O alergare de cai de Constantin Negruzzi

Anunţată de Constantin Negruzzi, nuvela românească din prima

jumătate a secolului al XIX-lea, în pofida vulnerabilităţilor inerente
începutului, consemnează manifestări notorii. Corelată cu biograficul şi
memorialisticul, cu socialul şi istoricul, din care îşi extrage subiectele,
specia fixează scene din viaţa autorului-narator sau se alimentează din
imaginaţia sa, înregistrează moravurile contemporanilor, explorează
trecutul naţional, evocând evenimente şi personaje memorabile ale acestui
timp.
Distingându-se, în epocă, prin rafinament artistic, nuvela O alergare
de cai de Constantin Negruzzi conjugă, în mod fericitv, elementele
autobiografic, memorialistic şi fictiv. Se ştie că această proză, ca şi
celebra Alexandru Lăpuşneanul, a fost publicată în primul număr
al „Daciei literare”, dar, şi la această impunătoare distanţă temporală,
nuvela cooperează, în mod uimitor, cu cititorul modern, care, pătrunzând
în realitatea formală sau în „lumea verbală” (Roman Jakobson) a
discursului artistic, descoperă instrumentele naratologiei moderne.
Nelipsită de artificii, axată pe melodramaticul „încadrat într-o naraţiune de
aspect memorialistic” (Nicolae Manolescu), prezentând frecvente schimbări
de perspectivă, această proză, prin care, la 1840, genul epic românesc abia
se anunţa, denotă totuşi o evidentă articulare interioară, obţinută, cum
observăm, din îmbinarea abilă a unor strategii naratologice, care, în fine,
conduce la ordonarea originală a enunţării. Ceea ce se impune în primul
rând în acest text, organizat în mod inedit, einterferenţa discursurilor
narative, căci cele două istorii, avându-şi fiecare naratorul său, se
intersectează frecvent, fapt ce se observă chiar din incipit: în timp ce
prezintă minuţios cursa de cai, naratorul dialoghează cu doamna B., care,
într-un moment, referindu-se la Ipolit, invocă un oarecare blestem, al
Olgăi:
„O, Dumnezeule! Blăstemul Olgăi se împlini!.. Zgomotul gloatei ne curmă
vorba. Alergătorii veneau”.
Urmează un pasaj, în care apare proiectată, în detalii, competiţia,
după care autorul revine la subiectul anunţat de interlocutoarea sa:
„– Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.
– Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zice
doamna B., suindu-se în trăsură. Rădicând storile, îmi zâmbi, făcându-mi
un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat
careta până ce am pierdut-o din vedere.
Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptându-
mă. Iată ce îmi spusă”.
Urmărind ordinea narativă din O alergare ce cai, nu constatăm
expunerea simultană a evenimentelor, ci, cum se întâmplă frecvent în
proza romantică şi în cea modernistă, naraţiunile înaintează paralel,
secvenţele din planuri narative diferite alternează, fiind contrapunctate.
Oricum, naratorul respectă şi ordinea temporală, episodul final
reconstituind ilar întâlnirea protagoniştilor după 22 de ani. Cele două
poveşti de amor, între care există un evident raport de antinomie, sunt
redactate în registre stilistice diferite: prima, factuală, e narată de autorul
care îşi mărturiseşte sentimentele ce le nutrea pentru frumoasa
chişinăuiancă; a doua, ficţională, intercalată în prima, expusă de doamna
B., narator-martor, reproduce istoria tragică a polonezei Olga. Perspectiva
narativă, marcată subiectiv, devine, în acest caz, internă. Astfel, ambele
istorii, prima, de sorginte memorialistică, şi a doua, cu subiect fictiv, se
cumulează, stratificându-se. În acest sens, C. Ciuchindel, prefaţatorul
volumului Constantin Negruzzi, Păcatele tinereţilor (Editura Hyperion,
Chişinău, 1991), constată funcţionarea, în text, a principiului
numit paralelismul epic, concretizat prin alternarea tehnicii simetriei
narative şi prin contrapunct, truc narativ, în care secvenţele conţin motive
contrastive, plasate în raport de simetrie inversă: „Două cupluri, ca
în Patul lui Procust al lui Camil Petrescu – am putea exclude posibilitatea
ca marele scriitor să fi plecat de la C. Negruzzi?! – se situează, sub aspectul
definirii structurii morale, în raporturi inverse, ca într-o formulă
matematică, în care mezii şi extremele se egalează între ele”.
În O alergare de cai, cele trei instanţe ale comunicării narative (autor,
narator şi personaj) se întâlnesc într-o singură identitate. Proiectat în text
ca narator homodiegetic (intradiegetic), autorul apare în ipostaza de
personaj-narator, asumându-şi dublul rol: de eu narator (narator
autodiegetic) şi actant (protagonist). În acest caz, se ştie că indicii textuali
vizează utilizarea persoanei întâi, iar mărcile lexico-semantice denotă
implicarea subiectivă şi / sau afectivă:
„Mă simţeam foarte trist. Vroiam să plâng şi nu puteam. Am deschis
fereastra... Liniştea domnea pretutindeni, numai inima mea era
turburată.”.
