Sunteți pe pagina 1din 3

RUSU IRINA FLORENTINA

SPECIALITATE: ROMÂNĂ-SPANIOLĂ, ANUL II


TEMA 4

REALISM

Realismul (fr. realisme < reel real")îinseamna reprezentarea veridică a datului real, opusa idealizării şi
fanteziei ce caracterizau atitudinea romantică în raport cu realitatea. Noţiunea istorico-literară defineşte
curentul artistic apărut in prima jumătate a secolului al XIX-lea. Caracteristicile realismului sunt:
reprezentarea veridică a realitaţii, obiectivitatea deplină a scriitorilor în raport cu faptele prezentate,
personaje tipice în împrejurări obişnuite de viată, veridicitatea detaliilor, preocuparea faţă de sfera
economică şi socială, lipsa de idealizare atât a personajelor, cât şi a circumstanţelor în care ele
evoluează, atitudinea critică şi imparţială faţă de om şi societate, stilul literar obiectiv, sobru şi
impersonal. Este de semnalat faptul că, printre unii dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai săi
(Stendhal, H. de Balzac, Ch. Dickens, N. GogoL), realismul a fost în prima parte a veacului al XlX-lea
contemporan cu insăşi perioada de afirmare plenară a romantismului, concordanţa temporală care
justifică prezenţa, fie şi numai sporadică, în operele autorilor menţionaţi (cu excepţia lui Stendhal), a
unor elemente de factură romantică. Totuşi trăsăturile specifice noului curent promovat se precizează în
contrast cu principiile romantice, care acordau importanta fanteziei creatoare si visului generator al unei
suprarealitati.

NATURALISM Naturalismul este un curent literar ce a luat naştere în Franţa între anii 1860-1880, ca
o prelungire exagerată a realismului, răspândit ulterior în toate ţările lumii. Numele curentului derivă de
la cuvântul "natură"(fr.naturalisme) şi dezvăluie amprenta biologicului, a eredităţii, în creionarea
personajelor literare, deci, a omului in general. Spre deosebire de realism, care tratează indivizii în
mediul lor social, aşa cum sunt ei in realitate, naturalismul duce la extrem principiile estetice realiste,
dezvăluind aspecte sumbre, macabre, bolnăvicioase, chiar dezgustătoare, ale omului ca fiinţă biologică,
condusă de ereditate, de boală, şi nu de raţiune. Pe lângă caracterul biologic moştenit, naturaliştii
consideră că mediul social joacă un rol crucial în dezvoltarea personalităţii umane. Astfel, scriitori
naturalişti tratează personaje precum alcoolicii, criminalii sau persoane îmbolnăvite psihic şi fizic de un
mediu social viciat. Naturalismul preia de la realism tehnica descrierii detaliate în prezentarea cazurilor
patologice surprinse în operele literare. Până atunci acest instrument literar fusese utilizat in literatura
doar de Balzac, Stendhal si Flaubert. Metoda experimentală are rolul de a descoperi relaţiile care leagă
un fenomen de cauza lui apropiată. Spre deosebire de operele literare naturaliste universale care sunt
construite în jurul acestui curent literar (de exemplu, "Romanul experimental" al lui Zola), scriitori
români împletesc alte curente literare precum realismul sau modernismul cu elemente naturaliste.

ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ- Considerat de unii exegeţi „disecţie a inimii şi sufletului personajelor sale”
(Léon Bopp), de alţii – „subtilă transcriere a intimităţii umane, a conştiinţei, interiorităţii” (R. M. Albéres),
ori „roman al pasiunii” (A. Thibaudet), romanul de analiză psihologică, după cum lesne se observă chiar
din definiţiile propuse, are ca obiect de investigaţie artistică omul psihologic. Conceptul de „analiză
psihologică”e definit de majoritatea exegeţilor în domeniu ca modalitate de sondare a subiectivităţii
personajului pentru a evidenţia tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. Aşadar, pătrunderea
în semnificaţiile ascunse ale prozei de analiză este posibilă, în primul rând, prin relevarea modalităţilor
de investigaţie psihologică utilizate de scriitorul respectiv. Ca formă a autoanalizei, introspecţia
presupune investigarea de către personaje a propriilor idealuri sufleteşti, fără ca autorul să intervină în
text enunţând observaţiile sale asupra eroilor. Drept urmare, şi întâmplările sunt trecute prin conştiinţa
personajelor. Întrucât aceleaşi întâmplări sunt oglindite în mod simultan în mai multe conştiinţe
subiective, acest lucru va duce, în mod firesc, la subminarea treptată a poziţiei scriitorului omniscient.
Personajele devin reflectori ai întâmplărilor, fiecare reflectare în conştiinţă a evenimentelor alcătuind o
versiune proprie, care se suprapune parţial peste celelalte. Mutarea conflictului din exterior în interior
face ca opera să pară fără acţiune. Diferită prin natura sa, introspecţia poate fi realizată la diverse
niveluri – de observare-constatare, de reflecţie, de dezbatere. În dependenţă de acest fapt se constituie
şi un anumit tip de personaj – personajul care observă, personajul reflexiv, personajul cu spirit analitic.
În literatura română, romanul cu structură analitică de descendenţă prousteniană,în epoca dintre cele
două războaie mondiale are ca reprezentanţi pe Hortensia Papadat Bengescu (Concert de muzică de
Bach), Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust), Anton
Holban (Ioana). În critica literară reprezintă metoda curentă de cercetare în faza de aplicare la obiect.

