de graniță” care se manifestă în perioadele de trecere de la
o vârstă la alta a membrilor comunităților cromagnonice. O asemenea perioadă are o existență
autonomă într-un anumit Weltanschauung deja ordonat și acceptat de membrii comunității.
Această perioadă este, după cum se exprimă Victor Turner, un interval marginal de viață
„betwixt and between” („între și între”) categoriile vieții sociale normale:
„În timpul perioadei marginale (de tranziție) care separă moartea rituală de renașterea
rituală, novicii în curs de inițiere sunt temporar excluși, marginalizați. Pe durata ritului ei
nu au un loc în societate.”95
Van Gennep a depășit tendința dominantă de la începutul secolului XX de a clasifica și
identifica legi antropologice, așa cum se întâmpla în științele biologice, dominate de pozitivism
și structuralism. El și-a centrat atenția asupra proceselor care se produc în raport cu modul de a
gândi și cu „ideologiile” pe care comunitățile pe cale de umanizare și le făureau.
„Pentru trecerile puternic marcate ritual în cvasitotalitatea societăților umane, «bazele
ideologice» se găsesc în dihotomia fundamentală, operantă la nivelul oricărui tip de
mentalitate, sacru/profan. La «semi-civilizați» (termenul îi aparține lui Van Gennep),
sacrul domină asupra profanului, fiind prezent în orice fază a vieții individului: «în
gândirea semi-civilizatului, nici un act nu este cu totul independent de sacru». Prezența
acestuia se face cu atât mai mult simțită în momentele (perioadele) de criză care se
manifestă atât la nivelul timpului cosmic (trecerea de la un an la altul, de la un anotimp la
altul, de la o lună la alta), cât și la nivelul timpului individual, al «vieții de om», pe durata
căruia au loc mai multe treceri (naștere, pubertate, căsătorie, moarte). Etnologul francez
stabilește o conexiune logică, acum – după ce ea a fost relevată - evidentă, la îndemâna
oricui, între două seturi de fapte din sfera naturalului: creșterea și maturizarea individului,
pe de o parte, și periodicitatea fenomenelor naturale, pe de alta. Și într-un caz și în celălalt,
trecerile, tranzițiile erau marcate prin festivități, ceremonii sau rituri care, reduse la esența
lor ultimă, la o schemă-tip, se arată a fi extrem de asemănătoare. Aceasta este, în
fapt,descoperirea lui Van Gennep: recurența unui model, a unei structuri de rit într-un
număr infinit de situații, de la trecerile «teritoriale» (dintr-un ținut în altul, dintr-un loc în
altul, din afară înăuntru și invers) la cele legate de integrarea individului într-un anumit
grup și, mai departe, de la cele relative la ciclul vieții până la cele de un fason mai special,
ca tăiatul părului, acoperirea capului, acte sexuale, flagelații, sacrificii etc.”96
Arnold van Gennep a identificat două mari clase de rituri ale căror structuri, constituite
în vremuri imemoriale, mai supraviețuiesc încă în multe comunități și la multe civilizații : rituri
simpatetice și rituri contagioniste.

24
 Riturile simpatetice s-ar structura pe baza unei scheme logico-analogice în centrul căreia
se află credința: credința în acțiunea asemănătorului asupra asemănătorului, a contrariului
asupra contrariului, a părții asupra întregului și reciproc, a aparentului asupra realului și
reciproc, a recipientului asupra conținutului și reciproc etc. Riturile contagioniste se bazează pe
materialitate și transmisibilitate, prin contact sau la distanță, direct sau indirect.
În interiorul acestor categorii se pot identifica subgrupe numeroase de rituri.
Van Gennep a studiat câteva asemenea subgrupe care au legături antropogonice vădite cu
constituirea Weltanschauung-ul paideutic al umanității:
• riturile „trecerii materiale” a granițelor, porților, pragurilor (de ex.: vama, invocarea
divinităților de frontieră, „pășirea pragului unei case”, „stâlpii de hotar”, „bornele”, hermele,
„zona interzisă”, ceremonialul „plecării la război”, interdicții de intrarea în temple, biserici și
„locuri sfinte”, invocațiile pentru străbaterea trecătorilor primejdioase, oferirea de ofrande pentru
traversarea râurilor sacre etc.);
• riturile de agregare socială (de ex.: tabuul de izolare individuală”, interdicția hindusă
a amestecului între caste, „schimbul de daruri/cadouri cu străinii”, „ospățul comun”, ritualul
masailor de oferire a caprei pentru pacea cu străinii, salutul militar roman, diversele forme de
salut prietenesc sau oficial, „schimbul sângelui” la indigenii wazaromo, strângerea de mână la
europeni, cemonialul de oferire a azilului și împăcarea prin formula salâm la shammarii arabi,
oferirea de flori celui vizitat, calumet-ul amerindian („pipa păcii”), „înfrățirea” simbolică, „frățiile
de sânge”, îmbrățișarea etc.);
• riturile ale apartenenței/trecerii/intrării/ieșirii individului în (și din) ordinea socială a
comunității sau în (și din) rândul claselor sociale/castelor/grupurilor (de ex.: prostituția sacră,
ritualul roman și amerindian al adopțiunii, recunoașterea patriciană a progeniturii, riturile de
schimbare a stăpânului sclavului la vechii greci, ceremonia tombika a schimbului de sclavi la
populația kimbunda, riturile de separare și de desfacere a căsătoriei, vendetta australiană și
corsicană, riturile de declarare a războaielor, riturile de realizare a alianțelor războinice, riturile
de declarare a păcii, riturile de părăsire a castei, riturile de intrare într-o castă nouă superioară,
ceremoniile de întronare a monarhilor, ritualurile de consacrare a preoților ș.a.);
• riturile de petrecere a timpului și anotimpurilor (de.ex.: sărbătoarea Paștelui la evrei,
lampadophoria de primăvară a vechilor greci, ritualurile eclesiastice de Crăciun și Anul Nou la
creștini ș.a.);
• riturile legate de procreație, de sarcină, de maternitate și de progenituri (de ex.: riturile
de purificare a lehuzei, ceremonia „arcului cu săgeți” la populația poliandrică toda din India,
interdicțiile alimentare și sexuale din timpul sarcinii, interdicția părăsirii casei de către gravidă la
oraibii din Arizona, riturile de ocrotire și ușurare a sarcinii, sărbătoarea rituală de toamnă de trei
zile în cinstea tuturor copiilor născuți în decursul anului la populația ngente din Assam, botezul
creștin ș.a.);
• riturile legate de naștere, de copilărie și de creșterea copiilor (de ex.: diversele rituri
de apărare împotriva deochiului, contagiunilor, bolilor și demonilor; „consacrarea” noilor născuți
la populația rehamna din Maroc; ritualurile de alăptare până la creșterea primului dinte; tăierea
rituală a cordonului ombilical, „tăierea împrejur” rituală, „tăierea moțului” la populația wayao din
Africa Centrală și la balcanici, „punerea talismanului pûtudru” în a zecea zi de la recluziunea
copilului în India vedică, îmbăierea rituală agîga la musulmanii din Punjab, „sacrificiile
alimentare pentru mamă până în ziua a 14-a” și „sărbătoarea cu 20 de ouă de gâscă pictate” la
chinezi, ritualurile taoiste ale „ieșirii din copilărie” de la 1an, 3 ani și 6 ani, ceremonialul
confucianist al „maturității de la 16 ani”, „ritul porților pentru a șasea zi de la naștere” de la Blida,
aniversarea rituală a zilei de naștere după vârsta 50 de ani în China, riturile de denominație și
botez existente aproape la toate populațiile din toate timpurile ș.a.);
• riturile legate de relațiile intra-familiale (de ex.: cultul strămoșilor, conduita rituală față
de cei în vârstă, conduita rituală față de pater familias, conduita rituală față de mamă, relațiile
rituale dintre soți ș.a. );
• riturile de noviciat și de inițiere ale vârstelor, ale sexelor, ale confreriilor religioase,
„misteriilor” și „societăților secrete” (de ex.: numeroasele „rituri ale pubertății” practicate la
25
vârste diferite între 14-16 ani la fete și 16-18 ani la băieți; diverse rituri mutilare sacră prin
circumcizie, excizia clitorisului și perforarea himenului la diverse populații semite și africane,
rituri de inițiere în grupuri totemice, rituri de inițiere agricolă, rituri de inițiere cinegetică, rituri
de inițiere piscicolă și nautică, ceremonii de trecere la diverse vârste și în legătură cu „profesii”
și meșteșuguri specifice, rituri de inițiere în confrerii totemice, precum cele africane sau în
„misterii”, precum cele trace și cele grecești de la Eleusis sau în societăți secrete războinice
magico-religioase, precum cele malaieziene sau precum cele cavalerești din Evul Mediu,
hirotonisirea preoților creștini ș.a.);
• rituri ale logodnei și căsătoriei (de ex.: ritul de consacrare a prostituatelor sacre, kalym-
ul bașkir, „căsătoria cu copacul” la populația kol din Bengal, ceremoniile poliginice, ceremoniile
poliandrice, ritualul căsătorie monogame, riturile de răpire a mirese, riturile nupțiale, ceremoniile
de divorț și de văduvie, sinuciderea rituală a văduvelor la mai multe populații antice, ș.a.);
• rituri funerare (de ex.: psychagogia, metempsihoza și riturile psychopompe; ritualurile
de înhumare ale etruscilor și latinilor, ritualurile de incinerare ale aheilor, ritualurile doliului,
ritualul bocetului, adorarea morților, ritualuri ale sinuciderii ș.a.);
• rituri speciale legate de:
o coafură (de ex. „sacrificiul părului” la vechii semiți);
o văl (de ex. „vălul de jertfă” sau „acoperirea cu văl” la ritualul căsătoriei”);
o limbajele speciale (de ex. tabuuri alimentare sau legate de numirea „organelor
rușinoase”, a defecației etc.);
o rituri sexuale (de ex. tabuurile legate de acoperirea organelor sexuale, de „desfrâul
sexual”, de „ciclul lunar”, de homosexualitate, de consangvinitate, de promiscuitate etc.);
o flagelare (de ex. flagelarea pentru îndepărtarea demonilor, „lupercaliile” romane,
„sacrificiile umane” ale aztecilor și tracilor ș.a.);
o „prima experiență” (de ex. ritualurile fondatoare: fondarea
casei/bisericii/templului/orașului sau primul act sexual al femeii, „prima soție” din căsătoria
poligamă; „primul soț” din căsătoria poliandră a populației indiene toda etc.).
Scrierea

Figura nr. 3 Scribul egiptean97

26
 Inventarea scrierii este probabil cel mai spectaculos dintre pașii omului pe calea
umanizării. Fixarea cunoașterii și a valorilor materiale și spirituale prin scriere nu poate fi
comparată decât cu „furtul prometeian al focului” din Paleolitic, cu descoperirea agriculturii
din Mezolitic și, poate, cu Internetul din zilele noastre. Instituția scrierii și imaginea scribului
pot fi considerate cele două mari simboluri ale declanșării civilizației umane și a noosferei
cosmice pe Terra.
SCRIEREA PICTOGRAFICĂ. Este prima formă de scriere cunoscută. Începuturile
scrierii sunt nesigure în spațiu și timp dar, cu certitudine, sunt realizări cromagnonice. Se prea
poate ca originile acesteia să fi fost picturile alpine tassilienne sau cele rupestre, precum cele
cavernale de la Altamira și Lascaut. Funcțiile magice ale acestora se împleteau probabil cu cele
comunicaționale.
Este însă posibil ca primele încercări de scriere propriu-zisă să fi apărut în Europa, pe
teritoriul României. Tăblițele de la Tărtăria descoperite de Nicolae Vlassa în 1961, cu o
vârstă estimată de 5500 î.Chr., sunt mai vechi decât scrierile sumerienilor, egiptenilor și
dravidienilor harappieni care datează din jurul datei de cca 3500 î.Chr. „Ele [tăblițele de la
Tărtăria – n.n.] sunt adeseori citate, în sensul că ar putea candida la cel mai vechi scris din
lume. Aceasta se datorează pe de o parte faptului că tăblițele poartă semne, dar motivul
principal este vârsta prezumată asociată acestor tăblițe (și desigur semnelor). Dacă vârsta
estimată, cea de 5500 î.Hr. s-ar dovedi în final a fi reală, iar semnele se dovedesc a fi scris,
atunci ele sunt cele mai vechi artefacte purtătoare de scris din lume.

Figura Nr. 4. Tăblițele de la Tărtăria98

Celelalte candidate la cea mai veche scriere din lume și anume, scrierile egipteană,
Harappa și cea sumeriană, datează toate din jurul datei de c. 3200-3500 î.Hr. Evident,
distanța în timp între 3500 î.Hr. și 5500 î.Hr. este mare. Din păcate există un obstacol
insurmontabil în ceea ce privește determinarea vârstei (posibilitatea datării cu carbon
radioactiv nu mai există datorită unui tratament termic). În ceea ce privește faptul că pe
ele este sau nu un scris, speranțe există și în timp cercetătorii vor putea spune dacă este
doar proto-scriere sau scris adevărat, în acest caz din urmă desigur vor trebui să spună
despre ce fel de scris anume este vorba pe fiecare din ele (ex. pictografic, ideografic,
silabar etc.)”99.
Pe cele trei tăblițe erau înscrise pictograme similare altora, mai recente, care au fost găsite
la Karanovo și Gracialnița (Bulgaria). Arheologul britanic Colin Renfrew100 și cercetătorul
rus Vladimir Gheorghiev101 au emis ipoteza că este vorba de cea mai veche scriere din
lume. Miron Blaga și Octavian Blaga au postat recent, pe site-ul revistei Crișana, în 14
ianuarie 2014, unele date și concluzii care întăresc teza lui Gheorghiev: „La fel,
27
 orientalistul rus, Andrei Nadirov, se entuziasma în faţa minunii de pe tăbliţele de la
Tărtăria, care transmiteau, peste vremuri, «solia fraţilor pre-daci», pentru ca Marija
Gimbutas, o eminentă cercetătoare americană, să încadreze scrierea acestor tăbliţe într-o
străveche scriere sacră, venind încă din paleolitic, cu manifestări mai bogate în neolitic,
şi aparţinând civilizaţiei Vechii Europe. Cam la aceleaşi concluzii ajung şi investigaţiile
unor cercetători maghiari (Makkay Janos, Erzen Nustupny), iugoslavi (Jovan Todorovici),
americani (S. Hood, David Whipp), sovietici (T.S. Passek, V. Titov, Boris Perlov) etc. (...)
În perioada 23-29 octombrie 2000, la Milano, are loc simpozionul ştiinţific internaţional
Originile scrierii, în cadrul căruia cercetătorul Haral Harmann, de la Research Centre on
Multilingualism din Bruxelles, reia, pe noi baze documentare, apariţia inciziilor
scrieriforme pe diferitele obiecte descoperite în arealul carpato-balcanic. Concluzia
dizertaţiei sale este aceea că tăbliţele de la Tărtăria sunt primele semne de scriere incizată,
care preced pictogramele mesopotamiene (3500-3300 î.Hr.), hieroglifele egiptene (3200-
3000 î.d.H.), pictogramele cu inscripţii de pe Valea Indului (2500 î..Hr.) sau pe cele din
China (1500-1200 î.Hr.), ca şi enigmaticele mesaje ale zapotecilor mexicani (600 î.Hr.),
ceea ce-l va determina pe Marco Merlini, câţiva ani mai târziu, să răsucească teorema
clasică «Ex Oriente Lux» în «Ex Occidente Lux». Este vorba aici, în fond, despre statuarea
teoriei, rezultată din cercetările arheologice, potrivit căreia spaţiul carpato-danubiano-
pontic avea, în neolitic, cea mai densă populaţie, care a generat culturile Criş-Starcevo,
Vincea-Turdaş, Petreşti, Pre-Cucuteni, Cucuteni, Boian, Gumelniţa etc.”102. S-a formulat
opinia că ar fi vorba de o scriere protoariană care a fost ulterior transmisă populațiilor din
Orient, odată cu marea migrație indo-europeană din perioada vedică. Dar sumerienii scriau
deja cu cuneiforme, similare, în parte, celor de la Tărtăria, la acea dată. Este posibil ca o
altă migrație, mult mai veche, să fi dus în spațiul mesopotamian acestă străveche proto-
scriere.
Dar alte civilizații își dispută întâietatea scrierii. N. S. Kramer a atribuit-o sumerienilor,
inventatorii SCRIERII CUNEIFORME pe tăblițe de argilă cu ajutorul calamus-ului (un vârf de
trestie) în jurul datei de 3500 î.Chr. 103 Dar scrierea cuneiformă nu a fost inventată pur și simplu
de sumerieni. Aceasta a evoluat semnificativ în următoarele patru milenii de la o scriere
pictografică către una cuneiformă. (vide fig. Nr. ).
După Constantin Daniel, scrierea sumeriană a derivat dintr-o scriere proto-sumeriană care
folosea linii ovale, drepte, necurbate și frânte – adevărate desene, poate cândva hieroglife; în
perioada Warka IV (către jumătatea mileniului IV î. Chr.) numărul acestor semne ajunsese la
peste 2000 dar a evoluat rapid, semnele fiind schimbate și din ce în ce mai abstractizate; acest
lucru s-a datorat se pare schimbării vârfului de trestie pentru a imprima cât mai repede semne
simplificate pe argilă moale. Așa au apărut semnele cuneiforme. La jumătatea mileniului III,
odată cu primele dinastii sumeriene, scrierea cuneiformă s-a generalizat.104 „Scrierea s-a
difuzat în întreaga regiune sudică a Mesopotamiei chiar în epoca Uruk IV, deși nu cunoaștem
în afară de Uruk decât o tăbliță de piatră din orașul Kiș, în nordul Babiloniei. Totuși este cert
că scrierea a devenit un bun comun al Mesopotamiei din epoca Djemed-Nasr.”105

28
 Figura Nr.5. Evoluția scrierii cuneiforme la sumerieni și asiro-babilonieni106
Este important de precizat că această scriere a apărut într-o limbă nesemită. Originile ei nu
sunt clarificate. Limba sumeriană aparținea marelui grup de limbi flexionare din care fac parte
și limbile aglutinate. Se pare că ea avea înrudiri cu limbile caucaziene având înrudiri cu limbile
beltirilor, iakuților și tătarilor de pe Volga. Dar s-au găsit și similitudini cu limbile unor
populații îndepărtate precum bantu și unele limbi indoneziene. Asiro-babilonienii au
simplificat scrierea cuneiformă și mai mult, presați de faptul că ea nu se mai potrivea limbii
(akkadiana, babiloniana și asiriana erau limbi semitice, diferite destul de mult de limba
sumeriană). Către nul 2500 î. Chr. S-au făcut primele încercări de adaptare a scrierii sumeriene
limbii akkadiene, limbă semită având cu totul altă structură gramaticală decât sumeriana. Este
sigur că limba akkadiană a fost scrisă cu grafeme sumeriene după ce dinastia din Akkad, sub
regele Sargon I (aprox. 2350 î.Chr.) a ajuns să domine politic întreaga Babilonie. Tot în această
perioadă scrierea cuneiformă sumeriană s-a răspândit în Elam. Apoi cuneiformele au fost
utilizate în Asiria și, ceva mai târziu, au fost folosite pentru a scrie în limba hurrită. Spre anul
2000 î.Chr. au adoptat cuneiformele și orașele-stat canaaneene, hittiții, neo-asirienii, orașul-
stat Urartu (Armenia), Elamul, Ugaritul (Ras-Șamra). Înainte de scrierea alfabetică, chiar și în
orașul-stat Byblos s-a folosit scrierea cuneiformă sumeriană. Scrierea cuneiformă clasică
cuprindea circa 550 de semne formate din 4 elemente de bază:
- Pana orizontală :
- Pana oblică :
- Pana –triunghi :
- Pana verticală :

Iată numele Zeului (Dingir) scris în sumeriană și akkadiană:

Figura nr.6 . „Zeul” în scrierea cuneiformă

29
 Cu totul alta a fost evoluția scrierii în cealaltă mare civilizație a Antichității: Egiptul.
SCRIEREA HIEROGLIFICĂ a evoluat tot din scrieri pictografice arhaice, ca și cea
cuneiformă. „Este plauzibil ca scrierea pictografică (pictogramele) să-și aibă originea în
desenele ce se găsesc cu zecile de mii în Sahara și aveau un scop magic.”107 Leo Frobenius a
formulat ipoteza că desenele arhaice aveau funcții magice imitative care mimau ritualic scenarii
cinegetice și pastorale. Animalele vizate erau „fixate” ca „ținte” pentru vânătoarea care se
pregătea sub formă de ritual prealabil. Pentru a reuși să ucizi un leopard era necesar ca, mai
întâi, el să fie „prins” sub formă simbolică pe versantul tassilian sau pe zidul grotei montane. 108
Aceste valențe magice s-au păstrat până târziu.
Egiptenii au început prin a desena ființele așa cum sunt în realitate pentru ca, mai apoi, să
le transforme în ideograme cu caracter mai general. Dar credeau că scrierea este o revelație
sacră și că „dușmanul scris” (sau ființa malefică reprezentată prin ideogramă sau hieroglifă)
putea să învie oricând. De aceea, pentru a evita dezastrul recurgeau la distrugerea definitivă a
dușmanului prin mutilarea hieroglifei care în reprezenta. Primele semne folosite în scriere au
fost pictogramele și petroglifele realiste. Ulterior acestea au devenit semne abstracte scrierea
devenind ideografică și simbolică. De exemplu, dacă semnul „cerc mic având un punct în
mijloc” însemna inițial „soare”, ulterior semnificația s-a extins la înțelesul „ziua”, pentru a
soarele luminează și este pe firmament de la răsărit și până la apus. Vorbirea a aprofundat acest
proces adăugând substantivelor un număr semnificativ de verbe abstracte derivate din
substantive-cheie, de exemplu, de la substantivele „mamă”, „tată”, „fiu” se pot deriva verbe
precum „a iubi” și verbe auxiliare precum „a fi” sau „a avea”. Prin urmare scrierea hieroglifică
nu era reprezentată doar prin ideograme, ci și prin fonograme. În timpul Imperiului de Mijloc
se folosea deja o scriere alcătuită din fonograme și ideograme de mare flexibilitate.109
SCRIEREA HIERATICĂ. Scrierea egipteană a evoluat spre o formă hieratică prin
simplificarea hieroglifelor. Scrierea hieratică se deosebește numai aparent de cea hieroglifică
fiindcă și ea folosește ideograme, determinative, fonograme și semne mono și poli-consonantice
legate între ele exact ca în scrierea hieroglifică.

Figura Nr.7 Evoluția scrierii egiptene

de la cea pictografică la cea demotică110
Dar scrierea hieratică a evoluat de la formele arhaice inițiale spre forme din ce în ce mai
abstracte. Hieratica din Imperiul de Mijloc se deosebea mult de cea din timpul Imperiului
de Mijloc iar în timpul Dinastiei XXV devenise deja o așa-zisă hieratică livrescă; în timpul
Dinastiei XXVI saită s-a încercat o reîntoarcere la hieratica arhaică dar fără succes; s-a
instaurat așa-numita hieratică anormală care în secolele VII-VI devenise foarte greu de

30
 descifrat din cauza deosebirilor față de scrierea hieroglifică. În același timp, o scriere nouă,
demotica a devenit din ce în ce mai răspândită în Egipt.
SCRIEREA DEMOTICĂ. Este așa-zisa „scriere populară” care se deosebea mult de
scrierea hieratică, chiar dacă, inițial, ea a folosit o serie de ideograme și fonograme străvechi.
Demotica a elaborat ulterior propriile ei semne grafice.
De aceea a devenit la fel de dificil de descifrat ca și hieratica livrescă și cursivă. S-au folosit
260 de grafeme din care 38 erau fonograme monoconsonantice (adică alfabetice) și foarte
multe semne polivalente (același grafem indica mai multe sunete); dar se foloseau și semne
diferite pentru același sunet. Nu numai descifrarea demoticii era dificilă, ci și scrierea ei.

