Universitatea „Ovidius” din Constanța

Facultatea de Litere
Studii de Românistică (Anul I, Semestrul I)
Disciplina: Valori subversive în literatura dramatică a secolului al XX-lea românesc
Profesor coordonator: prof. dr. hab. Marina Cap-Bun
Masterand: Gociu Gabriel Alexandru

Valori subversive în teatrul lui Eugène Ionesco (Regele moare)

Prezenta lucrare își propune să realizeze o analiză succintă a ideilor subversive

evidențiate în opera dramatică a lui Eugène Ionesco sprijinindu-se de un corpus ce are la
bază textul dramatic Regele moare1.

Desigur, dat fiind faptul că vorbim despre Ionesco – un reprezentant de seamă a

ceea ce poartă denumirea de teatru al absurdului – n-ar trebui să fim prea surprinși de
temele abordate, de jocul scenic al personajelor ori de decorurile dintre cele mai onirice.
Chiar dacă teatrul său se prezintă într-o cu totul și cu totul altă formulă decât teatrul clasic
cu care am fost obișnuiți, acesta cu încetează să critice gravele abateri sociale ale epocii
sale.

Dacă în piese precum Cântăreața cheală, Lecția și Scaunele, limbajul însuși

grotesc, lemnos, automatizat devine un personaj care are scopul de a umble spații vide,
spații de non-comunicare, în Regele moare situația nu este cu nimic mai diferită, exceptând
însă faptul că în prim plan se află ideea dezintegrării.

Desigur, nici în această piesă, maestrul Ionesco nu încetează să acorde valențe

dintre cele mai grotești limbajului utilizat de personaje astfel că același lucru este perceput
diferit de personaje sau mai concret vorbind, același spațiu devine simultan sală a tronului
și sufragerie:

„MARGUERITE, către Juliette, privind de jur împrejur: Ia uite ce praf e. Și pe jos mucuri de
țigară.
JULIETTE: Vin de la grajd, am muls vaca, Majestate. Nu prea mai are lapte. N-am avut timp să
fac curat în sufragerie.
MARGUERITE: Asta nu-i sufragerie. E sala tronului. De câte ori să-ți spun?

1
Eugène, Ionesco, Teatru.Cântăreața cheală. Lecția. Scaunele. Regele moare, București, HUMANITAS, 2014,
Vlad, Russo (trad. I), Vlad, Zografi (trad. II), traducere din franceză.
 JULIETTE: Mă rog, sala tronului, dacă așa vrea Majestatea Sa. N-am avut timp să fac curat în
sufragerie.”2

În joaca sa cu limbajul, se pare că Ionesco ține cont de ceea ce predecesorul și

totodată mentorul sau, Caragiale evidențiase când construise personajul Pristanda în textul
dramatic O scrisoare pierdută căruia îi atribuise ceea ce am numit noi ticuri verbale,
limbaj programat, limbaj de lemn și care, raportat la studiul nostru, nu este altcineva decât
GUARDUL care vorbește fără de sine:

„GUARDUL: Regele merge, trăiască regele!

Regele cade.
JULIETTE: Cade.
GUARDUL: Regele cade, regele moare.
Regele se ridică.
MARIE: Se ridică.
GUARDUL: Regele se ridică, trăiască regele!
MARIE: Se ridică.
GUARDUL: Trăiască regele! (Regele cade) Regele a murit.
MARIE: Se ridică. (Se ridică într-adevăr.) Trăiește.
GUARDUL: Trăiască regele!”3

Firește, nu este greu de intuit că celebra construcție a lui Caragiale „curat murdar”
devine la Ionesco „trăiască regele, regele a murit”.