PERSONAJ- Provine din fr.personage (lat. persona, ,,mască”de teatru, apoi ,,rol”). În evul mediu
ajunge să denumească un ,, demnitar ecleziastic”, persoană care juca un rol important, remarcabil în
societate. Încă de la Platon şi Aristotel personajul reprezintă rezultatul unui proces de obiectivitate a
creatorului, că el are o independenţă a lui, o logicp internă care-i guvernează manifestările. Justificarea
logică şi psihologică a personajului a luat înfăţişări diferite îndiferite epoci istorice. Personajul literar din
Antichitate şi până în secolul XX se caracteri¬zează prin: consecvenţă, unitate interioară şi verosimilitate.
Personajul literar al secolului al XX lea este explorat de scriitor în dimensiunea lui interioară, cu
contradicţiile intensificate prin investigaţia psihologică. Construcţia personajului se realizează prin
asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară.Personajul literar este
un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale distincte, pusă în lumină printr un
şir de întâm¬plări situate într un anumit cadru temporal şi social. Personajul literar reprezintă o
categorie principală a unei opere epice sau dramatice alături de acţiune, narator, timp şi spaţiu.
Personajul poate fi definit din perspectiva morală (raport între om şi el însuşi), sociologică (raport între
individ şi colectivitate), ontică sau filo¬sofică (raport între individ şi univers), estetică (raportul dintre
realitate şi convenţia literară).

TEMĂ (TEMATICĂ) +unitatea de sens a diverselor elemente dintr-o operă, proprie oricărei lucrări scrise
într-olimbă inteligibilă (B. Tomaşevski)

NARATOR-NARAŢIUNE- Cuvântul narațiune este un neologism împrumutat din limba franceză


(narration), unde provenea din latină (narratio= povestire).Termeni sinonimi: povestire, relatare,
expunere, diegeză. Narațiunea este modul de expunere prin care se aduce la cunoștința cuiva
(ascultător/cititor) o întâmplare sau o succesiune de întâmplări, reale sau imaginare, care sunt atribuite
unor personaje și prezente în desfășurarea lor.Naratorul este persoana care povesteşte, este o ,, voce”
căreia autorul îi încredinţează misiunea de a povesti faptele, de a descrie locurile şi personejele. În
funcţie de perspectiva narată, naratorul poate fi de trei tipuri:

-narator obiectiv, cand relatarea evenimentelor se face la persoana a III-a

-narator personaj, narator subiectiv cand relatarea evenimentelor are loc la persoana I,naratorul
devenind personaj în text, exprimându-şi părerea cu privire la fapte, locuri sau personaje. Naraţiunea
poate deveni subiectivă.

-narator ,, martor”, în care relatarea faptelor se face din punctul de vedere al naratorului.

AUTOR-AUCTORIAL- prin reprezentare auctorială se înţelege acele reprezentări ale autorului, în


propria operă. ,,EU” autorul (pictor sau scriitor) se reprezintă pe sine în operă ca autor al acesteia.

PROUSTIANISM- imitare a romanului lui Proust, operă de analiză psihologică şi de observaţie socială,
puternic influenţată de bergsonism care reconstituie trecutul pe baza fluxului memoriei afective.
Proustianism în literatura română:consideraţiile lui Anton Holban pe marginea operei lui Proust, pot fi
socotite ocontribuţie a criticii interbelice de la noi.

BALZACIANISM- romanul balzacian este în esenţăun roman clasic care relevă un anume tip de valori,
fiecare a formulei realiste. Cunoscut sub numele de realism critic are două valenţe estetice: romantică şi
clasică, fapt ce a dat naştere unui fenomen literar complex care a avut drept model romanul lui Honore
de Balzac. Balzacianism este epoca în care individul burghez, rapace şi însetat de avere, vrea să parvină
cu o exuberantă explozie de energie, violenţă şi individualism. Apar în imaginarul romănesc intrigi
tenebroase, conflicte violente, pasiun atroce dezlănţuite în jurul zeului epocii-banul. Într-o eocă în care
în literatura română se remarcă romanul ionic de analiză psihologică, subiectiv, feminin, G. Călinescu
pare a opta pentru formula balzaciană prin ,,Enigma Otiliei”. Note definitorii sunt evidenţiate în ,,
Enigma Otiliei” care este un roman doric, realist, balzacian, obiectiv prin semnificaţia titlului, geneza
romanului, structura operei şi compoziţie.