Figura nr.8. Un contract scris în demotică în timpul Dinastiei a XVI Saită111

Demotica s-a degradat lent în timpul celei de a doua dinastii persane și rapid în perioada
elenistă, după cucerirea macedoneană din anul 332 î.Chr. și, mai ales, după instaurarea
instaurarea dinastiei lagide (Ptolemeu I Soter, 321-283 î. Chr.). Ultimul text scris în
demotică cunoscut datează din anul 452 d.Chr.
SCRIEREA COPTĂ. Limba coptă – cu cele cinci dialecte ale sale – bohairica, sahidica,
tebanica, akhimica și fayumica – a fost ultimul stadiu de dezvoltare al limbii egiptene. Ea s-a
edificat sub influența limbii grecești și odată cu răspândirea creștinismului. Scrierea coptă a fost
mult mai unitară. Ea a preluat alfabetul grecesc la care a adăugat șapte grafeme demotice. Este
limba în care s-au scris numeroasele texte gnostice, maniheene și creștine. Era o scriere ușoară
care putea fi învățată de oricine. Tocmai acest avantaj a făcut-o „profană”, în sensul că nu mai
era avea „caracter sacru” precum hieroglifica și nu mai era apanajul preoților și al castelor de
scribi, ca în cazul hieraticii și demoticii.
SCRIEREA ALFABETICĂ. A fost descoperirea semiților fenicieni. Și în acest caz avem
de a face cu o evoluție. Începuturile le-au făcut, se pare, semiții din orașul-stat Ebla (azi Tell-
Mardich, în nordul Siriei). Eblaiții din mileniul al III-lea I î.Chr. preluaseră de la sumerieni și
akkadieni scrierea cuneiformă pe care au adaptat-o limbii lor. Scrierea eblaită era însă o scriere
silabică. Era așadar o scriere pseudo-hieroglifică deși avea caracteristici cuneiforme. S-au găsit
numeroase tăblițe de lut cu scriere bilingvă, sumero-eblaită, pare-se pentru a facilita descifrarea.
31
Fenicienii de la Byblos au adoptat o scriere pseudo-hieroglifică după modelul eblaiților dar sub
influența scrierii hieroglifice egiptene din timpul Imperiului Vechi (secolul XXI î. Chr.) sau,
poate, sub influența scrierii hieratice care folosea și fonograme pentru unele consoane sau
pentru cuvinte întregi.
Descendența egipteană a scrierii vechi de la Byblos a fost demonstrată de egiptologi
precum Charles și François Lenormant (1838), Emmanuel Rougé, Isaac Tylor, P. Montet
și alții. Constantin Daniel a formulat o teză similară. „Pare verosimil ca vecinii din nord-
est ai Egiptului, care aveau cele mai întinse relații comerciale cu statul faraonilor încă din
vremea Imperiului Vechi, să fi reluat scrierea de la scribii egipteni, date fiind legăturile de
afaceri și contabile pe care le aveau cu Egiptul”112. Nu se poate ignora însă scrierea paleo-
sinaitică identificată de Flanders Petrie pe mai multe statui ale zeiței Hathor și la intrarea
în galeriile minelor de peruzea din Peninsula Sinai pe platoul Sarabi al-Hadim.113

Figura nr. 9. În căutarea alfabetului114

În mileniul al II-lea î.Chr. în orașul fenician Ugarit (astăzi Ras-Șamra) a apărut o scriere
alfabetică cuneiformă care însă nota consoanele și trei semivocale; adică prelua din scrierea
egipteană principiul notării doar a sunetelor consonantice.

32
 Figura Nr. 10. Alfabetul de la Ugarit115
Direcția scrierii ugaritice era de la stânga la dreapta, ca în greacă și latină, nu ca în ebraică
sau arabă (care se scriu de la dreapta la stânga). Cel puțin șase semne ugaritice se aseamănă cu
cele din alfabetul clasic fenician. Scrierea ugaritică este ulterioară pseudo-hieroglificei de la
Byblos și paleo-sinaiticii. Desigur și ea a evoluat. Dar a fost preluată de mai toată lumea
mediteraneană.

Figura nr. 11. Răspândirea alfabetului cadmic116

Este fără dubiu că scrierea greacă derivă din scrierea consonantică de la Ugarit. La fel cea
etruscă și cea latină. Grecii recunoșteau cu onestitate că au învățat să scrie cu „grafemele
cadmice”. Și, prin intermediul acestora, s-a edificat întreaga civilizație a Europei și a lumii.
33
 Civilizația, cultura și educația
Civilizația și cultura nu sunt realizări legice ale Naturii sau ale Evoluției vieții. Ele sunt
produse „artificiale” ale educației. Constituirea lor s-a realizat prin îmbogățirea și transmiterea
culturii tezaurizate din generație în generație. Acest proces perpetuu are probabil și un germene
care ține de specificitatea fondului nostru ereditar. Dar Evoluția a distribuit acest embrion
mirific cu zgârcenie. Cei mai mulți dintre indivizii speciei Homo Sapiens au fost doar
consumatori ai valorilor culturale tezaurizate. Creatorii de valori culturale eterne nu au fost
mulți, dar ei au existat în toate generațiile, chiar și perioadele cele mai crâncene și mai obscure
ale istoriei omenirii. De aceea omenirea, cu fondul ei ereditar fixat nemilos în structuri
cromagnonice, a progresat neîntrerupt din punct de vedere cultural. Această izbândă s-a datorat
educației. Ei și numai ei.

3. GENEZA GÂNDIRII PEDAGOGICE

De la origini și până în prezent
Despre procesul îndelungat de constituire al pedagogiei ca disciplină obiectivă și
hermeneutică, nu cunoaștem decât dovezile și consemnările târzii ale unei deveniri mereu
spectaculoase. Aventura paideutică preistorică a fost, probabil, la fel de complexă ca și odiseea
istorică a educației. Imaginea schematică de pe pagina alăturată (v. Figura nr.18) nu reprezintă
decât vag evoluția pedagogiei de la origini și până în prezent.
Față de supozițiile pe ideologizante și partizane pe care le întâlnim în multe dintre tratatele
de pedagogice românești mai vechi117, se cuvine să aducem acum în fața cititorilor adevăruri
mai clare.
Cum s-a ajuns aici și ce putem previziona în viitor cu privire la evoluția gândirii
pedagogice și a practicii educaționale? Răspunsul la această interogație nu poate fi dat fără de
o scurtă dar atentă și realistă retrospectivă 118.
Pedagogia generală s-a constituit ca știință și artă a educației încă din Antichitate. Dar
reflecția preconceptuală asupra rosturilor formării umane a existat cu multe milenii înainte ca
Școlile presocratice, Platon și Aristotel să fi meditat asupra importanței educației.
Preludii infraumane
Nu există gândire la nivelul organizării infraumane a vieții. Cercetările de psihologie
genetică desfășurate la Geneva vreme de peste o jumătate de secol sub conducerea lui Jean
Piaget au lămurit deosebirile semnificative dintre inteligență și gândirea rațională.
Pot exista însă conduite infraumane care sunt preludii epigenetice ale educației. La
niveluri elementare de comportament se pot găsi însă numeroase conduite care ar putea fi
considerate logice, complexe și chiar ... educative!
Iată câteva exemple. Baerends (1956), Heiligenberg (1963) și Piaget (1967)119 au susținut
că există o „logică a instinctului”. Există întra-adevăr comportamente instinctive infraumane
care par rezultate ale unei adevărate „științe de a face”. Au adus dovezi uimitoare în acest sens
numeroși etologi precum Lorenz (1970)120, Tinbergen (1951)121, Grassé (1982)122, Deleurance
(1952)123 ș.a. Instinctul, a atins perfecțiunea la numeroase specii de insecte. Nici o civilizație
omenească nu a reușit organizarea socială perfectă pe care o găsim în mușuroiul de furnici sau
în stupul de albine. Păsările construiesc își cu abilitate șocantă cuibul, depun ouă, le clocesc, își
hrănesc puii, îi apără și îi învață să zboare. Tinbergen a descris atașamentul față de părinți pe
care îl găsim în formă perfectă la noii născuți ai păsărilor și mamiferelor pe care l-a numit
„inprinting”.124 Grassé a descris sub numele de „stitmergie” comportamentul termitelor de a
construi mușuroiul utilizând o perfectă știință arhitecturală. 125
Conduitele reflexe, necondiționate sau învățate, pot de asemenea să uluiască. Mamiferele
sunt prin definiție animale care își îngrijesc și „educă” cu migală puii. Iar unele mamifere
interacționează afectiv cu oamenii. Este cazul celor domesticite care pot fi dresate și pot învăța,
34
ele însele, numeroase conduite „umane”. Atașamentul câinelui și a altor animale domestice față
de om poate atinge performanțe remarcabile; la unele canine acest atașament poate merge până
la „sacrificiul suprem”, așa cum a arătat cu duioșie Jack London în romanele sale.
Aceste conduite sunt vădite preludii la marea simfonie paideutică a omenirii. Dar ele nu
sunt conștiente, ci doar inteligente, în sensul conferit inteligenței de psihologia genetică. Prin
urmare, nu se poate vorbi de reprezentări și proiecte mentale cu sens educativ la nivel
infrauman. Nu este vorba doar de faptul că animalele pot fi dresate dar nu pot fi educate pentru
că educația este, în esență, o interacțiune subiectivă conștientă. Este vorba de faptul că gândirea
pedagogică fiind reprezentativă și conceptuală nu a fost și nu este posibilă la nivel infrauman
și nici la nivel non-uman. Nici animalele și nici roboții sau androizii nu „își pun problema”
desăvârșirii de sine prin physiopoiesis democritean.
Gândirea pedagogică preconceptuală
S-a crezut că reflecția pedagogică a survenit relativ târziu, la începuturile istoriei, exclusiv
în urma decantării unor experiențe educative îndelungate de-a lungul preistoriei.

Figura Nr.12. Geneza și dezvoltarea gândirii educaționale

35
 În Figura nr. am încercat să reprezentăm sintetic modul în care a evoluat gândirea
pedagogică pornind de la culturi arhantropice și practici psihagogice. Există însă unele dovezi
arheologice că gândirea pedagogică a urmat îndeaproape, încă din vremurile imemoriale,
practicile educative. Practicile de tezaurizare și transmitere a culturii au apărut probabil încă de
la neanderthalieni, în formă rudimentară, fiind legate de conștiința mitică. Putem spune așadar
că educația a început odată cu omul, singurul posesor de conștiință de sine din toată fauna
terestră.
Dar când și cum?
Urmăm aici, în linii mari, concepția epistemologică a lui Georges Gusdorf126 și
hermeneutica ideilor religioase a lui Mircea Eliade 127.
Auguste Comte (1830-1842) enunțase așa-numita „lege a celor trei stadii de dezvoltare
ale umanității”: teologic, metafizic și științific.
Stadiul teologic ar fi debutat în preistorie și s-ar fi încheiat abia în Renaștere parcurgând
trei faze susccesive: faza fetișistă („consistant surtout à attribuer aux êtres extérieurs une
vie essentiellement analogue à la nôtre”128), faza politeistă („la vie est enfin retirée aux
objets matériels, pour être mystérieusement transportée à divers êtres fictifs,
habituellement invisibles, dont l'active intervention continue devient désormais la source
de tous les phénomènes extérieurs, et même ensuite des phénomènes humains”129) și faza
monoteistă („la raison vient restreindre de plus en plus la domination antérieure de
l'imagination, en laissant graduellement développer le sentiment universel, jusqu'alors
presque insignifiant, de l'assujettissement nécessaire de tous les phénomènes naturels à
des lois invariables”130).
Stadiul metafizic (numit de Comte și „stadiul abstract”) desemnează Secolul Luminilor,
reprezentat de mari doctrinari și filosofi ai rațiunii precum Jean-Jacques Rousseau și
Immanuel Kant.
Stadiul științific ( considerat de Comte „stadiul pozitiv”) are ca esență abandonarea
dogmelor de orice fel și folosirea spiritului pentru cercetarea realității și formularea legilor
științifice: „Ainsi, le véritable esprit positif consiste surtout à voir pour prévoir, à étudier
ce qui est afin d'en conclure ce qui sera, d'après le dogme général de l'invariabilité des lois
naturelles”131.
Teoria celor trei tipuri de conștiință
Gaston Bachelard (1934) a propus și el o periodizare a evoluției spiritului omenesc,
înțeles ca „spirit științific” („l'esprit scientifique”), completând și nuanțând stadiile lui
Comte.132 Criteriul nou avut în vedere de Bachelard este funcția de cunoaștere a conștiinței. El
a „rescris” cele trei stadii comteene în termeni de concretețe și abstractizare. Stadiul concret al
spiritului omenesc nu este doar „teologic”, el este, în plus, imaginativ și iconic. În stadiul
concret-abstract spiritul face pași spre abstractizare geometrizând și simplificând experiențele
concrete. În fine, în stadiul abstract, spiritul se detașează de experiențele empirice imediate
construiește în chip abstract teorii testabile.
Bachelard nu s-a mulțumit în a formula o „lege a abstractizării progresive a spiritului
științific” („loi de l'abstracisation progressive de l'esprit”). El a adăugat și o „lege ale celor
trei stadii ale sufletului omenesc” („loi des trois états d'âme”).
Âme puérile, ou mondaine: „animée par la curiosité naïve, frappée d'étonnement devant
L'ÉTAT le moindre phénomène instrumenté, jouant à la Physique pour se distraire, pour avoir un
CONCRET prétexte à une attitude sérieuse, accueillant les occasions du collectionneur, passive jusque
dans le bonheur de penser”.
Âme professorale: „toute fière de son dogmatisme, immobile dans sa première abstraction,
L'ÉTAT appuyée pour la vie sur les succès scolaires de sa jeunesse, parlant chaque année son savoir,
CONCRET- imposant ses démonstrations, tout à l'intérêt déductif, soutien si commode de l'autorité,
ABSTRAIT enseignant son domestique comme fait Descartes ou le tout venant de la bourgeoisie comme
fait l'Agrégé de l'Université”.
Âme en mal d'abstraire et de quintessencier: „conscience scientifique douloureuse, livrée
aux intérêts inductifs toujours imparfaits, jouant le jeu périlleux de la pensée sans support

36
 L'ÉTAT expérimental stable ; à tout moment dérangée par les objections de la raison, mettant sans
ABSTRAIT cesse en doute un droit particulier à l'abstraction, mais si sûre que l'abstraction est un
devoir, le devoir scientifique, la possession enfin épurée de la pensée du monde !”
Georges Gusdorf a demonstrat că teoria lui Comte, nu putea fi susținută. După el gândirea
omenească nu a progresat prin etape discontinue și prin salturi evolutive, ci prin continuitatea
celor trei mari tipuri de conștiință: mitică, intelectuală și existențială.
Conștiința mitică definește habitatul uman și realizează echilibrul vital. Mitul nu devine
decât târziu povestire sau doctrină dar enunță o ontologie spontană care este preludiul
oricărei disocieri intelectuale. Conștiința intelectuală întrerupe „somnul dogmatic al
mitului” și, cu această trezire se naște istoria. Conștiința existențială debutează ca o
conștiință mitică refulată, ca o reîntoarcere la trăirea realității.
Dar gândirea pedagogică? Era necesară conștiința de sine și ea desigur s-a produs în
procesele dramatice ale hominizării și umanizării. Noi avansăm aici o concepție bazată pe
cercetările lui Mircea Eliade cu privire la rolul sacrului în formarea conștiinței de sine și în
constituirea treptată a gândirii pedagogice.
Mircea Eliade nu ezită în a lua în considerare teoriile privind apariția conștiinței de sine
la paleanthropi ca urmare a practicilor și riturilor cinegetice și sacrificiale 133. Acestea din urmă
nu par a fi apărut brusc. Ele însele erau moșteniri străvechi, arhantropice. Timp de vreo două
milioane de ani, paleanthropii au trăit, ca și arhanthropii, în special din vânat, pescuit și cules.
Dar și cu unele dintre obiceiurile acestor „bestii bipede”. Se pare că arhanthropii se confundau,
aproape fără nici o discriminare, cu animalele.
„Vânătorii primitivi consideră animalele ca fiind asemănătoare oamenilor, dar
înzestrate cu puteri supranaturale; ei cred că omul poate să se transforme în animal și
invers; că sufletele morților se pot stabili în animale; în sfârșit că există relații misterioase
între o persoană și un anumit animal (e ceea ce altă dată se numea nagualism). Cât privește
Ființele supranaturale atestate în triburile de vânători, distingem însoțitorii sau spiritele
păzitoare theriomorfe, divinitățile de tip Ființa Supremă – Stăpânul Animalelor,
proteguind atât vânatul cât și pe vânător, spiritele junglei și spiritele diferitelor specii de
animale.”134
Aceste similitudini nu aveau probabil nici o limită. Una dintre ele trebuie să fi avut însă
un efect aparte: similitudinea sângelui vărsat.
„Legătura mistică dintre vânător și victimele sale este relevată de însuși actul de a ucide; sângele
vărsat este întru totul asemănător sângelui omenesc. În ultimă instanță «legătura mistică» cu
vânatul dezvăluie înrudirea dintre societățile umane și lumea animală. A doborî animalul vânat sau,
mai târziu, animalul domesticit, echivalează cu un sacrificiu în care vânătorul și victima sunt
interșanjabile.”135
Confuzia și nediscriminarea om-animal au determinat cu ușurință la arhanthropi practicile
canibalice, asupra cărora am stăruit anterior. Legități psihologice severe, precum legea a
economiei de efort și legea economiei de timp, au acționat nemilos. In căutarea vânatului,
vânătorul era nevoit să caute și să ucidă pentru hrană animalul cel mai „favorabil”. Acesta nu
putea fi animalul cel mai puternic, precum leul sau animalul cel mai rapid, precum iepurele.
Șansele cele mai mari erau date de un animal similar din punctul de vedere al forței și velocității.
Din nefericire, acesta era semenul biped din aceeași specie hominidă sau humanoidă.
Arhanthropul nu era doar vânător, era un Homo Necans și, din păcate, arhanthropul din noi a
rămas astfel până în zilele noastre136.
Pe de altă parte, practicile sacrificiale primitive, dincolo de eresurile divinatorii și de
practicile sangvinare, dovedesc că strămoșii au fost prima și singura specie umanoidă care a
descoperit moartea și, odată cu aceasta, au înțeles condiția tragică a omului însuși.
Conștiința de sine a început cu conștiința morții și a generat perpetuu nesfârșitele aspirații
athanasice care au însoțit viața oamenilor din toate timpurile. Condiția umană a devenit pentru

37
fiecare individ uman, încă de atunci, ceea ce Martin Heidegger a numit Dasein - insul obișnuit
„azvârlit în lume”, obligat să îndure viața, „Sein zum Tode”, „cu moartea în privire”. 137
A apărut gândirea pedagogică cu prilejul acestor dramatice evenimente ?
Cu certitudine. Însă vorbim, desigur, de o gândire primitivă, conceptuală, scăldată în
eresuri magice, mituri și legende sapiențiale. Funcția pedagogică a miturilor a fost dintotdeauna
mai pregnantă decât cea estetică. Epopeea lui Ghilgameș și epopeile homerice nu erau simple
„povești” frumoase. Miturile înfățișau metaforic și alegoric reguli, cutume, „învățături”
fundamentale. Tot ele serveau serveau organizarea și desfășurarea riturilor în comunitățile de
migratori și de sedentari.
Mitul Marelui Vânător paleolithic („Stăpânul animalelor”, „Învingătorul dragonilor”,
„Biruitorul căpcăunilor” etc.) a fost conservat prea puțin. Titanomachia hesiodică pare a fi doar
o amintire foarte palidă a marilor confruntări cinegetice ale paleantropilor cu animale uriașe și
monstruoase: ciclopi, hidre, hecatonchiri etc. S-a invocat un anume simț estetic pe care vânătorii
paleolitici l-ar fi manifestat pictural pe versanți și în caverne, precum cele tassiliene sau cele de
la Altamira și Lascaut. Ipoteza este cu totul îndoielnică, după opinia noastră. Imaginile
respective au fost mai degrabă dictate de reguli magice decât de libertatea artistică. Este
neverosimil să ne închipuim că vânătorii paleolitici mereu aflați în căutarea hranei preferau să
picteze animale imense, greu de ucis și către chiar și de vânjoșii neaderthalieni. Mai degrabă
aceștia „fixau magic” imaginile monștrilor furnizori de hrană și invocau pe Marele Stăpân al
Animalelor să-i ajute la vânat. Aceasta presupunea existența unor rituri. Ele aveau și un conținut
pedagogic iconic, incipient desigur. Este foarte probabil ca imaginile rupestre să fi fost altare,
folosite de acei înfometați și speriați priscis predators pentru pregătirea expediției cinegetice
prin invocații magice de aducere a norocului, adresate Marelui Vânător. Este posibil ca
aplecarea paleanthropilor de a se asimila pe ei înșiși cu animale invincibile acoperindu-și trupul
cu blana lor să nu fi fost deloc o practică similară cosmeticii și fashion –ului din vremurile
noastre. De altfel, pictura rupestră a dispărut atunci când vremurile s-au schimbat.
Dar nici statuetele simbolice, idolii de piatră, poveștile sau legendele de mai târziu nu
aveau intenții calistice sau estetice, cum au acreditat mulți exegeți și critici de artă. Ci magice,
religioase și paideutice. De exemplu numeroasele „venusuri steatopige” de mai târziu nu erau
„obiecte de artă”. Vestita „Venus din Villendorf” este, în chip vădit, fie o jucărie erotică, fie o
zeiță a fertilității; dar în nici un caz acea statuetă de calcar de 10,3 centimetri, care înfățișează
o femeie goală cu abdomen hidos și fără chip, nu putea fi obiect de contemplație estetică.
Simbolistica este evident sexuală, sugerează fertilitate abundentă și, probabil, maternitate.
Asimilarea acestei simbolistici la realitatea sacralizată a nașterii și renașterii vieții umane și a
vieții vegetale se impune de la sine.
La un moment dat, aproximativ în milenile X-IX î.Chr., simbolistica fertilității și cea a
vegetației s-au amestecat generând un Weltanschaaung paideutic din ce în ce mai coerent.
Povestea sumeriană a oierului Tumuzi stabilea precis și dramatic regulile vieții pastorale în
conformitate cu ciclul vegetației. El se subordona consoartei Inanna care domina încă panteonul
sumerian ca zeiță a fecundității. Zeii sumero-babilonieni mureau iarna și reînviau odată cu
solstițiul de vară. Fiecare ilustra o cutumă care trebuia urmată ca regulă în practicile pastorale
și agricole. Viața individului și a comunității se conforma naturii și metamorfozelor ei regulate.
Mitologia sumero-babiloniană era așadar o pedagogie iconică sapiențială și parenetică de mare
coerență și consistență.
Miturile Mamei ancestrale mezolitice și neolitice s-au pierdut în totalitate. Au rămas doar
„venusurile steatopige” care atestă existența acestor divinități agricole; dar este suficient pentru
a putea deduce că societățile agricole matriarhale dispuneau de o gândire pedagogică
preconceptuală, bazată pe mituri și fabule revelatoare la fel de bogată și de precisă. Este dificil
să excludem mai ales existența unor instituta vitae în ceea ce privește educația maternă și
38
educația de-a lungul întregii vieți. Ne putem imagina că în comunitățile agricole sedentare au
existat rituri de inițiere a tinerelor fete în tainele căsătoriei, nașterii și îngrijirii copiilor solidare
cu practicile agricole ale aratului, semănatului și culesului.
Nu se cunosc riturile de inițiere în tainele artei cinegetice și ale artelor marțiale decât
foarte puțin. Dar mitul biruitorului a fost reînviat odată cu inventarea armelor de metal și a
războaielor de cucerire. Păstorii precum Tumuzi au devenit războinici și peregrinarea în
căutarea pășunilor a luat forma invaziilor. Au apărut militarii belicoși purtători de arete
războinică.
Unele dintre trăsăturile de caracter eroului biruitor se regăsesc pregnant la sumerianul
Ghilgameș și la prehellenicul Heracles. Aceștia vin pe lume neobișnuit de viguroși și se
formează apoi ca vajnici luptători cu fiarele. Amândoi devin însă eroi altruiști curajoși care se
confruntă fără teamă cu monștri și chiar cu zei. Heracles este fiu e zeu, paragon de masculinitate,
care izbândește în douăsprezece supraomenești „munci herculeene”. Lor le urmează „eroii
homerici”, purtători ai acestor calități fabuloase dar muritori ca toți oamenii: Achilles, Odysseus
și alții. Despre ei știm că erau instruiți și educați metodic. Achilles a fost educat de un dascăl
fabulos, nemuritorul centaur Chiron. Ulyses era polythropos și polymechanos, adică cunoscător
al tuturor științelor și priceput în toate meseriile. La lacedomonienii cei vajnici s-a înrădăcinat
educația militară bazată multă vreme pe paiderasteia. Dar mai apoi, vechii greci au abandonat
paiderasteia care se baza pe cutumele iubirii erotice pentru a recâștiga athanasia pierdută de
străbunul desăvârșit androgynos. Când s-au așezat în poleis-uri puternice au inventat paideia
care se baza pe iubirea înțelepciunii, philosophia. Cu acest înțeles înalt dat educației de către
greci s-a născut întreaga civilizație Euro-Atlantică.
Cultul morților și psyhagogia
Psyhagogia, „arta conducerii sufletelor” (gr. ψυχαγωγια), a fost prima formă de
organizare teoretică și practică a educației din istoria umanității; ea uimește și astăzi prin
complexitatea fabuloasă și prin coerența ritualică - de o rigiditate constrângătoare fără egal,
obținută prin prescripții și prohibiții sacralizate inflexibil. Temeiul acestei adevărate „științe
nomothetice” era mitico-magic și însuflețit, dramatic, de conștiința morții și de aspirația
muritorilor spre athanasie (αθανασία138).
Nu știm cu claritate nici când și nici cum s-a întemeiat. Probabil că a fost vorba de un
proces lent de decantare și acumulare de aspirații etice, athanasice și eudemologice realizat în
comunitățile gentilice și fratriile războinice.
În anul 1930, s-a descoperit că în peștera Qafhez (Israel) a trăit, în urmă cu 10.000 de ani,
o specie de arhantropi care își înhumau morții. Nu erau nici neanderthalieni și nici cromagnoni;
ci o specie intermediară de oameni arhaici care descoperiseră moartea și își venerau decedații
și părinții. Ei au inventat cultul morților și practicile rituale funerare controlate religios. Probabil
că nu erau agricultori sedentari dar aveau organizare gentilică. Mormântul atestă că era vorba
de o societate matriarhală condusă de o divinitate a fertilității și maternității. În peșteră fusese
îngropată o femeie tânără, de aproximativ 20 de ani, care ținea în brațe un prunc. Pe trupul
copilului fusese pus un cap de cerb – ceea ce sugerează că puiul de om arhaic era destinat unei
„cariere” cinegetice. Excavații ulterioare au dat la iveală mai multe schelete de bărbați și de
femei care fuseseră îngropați în perioade diferite; era așadar vorba de o populație sedentară de
vânători și păstori care se adăposteau în caverne. Acești troglodytes (în gr. τρωγλοδύται =
„oameni de cavernă”) sunt considerați actualmente de către paleontologi ca fiind strămoșii
direcți ai Omului de Cromagnon. Cu alte cuvinte ei au fost nobilii noștri stră-străbunici. Nu
știm dacă ei sunt și inventatorii zeilor psyhopompi (gr. ψυχοπομπός =„ghidul”, „șerpașul
sufletelor”) și ai psyhagogiei. Cunoaștem însă foarte bine zeii psyhopompi ai vechilor egipteni
și vechilor greci; cunoaștem de asemenea psyhagogia, practicată vreme de milenii de către
aceste admirabile civilizații de la începutul istoriei.
39
 Deși descoperiseră infernul, se pare că SUMERIENII nu au avut zei psyhopompi. În
Epopeea lui Ghilgameș eroul ratează dobândirea vieții veșnice pe care i-o arătase bătrânul
rege Ziusudra. Utnapiștim, echivalentul babilonian al sumerianului Ziusudra, deși este zeu
și nu doar rege, deși cunoaște secretul vieții veșnice și i-l dezvăluie lui Ghilgameș, nu îl
însoțește pe Ghilgameș pe ultimul drum în Infern. Se pare însă că Ninlil, soția lui Enlil și
zeița aerului, care patrona divinitățile orașului Nippur, avea atari atribuții. În una dintre
variantele asiro-babiloniene ale mitului apare zeul Enki care patrona orașul Eridu; acesta
intervine, salvându-l pe Ghilgameș care încă nu murise pentru că Namtar, zeul morții, și
Nergal, zeul Infernului, nu reușiseră să îl prindă pe erou fugar. Dar Enki îndeplinește doar
sarcini soteriologice, el nu are atribuții permanente de zeu psyhopomp. Pantheonul sumero-
babilonian nu avea nici un fel de grijă de muritorii săi.
Cu totul altfel stau lucrurile la VECHII EGIPTENI. Textele Piramidelor, Textele
Sarcofagelor și mai ales Cartea morților sunt copleșite de obsesia vieții de dincolo,
„împărăția lui Osiris” și aproape toți zeii participă la psychagogie. Cel care va muri se
pregătește întreaga sa viață pentru marea întâlnire cu zeii învățând formulele magice,
imnurile și rugăciunile. Întotdeuna, când simte că moartea se apropie, egipteanul își
cumpără un exemplar din Cartea morților care îi va fi depusă pe cadavru - pentru a nu uita
sau a greși vreun verset din teribila „declarație de inocență” (sau „confesiunea negativă”)
pe care o va face în fața tribunalului lui Osiris. În fața lui Maat, marea zeiță a Adevărului
și a Dreptății care prezidează tribunalul celor 42 de zei judecători139, defunctul trebuie să
declare:
„Nu am săvârșit nedreptatea față de oameni,
Nu am bătut oameni,
Nu am săvârșit păcate în locul adevărului,
Nu am căutat să cunosc ceea ce nu trebuie cunoscut,
Nu am făcut vreo faptă rea,
Nu am început o zi luând mită de la oameni ce aveau să lucreze sub porunca mea și numele meu nu a
ajuns să fie ca acela al unei căpetenii de robi...
Etc.”
După confesiunea negativă, cei 42 de zei confirmau sau infirmau declarațiile răposatului
în tăcere; Adevărul și Dreptatea (= Maat) erau unul și același lucru; cei 42 de judecători nu
își exprimă public deciziile dar le iau în gând și Maat citește aceste gânduri. Urma
psyhostazia: „cântărirea inimii”140 celui răposat. Erau puse în balanță Adevărul și Dreptatea
și inima defunctului, acolo unde se afla sufletul. Inima defunctului era pusă pe un talger iar
Maat se așeza celălalt. Dacă mortul mințise, balanța se înclina dezastruos. În funcție de
rezultatul cântăririi, defunctul era admis în lumea veșnică a lui Osiris sau alungat în Neant,
adică nu era înmormântat. Se pare că această eshatologie divină avea corespondent real pe
pământ. Ceremonialul real al înmormântării la egipteni – de la oamenii simpli și până la
faraoni - nu era cu nimic mai blând decât cel divin. Era chiar mai aspru. Rolul celor 42 de
zei-judecători era îndeplinit de 42 de cunoscători ai faptelor defunctului. Ei puteau
confirma sau infirma dacă declarațiile, făcute în numele mortului de prietenul sau ruda cea
mai apropiată a celui mort, erau corecte. Dacă vreuna dintre declarații nu se potrivea cu
faptele, înhumarea nu mai avea loc. Diodor din Sicilia a vizitat Egiptul în anul 60 î.Chr. și
a asistat la o astfel de ceremonie:
„Trupul fiind gata de a fi înmormântat, familia vestește judecătorilor și rudelor ziua
înmormântării, fără să uite și pe prieteni și proclamă, dând și numele decedatului, că va traversa
apa (desigur, Nilul care simbolizează fluviul peste care se trecea spre a ajunge în lumea de
dincolo [Styx-ul vechilor greci – n.m. I.N.-D.]). Apoi, după ce au sosit judecătorii, în număr de
42, și după ce s-au așezat într-un semicerc pregătit de cealaltă parte a fluviului, o barcă adusă
de cei ce se îngrijeau de înmormântare este trimisă pe apă cu corăbierul său, pe care egiptenii
îl numesc în limba lor Caron. Corabia fiind deci pusă pe apă, legea îngăduie ca oricine vrea să
formuleze o acuzație. Deci dacă vreun om blamează pe mort, arătând că a făcut rele în decursul
vieții sale, judecătorii dau hotărârea lor și leșul este lipsit de îngroparea obișnuită. Dar dacă
cel care îl învinuiește pare să formuleze o acuzare calomnioasă, el riscă o pedeapsă (amendă)
mare. Dacă dimpotrivă, nici un acuzator nu se prezintă sau dacă deși s-a prezentat unul, el este