Ca şi doamna B., autorul-narator mai apare şi în ipostază de narator-
martor, căci joacă şi rolul de observator al lumii narate, expunerea de la
persoana întâi, în acest caz, alternând cu cea de la persoana a treia. Scena
iniţială a nuvelei, de exemplu, conţine o relatare în perspectiva unui
narator obiectiv, care descrie minuţios locul alergării şi care, într-un pasaj
următor, se deconspiră, narând în continuare de la persoana întâi.
„Tînărul om smolit eram eu”, declară într-un moment autorul-narator,
care, anterior, se identificase drept „un june brunet care, de pe barbetă şi
musteţi, se cunoştea că era străin”. În acelaşi timp, ca instanţă narativă
principală, autorul îşi asumă şi rolul de mesager, repovestind evenimentele
auzite de la doamna B.:
„Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din
albumul meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi
va rămâne mulţămitor.”.
În capitolul intitulat Olga, acest narator-mesager mimează doar
situarea sa pe planul secund al evenimentelor, căci se anunţă prin
consemnări sumare, prin intervenţii ironice, prin interogaţii şi precizări de
tipul:
„Balzac era autorul favorit a doamnei B. care, mulţămindu-se de acest bun
martur, îmi zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşca
de vermeil, şi după puţin urmă...”.
 În realitate, naraţiunea doamnei B. este monitorizată de
autorul-narator, căci anume el îi regizează discursul, fragmentându-l,
subordonându-l propriului ritm narativ. În timp ce doamna B. îşi evoca
făgăduinţa de a nu iubi, expusă de ea, într-un dialog, lui Ipolit, autorul îi
întrerupe naraţiunea:
„– Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărâre? am curmat eu.
– Oh! Să dai sama dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzându-mi mâna...
Eram fericit.”.
Pentru a contrapuncta melodramaticul relaţiei amoroase Olga – Ipolit,
autorul-narator apelează la ironie. Drept replică la depreciativele doamnei
B, „cruzi, nesimţitori, infami, nelegiuiţi!”, adresate bărbaţilor, în contextul
unei concluzii la tragedia Olgăi, autorul remarcă, într-o formulă ironică:
„În adevăr, am zis râzând, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte
asemenea necredincioşi?
– Râzi, domnule, dar eu nu râd... Oh! Ai un aer nestatornic care mă
îngrozeşte!
– Ah! Am strigat, luând un aer cât am putut mai melodramatic, poţi a mă
judeca acest fel? Socoteşte că eu n-am încă treizeci de ani şi prin urmare
sunt cinstit. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Gobseck...”.
Complexă, expunerea din O alergare de cai balansează între
romantic şi comic, „naraţiunea «cu sertar» relatând, de fapt, două poveşti
de dragoste privite şi finalizate în moduri diametral opuse (romantic-
lacrimogenă una, parodic-umoristică cealaltă)” (Ion Pop (coord.), Dicţionar
analitic de opere literare româneşti, vol. II, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2007, p. 757). Fragmentele memorialistice, expuse în formulă
realistă, alternează cu altele elaborate în cel mai impecabil stil romantic.
Finalul, inoculat cu ironie, parodie şi pastişă, demonstrează cum
prozatorul se desolidarizează de clişeul romantic. Pronunţându-se negativ
în raport cu proza pastorală a lui Florian, pe care o detestă pentru
artificialitate, autorul-narator îşi descrie un vis eliberator, unde toate
personajele se întâlnesc într-un cadru grotesc:
„Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau
două mari policandre cu lumânări de ceară galbenă. Olga dormea culcată
pe o canapea. Ipolit o privea stând la capul ei. Doamna B. se gătea la
oglindă fredonând aria din vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreţă. Prin salon
se plimbau oi cu cordele verzi la gât şi Saşa sărea şchiopătând şi
strâmbându-mă. Nu ştiu cât ţinu acest popuri de vedenii, căci, când am
deschis ochii, era ziuă mare”.
O lectură cu ajutorul recuzitei naratologice moderne îi dezvăluie nuvelei O
alergare de cai aspecte apreciabile, care confirmă, o dată în plus, forţa
evocatoare a lui Constantin Negruzzi. Devine, astfel, justificată reflecţia lui
Nicolae Manolescu referitor la neglijenţa criticii literare în raport cu această
inedită compunere epică: „Este absolut inexplicabil de ce o povestire atât
de sofisticată narativ şi care răstoarnă procedee ale prozei romantice în
duplicatul lor parodic, folosind contrapunctul, intertextul şi mixajul de
stiluri, a găsit la comentatorii de ieri şi de azi atât de puţine cuvinte de
preţuire” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. 1, ediţie
revizuită, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 193).