O altă idee dominantă a operei este moartea, sau mai bine spus programarea unei
morți, împăcarea cu ideea morții și efervescența vieții, lipsa de utilitate a lucrurilor
agonisite într-un moment în care „nu mai e timp să avem tot timpul” 4. Astfel textul lui
Ionesco reușește să construiască un rege ale cărui puteri sunt direct proporționale cu
puterile Universului. Nu e de mirare că doctorul care e chirurg, călău, bacteriolog și
astrolog poate pune diagnosticuri doar privind în stele, sau poate vorbi despre ce
se-ntâmplă în Univers doar consultându-l pe rege:

„DOCTORUL: Noutăți care nu fac decât să confirme semnele mai vechi. Marte și Saturn s-au
ciocnit.
MARGUERITE: Era de așteptat.
DOCTORUL: Amândouă planetele au explodat.
MARGUERITE: Logic.
DOCTORUL: Soarele și-a pierdut între cincizeci și șaptezeci și cinci la sută din putere.” 5

„DOCTORUL, către Marguerite, după ce a privit în sus prin lunetă: Privind prin luneta care vede
dincolo de ziduri și acoperișuri, zărim un gol pe cer, în locul constelației regale. În registrele
universului, Majestatea Sa e trecută în rândul defuncților.” 6

2
Eugène, Ionesco, op. cit., p. 159.
3
Idem, p. 202.
4
Idem, p. 163.
5
Idem, p. 166.
6
Idem, p. 182.

2
 Moartea regelui este în prim plan o moarte simbolică întrucât ea echivalează cu
diminuarea autorității acestuia mai întâi asupra naturii (soarele, vântul și norii care ascultau
cândva de porunca lui) și apoi asupra propriilor supuși din regat. Tot prin intermediul
limbajului, dincolo de jocul teatral de cuvinte Ionesco face din rege un participant al
propriei festivități funerare:

„MARGUERITE: Sigur, e mai puțin amuzant decât balurile voastre infantile, decât balurile pentru
bătrâni, balurile pentru tinerii căsătoriți, balurile pentru sinistrați, balurile pentru decorați, balurile
pentru poetese, balurile pentru organizatorii de baluri, și atâtea alte baluri. Balul ăsta va avea loc în
familie, fără dansatori și fără dans.”7

Umanitatea îți pierde și ea valorile universale în fața unor cutume, unor forme
ceremoniose, protocolare, grandilocvente după cum urmeză:

„JULIETTE: Sire, uitați papucii.

MARGUERITE, regelui: Ce obicei urât să mergi în picioarele goale.
MARIE, către Juliette: Pune-i mai repede papucii. O să răcească.
MARGUERITE: Ce mai contează dacă răcește sau nu? E pur și simplu un obicei urât.” 8

La fel ca în Scaunele, și în piesa de față avem a face cu prezențe-absențe sau

absențe-prezențe. Universul ionescian tinde să fie unul nihilist, iar asupra acestui aspect se
oprește și Orson Welles spunând că:

„Dacă omul nu poate comunica, atunci cum și-ar putea controla destinul? Deducțiile cele mai
sumbre ale Dlui Tynan par justificate în măsura în care Dl Ionesco acceptă consecințele extreme
ale propriei sale logici: adică faptul că nu putem demonstra falimentul limbajului fără să
demonstrăm în același timp falimentul omului.” 9

Degradarea, vidul, spaima trăită în fața morții, exasperarea, dezintegrarea

individului, angoasa, toate aceste trăiri sunt bine descrise în schimbul de replici dintre
Marie și rege:

„MARIE: (...) Universul e întreg, totul renaște, golul devine plin.

REGELE: Sunt plin... plin de găuri. Mă mistuie. Găurile se lărgesc, n-au capăt. M-apucă amețeala
când m-aplec deasupra lor, mă sfârșesc.”

Critica asupra limbajului prefabricat nu încetează nici ea să apară mult mai

evidentă decât inepțiile guardului:

„DOCTORUL, făcând o plecăciune, umil și mieros: Dați-mi voie să urez Majestății Voastre o zi
bună și multă sănătate.
MARGUERITE: Asta nu mai e decât o formulă goală.”10

7
Idem, p. 162.
8
Idem, p. 167.
9
Eugène, Ionesco, Note și contranote, HUMANITAS, București, 2011, Ion, Pop (trad.) (pref.), traducere din
franceză, p. 134.
10
Eugène, Ionesco, op. cit., p. 168.