40
 recunoscut de mincinos și defăimător, atunci rudele încetează doliul lor și fac elogiul celui
mort.”141
La VECHII GRECI existau mai mulți zei psihopompi, dar cel mai prestigious era Hermes
(numit în greaca veche Ἑρμῆς sau Hermeias, Ἑρμείας, și în dialectul dorian Hermas,
Ἑρμᾶς)).
Hermes nu era doar un ψυχοπομπός (psychopompós), un vestitor al morții142; ci și un
îndrumător, un conducător efectiv al sufletelor defuncților spre ținuturile chtoniene asupra
cărora împărățea zeul Hades.

Figura Nr.13 Corăbierul Charon asistat de Hermes143

Ca Ἑρμῆς Ψυχαγωγός (Hermes Psychagógos) zeul pregătea muritorii tot timpul, de-a
lungul întregii vieți, pentru marele eveniment al „eliberării Sufletului (= Ψυχή) din
„închisoarea” (= σημα, sema) Trupului (= Σώμα, Soma)”144 și îi învăța pe defuncții potențiali
ceremoniile funerare.145 În imaginea de mai sus este înfățișat „corăbierul morților”, Charon,
pregătindu-se să treacă Styx-ul, primind „ultimul bănuț” (gr. ὀβολός = obolos), ce va fi pus în
gura mortului146; psyhagogul Hermes (în dreapta imaginii) supraveghează atent acest element
esențial al ritului de înmormântare.
Paiderasteia
În excepționalul său tratat din 1948, Histoire de l'éducation dans l'Antiquité, Henri-
Irénée Marou147 dedică un întreg capitol acestei controversate probleme. El îl citează pe
Xenofon:
„Mă văd obligat să vorbesc aici despre pederastie, pentru că are importanță în educație .”148
Intenția lui Marou a fost aceea de a pune capăt teoriilor și interpretărilor contradictorii cu
privire la această practică pedagogică străveche care, în mentalitatea creștină, nu putea fi
considerată decât ca bizară și abominabilă. Noi considerăm că interpretarea lui Marrou este
echilibrată și obiectivă. El constata în 1947:
„Nu pot decât să reiau pe cont propriu cuvintele sale (ale lui Xenofon – n.n. I.N-D.):
nimeni nu ignoră locul ocupat de erosul masculin în civilizația elenă, iar acest loc este,
vom vedea, cu deosebire important în domeniul pedagogiei. Și totuși, acest subiect atât de
important nu a fost abordat, cel mai adesea, de istoric, decât cu excesivă circumspecție, ca
și când ar fi fost vorba de o curiozitate maladivă.149 De fapt modernii au pierdut destul
41
 timp pentru a scruta cu răutate mărturiile antice despre «amorurile băiețești»,
neinteresându-se decât de aspectul sexual al problemei. Unii au vrut să facă din vechea
Helladă un paradis pentru invertiți: vocabularul însuși al limbii grecești150 și legislația
celor mai multe dintre cetăți151 atestă că inversiunea nu a încetat să fie considerată un fapt
anormal. Alții au încercat să se înșele pe sine printr-o naivă apologie a pederastiei pure,
opusă inversiunii carnale, ceea ce nesocotește mărturiile cele mai explicite152. Care este în
fond realitatea? Problema este bineînțeles complexă: ar trebui să distingem diferitele
niveluri de moralitate, timpurile și locurile, căci nu toate comunitățile grecești reacționau
la fel în privința pederastiei.”153
Marrou comentează această dezvăluire cu îndrăzneală dar respectând, pe cât posibil,
poziţiile bunului creştin. Respectă, de altfel, o modă occidentală. O literatură imensă a fost
consacrată temei pe care francezii o numesc „l'amour grec" iar anglo-saxonii „Greek love". În
notele pe care le consacră acestei teme, Marrou simte nevoia să se autoprotejeze. Declară că
bibliografia consultată „nu l-a instruit cu nimic" şi că datorează totul cursurilor profesorului
său Louis Massignon.154 Dar nu credem că acesta din urmă a putut avea o sursă mai pertinentă
decât capodopera lui Diogene Laertios Despre vieţile şi doctrinele filosofilor sau Dialogurile
lui Platon. Trebuie să lăsăm circumspecţiile autorilor moderni la o parte. Povestea educaţiei
militare pederastice este clar ilustrată - la Homer - deşi Marrou susţine o teză opusă.
Iată episodul din cântul al XVIII-lea (75-80 și 95) în care Achilles, devastat, în discuție cu
mama sa Thétis, îl jeleşte pe Patrocle, cel ucis în luptă de Hector:
„Τήν δέ ßαρὺ στενάχων προσέφη πόδας ὠκὺς Ἀχιλλεύς ̇
μῆτερ ἐμή, τὰ μὲν ἄρ μοι Ὀλύμπιος ἐξετέσσεν ̇
ἀλλὰ τί τϖν ᾖδος ἐπεί φίλος ὤλεθ᾽ ἑταῑρος
Πάτροκλος, τὸν ἐγὼ περί πάντων τῑον ἑταίρων
ἶσον ἐμῇ κεφαλῇ;”155
(În traducerea cunoscută a lui George Murnu:
„Dar din adânc suspină și răspunse șoimanul Ahile:
Ce-mi foloseștede-acum dacă dus îmi e scumpul tovarăș,
Bunul Patroclu, la care țineam ca la nici un prieten,
Ba ca pe sine-l iubeam.”)
Am reprodus textul homeric original pentru că episodul este deformat adesea de traducători
înclinați să îl moralizeze în termenii eticii creștine și ai cavalerismului european medieval.
Este și cazul lui Murnu. El traduce ἑταίρων cu „tovarăș”. Dar ἑταίρως însemna „soț” sau
„însoțitor”. Sau, mai precis, „iubit”. În cazul lui Patrocles avem de a face cu tânărul
însoțitor, dat în grijă lui Achilles pentru a fi instruit de acesta în aspra artă a războiului.
Tânărul era, de fapt, un scutier avant-la-lettre. Dar el nu semăna deloc cu eromenos-ul
vechilor ahei. Aceștia luptau și ei în cuplu, dar relația era sacralizată paroxistic prin cutume
și tradiții arhaice inextricabile. Cei doi, tânărul eromenos și bătrânul erastes erau siliți să
lupte cu sulița și spada spate-la-spate. Fiecare trebuia să apere cu orice preț, chiar cu prețul
vieții proprii, viața celuilalt. Ce anume determina o legătură atât de strânsă? Cutumele
războinice ale lacedomonienilor, de exemplu, erau cumplite. Achilles, care le-a călcat din
orgoliu este pedepsit absolut exemplar: este azvârlit în Hades. De ce? Nu era vorba de
gelozie homosexuală și atât. Deși erotică, relația dintre educatorul erastes și educatul
eromenos nu putea fi ruptă niciodată. Era un păcat absolut. Abandonarea iubitului în luptă
era un păcat care nu putea fi iertat de nimeni, nici măcar de zei. Și, de asemenea, nimeni
nu putea scăpa de pedeapsă, nici măcar un erou în venele căruia curgea sângele divin a
mamei sale Thetis, precum Achilles.
Practicile pederastice nu au existat doar la grecii lacedomonieni. Vechii războinici semiți
le-au avut și ei în perioada arhaică. De exemplu fenicienii, numiți de Homer feaci. Dar au fost
cu totul interzise de către egipteni și de către evreii mozaici.
Concepțiile și practicile pederastice ale grecilor au evoluat în timp, odată cu schimbarea
valorilor educației militare. În unele dialoguri platonice precum Lysis și Symposion și problema
42
iubirii este subordonată valorilor agatheice. Iubirii erotice îi este preferată iubirea filetică. Arete
războinică este înlocuită cu sophia meditativă; în preocupările grecilor philosophia ia locul
înfruntării laconice. Paiderasteia a fost subtil convertită în paideia.
Triumful Paideii
Despre paideia și semnificația ei filosofică vorbim, mai pe larg, în capitolul V al acestei
secțiuni. Aici lămurim doar originile acestei fabuloase practici.
Werner Jaeger consideră că παιδεια elină poate fi asimilată semantic cu cuvântul german
Bildung:
„Grecii au avut pentru prima oară conștiința clară că și educația trebuie să fie un proces
de structurare conștientă. «Construit perfect, fără greșeală, atât în ceea ce privește mâinile,
picioarele, cât și spiritul» - așa descrie un poet grec din epoca Maratonului și a Salaminei
natura adevăratei virtuți bărbătești, atât de greu de supus. Numai pentru acest fel de
educație se poate utiliza cuvântul Bildung în sensul său propriu, așa cum îl întâlnim și la
Platon mai întâi ca expresie plastică pentru activitatea educativă. Cuvântul german
Bildung definește natura educației la greci, în sensul cel mai plastic, platonician.”156
După Jaeger, formarea desăvârșită a omului grec prin educație își avea originile în
gândirea lui Heraclit din Ephes. Conform acestuia, universalul, adică logos-ul este partea
comună a tuturor spiritelor, așa cum legea este comună tuturor cetățenilor. Conștiința clară a
principiilor naturale ale vieții umane și a legilor imanente după care acționează forțele corporale
și spirituale ale omului trebuie să fi dobândit o importanță acută atunci când grecii s-au
confruntat cu problema educației. A pune toate aceste cunoștințe ca forțe formative în slujba
educației și a forma oameni reali, așa cum olarul modelează lutul iar sculptorul piatra pentru a
scoate o formă, tot astfel s-a putut ivi și ideea temerară de a făuri oameni desăvârșiți. 157
„Capodopera pe care și-au propus-o grecii a fost omul viu.”158
Dar ideea de lucru bine făcut nu a fost singura care a germinat și edificat paideia. Ideea
de perfecțiune, de desăvârșire umană avea la origine, se pare, un mit străvechi, prehomeric, care
a furnizat civilizației grecești o întemeiere paideutică fabuloasă. Este mitul androginului. Îl
găsim relatat, în stil de-a dreptul caragialesc, de comediograful Aristophanes (446-386 î.Chr.)159
în dialogul platonic Symposion.160
În esență, este vorba de o subtilă parabolă menită să arate năzuința fierbinte a oamenilor
de a-și depăși limitele prin efort educativ. Noi oamenii, (anthropoi), provenim dintr-o stirpe
înaltă și nobilă, cea a androgynoi-lor, pe care Zeus Olimpianul i-a despicat transformându-i în
două părți neterminate/nedesăvârșite: bărbații și femeile care suntem noi, „neisprăviții” de
atunci și de astăzi.
Se pare că a fost vorba de un banchet real, organizat în ianuarie 416 î.Chr. de către tânărul
dramaturg Agathon care își sărbătorea triumful la concursul teatral al Marilor Dionisii din
acel an. La reuniune au luat parte prieteni intimi: Eriximachos, fiul lui Akoumenos
Asclepiadul, Aristodemos din Kydathenaeum, Phaidros din dema Myrrhinonte, Pausanias,
Aristophanes din dema Kyndathenaus, întârziatul Socrate și nepoftitul Alcibiades. Tema
aleasă pentru dezbatere a fost eros-ul, iubirea. Este vorba desigur de iubirea specifică
grecilor antici, iubirea pederastică, cea dintre maturul erastes și adolescentul eromenos;
această iubire cu străvechi tradiții militare lacedomoniene era socotită și la Athena ca fiind
aristocratică și superioară altor forme de iubire. Fiecare oaspete ține câte un discurs
favorabil acesteia din urmă. La mijlocul dialogului, Platon a făcut loc și discursului despre
iubire al lui Aristophanes. Deși considerat de convivii antici ca fiind o glumă cam nesărată,
discursul acesta reproduce un mit straniu despre originile și sensurile desăvârșirii umane.
Nu știm sigur dacă mitul venea din străvechi tradiții folclorice sau este numai parabola
genială a lui Aristophanes. Înclin să îl considerăm un mit autentic pentru că, la o lectură
mai atentă a dialogului, putem obseva că unii dintre conlocutori îl cunoșteau deja dar nu l-
au întrerupt pe Aristophanes întrucât că le plăcea sarcasmul voltairian al comediografului.
„Eu sunt încredințat că oamenii habar nu au cât de mare este puterea lui Eros...”161 - își
43
 începe hâtrul dramaturg discursul. Și continuă: „...Trebuie să lămuresc mai întâi care este
natura omenească și la ce prefaceri a fost ea supusă. Iată, cândva demult, noi nu eram
alcătuiți cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri,
nu de două ca acum, de fel bărbătesc și de fel femeiesc, ci și de un al treilea, care era
părtaș la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din aceasta a rămas doar numele, ființa lui
a pierit din lume.”162 Provenim din această făptură ciudată, androginul uitat, „din care nu
a mai rămas decât o oneidei onoma”(ὀνείδει ὄνομα = „numele cel rușinos”). Aristophanes
dezvăluie că străbunul nostru mitic androginul era stroggylon („rotund”), monokephalos
dar bifacial (δύο πλευρές), avea patru mâini (χεῖρας δὲ τέτταρας εἶχε) și era tetrapod (καὶ
σκέλη τὰ ἴσα ταῖς χερσίν): „Făptura aceasta omenească din vremurile acelea era un bărbat-
femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ținea și de bărbat și de femeie. Din
el, cum spuneam, a rămas doar numele, iar și acesta ca o poreclă de ocară. În al doilea
rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfățișau, toate trei, ca un întreg deplin și
rotund, cu spatele și cu laturile formând un cerc; singurul lor cap , așezat pe un gât rotund,
avea două fețe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două
părți rușinoase și toate celelalte pe măsură”163. Cele două fețe erau teribile. Ne putem
închipui că fața orientată spre înainte, stăpânea Cunoașterea științifică și Viitorul, fiind
prometheică; cealaltă față, orientată spre trecut stăpânea Trecutul și Istoria, nu cădea pradă
Lethosynei niciodată, pentru că era în grațiile mamei tuturor muzelor, măreața zeiță a
memoriei, Mnemosyne.
A ști dinainte totul, a nu uita nimic ! – iată, din perspectivă paideutică, două dintre
condițiile definitorii ale insului desăvârșit. Dar Aristophanes evită să îi specifice lui Androgynes
aceste superbe calități. În relatarea sa triumfă geniul esopic al comediografului.
După el, cei trei androgini inițiali erau făpturi peste măsură de caraghioase. Deși
cvadripede, făpturile se țineau drepte, nu aplecate precum neanderthalienii jucăuși ai lui
Golding, se puteau ușor deplasa înainte și înapoi, dar când trebuiau să alerge „...se foloseau
de toate cele opt mădulare și se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca niște
saltimbanci care fac roata aruncându-și picioarele în sus și apoi revenind cu ele pe
pământ.”164 Natura rotundă și rotitoare a celor trei ancestrali nu era întâmplătoare, ci
predeterminată cosmic - ține să precizeze Aristophanes. Unul dintre ei, preponderent
masculin, era de natură solară; altul, preponderent feminin, era de natură selenară; iar cel
de-al treilea, de natură terestră, îmbina ambele sexe. El era autenticul androgynos. Dar toți
erau puternici și peste măsură de orgolioși pentru că se simțeau întregi și desăvârșiți prin
chiar natura lor. De aceea îi priveau cu semeție chiar pe zei și s-au încumetat să îi înfrunte.
Aristophanes atrage atenția că ar putea fi vorba de Ephialtes și de Otos, despre care Homer
spune că au vrut să se urce la cer și să îl cucerească cu zeii lui cu tot165. Desigur, Zeus s-a
supărat și a chemat toți locuitorii din Olimp la conclav. Le-a cerut tuturor nemuritorilor să
îl sfătuiască cum să procedeze cu brutele perfect rotunde. Zeii nu prea știau ce spună: „Și
erau foarte descumpăniți: pe de o parte nu puteau nici să le omoare, nici să le trăsnească,
așa cum au făcut cu giganții, stârpindu-le neamul (pentru că astfel ar fi trebuit să se
lipsească de cinstirea și de jertfele pe care ei le aduceau ), iar pe de altă parte nici nu
puteau să le mai rabde trufașa lor încumetare. Zeus, după o lungă și grea meditație a spus:
«Cred că am găsit un mijloc care, păstrând semeția oamenilor, dar slăbind-o, să pună
capăt deșănțării lor»”166 Stăpânul olimpienilor cunoștea încă de atunci dictonul „Divide et
impera !”; a găsit pe loc o soluție vrednică de gândirea politică a lui Machiavelli: să îi taie
pe din două pe androgini „pentru a-i face mai slabi” și, în același timp, pentru „a-i înmulți
și a ne fi nouă mai de folos”. A spus chiar că va fi nemilos, că va tăia în carne vie, că va
duce decizia până la capăt: îi va schilodi, le va distruge desăvârșirea, îi va face ființe
neterminate. Și, dacă androginii înjumătățiți vor continua să țină nasul pe sus, vor urma
alte represalii: îi va transforma pe bipezi în unipezi țopăitori. „«Vor merge drepți, pe câte
două picioare. Iar dacă totuși nu se vor potoli și vor stărui în trufia lor, atunci o să îi mai
tai încă odată în două, ca să nu poată merge decât sărind într-un picior.» Și, după ce a

44
 vorbit așa, i-a tăiat pe oameni pe din două, așa cum se taie niște fructe de sorb ca să le pui
la uscat sau niște ouă fierte, cu un fir de păr.”167

Figura Nr. 14. Despicarea androginului 168

Jupiterianul a poruncit apoi lui zeului Apollo să continue schilodirea. I-a cerut acestuia să
întoarcă fața despicaților astfel încât să își poată vedea mereu tăietura, să aibă mereu sub
privire dovada despicăturii, semnul permanent al ranei incompletitudinii și nedesăvârșirii
omenești. Apollo a îndeplinit teribila malformare dar, mai milos din fire, i-a cusut pe
despicați și a strâns pielea legând-o în locul pe care azi îl numim buric. Apoi zeul solar a
netezit și întins pielea pieptului cu o sculă precum calapodul tăbăcarului:„A lăsat numai
câteva cute chiar pe pântec, în jurul buricului ca să le rămână oamenilor semn de amintire
a vechii pedepse.”169
Operația a avut, fără îndoială, consecințe catastrofale. Noile făpturi nu au pierdut doar
perechi de mâini și de picioare, au pierdut multe altele: teleiotetia170, adică desăvârșirea
heliologică și selenară originară; athanasia171, adică darul nemuririi, pe care îl împărtășeau
împreună cu zeii; mantica, adică pre-știința prometheiană172 dată androginului de fața orientată
prospectiv spre viitor; cealaltă abilitate anamnesis-ul, virtutea epimetheică a reamintirii și a
retrospecției, dată de fața androginică orientată spre trecut... Astfel încât, anthropos, noua
făptură, a devenit muritoare, imperfectă, ignorantă și uitucă.
Dar Aristophanes nu insistă asupra acestor spolieri devastatoare. El se păstrează în
registrul comic și descrie noua ființă sub alte aspecte, subliniind că este vorba de o alcătuire...
neisprăvită și neîmplinită:
„Și astfel, trupul dintru început fiind despicat în două părți, fiecare jumătate a început să
tânjească după cealaltă și să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu brațele și ținându-se
strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură ființă, începuseră să piară de foame
și, îndeobște, de neputința de a mai face orice altceva, pentru că nici una nu voia să facă
nimic fără cealaltă.”173
Ce s-a întâmplat cu noi, oamenii, după catastrofa androginilor?

