Intertext şi (meta)teatralitate:

Samuel Beckett – Matei Vişniec („Ultimul Godot”)

Masterand Melinte Mihaela

Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău

Piesa „Ultimul Godot” este o mică improvizație scrisă în 1987 pentru un număr
special Becket al revistei „Secolul 20”, „prima experiență a lui Vișniec de preluare în construcția
dramatică a unui personaj real din istoria genului ori a culturii universale” 1 și presupune o
intertextualitate semnificativă. Matei Vișniec împrumută personajul absent al lui Samuel Becket,
Godot, îl resuscitează după mai bine de treizeci de ani și îl redistribuie într-o nouă piesă în care
îi facilitează o întâlnire cu însuși creatorul său, Samuel Becket. Întâlnirea este un prilej de a
discuta despre condiția și criza actuală a teatrului.
Reutilizarea unui personaj literar este o dovadă clară de intertext, nefiind nici
prima, nici singura în piesa „Ultimul Godot”. De exemplu, în reproșul adresat lui Becket, Godot
îl amintește pe Shakespeare în piesele căruia absolut toate personajele au șansa de a apărea pe
scenă și de a vorbi:
„Godot: (…) Uite Shakespeare! Toate personajele apar. Până și stafia apare! Tot ce
e scris pe foaie intră în scenă. (…) Aș fi putut să spun și eu un singur cuvânt… Orice cuvânt…
De pildă, aș fi putut să spun nu… Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi spus și eu nu?”2
Mai mult, Vișniec reia prin intermediul personajului Godot celebra interogație
shakespeareană, esență a dramei existențiale a omului: „Godot: (...)Cum e posibil să plutești
așa la nesfârșit? Să fii și să nu fii, în același timp? Eu asta vreau să te întreb, înțelegi? Cum e
posibil să fii și să nu fii?” 3 De fapt, ambele personaje – unul fictiv prin invenția lui Samuel
Beckett, celălalt devenit fictiv prin intrarea în spaţiul literar al piesei lui Vișniec – trăiesc drama
propriei posibile nonexistențe: Godot – pentru lipsa de pe scenă, Becket – datorită dispariției

1
Ioan Bogdan Lefter, prefață la Matei Vișniec, Opera dramatică 2, București, Editura Cartea Românească, 2017, p.
12.
2
Matei Vișniec, Opera dramatică 2, București, Editura Cartea Românească, 2017, p. 336.
3
Idem
teatrului. Dialogul dintre cei doi se construiește pe tema condiției actuale a artei dramatice, fiind
o diagnosticare a crizei teatrului. „Hardughia se clatină... Nu mai e ce-a fost... Se vede după
tomberon că teatrul se duce dracului...”4
Intertextualitatea și metateatralitatea accentuează și dezvoltă tema relației dintre
trăire efectivă și speranță, dintre realitate și iluzie, dintre viață și artă. Din dialogul
personajelor se poate intui imaginea unui trecut dorit a fi reînviat, un timp al comunicării, al
existenței teatrului, imagine ce apare în opoziție cu sugestia unui prezent dezolant, un timp al
târziului și al însingurării, în care teatrul nu mai există. Masca este un simbol și o trimitere la
formula teatrului antic, la perioada de recunoaștere și glorie maximă a artei dramatice.
”Godot: O mască... Nu se mai poartă... (Își aprinde un chiștoc) Ehe, ce vremuri... Ce
lume... Cine mai știe azi să țină o mască pe față?”5
La început, când încă nu se cunoșteau, cei doi, personaj si dramaturg, discută amical,
fumând chiştoace culese de prin tomberoane, şi constată cu detaşare desființarea teatrului:
„Godot: Nişte bestii. Asta nu mai e lume ca să ieşi din casă. Cel mai bun lucru e să
stai închis înăuntru şi să te gândeşti.”6
Samuel Beckett: Uită-te peste drum. Toate ferestrele sunt închise, toate perdelele
sunt trase.” Ei fiind așezați „pe trotuar”, „cu picioarele în stradă”, referința este la clădirea
teatrului din care tocmai au fost dați afară. Chiștoacele fumate, tomberonul gol, răsturnat creează
impresia de sfârșit și distrugere, impresie ce reverberează asupra situației artei dramatice în
general.
Pe parcurs, discuția dintre cei doi evoluează de la jignire la reproș și amenințare, apoi
la regret și rugăminte. Godot se răstește la Becket la un moment dat, îi reproșează direct și fără
cenzură, își exprimă tot năduful pentru condiția sa de personaj absent, condamnat la o așteptare
continuă, rănit în orgoliu, neavând posibilitatea de a se manifesta în toată măreția presupusă în
piesa originală.
”Godot: Tu! Da! Seară de seară, secundă de secundă, de ani și ani de zile. M-ai
fărâmițat, m-ai jupuit, m-ai distrus. Ai făcut din mine o fantomă, o fantoșă, m-ai umilit. Ăsta-i