3
 „MARIE: Îl rostește.
DOCTORUL: Îl repetă fără să priceapă.
JULIETTE: Ca un papagal. Sunt silabe moarte.” 11

Pentru a suplimenta informația potrivit căreia limbajul convențional este unul

dintre elementele cele mai criticate în opera lui Ionesco, vom ilustra în continuare
răspunsul oferit de autorul dramatic, întrebat fiind dacă piesele sale constituie un antiteatru:

„Erau într-adevăr, o critică a locurilor comune, o parodie a unui teatru care nu mai era teatru. Era,
evident, critica limbajului găunos pe care mi l-au dezvăluit manualele de conversație, critica
ideilor primite de-a gata, a lozincilor, Micul-burghez este pentru mine omul acestor idei primite
de-a gata, pe care îl regăsim în toate societățile, în toate timpurile: conformistul, cel care adoptă
sistemul de gândire al societății sale, oricare ar fi ea (sau al ideologiei dominante), și nu mai
critică. Omul acesta mijlociu se află pretutindeni.” 12

Din fragmentul citat mai sus, constatăm că dincolo de limbaj, în ceea ce privește
tipologiile umane, critica lui Ionesco are ca țintă „micul-burghez” așa cum îl numește el
însuși. Nu e de mirare faptul că în textul supus analizei avem a face cu un rege – însuși
statutul social trimițând la ideea burghezului. Așa cum bine observăm, regele nostru
apelează la stihiile întregului Univers pentru a învăța moartea, ba mai mult, pentru a-și
transforma monologul mortuar în literatură cu puternice implicații filosofice ce ar
supraviețui timpului nemilos. Dar așa cum și el însuși bine observă, totul este iremediabil,
efemer, și inutil: „(...) ce rost mai are să construiești altele, dacă toate se duc de râpă?”13

Scena finală nu face decât să indice și mai mult legătura indisolubilă dintre
puterea regelui și forțele stihiale, însuși regele substituindu-se unui Dumnezeu atotțiitor a
cărui moarte echivalează cu moartea întregului Univers. Acest aspect este adus în discuție
de Martin Esslin care spune că:

„Pe măsură ce-și pierde puterile până și asupra ultimului soldat, a servitorului și a soției sale,
lumea lui se dezintegrează, până și mobila dispare. Astfel că în final , îl găsim singur,, în spațiul
gol, șezând pe tron. După care totul se aneantizează.”14

și e bine evidențiat în textul dramatic nu doar prin dispariția obiectelor din jur, dar
și prin dispariția din scenă a personajelor.

În concluzii, opera Regele moare al lui Eugène Ionesco prezintă prin excelență,
dincolo de elementele estetice inovative, o bogată sursă de subversivitate referitoare la
maravurile epocii, destructurarea limbajului, efemeritatea și futilitatea vieții.

11
Idem, p. 225.
12
Eugène, Ionesco, op. cit., p. 165.
13
Idem, p. 168.
14
Martin, Esslin, Teatrul absurdului, București, UNITEXT, 2009, Nelega, Alina (trad.), p. 166.

4
 Bibliografie

Esslin, Martin, Teatrul absurdului, București, UNITEXT, 2009, Nelega, Alina

(trad.).

Ionesco, Eugène, Teatru.Cântăreața cheală. Lecția. Scaunele. Regele moare,

București, HUMANITAS, 2014, Vlad, Russo (trad. I), Vlad, Zografi (trad. II), traducere
din franceză.

Ionesco, Eugène, Note și contranote, HUMANITAS, București, 2011, Ion, Pop

(trad.) (pref.), traducere din franceză.