45
 Alergăm de-a lungul întregii vieți spre a ne găsi „partea care ne lipsește”. Trăim cu
speranța și de aceea muncim. Speranța moare ultima și de aceea ne străduim până în ultima
clipă să fim mai buni decât suntem. „Eternul feminin”, vânat de bărbați și „bărbatul ideal”,
așteptat de femei sunt doar două dintre simbolurile străduinței paideutice de autoîmplinire.
paideutice. Multe altele sunt necesare pentru autodesăvârșirea androginică: educația
intelectuală, pentru a suplini darul prometheic și teleioteia; educația morală pentru a suplini
darul epimetheic și anamnesis-ul; educația estetică pentru a suplini harul eudemologic și
athanasia; ș.a.m.d. Zeul ne-a condamnat așadar la o muncă întoarsă spre noi înșine: o caznă mai
grea decât cele herculeene, dar una care ne apropie de Olimp și, uneori, chiar îi depășește pe
zei.
Nenorocirea ar putea fi depășită, credeau vechii greci. Și acesta este sensul deplin al
educației. Tâlcul paideutic optimist al parabolei aristofanice a fost lămurit de Platon într-un alt
dialog celebru: Lysis.174 În drumul de la Akademie spre palestra de la Lykeon, Socratele
platonic lămurește tinerilor care roiesc în preajma sa de ce tânărul Lysis, fiul cel mare al lui
Democrates din Aixonia, este „nu numai frumos, ci și desăvârșit în frumusețea sa” (καλός τε
κἀγαθός).
Este vorba de kalokagathia, idealul paideutic al grecilor în secolul de aur al lui Pericle.
Peste multe secole, Thomas Mann va relua motivul efebului desăvârșit în tulburătoarea sa
nuvelă Moartea la Veneția. Această „frumusețe bună” include, desigur, polymathema
(πολυμάθεμα = „instruirea în toate științele și artele”) pe care tânărul însușise cu sophistes
(σοφισή=„educatorul erudit”); dar, în plus, el căpăta prin phronesis (φρόνησις = „pricepere”)
și episteme (ἐπιτήμη = știință) calitatea de eleutheros (ἐλευθερος = „om liber”); iar a fi „om
liber” înseamnă hypekoos (ὑπήκοος= „a nu fi aservit în nici un fel”). Dar aceste calități care se
obțin prin educație nu sunt suficiente: mai este nevoie de încă ceva: prietenia omenească,
iubirea chiar. Limba greacă a conservat termenul de erastes (ἐραστής) pentru a desemna „pe
omul care iubește”; un nume care trimite vădit la cel al zeului iubirii, Eros.
Dar în vremurile lui Platon deja conotațiile se modificaseră substanțial. Dimensiunea
erotică fusese estompată de semnificații noetice și filosofice tulburătoare. Pentru a desemna pe
„cei iubiți”, grecii foloseau expresia ta paidika (τὰ παιδικά = „copiii”). Dar când vorbeau de
„prietenie” aveau în vedere philia, iubirea filială, dragostea părinților față de copii și a copiilor
față de părinți (φιλία). Și de la acest cuvânt se forma philos (φίλος), care însemna „prieten” și
philoumemos (φιλοὑμενος) care însemna „cel căruia i se poartă prietenie”. Platon ține însă
sublinieze că Lysis nu este doar un philoumenos, pe care îl admiră erotic Hippothales, fiul lui
Hieronymus; ci este mult mai mult, este el însuși un iubitor de înțelepciune, adică un
philosophos (φιλόσοφος). De aceea însuși Socrate îl admiră fascinat, pentru că îi observă „aura
kalokagathiei”. Cu ea, Lysis se înalță deasupra celorlalți. Aceasta este taina desăvârșirii
strălucitului fiu al lui Demokrates.
*
Paideia a fost posibilă pentru că grecii erau, literalmente, cetățeni liberi: nu erau obligați
să muncească, pentru că munca era rezervată sclavilor. Cetățenii greci din polis-urile
democratice, precum cei din Athena în „veacul de aur al lui Pericle”, aveau doar două obligații:
să se îngrijească de cetate (politica) și să se îngrijească de ei înșiși (paideia). Dar acele fericite
vremuri au apus și condițiile aspre de viață au revenit pentru încă aproape două milenii și
jumătate. Abia în vremurile noastre ele par a fi reînviat condiții avantajoase pentru Paideia.
Muncile obositoare și înjositoare de rutină sunt preluate, încet-încet de „sclavii mecanici”:
microprocesoarele, roboții, computerele, automatele. Această nouă eliberare a omului readuce
în actualitate aspirațiile cuprinse în Paideia elină. Se pare că vechea „religie a culturii” se află
într-o triumfătoare și definitivă resurecție.

46
 4. PERSPECTIVE NOI
ÎN ABORDAREA FENOMENELOR ȘI PROCESELOR EDUCAȚIONALE
Evoluții recente în științele naturii și în științele vieții ridică mari semne de întrebare cu
privire la natura fenomenelor educaționale. De exemplu, concepția enunțată mai sus privind
profunzimea și „imponderabilitătea” fenomenelor și proceselor educaționale ar putea fi
calificată ca „idealistă” de către cititorul educat în tradiția materialist-mecanicistă și pozitivistă
care a statuat fizica clasică drept „regina științelor”.
Înainte de a aborda această chestiune sunt necesar câteva clarificări epistemologice
prealabile.
Dincolo de structuralism
Aceste clarificări sunt impuse de impactul epistemologiei genetice asupra științelor
biologice, psihologice și pedagogice, produs la jumătatea secolului XX, prin contribuția
decisivă a lui Jean Piaget și a Centrului de Epistemologie Genetică de la Geneva. 175 Aceste
cercetări au consacrat abordarea sistemică și structuralismul ca metodologii generale de studiere
a fenomenelor naturii, inclusiv a celor biologice, psihologice și educaționale. (Cititorul va putea
constata, în Secțiunile II și III, consecințele acestei abordări în domeniul teoriei educabilității
și al teoriei generale a educației).
Structuralismul clasic (Ludwig von Bertalanffy, Ferdinand de Saussure, Roman
Jakobson, Ludwig Trolle Hjemselv, Edward Sapir, Claude Lévi-Strauss, Talcott Parsons ș.a.)
clarificase raporturile dintre structuri (fizice, chimice, organice) și funcții (biologice, psihice,
spirituale). Prin natura lor, structurile sunt materiale iar funcțiile, deși izomorfe față de structuri,
sunt imateriale. În structuralismul clasic, structurile și funcțiile erau studiate transversal și
considerate ca anistorice și sincrone, asemenea legilor obiective ale naturii. Piaget și școala de
epistemologie genetică, sub influența evoluționismului neodarwinist, au introdus în
structuralism și dimensiunea genetic-evolutivă, diacronică. Conform structuralismului genetic
structurile se nasc și evoluează și, odată cu această devenire, se produc modificări funcționale
adecvate. Procesele structuralist-genetice au loc la orice nivel de organizare a materiei dar sunt
foarte evidente la organismele vii. O structură materială aparte o constituie creierul. Funcția sa
fundamentală este activitatea psihică. Creierul este material iar activitatea psihică este doar
corelatul/izomorfismul funcțional al acestuia și, desigur, nici o funcție psihică nu este materială.
Gândirea nu este alcătuită din presupuse particule elementare precum mezonii și nici imaginația
nu sunt alcătuite din leptoni sau „imagoni”. Cele două planuri –cel structural-material și cel
funcțional-imaterial – nu trebuie confundate.
Această viziune asupra realității părea de neclintit până la sfârșitul secolului XX, chiar
dacă fizica cuantică (Paul Dirac, Max Born, Louis de Broglie, Niels Bohr, Max Planck,Werner
Heisenberg, Pascual Jordan, Wolfgang Pauli ș.a.) atrăsese atenția că în straturile profunde ale
materiei, dincolo de atomi și de particulele elementare, relațiile dintre structuri și funcții se
perturbă tinzând să ia forma unor continuumuri spațio-temporale și a unor conjugări structural-
funcționale în fenomene inseparabile. Cercetările fizicii cuantice au progresat uluitor în
ultimele decenii ale secolului XX și în primii ani ai secolului XXI. Problema relațiilor dintre
structural și funcțional a devenit și mai acută odată cu dezvăluirea unor straturi și mai profunde
decât cele cuantice. Se pare că la nivel subcuantic se petrec fenomene atât de subtile încât
realitatea nu mai poate fi sfâșiată în cele două fațete cu care cercetările moleculare și organice
ne-au obișnuit. Aceasta ne îndeamnă să formulăm ipoteze noi privind natura fenomenelor
psihice, în special a fenomenelor de conștiință, din rândul cărora fac parte și fenomenele
educaționale profunde.
Este un mare și incontestabil merit al lui Piaget faptul de a fi intuit însă că între viață și
conștiință, între structurarea organică și activitatea cognitivă există relații mai subtile și mai
profunde decât admitea structuralismul clasic. Nu se pune problema ca separarea dintre
47
structural (material) și funcțional (imaterial) să fie o discontinuitate abruptă. Este vorba,
dimpotrivă, de un continuum pe care Piaget îl explică magistral cu ajutorul mecanismului de
autoreglare structurală internă:
„Orice organizare vitală, pe toate treptele, comportă autoreglări, și această afirmație
rămâne deci valabilă, noi vom spune chiar a fortiori, pe ternul comportamentului. Funcțiile
cognitive ar fi, în această perspectivă, organe specializate de autoreglare a schimburilor
în cadrul comportamentului (...) Problema constă în a înțelege tărâmul din care funcțiile
cognitive își vor extrage instrumentele autoreglării pe care sunt chemate să o exercite,
desigur în calitate de organe specializate, dar fără a avea de inventat sau de improvizat și
rămânând în legătură cu restul organismului. (...) Autoreglarea cognitivă va utiliza
sistemele generale de autoreglare organică, ce se regăsesc pe toate treptele genetice,
morfo-genetice, fiziologice și nervoase, le va adapta la aceste date noi (noi în raport cu
treptele precedente, dar prezente în toată seria animală) pe care le constituie schimburile
cu mediul, în cadrul comportamentului. Tocmai de aceea vom regăsi în cunoașteri, inclusiv
în formele lor omenești chiar și cele mai evoluate în direcția gândirii științifice, principalii
invarianți funcționali ce caracterizează autoreglarea la toate nivelurile.”176
Piaget a evitat să în includă, în demersul său apodictic, rolul jucat de informație la nivel
genetic, epigenetic și psihogenetic. Deși el admitea că există informație genetică, structurată în
codul genetic universal, informație epigenetică care reglează mecanismele evoluției și ale
dezvoltării și informație psihogenetică care susține activitatea conștientă și procesele noetice
umane.
Dar, în anii '90 ai secolului trecut, filosoful electronist român Mihai Drăgănescu a
speculat, foarte rațional însă și foarte curajos, avansând concepte noi, precum cele de „lumatie”,
„ortosens” și „informaterie” (de la informație+materie).
Informateria desemnează o componentă a materiei profunde, „o materie informațională“
care, fără să conțină inteligență/conștiință, constituie un „ingredient“ constituțional al oricărui
organism viu ce, prin „introdeschidere”, are acces la aceasta, oferindu-i, „proprietățile
fenomenologice de sens, continuitatea psihologică și continuificarea realității spațio-
temporale”:
„Informateria este o materie informațională în care informația se manifestă în primul rând
fenomenologic, ca proces fizic specific, ca o sensibilitate fizică. Asemenea procese în
informaterie, se numesc ortosensuri. O generare de ortosensuri în informaterie, prin
fluctuație, duce la o structurare a informateriei și la constituirea unor legi ale universului
fizic. Acesta se formează prin cuplarea dintre lumatie și informateria structurată,
menținută structurat prin însăși această cuplare. O parte din informaterie rămâne
nestructurată, disponibilă pentru noi structurări. Datorită informateriei, profunzimile
lumii materiale pot fi substratul unei potențialități infinite de manifestări ale materiei.”177
Aceste teorii îndrăznețe se află încă în stadiu ipotetic și nu au fost încă probate decisiv.
Dar dovezile au început să apară și ele nu pot fi neglijate de către cercetătorii din domeniile
psihologiei și pedagogiei, interesați de elucidarea misterelor conștiinței și ale subiectivității
umane – acolo unde „sălășluiesc” fenomenele educaționale profunde.
Fizica recentă și educația
În sprijinul viziunii paideutice profunde aduce dovezi uimitoare, cum se va vedea,
domeniul care părea cel mai îndepărtat de științele spiritului și culturii omenești: fizica, cu
teoriile, modelele ipotetice și descoperirile sale „de ultimă oră”. Fizica relativistă și fizica
cuantică au depășit demult mecanicismul strict determinist al fizicii newtoniene. Teorii recente
precum teoria „stringurilor” (Witten), teoria „multiversului” (Tipler) sau teoria „plenitudinii”
(Bohm) încearcă să realizeze o viziune unitară asupra realității în totalitatea ei fără să excludă
conștiința umană și fenomenele de conștiință.
Investigațiile fizicienilor dincolo de limitele atomului, nucleului și particulelor
elementare au scos la iveală fenomene infinitesimale care pun la îndoială natura lor materială,
48
determinismul strict și, uneori, chiar...realitatea! Fizicienii speculează rațional despre „existența
nimicului”, despre vid, despre „materia neagră”, despre „corzi” și „supercorzile” înfășoară
Universul și chiar...Multiversul. Dar, mai uimitor decât orice, ei formulează ipoteze plauzibile
cu privire la continuumul materie-conștiință care este cu totul altceva decât tradiționala sfâșiere
dintre cele două fațete ale realității.
Amintim aici lucrarea epocală a lui Henry Stapp de la Universitatea Berkley California
Mindful Universe: Quantum Mechanics and the Participating Observer (2007). După Stapp,
mecanica cuantică a oferit o concepție nouă asupra realității. Conștiința nu este ruptă de lumea
obiectivă, ci învăluită împreună cu materia într-o singură realitate:
„The aspects of nature represented by the [quantum] theory are converted from elements
of being to elements of doing. The effect of this change is profound: it replaces the world
of material substances by a world populated by actions, and by potentialities for the
occurrence of the various possible observed feedbacks from these actions. Thus this switch
from 'being' to 'action' allows – and according to orthodox quantum theory demands - a
draconian shift in the very subject matter of physical theory, from an imagined universe
consisting of causally self-sufficient mindless matter, to a universe populated by allowed
possible physical actions and possible experienced feedbacks from such actions. A
purported theory of matter alone is converted into a theory of the relationship between
matter and mind.”178
Nu putem evita așadar un adevăr indubitabil: oricât de diferite ar fi natura și
complexitatea fenomenelor educaționale de natura celorlalte fenomene fizice și biologice
cunoscute, ele fac parte din Universul în care trăim. Prin urmare, ipoteza conform căreia în
straturile profunde ale realității, la nivel cuantic sau subcuantic, ar exista zone de terra incognita
în care natura și conștiința se conjugă, se impune cu necesitate să fie luată în considerare.
Raționamentele și teoriile ipotetice care urmează, odată probate și adâncite, ar putea revoluționa
și teoria fenomenelor educaționale profunde.
Educația și „supercorzile” materiei
Omul, cu experiențele și cu fenomenele sale educaționale cu tot, locuiește în Univers și
nu se poate concepe că nu are nici o legătură cu el. Depindem, înainte de toate, de forțele care
înfășoară acest Univers.
Există în Universul Cunoscut patru forțe fundamentale179 – forța gravitațională180, forța
electromagnetică 181, forța nucleară slabă182 și forța nucleară tare183 . Einstein a încercat să le
unifice într-o singură teorie coerentă, menită să explice Universul în întregime. Dar nu a reușit.
Visul Marii Unificări, „visul lui Einstein”, nu este în întregime spulberat și nu puțini fizicieni
mai rătăcesc încă după această ultimă himeră pozitivistă și mecanicistă. Șansele descrierii unei
Lumi perfect raționale și complet matematizabile păreau, până de curând, a fi din ce în ce mai
puține. Ultima mare încercare, disperată, s-a năruit la sfârșitul anilor '80. Asupra ei a comentat,
înduioșător, marele admirator al lui Einstein, fizicianul englez de origine arabă Abdus Salam 184.
„După Marea Explozie (Big Bang), atingând proporții nu mai mari de 10-33 cm. Noi am trăi deci
într-un cilindru din spațiul 11-dimensional, iar sursa noastră majoră de percepere senzorială a
acestor dimensiuni suplimentare este bazată pe existența sarcinilor – electrică, nucleară slabă și
nucleară tare. Forțele corespunzătoare le-am simți în acest caz ca pe o manifestare a curburii
dimensiunilor. Astfel, s-ar realiza în final ultimul vis al lui Einstein (ideal care l-a călăuzit timp de
35 de ani) de a unifica gravitația cu celelalte forțe electronucleare”.
Problema a fost însă resuscitată spectaculos odată cu elaborarea uimitoarei M-Theory185,
botezată astfel de Edward Witten (1995), teoria spațiu-timpului cu 11 dimensiuni sau teoria
superstringurilor.
Înaintea sa, alți fizicieni au îndrăznit să abandoneze tradiția mecanicist-pozitivistă și să
realizeze viziuni unificate ale lumii, din altă perspectivă, elaborând așa-numite „teorii ale
corzilor”186 (Ashoke Sen, Chris Hull, Brian Greene, Paul Townsend, Michael Duff și John
Schwarz, 1995) și teorii ale supergravitației187 (Werner Nahm, 1970) ș.a.
49
 Aceste teorii au schimbat radical imaginea clasică despre Univers și despre locul și rolul
pe care îl joacă ființele umane și conștiința umană în acest Univers - care s-ar putea să nu fie
nici unic și nici atât de străin de propria noastră alcătuire.
Istoria teoriei stringurilor (sau a „corzilor”) a început în 1968, odată cu observațiile
matematice ale lui Gabriele Veneziano, un cercetător de la CERN. El a descoperit că o formulă
matematică exotică, născocită de Leonhard Euler cu două sute de ani în urmă, părea să explice
numeroase proprietăți ale particulelor care intracționează cu forța tare. Era așa-numita „funcție
beta a lui Euler”. Aceasta a declanșat o adevărată frenezie în lumea fizicienilor. S-a încercat
aplicarea „funcției beta” la numeroase particule și s-au realizat generalizări.
Observația lui Veneziano era ingenioasă însă nu era completă. S-au obținut rezultate
foarte bune însă nimeni nu știa de ce. Dar în 1970, trei tineri fizicienii - Yoichiro Nambu, de la
Universitatea din Chicago, Holger Nilson, de la Institutul „Niels Bohr” și Leonard Susskind, de
la Universitatea Standford - au lămurit misterul. Ei au arătat că dacă particulele elementare ar
fi imaginate nu ca niște entități punctiforme, ci ca niște corzi vibrante mici, unidimensionale,
atunci interacțiile lor tari ar putea fi descries folosind chiar funcția lui Euler.
Iar dacă respectivele corzi ar fi suficient de scurte, ele pot părea punctiforme și, astfel,
teoria ar putea fi pusă în acord cu observațiile experimentale. 188
În anii următori cercetările în domeniul fizicii particulelor elementare au fost abandonate
și înlocuite cu investigații asupra configurațiilor de corzi vibrante.

Figura nr. 15. Posibile imagini ale stringurilor189

Perioada cuprinsă între 1984-1986 a ajuns să fie cunoscută drept „prima revoluție a
superstringurilor”.190 Conform teoriei stringurilor, Universul este format din corzi minuscule
ale căror moduri de rezonanțe de vibrație constituie originea microscopică a maselor și
sarcinilor de forță ale particulelor. Teoria corzilor necesită asemenea dimensiuni spațiale
suplimentare, care trebuie să fie încolăcite, de mărimi foarte mici - pentru ca teoria să fie în
acord cu faptul că aceste dimensiuni nu au fost niciodată observate de noi. O coardă sondează
un spațiu minuscul. Atunci când o coardă se mișcă, oscilând în timp ce se deplasează, forma
geometrică a dimensiunilor suplimentare joacă un rol critic în determinarea modurilor de
vibrație rezonante. Corzile vibrante se regăsesc, desigur, și în activitatea corticală a omului
unde, în mod implicit, iau parte la activitățile psihice și educaționale.
Cum arată aceste dimensiuni încolăcite? O realitate cu totul nouă și stranie s-a deschis înaintea
cercetătorilor: fizica corzilor înfășurate. Spațiile în care se „ghemuiesc” dimensiunile Universului nu

50
pot fi oricum; ele au o anumită configurație geometrică, în conformitate strictă cu ecuațiile din teoria
stringurilor.

Figura nr.16 Spațiu Calabi-Yau191

Au fost botezate „spații Calabi-Yau” (în onoarea matematicienilor Eugenio Calabi, de la
Universitatea din Pennsylvania și Shing-Tung Yau, de la Universitatea Harvard). Se pare că ele arată
aproximativ în felul sugerată de Figura nr.
„A doua revoluție a superstringurilor” a fost declanșată în anul 1995 de către Edward
Witten într-o conferință care a fost organizată de Unversitatea California se Sud. El se baza pe
calculele lui Michael Duff, de la Universitatea A&M (Texas) și Paul Townsend, de la
Universitatea Cambridge, care descriau Universul ca având unsprezece dimensiuni: zece
dimensiuni spațiale și încă una, temporală. Teoria stringurilor confirma cu precizie aceste
supoziții matematice.
La sfârșitul anilor '90, Witten a început să fie considerat „succesorul lui Einstein”. Între
altele, el a afirmat că teoria corzilor are remarcabila proprietate de a prezice gravitația. Problema
pe care trebuise să o rezolve era aceea a „rupturilor” care au loc în interiorul spațiilor Calabi-
Yau. L-au sprijinit Brian Greene, David Morisson, de la Duke University, Sheldon Katz, de la
Oklahoma University, Paul Asinwall, de la Oxford University și alții. La sfârșitul anilor ʼ80 se
elaboraseră deja mai multe teorii ale stringurilor. Fizicienii și-au dat seama că existau, de fapt,
doar cinci versiuni diferite ale teoriei corzilor. Au fost botezate astfel: Tipul I, Tipul IIA, Tipul
IIB, Heterotic O(32) (prescurtat Heterotic O) și Heterotic E8x E8 (prescurtat Heterotic-E).

51
 Figura Nr. 17. M-Theory și unificarea celor cinci teorii ale stringurilor192
În 1995, fizicienii erau deja convinși că întrucât cele cinci teorii aveau aceleași trăsături
fundamentale și că ele puteau fi unificate într-o singură teorie: teoria superstringurilor, numită,
pe scurt M-Theory. Este ceea ce a realizat Edward Witten introducând un principiu de simetrie,
dualitatea. Cu ajutorul supersimetriei s-au putut calcula proprietățile „cuplajelor tari” din
fiecare teorie. S-a lămurit, în acest fel, și ceea ce Werner Nahm (1970) și Stanley Deser &
Bruno Zumino de la CERN (1976) numiseră supergravitație.
În același mod s-au lămurit multe dintre enigmele care însoțesc teribilele „black holes”,
răspândite prin tot Universul și care violează toate legile fizice cunoscute. Dar au apărut și unele
speculații stranii, dar raționale. Ipotezele privind „Multiversul” și „universurile paralele” par
foarte îndreptățite, pentru că se sprijină pe demonstrații matematice și fizice consistente.
A reapărut în scenă și contestatul Principiu Anthropic. Brian Greene medita cu
scepticism:
„Viața depinde critic de amănuntele fizicii, prin urmare ne putem întreba de ce forțele și
particulele din natură au tocmai proprietățile pe care le observăm. Un răspuns posibil ar
fi: de-a lungul întregului multivers aceste trăsături variază enorm; proprietățile pot fi
diferite și sunt diferite în alte universuri. Ceea ce e remarcabil la combinația de proprietăți
ale particulelor și forțelor pe care le observăm este faptul că ea permite apariția vieții. Iar
viața, în particular formele de viață inteligente, reprezintă o condiție absolute necesară
chiar și pentru a ne pune întrebarea de ce universal nostru are proprietățile pe care le are.
Altfel spus, lucrurile sunt așa cum sunt în universul nostru pentru că dacă nu ar fi așa noi
n-am exista pentru a ne pune problema. Asemenea câștigătorilor de la ruleta rusească a
căror mirare că au supraviețuit e temperată de înțelegerea faptului că altminteri nu s-ar fi
mirat deloc, ipoteza multiversului poate domoli insistența noastră de a explica de ce
universal nostru apare așa cum îl observăm. Acest șir de raționamente este o versiune a
unei idei vechi, cunoscută sub numele de principiul antropic. E o perspectivă diametral
opusă încercării de a găsi o teorie unificată, rigidă, în care lucrurile sunt așa cum sunt
pentru că nu putea fi altfel. Multiversul și principiul antropic nu au eleganța inflexibilă a
unei potriviri desăvârșite, ci conduc spre o colecție anarhică de universuri cu un apetit
insațiabil de diversitate.”193
52
 Reconsiderarea cuantică a Principiului Anthropic și educația viitorului
Desigur, este șocant să regăsim conștiința umană și problematica educației la scară
cosmică. Dar descoperirilor uimitoare din Infinitul Mic li se adaugă altele, referitoare la
Infinitul Mare. Fizicienii speculează cu privire la extensia, fără limite, a conștiinței umane, chiar
dincolo de Universul Cunoscut.
Nu toți fizicienii contemporani sunt atât de sceptici, precum Brian Greene și Edward
Witten, când este vorba de Principiul Anthropic. Frank Tipler, de la prestigioasa Universitate
Tulane (Louisiana, US), de exemplu, vede lucrurile chiar invers. În lucrarea sa din 1994, cu
titlu realmente șocant, The Physics of Imortality (Fizica nemuririi)194 și-a propus să se dezbare
de „aroganța simplificatoare a fizicienilor” și să elaboreze o teorie cuantică a punctului Omega
care valorifică principiul antropic și argumentează cu dovezi, cât se poate de științifice, două
ipoteze pe care fizicienii le-au considerat, dintotdeuna, ca implauzibile: existența vieții veșnice
și posibilitatea învierii morților.
Tipler a reluat teoria lui Teilhard de Chardin (vide Secțiunea I, cap. II), a extins-o la scara
Multiversului și a generalizat Principiul Anthropic rebotezându-l the Anthropic Cosmological
Principle195.
Avem de a face cu un paradox: Teilhard de Chardin a fost un preot suspectat de ateism și
prigonit de Biserică pentru pozițiile sale științifice; în schimb, Frank Tipler este un fizician
autentic, cu formație matematică solidă, căruia i se reproșează pozițiile religioase și teoriile
pseudo-științifice. Totuși Tipler nu este prea respectuos față de părintele Teilhard de
Chardin reproșându-i stilul poetic și lipsa argumentației fizico-matematice, de care el însuși
se servește cu virtuozitate: „Cea mai mare parte a cărții lui Teilhard [Fenomenul uman –
n.n.] reprezintă doar o descriere poetică despre istoria evoluției biosferei Pământului.
Descrierea sa este una standard a sfârșitului de an 1930, când cartea a fost terminată în
forma sa finală: unele organisme unicelulare se dezvoltă în organisme nervoase complexe,
iar una dintre spițe dobândește în final inteligență: apare astfel în cele din urmă
«hominizarea lumii»; etc.”196
Într-adevăr, la Tipler „punctul omega” capătă dimensiuni și semnificații pe care Teilhard
de Chardin, nu le-a avut în vedere. Ele se extind dincolo de planeta noastră, dincolo de galaxie,
ba chiar și dincolo de limitele Universului Cunoscut. El vorbește de o evoluție ontică fabuloasă
care ar fi dat naștere la mai multe universuri, numite generic Multivers, pe care îl asociază, cu
seninătate, fabulei biblice din Geneză.
Teoria tipleriană a Punctului Omega se vrea strict științifică și obiectivă, numai că Tipler
consideră că religia însăși este o ramură a științei. El a constatat că așa-numita „funcție de undă
Ψ(h,F,S)”, care în cosmologia cuantică tradițională reprezintă Universul, arată că nu există timp
pe nivelul fizic cel mai de bază. În consecință, a propus unele interpretări ale funcției de undă
pentru a obține dinamica/devenirea doar din condiția la limită. Nu suntem competenți să intrăm
în detaliile acestor transformări matematice.
În acest fel, definește Tipler apariția vieții care, în conformitate cu ecuațiile și formulele
matematice, rezultă că este veșnică, că odată apărută, continuă la nesfârșit. De altfel, Tipler
renunță la limbajul fizico-matematic imediat și ne informează, în cel mai serios jargon teologic,
că „funcția de undă universală este, în fapt, Sfântul Duh”.