4
Ibidem, p. 337.
5
Ibidem, p. 337.
6
Ibidem, p. 338.
personaj? (Se ridică în picioare, amenințător.) Nenorocitule! Acu’ ai să plătești tot, tot.
(Zdrobitor.) Eu sunt Godot! ”7
Reproşurile adresate scriitorului pentru această nejustificată omitere sunt tardive,
deoarece se pare că tocmai din această cauză, lipsa personajului principal, piesa nu se mai joacă,
iar teatrul a ajuns o artă pe cale de dispariţie. Deși este declarat ca fiind lipsit de viitor (Godot se
plânge că nu va mai avea prilejul să iasă în public) și pare să fi dispărut, teatrul va continua să
existe, esența sa rămâne latentă undeva în ființa omului sau în universul său de trăire, ceea
ce îi va permite să renască la un moment dat, atunci când condițiile îi vor fi favorabile:
„Samuel Becket: (…)(Se apleacă şi pune urechea pe trotuar). Curge ceva dedesubt.
Simţi cum curge ceva pe dedesubt?
Godot: Mie mi se pare că stă. (Ascultă.) Ție ți se pare că se scurge?
Samuel Becket: Se scurge, dar foarte încet.”8
Este un licăr de speranță pe care Vișniec îl păstrează și îl însoțește de sugestia
apariției primilor spectatori noi: ”Godot: (...) (șoptit)Am impresia că ne ascultă careva.
(...)Acolo... În spatele nostru. Un tip. S-a oprit de cinci minute și ne-ascultă.” 9, ”A mai venit
unu’.”10
La sfărșitul piesei, Godot este invitat de Becket să intre în piesă, ceea ce îl face să
devină ultimul (așa cum ne precizează titlul), încheind seria personajelor Godot care așteaptă
”seară de seară, secundă de secundă, de ani și ani de zile”, încheind seria așteptării obositoare
și inutile ce dublează (în plan simbolic și în sens invers) așteptarea celor doi bătrâni vagabonzi,
Vladimir și Estragon din piesa lui Becket. Doar că invitația este făcută prea târziu și nu pare a
mai avea vreun rost.
„Samuel Becket: Să-ți spun și eu ceva. Îmi pare rău de tot ce s-a întâmplat. Dacă
vrei, poți să intri la sfârșit, așa cum ai zis.
Godot: La ce bun? Teatrul a murit.”11
Godot își trădează proveniența becketiană și are aceeași reacție instinctivă de a
fugi atunci când în jurul lor încep să se adune oameni/spectatori, la fel ca Vladimir și Estragon,
reacție urmată de aceeași renunțare...
7
Ibidem, p. 335.
8
Ibidem, p. 338.
9
Ibidem, p. 337.
10
Ibidem, p. 338.
11
Ibidem, p. 339.
 „S-o ștergem!” (Așteptându-l pe Godot”)
”Godot: Uite-i, au început să s-așeze.Eu zic s-o ștergem.
Samuel Becket: De ce s-o ștergem? Să vorbim...”12 (”Ultimul Godot”)
Prin reluarea în finalul piesei ”Ultimul Godot” a replicii banale cu care începe piesa
„Aşteptându-l pe Godot”, Vișniec creează o punte de legătură prin care le integrează firesc într-
un perpetuum mobile surprinzător. Astfel, se sugerează că teatrul se reînfiinţează pe sine din
nevoia intrinsecă a omului de a comunica, de a se comunica.
„Samuel Beckett: Întreabă-mă dacă m-au bătut... Între timp eu îmi scot gheata şi mă
uit la gheată. Dup-aceea mă intrebi ce fac eu aici. (Îşi scoate gheata).
Godot (cu glas hotărât): Ce faci acolo?
Samuel Beckett: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întâmplat niciodată?"13
Piesa „Ultimul Godot” beneficiază de toate atributele teatrului modern, de ideea de
teatru în teatru, ceea ce prespune o metateatralitate amplă, constitutivă și o intertextualitate
semnificativă.

BIBLIOGRAFIE

 BECKETT, Samuel, Așteptându-l pe Godot. Eleutheria, Sgârșitul jocului, București, Editura

Curtea Veche, 2010.
 VIȘNIEC, Matei, Opera dramatică 2, București, Editura Cartea Românească, 2017.

12
Ibidem, p. 340.
13
Idem.