53
 Figura nr. 18 „Geneza științifico-biblică” a lui Tipler197
Vom consemna aici doar consecințele lor tulburătoare, așa cum le-a precizat Tipler:
„Ideea este de a lăsa domeniul funcției de undă universale să fie S(t) și F(t) câmpurile și
h(t) care sunt determinate pe S(t) de proiecția uzuală a înfășurătorii spațiilor-timp (M,g).
Orice colecție de (h,F,S) care nu poate fi reprezentată precum câmpurile determinate pe o
folie a exfolierii unui spațiu-timp oarecare va fi declarată ca având Ψ(h,F,S) = 0. Invers,
vor fi în general multe spații-timp (M,g) care admit același (h,F,S). Printre acestea vor fi
puține (sau probabil zero) cele ale căror viitor (cu oarecare sarcini de «trecut» și «viitor»)
la limita c este un punct sigur. Mi-ar plăcea să propun pentru condiția de Limită a
Punctului Omega pentru funcția de undă universală: Funcția de undă a universului este
acea undă pentru care toate traiectoriile de fază se termină, într-un (viitor) Punct
Omega, cu viața, continuând în viitor pentru totdeauna de-a lungul fiecărei traiectorii
de fază în care ele evoluează până la Punctul Omega.”198

54
 Figura nr. 19 „Fizica nemuririi” în Multivers199
Privim cu circumspecție supozițiile și teoriile șocante ale lui Tipler, care ambiționează să
demonstreze, cu ajutorul matematicii și fizicii, mai multe dintre eresurile religioase, în special
pe cele creștine, budiste și musulmane. Dar nu putem să nu îi dăm dreptate atunci când susține
o foarte coerentă teorie a conștiinței umane, care apare și ea ca o funcție de undă universală,
argumentând ingenios, cu date oferite de fizica cuantică, informatică, neurologie, psihologie
și…teologie.
În orice caz, pare a fi vorba de o nouă formă de revelare a realității ce nu poate fi expediată
în grabă sau declarată, cu ușurință, ca fiind pseudoștiință. Mai toate marile descoperiri ale fizicii
au fost întâmpinate, la debut, cu râsete și diverse forme de blam; dar au sfârșit prin a fi
ipostaziate sau chiar sanctificate, ca în cazurile lui Galileu, Newton și Einstein.
Teoria plenitudinii și fenomenele educaționale profunde
Ipoteza că realitatea este una singură și că ea „înfășoară” într-un Tot Unic atât conștiința
umană și cât și natura înconjurătoare a fost formulată de mai multe ori; dar veracitatea acestei
supoziții a părut mereu îndoielnică. Abia în ultimele decenii ale secolului XX au apărut teorii
convingătoare în acest sens.
Cazul cel mai îndrăzneț este atribuit lui David Bohm (1917-1992 )200. Teoria plenitudinii
(wholeness theory) propusă de el este cea mai spectaculoasă și mai convingătoare tentativă de
refacere a unității dintre gândirea științifică obiectivă și celelalte forme de cunoaștere –
religioasă, artistică, filosofică, psihologică, pedagogică ș.a. considerate „subiective”. Oricât de
neobișnuită ar părea această teorie - care susține, nici mai mult nici mai puțin, decât că

55
Realitatea se contopește într-un singur Mare Tot, că gândirea este materială, că însăși conștiința
este lume, că subiectivitatea și obiectivitatea sunt aceeași realitate, că Lumea este alcătuită din
„foi de ceapă care par a fi diferite dar înfășoară aceeași ceapă” prin „ordine implicată” etc. -,
este susținută de autoritatea științifică indubitabilă a autorului: formidabilele contribuțiile
științifice și tehnologice ale lui Bohm. Ele sunt de-a dreptul formidabile, neîngăduind
suspiciunea că autorul este un ins care fantazează: participarea la Proiectul Manhattan de
teleportare, contribuțiile decisive la teoria non-determinării cuantice, evidențierea efectului
Bohm-Aharonov, dezvoltarea teoriei plasmei, rezolvarea paradoxului Einstein-Podolski-
Rosen, rezolvarea teoremei lui Bell, clarificarea teoriei variabilei ascunse, elaborarea teoriei
holodinamice a creierului ș.a.
Bohm a sesizat o anume „cecitate a raționalității clasice”, indusă demersurilor cunoașterii
de către „maeștri ai metodei”, precum Descartes și Bacon și de către „părinții întemeietori ai
științei obiective”, precum Newton, Galilei, Kepler și Kant. Principiul clasic al aflării
adevărului faptic consta, după aceștia separarea părților de întreg, izolarea fenomenelor și
explicarea întregului prin părțile sale componente. Bohm argumentat decisiv împotriva
separabilității și fragmentării lucrurilor și fenomenelor în viziunea clasică asupra cunoașterii:
„E deosebit de important să considerăm că această problemă azi, [fragmentarea – n.n. ]
pentru că fragmentarea este acum foarte larg răspândită nu numai pretutindeni în
societatea, ci și în fiecare individ: și aceasta conduce la un fel de confuzie general a minții,
care creează o serie nesfârșită de probleme și interferă cu claritatea percepției noastre
atât de dramatic încât ne face incapabili să rezolvăm multe dintre ele. Astfel, arta, știința,
tehnologia și munca umană în general sunt divizate în specialități, fiecare fiind
considerată, în esență, separată de celelalte…”201
Nu doar domeniile cunoașterii, ci totul este în lume separat, susține în continuare Bohm:
societatea ca întreg este fragmentată pe teritorii, în nații, în grupuri religioase, economice,
politice, rasiale etc.; individual uman este și el fragmentat în compartimente distincte și
conflictuale anatomice, fiziologice, psihologice etc. care, la rândul lor sunt fragmentate în alte
componente teoretice; de exemplu, componenta psihică a individului a fost subcompartimentată
în părți botezate percepție, gândire, inteligență, afectivitate, emoții etc. care, la rândul lor, sunt
în continuare „îmbucătățite” și„mărunțite” în părți din ce în ce mai mici și izolate pentru a face
studiul cât mai simplu și mai comod; apoi „întregul” este explicat, fie prin „suma părților”, fie
prin alte relații ale acestor părți.
Dar în realitate nu există decât întregul și de la el trebuie plecat pentru a înțelege și a
explica părțile, nu invers. Mai mult, credința habotnică indusă de principiul fragmentării
realității și a individului uman ne-a dus la convingerea stupidă că
„… un anumit grad de nevroză este inevitabil. Pe de altă parte, indivizii ce trec dincolo de
limitele «normale» de fragmentare sunt clasificați drept paranoici, schizofrenici,
psihopați. Ideea că aceste fragmente există într-un mod separate este, evident, o iluzie, și
această iluzie nu poate să facă altceva decât să conducă la o confuzie și la un conflict fără
sfârșit. Într-adevăr, încercarea de a trăi în concordanță cu idea că fragmentele sunt în mod
real separate este, în esență, cea care a dus la o escaladare a gravității crizelor cu care
suntem confruntați azi (…) Individual s-a dezvoltat un sentiment larg răspândit de
neajutorare și disperare, în fața a ceea ce pare a fi o masă copleșitoare de forțe sociale
disparate, mergând Dincolo de controlul și chiar de înțelegerea ființelor umane care sunt
prizoniere în ea.”202
Rezultă că omul istoric a adoptat un mod comod dar periculos de a gândi despre lucruri.
Nevoi ale muncii l-au determinat să gândească fragmentar: să împartă suprafața agricolă în
parcele, să ia parte la diviziunea muncii (a fi funcționar, a fi muncitor, a fi țăran, etc.), să accepte
specializări din ce în ce mai înguste (medic psihiatru, medic chirurg, medic ortoped etc.); pe
scurt, să renunțe la a fi om întreg, în sensul deplin al cuvântului, pentru a fi „specialist”,

56
„profesionist”, „expert” etc. Dar expertul, specialist, profesionistul etc. nu sunt decât „schițe”
de om, „caricaturi” adică, ale individului uman ca om întreg.
Mai întâi omul preistoric, și apoi omul istoric, din cauza vicisitudinilor și a nevoii de a
supraviețui, au adoptat o strategie de cucerire și de înțelegere a realității „pipăind-o (percepând-
o) pas-cu-pas”, „bucată-cu-bucată”, neavând posibilitatea să o domine integral; iar această
strategie i-a fost fatală pentru că ea s-a transformat într-o obișnuință, într-un mod de a gândi
lumea fragmentar. Mai mult, Bohm crede că
„…ghidat de o imagine fragmentară asupra lumii, omul acționează într-un mod care
încearcă să fărâmițeze lumea și pe sine însuși, astfel încât totul să pară a corespunde
felului său de gândire. În acest fel omul obține o demonstrație aparentă a corectitudinii
propriei sale viziuni fragmentare asupra lumii deși, bineînțeles, îi scapă din vedere că el
însuși este cel care, acționând în concordanță cu modul său de gândire, a dat naștere
fragmentării ce pare a avea acum o existență autonomă, independent de voința sau de
dorința sa.”203
Apoi această habitudine fragmentară fatală a devenit ceea ce s-a numit cunoașterea
științifică: o asceză severă impusă omului cunoscător prin „reguli ale metodei”, „canoane
metodologice”, „modele epistemice”, „teorii” etc. Toate aceste exigențe se bazează pe supoziția
nedovedită că omul este incapabil de cunoaștere completă, că este o ființă mizeră și meschină
căruia cunoașterea plenară și plenitudinea lumii nu îi sunt accesibile, ele fiindu-i tainice,
incognoscibile și rezervate strict ființelor supraomenești precum Dumnezeu. S-a ajuns astfel la
credința larg răspândită propusă prin distincția medievală că există un Adevăr Revelat care
diferă deAdevărul Cercetat. Cel dintâi, cuprins în Sf. Scriptură, ar fi adevărul absolut, definitiv,
profund și indubitabil. Cunoașterea Adevărului Revelat este posibilă numai prin credința oarbă
conform „principiului metodologic” „Crede și nu cerceta!”. Celălalt adevăr, cel omenesc, ar fi
alcătuit doar din „fărâmele săracului”, resturile rămase de la ospățul epistemic divin. Această
mentalitate epistemologică schizofrenică, acceptată cândva de Descartes și F. Bacon, deși
contestată de-a lungul veacurilor, a rămas încă dominantă și marchează abordarea plenitudinară
a cunoașterii contemporane.
Bohm crede că este posibilă o cunoaștere superioară demersurilor empirice și axiomatice
obișnite din științele naturii și științele socio-umane. El invocă și dă cu totul altă importanță
fenomenului de insight, descoperit de către psihologii gestaltiști la jumătatea secolului XX 204
legându-l de semnificația cuvântului „teorie”:
„Relația dintre gândire și realitatea la care se referă această gândire este un fapt mult mai
complex decât acela al unei simple corespondențe. Astfel, în cercetarea științifică o mare
parte a gândirii noastre se desfășoară în termeni de teorii. Cuvântul theory derivă de la
grecescul theoria, care are aceeași rădăcină cu theatre (teatru) și care înseamnă a «vedea»
sau «a realiza un spectacol». Astfel s-ar putea spune că o teorie este în primul rând o formă
de viziuni, de înțelegere (insight), adică o modalitate de a privi lumea și nu o formă de
cunoaștere (knowledge) a felului cum este ea (…) Printr-o bruscă înțelegere iluminatorie,
Newton a văzut că mărul și luna cad în același mod și la fel se petrece cu toate
obiectele.”205
După Bohm, gândirea este un proces material pentru că ea răspunde percepției inteligente
a lucrurilor și poate genera o armonie sau o potrivire completă între spirit și materie. Înțelegerea
adâncă a relației dintre gândire și lucruri este originară, în sensul că ea se petrece într-un substrat
al materiei mai profund chiar decât cel cuantic: în adâncimile subcuantice ale materiei. Ordinea
implicată la acest nivel este mai greu de înțeles ca ordine explicată.
Bohm recurge la un raționament analogic. Consideră că în străfundurile materiei au loc fenomene
similare vestitului „dans al albinelor”. Acest comportament entomologic surprinde prin faptul că o albină
reușește să indice cu precizie suratelor ei localizarea florilor purtătoare de nectar. Cum face acest lucru?
În termenii modului de a gândi fragmentar, este posibilă o singură soluție ipotetică: dansul produce în
„mințile” albinelor o formă special de cunoaștere aflată în corespondență reflectivă cu florile. Dar
57
această ipoteză este penibilă pentru că atribuie albinei o conștiință rațională. După Bohm, trebuie să
gândim altfel. Explicația ar putea fi dată dacă am admite că este vorba de o activitate profundă și
originară, care acționează ca un indicator, creând albinelor o dispoziție pentru acțiune ordonată care în
general le va conduce la nectar. Or, așa ceva este posibil doar în zona adâncă a structurii preformate și
ordonate în instinct. Structura funcțională a instinctului, implicând simultan informație și materie, are
probabil o alcătuire subcuantică similară comportamentului fotonului de a fi, în același timp corpuscul
și undă. Bohm a făcut o propunere de-a dreptul năucitoare pentru atât pentru „naturaliștii”
habotnici cât și pentru „spiritualiștii” zeloși: să renunțe la meteahna de a aborda realitatea ca
fiind alcătuită din două entități separate și să o considere ca fiind unică wholeness.

Figura nr.20 Ordinea implicată și ordinea explicată206

Conștiința este integrată în „realitatea întreagă”, nu este simplă oglindă care reflectă o
realitate separată.
„Ceea ce propunem aici este că o astfel de înțelegere a totalității nu implică o
corespondență reflectivă între «gândire» și «realitate ca întreg». Mai degrabă, ea trebuie
considerată ca o formă de artă, precum poezia, care ne poate crea o dispoziție spre ordine
și armonie în atotcuprinzătorul «dans al minții» (și, tot astfel, în funcționarea generală a
creierului și a sistemului nervos.”207
Bohm atrage atenția că abordarea realității-ca-întreg (wholeness) nu poate fi făcută cu
metodele ale științei clasice. Altfel spus, nu se pune problema de a explica și demonstra în
termeni cartezieni. Este nevoie de înțelegere, întrucât insul cunoscător, cu cunoașterea lui cu
tot, face și el parte integrantă din aceeași unică plenitudine (wholeness).
Că această abordare metodologică este superioară tuturor metodelor de investigație și
perfect adecvată pentru studiul fenomenelor educaționale profunde ni se pare o evidență care
nu mai necesită nici un fel de alte argumente.

Nivelul subcuantic al materiei, conștiința și educația

58
 Problema existenței unor „variabile ascunse” în structura subatomică a frământat teoria
cuantică de la începuturile sale. Cei mai mulți fizicieni au dat un răspuns negativ la ea. Au
existat însă și excepții. Bohm este un exemplu. Adoptând ipoteza „variabilelor ascunse”, el a
putut clarifica definitiv câteva dintre dificultățile unora dintre descoperirile stranii ale fizicii
relativiste și cuantice: relațiile de nedeterminare ale lui Heisenberg, cuantificarea acțiunilor,
paradoxul lui Einstein, Rosen și Podolsky și argumentele lui von Neumann cu privire la aceste
variabile ce păreau extrem de bizare, ilogice chiar. Dar dincolo de aceste reușite, Bohm a dat la
iveală că există un substrat mai adânc decât cel cuantic: nivelul subcuantic al materiei. La nivel
cuantic nu se pot formula decât legi probabiliste/statistice a căror imprecizie, asociată cu
nedeterminările sesizate de Heisenberg, transformau fizica, după expresia lui Einstein, într-o
„joacă cu zaruri”. La nivel subcuantic însă se poate spera că vor fi iarăși regăsite legi individuale
sigure, funcționând ca variabile ascunse. Interpretând teoria cuantică în termeni de variabile
ascunse, Bohm a dezvăluit o realitate profundă în care ordinea lumii, „stricată” de teoria
cuantică, se reinstaurează imperial. Deși impecabilă, demonstrația lui Bohm a fost supusă de el
însuși unor teste severe. Așa încât întreaga teorie a plenitudinii lumii care izvorăște din
substratul subcuantic al materiei pare în afara dubitațiilor epistemice.

Figura nr.21 Teoria (sub)cuantică a conștiinței208

De fapt, lumea materială este un tot înfășurat strat peste strat, o „învelire” similară felului
în care sunt învelite foile în bulbul de ceapă. În lume există o ordine implicită, susține, foarte
bine argumentat, Bohm. Conștiința umană este și ea o asemenea „foaie de ceapă învelită” în
lume. Materia și conștiința au un fundament comun. Dar acesta nu este relația dintre structură
(materială) și funcție (imaterială).
„Această legătură dintre minte și corp a fost numită psihosomatică (din grecescul psyche
care înseamnă «minte», spirit, și soma care înseamnă «trup»). Acest cuvânt este totuși
folosit în general în așa fel încât rezultă că mintea și trupul sunt separat existente dar
59
 legate printr-un anume tip de interacțiune. Un asemenea înțeles nu este compatibil cu
ordinea implicită. În ordinea implicită, trebuie să spunem că mintea înfășoară materia în
general și, prin urmare, trupul în particular. Asemănător, trupul înfășoară nu numai
mintea ci, de asemenea, într-un anume sens, întregul univers material. (În maniera
explicată mai devreme în această secțiune, atât prin simțuri cât și prin faptul că atomii
constituenți ai trupului sunt, de fapt, structurile care sunt înfășurate, în principiu, în
cuprinsul întregului spațiu... Realitatea cea mai comprehensivă, mai adâncă și mai
lăuntrică nu este nici mintea nici trupul, ci de fapt una de o dimensiune și mai înaltă, care
este fundamentul lor comun și a cărei natură este dincolo de ambele. Fiecare dintre acestea
este atunci doar o subtotalitate relativ independentă și rezultă că această independență
relativă derivă din fundamentul de dimensiune mai înaltă în care mintea și trupul sunt,
până la urmă, una și aceeași entitate (așa cum, de fapt, găsim că independența relativă a
ordinii manifeste derivă din fundamentul ordinii implicite) ... Deși nu avem nici o percepție
sau cunoaștere detaliată a acestui fundament, el este mereu, într-un anume sens, înfășurat
în conștiința noastră, în modurile pe care le-am schițat, ca și, poate în alte moduri care
mai trebuie descoperite.”209
*
Dacă astfel stau lucrurile în această Lume materială implicit ordonată și infinită înfășurată
cu conștiința, atunci trebuie să privim educația cu totul altfel decât am făcut-o până acum: ca
pe un efort sisific nesfârșit, aducător de ordine în Marea Înfășurare.

*
* *
NOTE ȘI REFERINȚE

1
„PIERRE TEILHARD DE CHARDIN (n. 1 mai 1881, Clermont-Ferrand - d. 10 aprilie 1955, New
York) geolog, paleontolog, fizician, antropolog și teolog care a încercat să combine teoria evoluționistă
cu creștinismul. A făcut parte din ordinul iezuit. A fost profesor de geologie și de paleontologie la
Institutul Catolic din Paris și președinte al Societății Franceze de Geologie. A efectuat cercetări
științifice în Africa și Asia, contribuind la descoperirea sinantropului. Teilhard de Chardin a încercat
să concilieze religia cu știința modernă. Concepția sa cosmogonică și antropologică promovează
evoluționismul și transformismul, dar este în esență un organism spiritualist, asemănător cu cel al lui
Henri Bergson. A înlăturat din cosmogeneză miturile biblice creaționiste și a definit omul ca evoluție
devenită conștientă de sine, însă a antropomorfizat natura și a dat o interpretare finalistă apariției și
dezvoltării speciei umane. L-a considerat pe Hristos ca motorul evoluției și punctul omega al
Universului. Gândirea sa socială condamnă individualismul, discriminarea națională și socială,
înstrăinarea omului în capitalism, preconizează colectivismul, convergența planetară a energiilor
umane, încrederea în viitorul omenirii, în perspectivele uriașe deschise de știință și de tehnică.”
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Teilhard_de_Chardin).
2
LEE T. GRADY, Modern Extension Teihardʼs Human Evolution: Push/Pull Model, 2010 (http://
leetgrady.com/modern_extension%202010.htm).
3
Noosfera este un concept dezvoltat de TEILHARD de CHARDIN (Cosmogenesis, 1922) și de
VLADIMIR VERDANSKI (1936); desemnează ultima fază a evoluției terestre și cosmice în calea lor
spre punctul culminant Omega (după geosferă, biosferă și psihosferă); vide: GEORGY S. LEVIT, The
Biosphere and the Noosphere Theories of V. I. Vernadsky and P. Teilhard de Chardin: A Methodological
Essay, International Archives on the History of Science/Archives Internationales D'Histoire des
Sciences, 50 (144), 2000: p. 160-176; GEORGY S. LEVIT, Biogeochemistry, Biosphere, Noosphere:
The Growth of the Theoretical System of Vladimir Ivanovich Vernadsky (1863-1945); PAUL R.
SAMSON and DAVID PITT (eds.)(1999), The Biosphere and Noosphere Reader: Global Environment,
Society and Change.

60
4
TEILHARD de CHARDIN: Le Phénomène Humain (1955); Le Milieu Divin (1957); L'Avenir de
l'Homme (1959); L'Energie Humaine (1962); L'Activation de l'Energie (1963); Je M'Explique (1966);
ș.a.
5
VLADIMIR VERDANSKY: The Biosphere, first published in Russian in 1926. English translations:
tr. David B. Langmuir, ed. Mark A. S. McMenamin, New York, Copernicus, 1998; Essays on
Geochemistry & the Biosphere, tr. Olga Barash, Santa Fe, NM, Synergetic Press, 2006.
6
FRANK JENNINGS TIPLER (n. 1947) este profesor de fizică matematică la Tulane University. Tipler
a scris mai multe cărți despre Punctul Omega și a enunțat o teorie numită „fizica nemuririi”. Lucrări
celebre: Frank J. Tipler& John D. Barrow (1986), The Anthropic Cosmological Principle, Oxford
University Press; Frank J. Tipler (1994), The Physics of Immortality: Modern Cosmology, God and the
Resurrection of the Dead. New York, Doubleday; Frank J. Tipler (2007), The Physics of Christianity,
New York, Doubleday; Frank J. Tipler (2007), Feynman-Weinberg Quantum Gravity and the Extended
Standard Model as a Theory of Everything, Reports on Progress in Physics 68 (4): 897–964; ș.a.
7
GLOBAL CONSCIOUSNESS PROJECT (GCP), 1998 (http://noosphere.princeton.edu/).
8
Iată prezentarea de pe site-ul Institute of Noetic Sciences: „ROGER NELSON, Ph.D., is an
experimental psychologist with a special interest in the lesser known aspects of perception and
cognition. During the 1970's he was a professor at a small college in Vermont, who typically said yes
when good students wanted to do experiments in parapsychology. A series of coincidences led him to
Princeton University in 1980, where he coordinated research at the Princeton Engineering Anomalies
Research (PEAR) lab until he retired in 2002. In 1997 he founded the Global Consciousness Project
(GCP) which he continues to direct. Nelson's broad interests in psychology, physics, philosophy, and
the arts have generated many opportunities to collaborate with creative people, including the
interdisciplinary teams at PEAR and the GCP, developing technologies and experimental applications
to study consciousness, intention, and mind-matter interactions both in the laboratory and in natural
situations.”( http://noetic.org/directory/person/roger-nelson/ ).
9
ELISABET SAHTOURIS, Biology Revisioned, with Willis Harman, North Atlantic Publishers, 1998.
10
LYNN MARGULIS & EDUARDO PUNSET, eds., Mind, Life and Universe: Conversations with
Great Scientists of Our Time, Sciencewriters Books, 2007.
11
K. PRIBRAM, Languages of the Brain, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hal, 1971.
12
STANISLAW GROF, Psychology of the Future: Lessons from Modern Consciousness Research, Albany, NY:
State University of New York (SUNY) Press, 2000.
13
RUDY RUCKER, Mind Tools - the five levels of mathematical reality, Houghton Mifflin, 1987.
14
NIKOLAI KARDASHEV, Transmission of Information by Extraterrestrial Civilizations, în Soviet
Astronomy 8/1964: 217.
15
DAVID BOHM, Wholeness and the Implicate Order, London: Routledge, 1980; Unfolding Meaning:
A weekend of dialogue with David Bohm (Donald Factor, editor), Gloucestershire: Foundation House,
1985; Meaning And Information, în: P. Pylkkänen (ed.): The Search for Meaning: The New Spirit in
Science and Philosophy, Crucible, The Aquarian Press, 1989; The Undivided Universe: An ontological
interpretation of quantum theory, with B.J. Hiley, London: Routledge, 1993.
16
FRANK TIPLER, The Physics of Immortality, Doubleday, 1995.
17
FRITJOF CAPRA, The Tao of Physics, Berkeley, Shambhala Publications, 1975
18
„For invincible reasons of homogeneity and coherence, the fibers of cosmogenesis require to be
prolonged in ourselves far more deeply than flesh and bone. We are not being tossed about and drawn
along in the vital current merely by the material surface of our being. But like a subtle fluid, space-time,
having drowned our bodies, penetrates our soul. It fills it and impregnates it. It mingles with its powers,
until the soul soon no longer knows how to distinguish space-time from its own thoughts. Nothing can
escape this flux any longer, for those who know how to see, even though it were the summit of our being,
because it can only be defined in terms of increases of consciousness. For is not the very act by which
the fine point of our mind penetrates the absolute a phenomenon of emergence? In short, recognized at
first in a single point of things, then inevitably having spread to the whole of the inorganic and organic
volume of matter, whether we like it or not evolution is now starting to invade the psychic zones of the
world.... The human discovers that, in the striking words of Julian Huxley, we are nothing else than
evolution become conscious of itself. It seems to me that until it is established in this perspective, the
modern mind...will always be restless. For it is on this
61 summit and this summit alone that a resting place
and illumination await us.... All evolution becomes conscious of itself deep within us.... Not only do we
read the secret of its movements in our slightest acts, but to a fundamental extent we hold it in our own
hands: responsible for its past and its future." (TEILHARD DE CHARDIN, The Human Phenomenon,
amazon.com, 21 iunie1998; transl. de Bernard Wall; http://www.kheper.net/topics/Teilhard/ Teilhard-
evolution.htm).
19
JAMES SCHOMBERT, Anthropic Principle Department of Physics at University of Oregon (http:
//abyss.uoregon.edu/~js/cosmo/lectures/lec24.html ); VICTOR J. STENGER, The Anthropic Principle
(http://www.colorado.edu/philosophy/vstenger/Cosmo/ant_encyc.pdf); BARROW, J. D. and TIPLER, F. J., The
Anthropic Cosmological Principle, Oxford, Clarendon Press, 1986.
20
S. WEINBERG, (1987), Anthropic bound on the cosmological constant, Physical Review Letters 59
(22): 2607–2610.
21
The Strong Anthropic Principle and the Final Anthropic Principle (http://www.physics.sfsu.edu/~l
william/sota/anth/SAP_FAP.htm )
22
JOHN D. BARROW & FRANK J. TIPLER, (1988). The Anthropic Cosmological Principle, Oxford
University Press.
23
Barrow & Tipler, 1986, 16.
24
B. CARTER, (1974), Large Number Coincidences and the Anthropic Principle in Cosmology, IAU
Symposium 63: Confrontation of Cosmological Theories with Observational Data, Dordrecht: Reidel.
pp. 291–298.
25
NICK BOSTROM, Anthropic Bias, Observation Selection Effects in Science and Philosophy, Routledge, 2002.
26
Marele fizician STEVEN WEINBERG nu a pregetat să amintească în eseul său din 1992 Dreams of
a Final Theory (Visul unei teorii finale (trad. în rom. de Bogdan Amuzescu, Ed. Humanitas, București,
2008) gluma unui cercetător rus emigrat în SUA despre felul în care Principiul Anthropic explică de ce
viața este atât de mizerabilă. „Există o probabilitate mai mare ca viața să fie mizerabilă decât ca ea să
fie fericită; Principiul Anthropic cere doar ca legile Naturii să permit existența ființelor inteligente, nu
ca ele să fie și fericite.” (p. 196).
27
ERNST BLOCH (1885-1977) s-a născut în Ludwigshafen (Germania) într-o familie de ceferiști evrei.
În timpul studiilor universitare a suferit diverse influențe. A fost influențat de Georg Wilhelm Friedrich
Hegel și Karl Marx și de „gânditori apocaliptici” precum Thomas Müntzer, Paracelsus, și Jacob
Boehme. De asemenea, de prietenii săi de orientare utopică și marxistă Georg Lukács, Bertolt Brecht,
Kurt Weill, Walter Benjamin și Theodor W. Adorno. În anii regimului nazist s-a refugiat în Elveția, apoi
în Austria, Franța și, în final, în SUA. După război s-a reîntors în Germania Federală și a devenit profesor
de filosofie la Leipzig; dar în 1961, când s-a ridicat Zidul Berlinului, ca umanist care se opunea
opresiunii și exploatării capitaliste, a rămas în RDG. Dar s-a opus dogmatismului marxist pledând
pentru un neoumanism, bazat pe conceptele de „libertate” și „speranță”, caracterizat de unii exegeți ca
o „teologie a speranței”. Operele importante: Geist der Utopie (1918); Thomas Müntzer als Theologe
der Revolution (1921); Freiheit und Ordnung (1947); Das Prinzip Hoffnung (3 vols.: 1938–1947);
Naturrecht und menschliche Würde (1961) v. detalii la ROBERT S. CORRINGTON (1987) The
Community of Interpreters: On the Hermeneutics of Nature and the Bible in the American Philosophical
Tradition, Mercer University Press.
28
ERNST BLOCH, Principle of Hope, transl in english, „Ernst Bloch Archive” ( http://www.marxists.
org/archive/bloch/hope/introduction.htm )
29
Vezi ERWIN SCHRÖDINGER, Ce este viața? Spirit și materie (trad. în rom.), Ed. Politică, col. „Idei
contemporane”, București, 1980 (ed. originală, 1967); de asemenea ILYA PRYGOGINE și ISABELLE
STENGERS, Noua alianță. Metamorfoza științei (trad. în rom., de Cristina Boico și Zoe Manolescu),
Ed. Politică, 1984. Syntropia sau negentropia este entropie negativă. Altfel spus este organizare care se
opune dezorganizării crescânde din Univers.
30
ILYA PRIGOGINE (în limba rusă Илья́ Рома́нович Приго́жин) (1917-2003) a fost unul dintre cei
mai mari chimiști și fizicieni ai secolului XX; belgian de origine rusă, laureat al Premiului Nobel pentru
chimie (1977), membru de onoare al Academiei Române (din 1992). A elaborat teorii revoluționare
precum: teoria sistemelor complexe cu autoorganizare, teoria structurilor disipative și teoria
ireversibilității, teoria indeterminismului în sistemele nonliniare, teoria generării ordinii din haos ș.a.

62
31
ILYA PRIGOGINE & G. NICOLIS, (1977), Self-Organization in Non-Equilibrium Systems. Wiley;
ILYA PRIGOGINE & ISABELLE STENGERS, (1984), Order out of Chaos: Man's new dialogue with
nature, Flamingo.
32
G. K. ZIPF, (1949), Human Behavior and the Principle of Least Effort, Cambridge, Massachusetts:
Addison-Wesley.
33
W. J. REED, (2001), "The Pareto, Zipf and other power laws", Economics Letters 74 (1): 15–19;
VILFREDO PARETO, (1971), Manuale di economia politica (Manual of political economy, transl. by
A. M. Kelley ).
34
Interpretarea cuantică a cauzalității realizată de De Broglie și Böhm se bazează pe următoarele
postulate:
Există o configurație a universului, descrisă prin coordonate , care este un element ale
configurației spațiale . Configurația spațială este diferită pentru diferitele versiuni teorie
undei-pilot („ pilot wave theory”). De exemplu, acesta poate fi spațiul pozițiilor de
particule, sau, în cazul teoriei câmpului („field theory”), spațiul configurațiilor câmpului
. Configurația evoluează (pentru spin=0) în conformitate cu ecuația de ghidare

În cazul în care este provbabilitatea curentă sau probabilitatea fluxului și este operatorul
de impuls. Aici este standardul de valori cunoscute ale undei din teoria cuantică
care evoluează în conformitate cu ecuația lui Schrodinger:

Aceasta completează deja caietul de sarcini al teoriei pentru orice teorie cuantică cu
operatorul Hamilton :

Această configurație este distribuită în conformitate cu la un moment de timp

, și acest lucru este în consecință pentru orice moment. O astfel de stare este numită echilibru
cuantic. Cu teoria echilibrului cuantic, întreaga teorie intră în acord deplin cu rezultatele
mecanicii cuantice standard.
35
MAHULIKAR, S.P. & HERWIG, H., Exact thermodynamic principles for dynamic order existence
and evolution in chaos, în „Chaos, Solitons & Fractals”, 2009/ 41(4), pp. 1939-1948. Alți cercetători
(Aapo Hyvärinen, Ruye Wang, Willard Gibbs ș.a.) au calculat syntropia sau negentropia astfel:

Unde :
- este entropia diferențială a densității gaussiene, cu aceeași semnificație și varianță ca
- și
- este entropia diferențială a :

36
ALBERT CAMUS, Mitul lui Sisif, în antologia Camus, Fața și reversul, trad.în rom. de Irina
Mavrodin, Ed. Rao International Publishing, col. „Opere XX”, 1994.
37 37
ERNST MAYR, What Evolution is?, Basic Books, 2001 (De la bacterii la om, trad. în rom. de
Marcela Badea și Ileana Popovici, Ed. Humanitas, București, 2008, pp.273-274).
38
Ibidem, p. 278.
39
Problema cauzelor dispariției subite a neanderhalienilor este viu dezbătută de paleoantropologi dar
rămâne încă obscură: BOULE, M 1912, Les hommes fossiles, Masson, Paris; FINLAYSON C,
PACHECO FG, RODRÍGUEZ-VIDAL J, et al. (October 2006). "Late survival of Neanderthals at the
63
southernmost extreme of Europe", Nature, 443 (7113): 850–853; SOFICARU, A., DOBOS A.,
TRINKAUS, E., (November 2006), "Early modern humans from the Pestera Muierii, Baia de Fier,
Romania". Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 103 (46): 17196–17201; STEVEN L. KUHN AND MARY C.
STINER, What's a Mother to Do? The Division of Labor among Neandertals and Modern Humans in
Eurasia, Current Anthropology, Volume 47, Number 6, December 2006; DAN JONES: The
Neanderthal within., New Scientist 193.2007, H. 2593 (3 March), 28–32; BANKS, WILLIAM E.;
FRANCESCO D'ERRICO, A. TOWNSEND PETERSON, MASA KAGEYAMA, ADRIANA SIMA,
MARIA-FERNANDA SÁNCHEZ-GOÑI (24 December 2008) Neanderthal Extinction by Competitive
Exclusion, în Harpending, Henry, PLoS ONE (Public Library of Science) 3 (12): e3972; ș.a.
40
WILLIAM GOLDING, The Inheritors, 1955. (Moștenitorii, trad. în rom. de Adina și Gabriel Rațiu,
Grupul Editorial Corint, București, 2009).
41
NICK ASHTON, SIMON G. LEWIS & CRIS STRINGER, The Ancient Occupation of Britain,
Amsterdam, London, New York, Elsevier B.V., Elsevierʼs Science & Tecnology, 2011; DETLEF
WIENECKE-JANZ (coord.), Die grosse Chronik-Weltgeschichte, Wissen Media Verlag GmbH,
Gütersloh, München, 2008. (Cronica ilustrată a omenirii. Vol.1- Începuturile omului și culturile
timpurii, trad. de Alexandru-Ionuț Mihăilescu, Editura Litera, 2011.
42
Idem, p. 82.
43
Formula chimică a serotoninei este: HO-C6H5-NH-C-(CH2)2-NH2. Esteun neurotransmițător prezent
în variate organe incluzând sistemul nervos central, are un rol important în apariția depresiei și a
anxietății, datorită dereglărilor chimice pe care le produce. Serotonina acționează ca neurotransmițător;
intervine în producerea somnului, în procese mintale și afective (depresie și anxietate, tulburare obsesiv-
compulsivă), în funcții motorii, în termoreglare, în reglarea presiunii arteriale, în actul vomei, în funcții
hormonale. Se consideră că depresia este cauzată de numărul prea mic de receptori de serotonină.
Ultimele cercetări privind boala psihică schizofrenie arată că serotonina prezentă în exces, în organism,
poate fi cauza acesteia și factor precursor și al altor boli psihice. A fost supranumită „hormonul fericirii”
pentru că „influențează buna dispoziție a fiecăruia dintre noi. Astfel, în momentul în care nivelul de
serotonină e scăzut, devenim depresivi, anxioși și tulburați. La celalalt capăt al balanței, unde nivelul
de serotonină e crescut , starea de fericire și de calm ne cuprinde și simțim că prindem aripi.”
(Ecomagazin, 27. Nov.2009; http://www.Eco magazin.ro/serotonina-ajutorul-pentru-corp-minte-si-
suflet/)
44
ANCA NEAGOE, Serotonina sau „secretul fericirii”, romjob.ro, 23 octombrie 2012 (http://www
.stilfeminin .ro/sanatate/Serotonina-sau-secretul-fericirii.html ).
45
Numele acestei „culturi” vine de la localitatea Clacton-on-sea situată la vărsarea tamisei în mare, pe
coasta de est a Angliei în comitatul Essex. Clactonienii erau numeroși în Anglia dar la sfârșitul
Paleoliticului Inferior s-au răspândit și în franța, belgia, Spania, Germania, Sebia și România. La noi s-
au identificat urmele lor la valea Lupului lângă iași, pe valea Dârjovului și valea oltului (la Fărcașele).
46
Numele abbevillienilor vine de la localitatea Abbeville din Franța, lângă orașul Amiens, pe Somme.
S-a răspândit pe spații vaste, în toată Europa de nord, în Siberia, în Asia Mică și chiar în Africa de Nord.
S-u găsit și la noi urmele abbevillienilor la Căpușul Mic, lângă Cluj, dar nu este sigur că nu era vorba
de urme ale acheuileienilor.
47
Numele acheuileienilor vine de la localitatea Saint-Acheuil din departamentul Somme al Franței. S-a
răspândit până în nordul Caucazului, pe stânga Nistrului, pe țărmul Mării negre, în Abhazia și Osetia.
La noi s-u descoperit unelte acheuileiene pe Valea Dârjovului.
48
Levalloisienii au primit numele de la suburbia Parisului Levallois-Perret. Au făurit sulițe din lemn de
tisă la Lehringen (Germania) cu care s-au aventurat în toată Europa Centrală și Europa de Sud-Est.
Muntenia și Moldova păsteză urmele lor în număr foarte mare (București, Giurgiu, Slatina, Ripiceni
ș.a.).
49
DUMITRU BERCIU, La izvoarele istoriei. O introducere în arheologia preistorică, Editura
Științifică, București, 1967.
50
SOFICARU A, DOBOS A, TRINKAUS E (November 2006). "Early modern humans from the Peștera
Muierii, Baia de Fier, Romania". Proc. Natl. Acad. Sci. U.S.A. 103 (46): 17196–17201.
51
CĂTĂLIN PRUTEANU, CARMEN PLEȘA, Ion din Anina, primul om din Europa, Jurnalul National, 16 Martie
2007. (http://kosarev .press.md/Roman-hybr2.htm); JONATHAN AMOS, Human fossils set European record,
64
BBC News Online science staff (http:// news.bbc. co.uk/2/hi/science/ nature /3129654.stm); vezi detalii și în
secțiunea Teoria generală a educabilității.
52
Distincția care s-a impus în antropologia modernă este următoarea: „As Stefan Zweig expressed the situation of
mankind succinctly: There are key moments in history (Sternstunden der Menschheit). Because of their paramount
importance their events are minimal. Moreover, among them there are those which are greater in calibre than the
ones quoted in Stefan Zweig's Sternstunden der Menschheit. These are the turning points of history. At first glance
we can enumerate four major events: first and foremost, the enormous shift of certain communities from food-
gathering to agriculture around 8000 BC mainly in Southwest Asia (Mesopotamia). Second, the introduction of
the writing system at circa 3500 BC by the Sumerians again in Southwest Asia. Last but not least that tremendous
innovation, maybe the greatest in history, once more in western Asia, the emergence of monotheistic religions
based on revelation, and the origination of philosophy-science within the realm of the Antique Aegean civilization.
Man's basic reality is biotic. He shares this very particularity with all other living beings of this world. Livingness,
so far as we know, is a peculiarity of our planet, the Earth. The unfolding of livingness and ultimately the
emergence of man as a living being is apparently covered by evolution. Hominization is the biotic, whereas
humanization represents the cultural (or spiritual) aspect of becoming the human being. Hominization and
humanization complement one another to bring about the human wholeness. Hominization, or put it in another
way, the evolutionary aspect is, indeed, not the beginning of the story. There still remains a lower layer, in the
ontological sense of the team, to be tackled; and that is the physical one. Just as with every living thing, man's
most fundamental building blocks are of a physico-chemical-i.e. subatomic, atomic and molecular-nature.” (T.
DURALI, The Process of Humanization, National Center for Biotechnology Information, U.S. National Library
of Medicine, 9, 24-61, 1999; http://www.ncbi. nlm.nih.gov/pubmed/14598826).
53
ARISTOTEL, Metafizica; LOCKE, An Essay Concerning Human Understanding, Kenneth P.
Winkler (ed.), Hackett Publishing Company, Indianapolis, IN, 1996; J.-J. ROUSSEAU, Contractul
social; HUME, A Treatise on Human Nature (Oxford University Press, 2007, originally 1739/1740);
Berry, Christopher, J. Human Nature. Basingstoke: Macmillan Publishers, 1986; ABEL, DONALD C.,
ed. Theories of Human Nature: Classical and Contemporary Readings. New York: McGraw-Hill, 1992;
HABERMAS, JÜRGEN, The Future of Human Nature, Cambridge: Polity, 2003; CHOMSKY, NOAM
& MICHEL FOUCAULT, (New Press, 2006); STEVENSON, LESLIE, and DAVID L. HABERMAN.
Ten Theories of Human Nature, 4th ed. New York: Oxford University Press, 2004; ș.a.
54
IMMANUEL KANT, Zum ewigen Frieden, în Werke, Akademie Textausgabe, band VIII, Walter de
Gruyter & Co, Berlin 1968 (Verkündigung des nachen Abschlusses eines Traktats zum ewingen Frieden
in der Philosophie, 1796; Spre pacea eternă, trad. în rom. de Rodica Croitoru, Editura All, București,
2008, pp. 95-114).
55
LOVEJOY, C.O. (1988), "Evolution of Human walking", Scientific American, 259 (5): 82–89;
McHENRY, H.M (2009). "Human Evolution". In MICHAEL RUSE & JOSEPH TRAVIS, Evolution:
The First Four Billion Years, Cambridge, Massachusetts: The Belknap Press of Harvard University
Press. p. 263; ISBELL, L.A. and T.P. YOUNG, (1996). "The evolution of bipedalism in hominids and
reduced group size in chimpanzees: alternative responses to decreasing resource availability". Journal
of Human Evolution 30: 289–297; BRIDGEMAN, B (2003), Psychology & evolution: the origins of
mind, SAGE Publications, pp. 64; CUNNANE, STEPHEN C (2005), Survival of the fattest: the key to
human brain evolution, World Scientific Publishing Company, pp. 259; ș.a.
56
Platon definise pe anthropos ca „animal biped fără pene”; Diogene a jumulit un cocoș și a dat strigare atenienilor
să vină să vadă „omul lui Platon”. Filosoful a trebuit să corecteze definiția adăugând: „și cu unghii late”
(DIOGENE LAERTIOS, Despre viețile și doctrinele filosofilor, trad. în rom. de C. I. Balmuș, Editura Republicii
Populare Române, București, 1963, VI, 2.)
57
A se vedea capitolul X (Pedagogia fenomenologică) din această secțiune.
58
„The claim has come after bones of the ancestors of Neanderthals and Homo Sapiens who first settled in Europe
around 800,000 years ago were unearthed in the Atapuerca caves in northern Spain. A study of the prehistoric
remains has revealed that human flesh formed part of the diet of early man and children and adolescents in
particular were regularly killed and eaten. Jose Maria Bermudez de Castro, one of the co-directors of the
Atapuerca project, a UNESCO World Heritage Site, said: «It is the first well-documented case of cannibalism in
the history of humanity». The remains discovered in the caves «appeared scattered, broken, fragmented, mixed
with other animals such as horses, deer, rhinoceroses, all kinds of animals caught in hunting» and eaten by
humans, he explained. «This gives us an idea of cannibalism as a type gastronomy, and not as a ritual», he said.
(FIONA GOVAN, First Europeans were cannibals with taste for children, The Telegraph, 24 iunie 2009). Studii
foarte solide întăresc această ipoteză: ARENS, WILLIAM (1981), The Man-Eating Myth: Anthropology and
Anthropophagy (illustrated ed.), Oxford University Press;
65 GIBBONS, A. (August 1, 1997). Archaeologists
Rediscover Cannibals. Science (Sciencemag.org) 277 (5326): 635–7; GOLDMAN, LAURENCE, ed. (1999). The
Anthropology of Cannibalism. Greenwood Publishing Group; CULOTTA, E. (October 1, 1999), Neanderthals
Were Cannibals, Bones Show. Science (Sciencemag.org) 286 (5437); JAMES OWEN, Neandertals Turned to
Cannibalism, Bone Cave Suggests, National Geographic News, Retrieved February 3, 2008; DAVID F.
SALISBURY, Brief history of cannibal controversies, Exploration, Vanderbuilt University, 15 August, 2001; ș.a.
59
GORDON CHILDE, V. (1936), Man Makes Himself. Oxford University Press; SAUER, CARL O.
(1952). Agricultural origins and dispersals. Cambridge, MA: MIT Press.
60
DIAMOND, J.; BELLWOOD, P. (2003). Farmers and Their Languages: The First Expansions.
Science 300 (5619): 597–603.
61
HAYDEN, BRIAN (1992). "Models of Domestication". In ANNE BIRGITTE GEBAUER and T.
DOUGLAS PRICE, Transitions to Agriculture in Prehistory, Madison: Prehistory Press, pp. 11–18;
ZOHARY, D., The mode of domestication of the founder crops of Southwest Asian agriculture, pp. 142-
158 in D. R. Harris (ed.) The Origins and Spread of Agriculture and Pastoralism in Eurasia, UCL Press
Ltd, London, 1996.
62
A se vedea: GIMBUTAS, MARIJA (1991). The Civilization of the Goddess; MESKELL, LYNN
(1995), Goddesses, Gimbutas and 'New Age' Archaeology, Antiquity 69: 74–86; CHAPMAN, JOHN
(1998), The impact of modern invasions and migrations on archaeological explanation: A biographical
sketch of Marija Gimbutas", in DÍAZ-ANDREU, MARGARITA; SØRENSEN, MARIE LOUISE
STIG, Excavating Women: A History of Women in European Archaeology, New York: Routledge,
pp. 295–314. Teoria matriarhatului antic a fost supusă „deconstrucției” postmoderne de către
CYNTHIA ELLER (The Myth of Matriarchal Prehistory: Why An Invented Past Will Not Give Women
a Future, Beacon Press, 2000) dar critica sa rămâne neconvingătoare.
63
WITCOMBE, CHRISTOPHER. Venus of Willendorf. Retrieved on January 18, 2008. (http://en.
Wikipedia.org/wiki/FileWienNHM_Venus_von_Willendorf.jpg).
64
RENE GIRARD, La violence et le sacré, Grasset, Paris, 1972 (Violența și sacrul, trad. în rom. de
Mona Antohi; Ed. Nemira, 1995, pp.18-33).
65
RENE GIRARD, Des choses cachées depuis la fondation du monde, Grasset, Paris, 1978 (Despre
cele ascunse de la întemeierea lumii, trad. de Miruna Runcan, Ed. Nemira, 2008).
66
ROGER CAILLOIS, Lʼhomme et le sacré, Editions Gallimard, 1950 (Omul și sacrul, trad. în l. rom.
de Dan Petrescu, Ed. Nemira, 1997, p. 75)
67
A. Van GENNEP, Taboo et totemisme à Madagascar, Paris, 1904
68
M.J. LAGRANGE, Études sur les religions sémitiques, Paris, 1903.
69
J. WELLHAUSEN, Reste des arabischen Heidentums, Berlin, 1897.
70
JAMES FRASER, Totemisme and Exogamy, London 1910.
71
BALDWIN SPENCER & F.J.GILLEN, The Native Tribes of North Central Australia, 1899.
72
AGUIRRE E, and CARBONELL E., 2001. Early human expansions into Eurasia: The Atapuerca
evidence, în Quaternary International 75(1):11-18; FERNÁNDEZ-JALVO Y, DÍEZ JC, CÁCERES I,
AND ROSELL J. 1999. Human cannibalism in the Early Pleistocene of Europe (Gran Dolina, Sierra
de Atapuerca, Burgos, Spain), în Journal of Human Evolution 37(3-4):591-622.
73
MUSIL, R., Die Pferde von Schöningen: Skelettreste einer ganzen Wildpferdherde in: Thieme H. (ed.)
Die Schöninger Speere – Mensch und Jagd vor 400 000 Jahren, Konrad Theiss Verlag, Stuttgart, 2007,
pp. 136-140; VOORMOLEN, B., Ancient Hunters, Modern Butcher Schöningen 13II -4, a kill-butchery
site dating from the northwest European Lower Palaeolithic, Leiden, 2008.
74
Emanuel Vlček , A new discovery of homo erectus in central europe, în Journal of Human Evolution, 01/1978;
7(3):239-251; d. mania, Bilzingsleben - middle pleistocene site of Homo erectus. travertine complex and fauna at
Bilzingsleben, în quaternary field trips in central europe, 14. congress inqua (berlin 1995); mania, d & mania, u,
1988, Deliberate engravings on bone artefacts of Homo erectus, rock art research 5, 91-97, qtd in scarre, 2005,
qtd in scarre, c (ed.) The human past, london: thames and hudson, 2005.
75
FRITZ BERCKHEMER, Ein Menschen-Schädel aus den diluvialen Schottern von Steinheim a. d.
Murr. In: Anthropologischer Anzeiger, Band 10, 1933, S. 318–321; KARL DIETRICH ADAM, Homo
steinheimensis – Der Fund des Urmenschen von Steinheim an der Murr vor 75 Jahren - Ein Markstein
in der Geschichte der Menschheit, Verlag Bernhard A. Greiner, 2009.
76
http://blogs.telegraph.co.uk/news/damianthompson/100076577/ancient-britons-were-cannibals-so-
now-we-can-admit-the-truth-that-other-gentle-native-peoples-ate-each-other/
66
77
ÉMILE DURKHEIM, La prohibition de l'inceste et ses origines, în L'Année Sociologique, vol. 1,
pp. 1–70 (1897)
78
CLAUDE LÉVI-STRAUSS, Les Structures élémentaires de la parenté, Paris, 1949.
79
SIGMUND FREUD, Totem und Tabu, Gesammelte Werke, IX, pp.5-25.
80
RENE GIRARD, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, ed. cit., pp. 100-101.
81
Ibidem.
82
JOHN R. SWANTON, Tlingit Myths and Texts, Bureau of American Ethnology Bulletin, No. 39.
Smithsonian Institution; Washington, D.C.: Government Printing Office, 1909.
83
R. HERTZ, La Représentation collective de la mort, în Mélanges de sociologie religieuse et folklore,
Paris, 1928.
84
ROGER CAILLOIS, Lʼhomme et le sacré, Editions Gallimard, 1950 (Omul și sacrul, trad. în l. rom.
de Dan Petrescu, Ed. Nemira, 1997, p. 81).
85
LOUIS CROMPTON, Homosexuality & Civilization, The Belknap Press of Harvard University Press,
1993; KENNETH J. DOVER, Greek Homosexuality, New York; Vintage Books, 1978; ș.a.
86
STUART KENDALL, transl. with intro. (2012). Gilgamesh. New York: Contra Mundum Press;
ANDREW R. GEORGE, trans. & edit. (2003). The Babylonian Gilgamesh Epic: Critical Edition and
Cuneiform Texts. England: Oxford University Press.
87
„Sindromul Down (trisomie 21) reprezintă o afecțiune cromozomială (o afecțiune din naștere, care
este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența unui cromozom 21
suplimentar. Cromozomii sunt structuri microscopice prezente in fiecare celulă din fiecare țesut al
organismului. Ei poartă planul tuturor caracteristicilor pe care le moștenim. Acest plan este purtat sub
forma un mesaj codat prezent într-o substanță chimică denumită ADN. La om, sunt 23 de perechi de
cromozomi în fiecare celulă, 46 în total. Un set de 23 de cromozomi se moștenește de la tată iar celălalt
set de 23 de la mamă ( ... ) Sindromul Down apare la tot mai mulți copii, peste tot în lume, cu
preponderență în Occident, unde vârsta la care femeile fac copii este tot mai înaintată. În lume, unul
din opt sute de copii se naște cu acest sindrom. Numărul total al celor afectați la nivel global este estimat
la 40-50 de milioane.” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sindrom_Down). A se consulta și: MIRCEA
COVIC, DRAGOȘ ȘTEFĂNESCU, IONEL SANDOVICI, Genetică Medicală, Editura Polirom, 2004;
FRID, C., DROTT, P., LUNDELL, B., RASMUSSEN, F., ANNEREN,G. (1999). Mortality in Down’s
syndrome in relation to congenital malformations, J.Int.Disab.Res. 43.3.234-241.
88
„Klinefelter syndrome or Klinefelter's syndrome, is the set of symptoms resulting from additional X
genetic material in males. Also known as 47,XXY or XXY, is a genetic disorder in which there is at
least one extra X chromosome to a standard human male karyotype, for a total of 47 chromosomes
rather than the 46 found in genetically normal humans. While females have an XX chromosomal
makeup, and males an XY, individuals with Klinefelter syndrome have at least two X chromosomes and
at least one Y chromosome. Because of the extra chromosome, individuals with the condition are usually
referred to as «XXY males», or «47,XXY males» (...)Principal effects include hypogonadism and
sterility. A variety of other physical and behavioural differences and problems are common, though
severity varies and many XXY boys have few detectable symptoms. (...)As babies and children, XXY
males may have weaker muscles and reduced strength. As they grow older, they tend to become taller
than average. They may have less muscle control and coordination than other boys their age".
(http://en.wikipedia.org/wiki/Klinefelter_syndrome ). Detalii științifice și antropologice la:
KLINEFELTER HF JR, REIFENSTEIN EC JR, ALBRIGHT F. (1942), Syndrome characterized by
gynecomastia, aspermatogenesis without a-Leydigism and increased excretion of follicle-stimulating
hormone, J. Clin. Endocrinol. Metab. 2 (11): 615–624; CENTERWALL, W. R.; BENIRSCHKE, K.
(1975), An animal model for the XXY Klinefelter's syndrome in man: Tortoiseshell and calico male cats,
American journal of veterinary research 36 (9): 1275–1280; MORRIS, J. K.; ALBERMAN, E.; SCOTT,
C.; JACOBS, P. (Feb 2008), Is the prevalence of Klinefelter syndrome increasing?, Eur. J. Hum. Genet.
16 (2): 163–70; ș.a.
89
ALLEN G. ROPER, Ancient Eugenics, Oxford: Cliveden Press, 1913.
90
WALTER BERNS: „and whose infants, if they chanced to be puny or ill-formed, were exposed in a
chasm (the Apothetae) and left to die;" (Making Patriots, Chicago: University of Chicago Press, 2001,
p. 12).
67
91
BUXTON, (1999). From Myth to Reason: „But the exposure of deformed babies seems to have been
a more widespread practice. For Athens, the most conclusive allusion is in Plato's Theaetetus" (p. 201).
92
PLATNER, A Topographical Dictionary of Ancient Rome: Tarpeius Mons, (pp. 509-510), London.
Oxford University Press, 1929.
93
Ἡ Πότνια Θηρῶν, Potnia Theron, înseamnă în greaca homerică „Stăpâna animalelor”. Semnificația
acestei abandonări în lumea infraumană este evidentă. (vide Iliada, 21).
94
ARNOLD VAN GENNEP, Les rites de passage, Ed. Emile Nourry, Paris, 1909 (Riturile de trecere,
trad. în l. rom. de Lucia Berdan și Nora Vasilescu, Ed. Polirom, 1996).
95
vezi VICTOR TURNER, Betwixt and Between:the Liminal Period in Rites of Passage, in The Forest of Symbols:
Aspects of Ndembu Ritual, Cornell University Press, Ithaca, 1967.
96
N. CONSTANTINESCU, Prefață la traducerea lui Arnold van Gennep, op. cit.
97
GEORGI CARBONI, Histoire lʼÉcriture, Fun Science Gallery, august 2011 (http://www.funsci.
com/fun3 fr/ecriture/ecriture.htm ).
98
http://www.daimonas.com/essay-images/tartaria-tablets.jpg .
99
A. FALKENSTEIN, Zu den Tafeln aus Tartaria. Germania, 1965 43, 269-273; GH. LAZAROVICI,
FL. DRASOVEAN & Z. MAXIM The Eagle - the Bird of death, regeneration resurection amd
mesenger of Godds. Archaeological and ethnological problems. Tibiscum, 2000 pp. 57-68; Wikipedia
(http://ro.wikipedia.org/wiki/T% C4%83bli%C8%9Bele_de_la_T%C4%83rt % C4%83ria).
100
COLIN RENFREW, Before civilization: The radiocarbon revolution and prehistoric Europe,
Jonathan Cape, 1973.
101
VLADIMIR GHEORGHIEV:„Tăblițele de la Tărtăria sunt mai vechi cu un mileniu decât scrierea
sumeriană. Scrierea, sub forma pictogramelor, a apărut de fapt, în sud-estul Europei, și nu în
mesopotamia, cum se credea până atunci. Desenele și semnele de pe cele trei tăblițe de la Tărtăria
reprezintă, de fapt, cea mai veche scriere din lume. Această scriere a apărut brusc și într-o formă
dezvoltată, ceea ce înseamnă că ea ori a fost adusă acolo, ori a fost îmbunătățită prin prelucrarea alteia
anterioare.” (apud, Petre Mihai Sacu, Tăblițele Tărtăria. Cea mai veche scriere din lume, Autopunct
cardinal 18 mai 2013).
102
Dar aceiași ziariști din Oradea constatau cu mâhnire: „În faţa acestor realităţi, istoricii şi oficialităţile
române rămân oarbe, surde şi mute Dacă nu sunt respinse ca falsuri sau pur şi simplu ignorate, tăbliţele
de la Tărtăria nu trezesc aproape deloc interesul cercetătătorilor (istorici, arheologi, lingvişti) români,
cu excepţia lingvistului Ariton Vraciu şi a etnologului Romulus Vulcănescu, o uitare suspectă
aşternându-se peste ele şi peste discuţiile cercetătorilor străini, situaţia rămânând aceeaşi şi după 1989,
chiar dacă, pentru prima dată, tratatul de Istoria Românilor (Ed. Enciclopedică, 2001) consacră
aproape 2 (două) pagini Tărtăriei, discutabile şi acestea prin concluziile cel puţin nefericite pe care le
propune. Deh, «complotul bubei» nu se stinge!... A rămas pe umerii altor cercetători, unii
«nespecialişti», abordarea fenomenului, ca şi formularea celor mai îndrăzneţe întrebări pentru
elucidarea lui, în vederea alcătuirii unui corpus al textelor străvechi păstrate pe stânci, morminte,
statui, vase de cult etc. «Oare nu credeţi că a sosit timpul să ne respectăm patria, istoria, neamul?»”
(MIRON BLAGA, OCTAVIAN BLAGA, Tăbliţele de la Tărtăria - primul mesaj scris din istoria
omenirii, Crișana, 14 ianuarie 2014; http://www.crisana.ro /stiri/cultura-5/tablitele-de-la-tartaria-
primul-mesaj-scris-din-istoria-omenirii-1060.html).
103
SAMUEL N. KRAMER, From the tablets of Sumer, Falconʼs Wing Press, Colorado, 1956 (Istoria
începe la Sumer, trad. în l. rom. de Cornel Sabin, Ed. Științifică, București, 1962).
104
CONSTANTIN DANIEL, Civilizația asiro-babiloniană, Ed. Sport-Turism, București, 1981.
105
CONSTANTIN DANIEL, Civilizația sumeriană, Ed. Sport-Turism, București, 1983, p.186.
106
Ancient Scripts.com. A Compedium of the World-wide Writing Systems from the Prehistory to Today.
Sumerian Page (http://www.ancientscripts.com/sumerian.html).
107
CONSTANTIN DANIEL, Civilizația Egiptului antic, Ed. Sport-Turism, București, 1976, p.206.
108
LEO FROBENIUS, Der westafrikanische Kulturkreis. Petermanns Mitteilungen 43/44, 1897/98.
109
„...Cele 650 de semne pot fi împărțite în 26 de clase:1. bărbatul și ocupațiile sale; 2.femeia; 3.zeități
antropomorfe; 4.părțile corpului omenesc; 5.mamiferele; 6.părțile corpului mamiferelor; 7.păsările;
8.părțile corpului păsărilor; 9.reptile și animale amfibii; 10.pești și părți ale corpului lor;11.insectele;
12.plantele; 13.cerul, pământul și apa; 14.construcțiile și părțile construcțiilor; 15.corăbiile și părțile
lor; 16.ustensile casnice și de ritual;17.obiecte 68 de cult din temple; 18.coroane, veșminte, sceptre;
19.arme; 20.economie sătească; 21.producție meșteșugărească: coșuri, plase, frânghii; 22.pâine;
23.cele ce țin de scriere, jucării, instrumente muzicale; 24.semne geometrice; 25.semne ce țin de
scrierea hieratică; 26.alte semne ce nu se pot clasifica” (CONSTANTIN DANIEL, Civilizația
Egiptului antic, pp. 206-211).
110
CANADEAN MUSEUM OF HISTORY, Egyptian Civilization
(http://www.civilization.ca/cmc/exhibitions/ civil/egypt/egcw02e.shtml).
111
THE ANCIENT EGYPT SITE, The Written Language, 25 iulie 2009 (http://www.ancient-egypt.
org/index.html ).
112
CONSTANTIN DANIEL, Civilizația feniciană, Ed. Sport-Turism, București, 1979, p. 165.
113
ROMANUS BUTIN, The Protosinaitic Inscriptions, Harvard Theological Review, Vol. 25, No. 2
(April 1932), p. 130-203; BRIAN E. COLLESS, The proto-alphabetic inscriptions of Sinai, Abr-
Nahrain / Ancient Near Eastern Studies 28 (1990) 1-52.
114
http://www.rhinelander.k12.wi.us/faculty/SchotChr/phoenecian/Slide2.JPG
115
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ugaritic_Chart_of_Letters.svg .
116
http://www.sakkal.com/Arab_Calligraphy_Art3.html .
117
Avem în vedere unele lucrări marcate de ideologia materialist-dialectică a lui Marx, Engels, Lenin și
Stalin precum: Fundamenta paidagogiae, (coord. D. Todoran și G.Văideanu), Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1970; Probleme fundamentale ale pedagogiei (coord. Dimitrie Todoran),
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982; Domenii ale pedagogiei (coord. Stanciu Stoian),
Editura Didactică și Pedagogică,București, 1983; Curs de pedagogie, 3 vol., Editura Universității din
București, 1974; Curs de pedagogie (coord. Ioan Cerghit și Lazăr Vlăsceanu), Editura Universității din
București, 1984; Ion Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale și românești până la 1900, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1977; Ion Gh. Stanciu, Școala și pedagogia în secolul XX, Editura
Didactică și Pedagogică, București,1983;
118
Detaliile acestui excurs retrospectiv vor fi descrise în volumul Filosofii, doctrine și alternative
pedagogice al lucrării de față, coordonat de prof. univ. dr. Viorel Nicolescu.
119
apud JEAN PIAGET, Biologie et connaissance, Gallimard, 1967 (Biologie și cunoaștere, trad. în l.
rom. de : Damian și O. Madan, Dacia, Cluj, 1971).
120
KONRAD LORENZ, Studies in Animal and Human Behavior, vol. I –I, 1970-1971.
121
NIKO TINBERGEN, The Study of Instinct, Oxford, Clarendon Press, 1951.
122
PIERRE-PAUL GRASSÉ, Termitologia. Vol. I: Anatomie Physilogie Reproduction; Vol. II:
Fondation des Sociétés Construction; Vol. III: Comportement Socialité Écologie Évolution
Systématique, Paris: Masson, 1982-1986.
123
E.P.DELEURANCE, Contribution a l'etude biologique de la Camargue (I), Bull.Mus. Nat. Marseille,
1 /1941, pp. 275-289.
124
NIKOLAAS TINBERGEN, The Study of Instinct, Clarendon Press, Oxford, 1951.
125
PIERRE-PAUL GRASSÉ, La reconstruction du nid et les coordinations inter-individuelles chez
Bellicositermes natalensis et Cubitermes sp. La théorie de la stigmergie: Essai d'interprétation du
comportement des Termites constructeurs. In Insectes Sociaux nr.6 / 1959, Paris.
126
Vide lucrările de bază ale acestui mare filosof și epistemolog francez GEORGES GUSDORF (1912-
2000): L'expérience humaine du sacrifice, 1948 ; Traité de l'existence morale, 1949 ; Mythe et
métaphysique, 1953 ; Introduction aux sciences humaines, 1960 ; Pourquoi des professeurs? Pour une
pédagogie de la pédagogie, 1963 ; L'université en question, 1964 ; Les sciences de l'homme sont des
sciences humaines, 1967 ; Les Sciences de l’homme sont-elles des sciences humaines?, 1976 ; De
l'histoire des sciences à l'histoire de la pensée, 1966 ; Les origines des sciences humaines, 1967 ; Les
origines de l’herméneutique, 1988.
127
Avem în vedere mai ales lucrările: Traité d'histoire des religions (1949), Le Sacré et le Profane
(1956), Le mythe de l'éternel retour (1969), Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase
(1974), La Nostalgie des Origines), 1969.
128
AUGUSTE COMTE, Discours sur l'esprit positif (1844), Vrin, Paris, 1995, p.45.
129
idem, p.47.
130
idem, p.48.
131
idem, p.74.
132
GASTON BACHELARD, La formation de l'esprit 69 scientifique, Paris, 1934.
133
MIRCEA ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I De la Epoca de piatră la misterele
din Eleusis, trad. de Cezar Baltag, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
134
ibidem, p. 6.
135
ibidem, op. cit., p. 3.
136
Dovezi revelatoare la WALTER BURKERT, Homo Necans: The Anthropology of Ancient Greek
Sacrificial Ritual and Myth, University California Press, 1983. Vezi și: ROBERT ARDREY, African
Genesis: A Personal Investigation Into the Animal Origins and Nature of Man, Atheneum Books, New
York, 1961; RAYMOND ARTHUR DART, The Predatory Transition from Ape to Man, International
Anthropological and Linguistic Review 1 (4) (1953): 201–217.
137
MARTIN HEIDEGGER, Sein un Zeit (1927) (Ființă și timp, trad. Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă,
Editura Humanitas, 2003.
138
Athanasia înseamnă „nemurire”, viață veșnică” (cuvânt compus dintr-un α-privativum și numele
zeului morții, Θάνατος, Thanatos).
139
Cei 42 de judecători divini constituie tribunalul lui Osiris. Cartea morților este un manual de
eshatologie practică.
140
Egiptenii credeau că sediul sufletului se află în inimă (nu în creier).
141
DIODOR DIN SICILIA, Biblioteca istorică, I, 92.
142
„At the beginning of the Odyssey, Hermes is an effective liaison between the Olympians and the
earth-bound deities. It is he whom Zeus sends to Kalypso. Remember from the genealogy that Kalypso
(Calypso) is Hermes's aunt. She may possibly also be Odysseus' great-grandmother. At any rate, Hermes
reminds her that she must give up Odysseus. [See Odyssey Book V notes.] In the end of the Odyssey, as
psychopompos or psychagogos (lit. soul leader: Hermes leads souls from dead bodies to the banks of
the River Styx) Hermes leads the suitors to the Underworld.” (http://ancienthistory.about.
com/od/hermesmercurymyth/ss/Hermes122108_6.htm).
143
http://www.mlahanas.de/Greeks/Death.htm.
144
PLATON folosește mereu această butadă: „Trupul nu este decât închisoarea sufletului” (v. Dialoguri). Detalii
revelatare la: JEAN ROBERT, Hestia and Hermes: the Greek Imagination of Motion and Place, hestia.pdf,
1996.(http://www. pudel.uni-bremen.de/pdf/HESTIA.pdf); JEAN PIERRE VERNANT, Hestia-Hermès. Sur
l'expression religieuse de 'espace et du mouvement chez les Grecs, în Jean–Pierre Vernant, Mythe et pensée chez
les Grecs. Étude de psychologie istorique , 2 vol., Paris, 1974.
145
HESIOD, Works And Days, ll. 60–68, Trad. Hugh G. Evelyn-White, 1914; New Larousse
Encyclopedia of Mythology (New (fifth impression) ed.). Hamlyn Publishing Group Limited. 1968
(1972). p. 123; JF Krell - Mythical patterns in the art of Gustave Moreau:The primacy of Dionysus;
Brown, Norman Oliver. Hermes the thief: the evolution of a myth. Steiner Books, 1990; Greek History
and the Gods. Grand Valley State University (Michigan), 2012; ș.a.
146
Charon (gr.Χάρων) este corăbierul care duce în Hades defuncții aduși de Hermes trecându-i peste
fluviile Styx și Acheron. „Obolul (ὀβολός) lui Charon” era plata dată corăbierului. În alte variante ale
mitului Charon îi punea obolul în gura sau pe gura mortului. Asupra rostului plății și al „monedei”
respective s-au purtat discuții. Latinii au numit plata obolului naulun care înseamnă „tarif”. A se vedea:
HESYCHIUS, Ναῦλον, în Lexicon, edited by M. Schmidt (Jena 1858–68), III 142: τὸ εἰς τὸ στόμα τῶν
νεκρῶν ἐμβαλλόμεν νομισμάτιον; Δανάκη în Lexicon, I 549 (Schmidt): ἐλέγετο δὲ καὶ ὁ τοῖς νεκροῖς
διδόμενος ὀβολός; la CALLIMACHUS, Hecale, fragment 278 in the edition of Rudolf Pfeiffer (Oxford:
Clarendon Press, 1949), vol. 1, p. 262 (= Schneider frg. 110), with an extensive note (in Latin) on the
fare and the supposed exemption for residents of Hermione; în SUIDAE LEXICON, Πορθμήϊον, edited
by A. Adler (Leipzig 1935) IV 176, all cited by Grabka, “Christian Viaticum,” pp. 8–9; la APULEIUS,
Metamorphoses, 6.18; de asemenea în studii moderne: IAN MORRIS, Death-ritual and Social Structure
in Classical Antiquity, Cambridge University Press, 1992; VERNE B. SCHUMAN, The Seven-Obol
Drachma of Roman Egypt, Classical Philology 47 (1952) 214–218; MICHAEL VICKERS, Golden
Greece: Relative Values, Minae, and Temple Inventories, American Journal of Archaeology 94 (1990);
ș.a.
147
Lucrarea a fost tradusă în limba română de către Stella Petecel (Istoria educației în antichitate, Ed.
meridiane, Bucurști, 1997).

70
148
The Works of Xenophon by H. G. Dakyns, Macmillan, and Co., 1897; eBooks@Adelaide, University
of Adelaide, Updated Thursday, February 7, 2013 (XENOFON, Cyropedia,Memorabilia, Hellenica)
(http://ebooks.adelaide.edu.au/x/xenophon/).
149
Marou are în vedere lucrări precum: K. O. MÜLLER, Die dorier, Breslau, 1844 și Encyclopädie der
Wissenschaften und Kunsten, Leipzig, 1837;
150
Marou are în vedere lucrări precum: L. DUGAS, L'Amitié antique d'après les Moeurs populaire et
les Théories des Philosophes, Paris, 1894 și H. DOESLI, Eros, die Männerliebe der Griechen, Munster-
Berlin, 1924,
151
Marou are în vedere lucrări precum: D. H. ROBINSON & E. J. FLUCK, A Study of Greek love-name,
including a discussion of paederasty, Baltimore, 1935 și S. WIKANDER, Der arische Männerbund,
Lund, 1938.
152
Marou are în vedere lucrări precum: J.S. EGLINGTON, Greek Love, New York, 1964.
153
H.-I. MAROU, Istoria educației în antichitate, trad. cit, p. 59.
154
Opțiunea lui Marrou era subiectivă și inspirată de ideile lui Massignon cu privire pa poliandria
islamică în care era specialist ( vide: Mémorial Louis Massignon, Sous la direction de Youakim
Moubarac et des textes arabes de Ibrahim Madkour, Abd al-Rahman Badawi, Taha Hussein, etc., Dar
el-Salam, Imprimerie de l'Institut Français d'Archéologie Orientale, Cairo, 1963; Seyyed Hossein Nasr:
In commemoration of Louis Massignon: Catholic, Scholar, Islamist and Mystic. University of Boston,
November 18, 1983 in: Présence de Louis Massignon-Hommages et témoinages Maisonneuve et Larose
ed. Paris 1987).
155
ὍΜΗΡΟΣ , Ιλιαδοσ, Σ, 78-82 ( Iliada, Cântul XVIII, ed. bilingvă, trad. în română, George Murnu,
Ed. Teora, col. Universitas, 1999, vol. 3, pp. 56-57.
156
WERNER JAEGER, Paideia, vol. I , trad. în l. rom. de Maria-Magdalena Anghelescu, Ed.Teora, col.
Universitas, București, 1989, p. 17.
157
Idem.
158
Ibidem, p. 17.
159
ARISTOPHANES era un fel de Caragiale avant-la-lettre, dar mult mai cinic decât prahoveanul nostru. Se
născuse ca fiu al lui Phillipus din dema Kyndathenaus, modest cetățean athenian; crescuse la Egina pe lotul atribut
tatălui său învățând basmele și miturile populare; însă, la adolescență, venise la Athena așezându-se lângă Eridan,
în mahalaua olarilor, Kerameikos, clevetitoarea Cetății; acolo a deprins moravurile atenienilor și, în timpul
razboiului peloponesiac, devenise un critic aspru al acestora, ba chiar un calomniator notoriu și un caricaturist
cumplit159. Își bătea joc de toți și de toate. A satirizat vituperant societatea ateniană și nu a iertat nici chiar pe cele
mai ilustre dintre personalitățile vremii sale. Cele mai bine păstrate comedii aristophanice sunt: Acharnienii
(Ἀχαρνεῖς Akharneis; Attic Ἀχαρνῆς; Acharnenses), 425 d. Chr.; Cavalerii( Ἱππεῖς Hippeis; în l.attică: Ἱππῆς; în
lat. : Equites), 424 î.Chr.; Norii (Νεφέλαι Nephelai; în lat. Nubes); originalul în 423 î.Chr.; mai multe versiuni;
a supraviețuit versiunea , revizuită incomplet între 419- 416 Î.Chr.; Viespile (Σφῆκες Sphekes; în latină: Vespae),
422 î.Chr.; Pacea (Εἰρήνη Eirene; în latină: Pax) , 421 î.Chr.; Păsările (Ὄρνιθες Ornithes; în latină: Aves), 414
î.Chr.; Broaștele ( Βάτραχοι Batrakhoi; în latină: Ranae), 405 î.Chr. Cea mai vestită dintre ele este Norii, în care
a făcut bășcălie pe seama contemporanului său Socrate din dema aristocratică Alopex, marele filosof. Socratele
aristophanic este o caricatură, nesemănând deloc cu Socratele platonic și, desigur, nici cu Socrate cel real. În Norii,
Socratele aristophanic a pățit ceea ce mai târziu au pățit bensalemienii baconieni și laputanii swiftieni. Filosoful
este înfățișat ca un „ins cu capul în nori”; el apare în comedie plutind într-un coș atârnat cu o frânghie de văzduh,
imitând acea machina cu care se coborau zeii din Olympos, cercetând Soarele, rugându-se Cerului și Norilor,
adică impietând prin invocarea de divinități păgâne zeii Cetății. Aristophan s-a legat și de aspectul fizic urât al
marelui philosophos, de faptul că umbla desculț, că era cumpătat și ascetic și, mai ales, că ar fi aderat la „tagma
mincinoșilor”, școala sofistă. Dar bășcălia nu se oprește aici. Aristophanes se preface a nu înțelege înțelepciunea
socratică, îl trece pe Socrate în rândul sofiștilor (care cereau plată pentru lecțiile lor de retorică) și pune la îndoială
însăși maieutica subtilă a filosofului. Îndrăzneala i-a fost plătită lui Aristophanes cu vârf și îndesat de către Platon.
În Apologia el îl acuză pe comediant de a fi avut un comportament de sykophant, alături de delatorii Anytos - un
politician veros -, Melitos – un poet fără talent - și Lycon – un retor mediocru -, în tragicul proces din 399 î.Chr.
când Heliaia, tribunalul athenian, l-a condamnat la moarte pe Socrate.
160
PLATO, The Symposium / Συμπόσιον, Greek text with commentary by KENNETH DOVER,
Cambridge: Cambridge University Press, 1980; de asemenea PLATON, Banchetul. Traducere, studiu
introductiv și note de PETRU CREȚIA, Humanitas, București, 2006.
161
Traducerea lui PETRU CREȚIA, op cit., pag.111. Vezi și textul original: PLATO, Symposium (189,
d): „ἐμοὶ γὰρ δοκοῦσιν ἅνθρωποι παντάπασι τὴν τοῦ71ἔρωτος δύναμιν οὐκ ᾐσθῆσθαι, ἐπεὶ αἰσθανόμενοί γε
μέγιστ᾽ ἂν αὐτοῦ ἱερὰ κατασκευάσαι καὶ βωμούς, καὶ θυσίας ἂν ποιεῖν μεγίστας, οὐχ ὥσπερ νῦν τούτων
οὐδὲν γίγνεται περὶ αὐτόν, δέον πάντων μάλιστα γίγνεσθαι”.(Platonis Opera, ed. JOHN BURNET.
Oxford University Press. 1903. Links To Platoʼs Works On the Internet. December 13, 2007, English
translation and Greek text at Perseus (sym.) or B. Jowett's translation at Nice or at Adelaide or at OLL ;
an edited version of Jowett's translation with separate web pages for separate sections and with links to
Perseus text is also available at A. F. Beaver's site: "Exploring Plato's dialogues").
162
CREȚIA, op.cit. ; textul original în Symposion 189 d-e: „ἐγὼ οὖν πειράσομαι ὑμῖν εἰσηγήσασθαι τὴν
δύναμιν αὐτοῦ, ὑμεῖς δὲ τῶν ἄλλων διδάσκαλοι ἔσεσθε. δεῖ δὲ πρῶτον ὑμᾶς μαθεῖν τὴν ἀνθρωπίνην
φύσιν καὶ τὰ παθήματα αὐτῆς. ἡ γὰρ πάλαι ἡμῶν φύσις οὐχ αὑτὴ ἦν ἥπερ νῦν, ἀλλ᾽ ἀλλοία. πρῶτον μὲν
γὰρ τρία ἦν τὰ γένη τὰ τῶν ἀνθρώπων, οὐχ ὥσπερ νῦν δύο, ἄρρεν καὶ θῆλυ, ἀλλὰ καὶ τρίτον προσῆν
κοινὸν ὂν ἀμφοτέρων τούτων, οὗ νῦν ὄνομα λοιπόν, αὐτὸ δὲ ἠφάνισται: ἀνδρόγυνον γὰρ ἓν τότε μὲν ἦν
καὶ εἶδος καὶ ὄνομα ἐξ ἀμφοτέρων κοινὸν τοῦ τε ἄρρενος καὶ θήλεος, νῦν δὲ οὐκ ἔστιν ἀλλ᾽ ἢ ἐν ὀνείδει
ὄνομα κείμενον.”
163
Ibidem. Originalul la PLATON, op. cit. 189e-190a: „ἔπειτα ὅλον ἦν ἑκάστου τοῦ ἀνθρώπου τὸ εἶδος
στρογγύλον, νῶτον καὶ πλευρὰς κύκλῳ ἔχον, χεῖρας δὲ τέτταρας εἶχε, καὶ σκέλη τὰ ἴσα ταῖς χερσίν, καὶ
πρόσωπα δύ᾽ ἐπ᾽ αὐχένι κυκλοτερεῖ, ὅμοια πάντῃ: κεφαλὴν δ᾽ ἐπ᾽ ἀμφοτέροις τοῖς προσώποις ἐναντίοις
κειμένοις μίαν, καὶ ὦτα τέτταρα, καὶ αἰδοῖα δύο, καὶ τἆλλα πάντα ὡς ἀπὸ τούτων ἄν τις εἰκάσειεν.”
164
Idem, p.190. La PLATON, op.cit., 190a: „καὶ ὁπότε ταχὺ ὁρμήσειεν θεῖν, ὥσπερ οἱ κυβιστῶντες καὶ
εἰς ὀρθὸν τὰ σκέλη περιφερόμενοι κυβιστῶσι κύκλῳ, ὀκτὼ τότε οὖσι τοῖς μέλεσιν ἀπερειδόμενοι ταχὺ
ἐφέροντο κύκλῳ.”
165
PLATON, op. cit., 190 b-c: „ἦν οὖν τὴν ἰσχὺν δεινὰ καὶ τὴν ῥώμην, καὶ τὰ φρονήματα μεγάλα εἶχον,
ἐπεχείρησαν δὲ τοῖς θεοῖς, καὶ ὃ λέγει Ὅμηρος περὶ Ἐφιάλτου τε καὶ Ὤτου, περὶ ἐκείνων λέγεται, τὸ εἰς
τὸν οὐρανὸν ἀνάβασιν ἐπιχειρεῖν ποιεῖν, ὡς ἐπιθησομένων τοῖς θεοῖς.”
166
CREȚIA, op. cit, p. 112. Originalul la PLATON, op. cit. 190c: „ὁ οὖν Ζεὺς καὶ οἱ ἄλλοι θεοὶ
ἐβουλεύοντο ὅτι χρὴ αὐτοὺς ποιῆσαι, καὶ ἠπόρουν: οὔτε γὰρ ὅπως ἀποκτείναιεν εἶχον καὶ ὥσπερ τοὺς
γίγαντας κεραυνώσαντες τὸ γένος ἀφανίσαιεν—αἱ τιμαὶ γὰρ αὐτοῖς καὶ ἱερὰ τὰ παρὰ τῶν ἀνθρώπων
ἠφανίζετο— οὔτε ὅπως ἐῷεν ἀσελγαίνειν.”
167
CREȚIA, op. cit, p. 112-13. PLATON, op. cit., 190d: „μόγις δὴ ὁ Ζεὺς ἐννοήσας λέγει ὅτι ‘δοκῶ
μοι,’ ἔφη, ‘ἔχειν μηχανήν, ὡς ἂν εἶέν τε ἅνθρωποι καὶ παύσαιντο τῆς ἀκολασίας ἀσθενέστεροι ’
γενόμενοι. νῦν μὲν γὰρ αὐτούς, ἔφη, διατεμῶ δίχα ἕκαστον, καὶ ἅμα μὲν ἀσθενέστεροι ἔσονται, ἅμα δὲ
χρησιμώτεροι ἡμῖν διὰ τὸ πλείους τὸν ἀριθμὸν γεγονέναι: καὶ βαδιοῦνται ὀρθοὶ ἐπὶ δυοῖν σκελοῖν. ἐὰν
δ᾽ ἔτι δοκῶσιν ἀσελγαίνειν καὶ μὴ 'θέλωσιν ἡσυχίαν ἄγειν, πάλιν αὖ, ἔφη, τεμῶ δίχα, ὥστ᾽ ἐφ᾽ ἑνὸς
πορεύσονται σκέλους ἀσκωλιάζοντες.’ ταῦτα εἰπὼν ἔτεμνε τοὺς ἀνθρώπους δίχα, ὥσπερ οἱ τὰ ὄα
τέμνοντες καὶ μέλλοντες ταριχεύειν, ἢ ὥσπερ οἱ τὰ ᾠὰ ταῖς θριξίν.”
168
Pictură de Tom Stockmann (NEEL BURTON, Outre monde, Platonic myths: The myth of
Aristophanes, 2010).
169
CREȚIA, op. cit, p. 112-13. PLATON, op. cit., 191a: „ὀλίγας δὲ κατέλιπε, τὰς περὶ αὐτὴν τὴν
γαστέρα καὶ τὸν ὀμφαλόν, μνημεῖον εἶναι τοῦ παλαιοῦ πάθους.
170
Τελειότητα= „perfecțiune, desăvârșire, integralitate”.
171
Αθανασία = „nemurire”. Cuvânt compus dintr-un α-privativum și numele zeului morții Thanatos
(Θάνατος).
172
Numele titanului Prometheus este alcătuit din expresiile pro (πρό = „înainte de”) + manthano
(μανθανο = „învățare, cunoaștere” ) + sufixul - eus (ευϛ ). Prin urmare, înseamnă „Prevăzătorul”, „Cel-
care-știe-dinainte”. Platon îl asociază pe Prometheus cu fratele său geamăn Epimetheus (Ἐπιμηθεύς ),
al cărui nume se poate traduce: „Cel-care-gândește după”, „Retrospectivul”
173
CREȚIA, op. cit, p. 113. PLATON, op. cit., 191b:„ ἐπειδὴ οὖν ἡ φύσις δίχα ἐτμήθη, ποθοῦν ἕκαστον
τὸ ἥμισυ τὸ αὑτοῦ συνῄει, καὶ περιβάλλοντες τὰς χεῖρας καὶ συμπλεκόμενοι ἀλλήλοις, ἐπιθυμοῦντες
συμφῦναι, ἀπέθνῃσκον ὑπὸ λιμοῦ καὶ τῆς ἄλλης ἀργίας διὰ τὸ μηδὲν ἐθέλειν χωρὶς ἀλλήλων ποιεῖν.”
174
Vide PLATON, Opere, vol II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976. Ediție îngrijită
de Petru Creția. Lysis a fost tradus și interpretat de Alexandru Cizek (pp. 165-250).
175
Centrul Internațional de Epistemologie Genetică de la Geneva a fost înfințat în anul 1951. Cele mai
multe dintre realizările sale au inițiate și conduse de JEAN PIAGET: Introduction à l'épistémologie
génétique: Tome I: La pensée mathématique, PUF, 1950, Paris; Tome II: La pensée physique, PUF,
1950, Paris; Tome III: La pensée biologique, la pensée72 psychologique et la pensée sociale, PUF, 1950,
Paris; Essai sur les transformations des opérations logiques: les 256 opérations ternaires de la logique
bivalente des propositions, Paris, PUF, 1952; Psychologie et épistémologie, Gonthiers Denoël, 1970,
coll. Médiations, Paris; L'épistémologie génétique, Que sais-je ?, n°1399, PUF; ș.a. Lucrarea în care
Piaget și-a sintetizat concepția este prezentată în Biologie et connaissance, Éditions de la Pléiade, 1967,
Paris (Biologie și cunoaștere, Eseu asupra relațiilor dintre reglările organice și proceselor cognitive,
trad. în rom. Ed. Dacia, Cluj, 1971; trimiterile următoare din text se fac la această traducere).
176
JEAN PIAGET, Biologie și cunoaștere, ed. rom. cit., p. 41.
177
MIHAI DRĂGĂNESCU, Informația materiei, Ed. Academiei Române, București, 1990, p. 239.
178
H. P. STAPP, Mindful Universe: Quantum Mechanics and the Participating Observer, Springer,
2007, p. 20.
179
„In cea mai simplă formă, aproape toată materia pe care o vedem în jurul nostru este construită din
patru unități / cărămizi, din patru particule de bază. Acestea sunt: două particule nucleare - protonul
(P) și neutronul (N) - și două particule așa-numite ușoare – electronul (e) și neutriniul (ν)”. (ABDUS
SALAM, Știința, bun al omenirii, col. de articole trad. de Gheorghe Stratan, Ed. Politică, București,
1985.
180
FORȚA GRAVITAȚIONALĂ: „Toate cele patru particule (P, N, e, ν) se atrag unele pe altele cu o
forță prporțională cu masa particulelor. Forța gravitațională este forța care dirijează mișcarea
planetelor, a stelelorși galaxiilor și care determină aspectele globale ale universului în care trăim.”
(ABDUS SALAM, op. cit., p. 149).
181
FORȚA ELECTROMAGNETICĂ: „Două dintre cele patru particul, protonul și electronul, au
sarcină electrică. Celelalte douăsunt neutre electric. Protonii atrag electronii, mărimea forței
electromagnetice dintre eifiind proporțională cu sarcinile lor electrice. Forța dintre proton și electron
ține legat atomul. Această forță guvernează în mod esențial toate fenomenele bine cunoscute ale vieții
pe pământ.” (ABDUS SALAM, op. cit., p. 149-150).
182
FORȚA NUCLEARĂ SLABĂ: „Toate particulele (P, N, e, ν) interacționează una cu alta cu o forță
nucleară slabă, cu condiția să se afle mai aproape una de cealaltă decât 10-16 cm și să fie în stare de
polarizare stângă. Forța slabă a fost descoperită la începutul secolului XX; ea provoacă fenomene
precum radioactivitatea β și este cauza care a produs elementele grele pe pământ și în alte părți ale
universului.” (ABDUS SALAM, op. cit., p. 150).
183
FORȚA NUCLEARĂ TARE: „Protonii și neutronii sunt purtătorii unei sarcini tari ( în plus față de
forța nucleară slabă ). Aceste particule se atrag puternic una de alta atunci când se apropie la o distanță
mai mică de 10-13 cm. Forța nucleară tare asigură legarea împreună a neutronilor și protonilor în
nucleele atomice. Fenomenul de fuziune, care provoacă strălucirea soarelui, și cel de fisiune, care
asigură sursa de putere a reactorilor nucleari din actuala generație, sunt forme de manifestare a acestei
forțe.” (ABDUS SALAM, op. cit., p. 150).
184
„...Voi menționa că se încearcă în mod curent descrierea fizicii într-un spațiu-timp cu 11 dimensiuni.
Dintre ele, patru sunt cele spațio-temporale cunoscute, a căror curbură este legată de gravitație, iar
celelalte șapte corespund spațiului de simetrie internă. Înteoria propusă, ultimele șapte dimensiuni s-
au răsucit în ele însele la 10-43 s....” (ABDUS SALAM, op. cit., p. 169).
185
„In theoretical physics, M-theory is an extension of string theory in which 11 dimensions of spacetime
are identified as 7 higher-dimensions + the 4 common dimensions (11D st = 7 hd + 4D). Proponents
believe that the 11-dimensional theory unites all five 10 dimensional string theories and supersedes
them. Though a full description of the theory is not known, the low-entropy dynamics are known to be
supergravity interacting with 2- and 5-dimensional membranes. This idea is the unique supersymmetric
theory in 11 dimensions, with its low-entropy matter content and interactions fully determined, and can
be obtained as the strong coupling limit of type IIA string theory because a new dimension of space
emerges as the coupling constant increases. Drawing on the work of a number of string theorists
(including Ashoke Sen, Chris Hull, Paul Townsend, Michael Duff and John Schwarz), Edward Witten
of the Institute for Advanced Study suggested its existence at a conference at USC in 1995, and used M-
theory to explain a number of previously observed dualities, initiating a flurry of new research in string
theory called the second superstring revolution. In the early 1990s, it was shown that the various
superstring theories were related by dualities which allow the description of an object in one super
string theory to be related to the description of a different object in another super string theory. These
relationships imply that each of the super string 73 theories is a different aspect of a single underlying
theory, proposed by Witten, and named M-theory". (Wikipedia: http://en. wikipedia.org/wiki/M-theory).
De asemenea: EDWARD WITTEN (1995), String theory dynamics in various dimensions în Nuclear
Physics B 443 (1): 85–126; STEPHEN HAWKING, The Grand Design, London: Bantam Press, 2010
(Marele Plan, trad. în rom. de Anca și Mihai Vișinescu, Humanitas, București, 2012); STEPHEN
HAWKING, (2001). The Universe in a Nutshell. New York: Bantam Spectra; BRIAN GREENE, The
Elegant Universe. New York: Vintage; BRIAN GREENE (2004), The Fabric of the Cosmos: Space,
Time, and the Texture of Reality. New York: Alfred A. Knopf. 2004.; MICHAEL J. DUFF, M-Theory
(the Theory Formerly Known as Strings), International Journal of Modern Physics A, 11 (1996); JOHN
GRIBBIN (2000), The Search for Superstrings, Symmetry, and the Theory of Everything, Little, Brown
& Company; MICHIO KAKU, (2004), Parallel Worlds: A Journey Through Creation, Higher
Dimensions, and the Future of the Cosmos. Doubleday; ș.a..
STEPHEN HAWKING, (2001). The Universe in a Nutshell., New York, Bantam Spectra; S.
HAWKING & L. MLODINOW (2010), The Grand Design, London: Bantam Press; BRIAN GREENE,
The Elegant Universe, New York, Vintage, 1999.
186
„Superstring theory is an attempt to explain all of the particles and fundamental forces of nature in
one theory by modelling them as vibrations of tiny supersymmetric strings. Superstring theory is a
shorthand for supersymmetric string theory because unlike bosonic string theory, it is the version of
string theory that incorporates fermions and supersymmetry. Since the second superstring revolution
the five superstring theories are regarded as different limits of a single theory tentatively called M-
theory, or simply string theory. (...) Superstring theory is based on supersymmetry. No supersymmetric
particles have been discovered and recent research at LHC and Tevatron has excluded some of the
ranges. For instance, the mass constraint of the Minimal Supersymmetric Standard Model squarks has
been up to 1.1 TeV, and gluinos up to 500 GeV. No report on suggesting large extra dimensions has
been delivered from LHC. There have been no principles so far to limit the number of vacua in the
concept of a landscape of vacua.” (http://en.wikipedia.org/wiki/Superstring_theory ); de asemenea:
KAKU, MICHIO (1999). Introduction to Superstring and M-Theory (2nd edition ed.). New York, USA:
Springer-Verlag; GREENE, BRIAN (2000). The Elegant Universe: Superstrings, Hidden Dimensions,
and the Quest for the Ultimate Theory. Random House Inc. ș.a.
187
vide: D. Z. FREEDMAN, P. VAN NIEUWENHUIZEN and S. FERRARA, Progress Toward a
Theory of Supergravity, Physical Review, D13,1976; E. CREMMER, B. JULIA and J. SCHERK,
Supergravity Theory in Eleven Dimensions, Physics Letters, B76, 1978; ș.a.
188
Apud BRIAN GREENE, The Elegant Universe, 2003 (Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni
ascunse și căutarea teoriei ultime, trad. în rom. de Dragoș Anghel și Anamirela-Paula Anghel, Ed.
Humanitas, București, 2011).
189
http://www.astarmathsandphysics.com/a-level-physics-notes/particle-physics/a-level-physics-notes-
string-theory.html.
190
Ibidem, p. 157.
191
http://en.wikipedia.org/wiki/Fuzzball_%28string_theory%29.
192
HELEN JOICE, Tying it all up, +Plus-Magazine , 31 august, 2002 (http://plus.maths.org/content/ ty
ing-it-all).
193
BRIAN GREENE, op. cit., pp. 384-385.
194
FRANK J. TIPLER, The Physics of Immortality. Modern Cosmology, God and Resurrection of Dead,
Doubleday, New York, 1994 (Fizica nemuririi, trad. în l. rom. de Roman Chirilă și Doina Țimpău, Ed.
Tehnică, București, 2008).
195
FRANK J. TIPLER & JOHN D. BARROW, The Anthropic Cosmological Principle, Oxford
University Press, 1986.
196
FRANK J. TIPLER, Fizica nemuririi, ed. rom. cit., p.138.
197
FRANK J. TIPLER, The Omega Point and Christianity, Gamma, Vol. 10, No. 2 (Apr. 2003), pp. 14-
23 (http://theophysics.host56.com/tipler-omega-point-and-christianity.html ).
198
FRANK J. TIPLER, Fizica nemuririi, ed. rom. cit., p.225.
199
http://scilib-physics.narod.ru/Immortality/Tipler.htm
200
DAVID BOHM (20 decembrie 1917 – 27 octombrie 1992), fizician american „who contributed
innovative and unorthodox ideas to quantum theory, philosophy of mind, and neuropsychology. He is
widely considered to be one of the most significant 74 theoretical physicists of the 20th century”. (B. J.
HILEY, David Joseph Bohm, 20 December 1917--27 October 1992: Elected F.R.S. 1990". Biographical
Memoirs of Fellows of the Royal Society 43: 107, 1997). Lucrările sale cruciale, asupra cărora referim
în continuare, sunt: Wholeness and the Implicate Order, London: Routledge, 1980; The Ending of Time,
with Jiddu Krishnamurti, San Francisco, CA: Harper, 1987; Science, Order, and Creativity, with F.
David Peat. London: Routledge. 2nd ed. 1987; Changing Consciousness: Exploring the Hidden Source
of the Social, Political and Environmental Crises Facing our World (a dialogue of words and images),
coauthor Mark Edwards, Harper San Francisco, 1991; The Undivided Universe: An ontological
interpretation of quantum theory, with B.J. Hiley, London: Routledge, 1993.
201
DAVID JOSEPH BOHM, Wholeness and the Implicate Order, London: Routledge, 1980 (David
Bohm, Plenitudinea lumii și ordinea ei, trad. rom. de H.-R. Patapievici și S. Părăoanu, Ed.
Humanitas,1995. În continuare, trimiterile și citatele sunt date cf. cu ediția românească).
202
Ibidem, p. 38.
203
Ibidem, p. 39.
204
Psihologul gestaltist WOLFGANG KÖHLER (1887 – 1967) a descoperit și descris fenomenul de
einsight, „descoperire bruscă”, în anul 1917 experimentând asupra cimpanzeilor în Insula Tenerife din
Arhipelagul Canare în lucrarea Intelligenzprüfungen an Anthropoiden (Berlin 1917 ); lucrarea a fost
tradusă în engleză de Ella Winter în 1925 The mentality of apes, (London: Kegan, Trench and New
York: Harcourt, Brace and World ). Adoua ediție, completată, a fost publicată de Kohler cu titlul
Intelligenzprüfungen an Menschenaffen, Berlin: Springer 1921. Fenomenul de insight a fost comentat
de Tolman astfel: „The purpose behind all of Kohler’s experiments was to determine whether or not
apes “behave with intelligence and insight” and “to ascertain the degree of relationship between
anthropoid apes and man” (1951, p. 1). His conclusion was that chimpanzees do, in fact, “manifest
intelligent behavior of the general kind familiar in human beings,” so long as the experimental test are
carefully designed to include only those limits of difficulty and functions within which “the chimpanzee
can possiblyshow insight” and cautioned that “in general, the experimenter should recognize that every
intelligence test is a test, not only of the creature examined, but also of the experimenter himself” (p.
265). (Citatele și trimiterile sun făcute la lucrarea lui Kohler Purposive Behavior in Animals and Men,
1932). Vide și: http://principlesoflearning. wordpress. com/ dissertation/chapter-3-literature-review-
2/the-cognitive-perspective/insight-learning-wolfgang-kohler-1925/.
205
DAVID JOSEPH BOHM, op. cit., pp. 40-41.
206
General Ontology (http://www.metafysica.nl/ontology/general_ontology_29a.html#projection).
207
Idem, p.107-108.
208
Quantum Art and Poetry, 23 martie 2013 (http://quantumart andpoetry.blogspot.ro/2013
/03/question-and-answers-on-artist-theory.html ).
209
DAVID JOSEPH BOHM, op. cit., pp. 297-298.

75