Sunteți pe pagina 1din 3

Recitirea clasicilor.

Nuvela O alergare de cai de


Constantin Negruzzi
Alte articole de Revista Limba
Maria ABRAMCIUC Maria ABRAMCIUC Română
Nr. 9-12, anul
XXIII, 2013
Pentru tipar

Anunţată de Constantin Negruzzi, nuvela românească din prima jumătate a


secolului al XIX-lea, în pofida vulnerabilităţilor inerente începutului, consemnează
manifestări notorii. Corelată cu biograficul şi memorialisticul, cu socialul şi istoricul,
din care îşi extrage subiectele, specia fixează scene din viaţa autorului-narator sau
se alimentează din imaginaţia sa, înregistrează moravurile contemporanilor,
explorează trecutul naţional, evocând evenimente şi personaje memorabile ale
acestui timp.
Distingându-se, în epocă, prin rafinament artistic, nuvela O alergare de cai de
Constantin Negruzzi conjugă, în mod fericit, elementele autobiografic, memorialistic
şi fictiv. Se ştie că această proză, ca şi celebra Alexandru Lăpuşneanul, a fost
publicată în primul număr al „Daciei literare”, dar, şi la această impunătoare distanţă
temporală, nuvela cooperează, în mod uimitor, cu cititorul modern, care, pătrunzând
în realitatea formală sau în „lumea verbală” (Roman Jakobson) a discursului artistic,
descoperă instrumentele naratologiei moderne.
Nelipsită de artificii, axată pe melodramaticul „încadrat într-o naraţiune de aspect
memorialistic” (Nicolae Manolescu), prezentând frecvente schimbări de perspectivă,
această proză, prin care, la 1840, genul epic românesc abia se anunţa, denotă
totuşi o evidentă articulare interioară, obţinută, cum observăm, din îmbinarea abilă a
unor strategii naratologice, care, în fine, conduce la ordonarea originală a enunţării.
Ceea ce se impune în primul rând în acest text, organizat în mod inedit,
einterferenţa discursurilor narative, căci cele două istorii, avându-şi fiecare naratorul
său, se intersectează frecvent, fapt ce se observă chiar din incipit: în timp ce
prezintă minuţios cursa de cai, naratorul dialoghează cu doamna B., care, într-un
moment, referindu-se la Ipolit, invocă un oarecare blestem, al Olgăi:
„O, Dumnezeule! Blăstemul Olgăi se împlini!.. Zgomotul gloatei ne curmă vorba.
Alergătorii veneau”.
Urmează un pasaj, în care apare proiectată, în detalii, competiţia, după care autorul
revine la subiectul anunţat de interlocutoarea sa:
„– Ce Olgă, doamna mea, şi ce blăstem? am întrebat.
– Asta e o lungă şi tristă istorie, pe care îţi voi spune-o deseară, îmi zice doamna B.,
suindu-se în trăsură. Rădicând storile, îmi zâmbi, făcându-mi un semn de adio cu
buchetul de flori ce avea în mână. Ochii mei au urmat careta până ce am pierdut-o
din vedere.
Seara am alergat la doamna B., pe care am găsit-o singură, aşteptându-mă. Iată ce
îmi spusă”.
Urmărind ordinea narativă din O alergare ce cai, nu constatăm expunerea simultană
a evenimentelor, ci, cum se întâmplă frecvent în proza romantică şi în cea
modernistă, naraţiunile înaintează paralel, secvenţele din planuri narative diferite
alternează, fiind contrapunctate. Oricum, naratorul respectă şi ordinea temporală,
episodul final reconstituind ilar întâlnirea protagoniştilor după 22 de ani. Cele două
poveşti de amor, între care există un evident raport de antinomie, sunt redactate în
registre stilistice diferite: prima, factuală, e narată de autorul care îşi mărturiseşte
sentimentele ce le nutrea pentru frumoasa chişinăuiancă; a
doua, ficţională, intercalată în prima, expusă de doamna B., narator-martor,
reproduce istoria tragică a polonezei Olga. Perspectiva narativă, marcată subiectiv,
devine, în acest caz, internă. Astfel, ambele istorii, prima, de sorginte
memorialistică, şi a doua, cu subiect fictiv, se cumulează, stratificându-se. În acest
sens, C. Ciuchindel, prefaţatorul volumului Constantin Negruzzi, Păcatele
tinereţilor (Editura Hyperion, Chişinău, 1991), constată funcţionarea, în text, a
principiului numit paralelismul epic, concretizat prin alternarea tehnicii simetriei
narative şi prin contrapunct, truc narativ, în care secvenţele conţin motive
contrastive, plasate în raport de simetrie inversă: „Două cupluri, ca în Patul lui
Procust al lui Camil Petrescu – am putea exclude posibilitatea ca marele scriitor să fi
plecat de la C. Negruzzi?! – se situează, sub aspectul definirii structurii morale, în
raporturi inverse, ca într-o formulă matematică, în care mezii şi extremele se
egalează între ele”.
În O alergare de cai, cele trei instanţe ale comunicării narative (autor, narator şi
personaj) se întâlnesc într-o singură identitate. Proiectat în text ca narator
homodiegetic (intradiegetic), autorul apare în ipostaza de personaj-narator,
asumându-şi dublul rol: de eu narator (narator autodiegetic) şi actant (protagonist).
În acest caz, se ştie că indicii textuali vizează utilizarea persoanei întâi, iar mărcile
lexico-semantice denotă implicarea subiectivă şi / sau afectivă:
„Mă simţeam foarte trist. Vroiam să plâng şi nu puteam. Am deschis fereastra...
Liniştea domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată.”.
Ca şi doamna B., autorul-narator mai apare şi în ipostază de narator-martor, căci
joacă şi rolul de observator al lumii narate, expunerea de la persoana întâi, în acest
caz, alternând cu cea de la persoana a treia. Scena iniţială a nuvelei, de exemplu,
conţine o relatare în perspectiva unui narator obiectiv, care descrie minuţios locul
alergării şi care, într-un pasaj următor, se deconspiră, narând în continuare de la
persoana întâi. „Tînărul om smolit eram eu”, declară într-un moment autorul-narator,
care, anterior, se identificase drept „un june brunet care, de pe barbetă şi musteţi, se
cunoştea că era străin”. În acelaşi timp, ca instanţă narativă principală, autorul îşi
asumă şi rolul de mesager, repovestind evenimentele auzite de la doamna B.:
„Istoria unei femei, spusă de o femeie, are un farmec deosebit. Copiez din albumul
meu chiar spunerea doamnei B., încredinţat fiind că cetitorul îmi va rămâne
mulţămitor.”.
În capitolul intitulat Olga, acest narator-mesager mimează doar situarea sa pe planul
secund al evenimentelor, căci se anunţă prin consemnări sumare, prin intervenţii
ironice, prin interogaţii şi precizări de tipul:
„Balzac era autorul favorit a doamnei B. care, mulţămindu-se de acest bun martur,
îmi zâmbi sorbind infuzia copăcelului de China din ceaşca de vermeil, şi după puţin
urmă...”.
În realitate, naraţiunea doamnei B. este monitorizată de autorul-narator, căci anume
el îi regizează discursul, fragmentându-l, subordonându-l propriului ritm narativ. În
timp ce doamna B. îşi evoca făgăduinţa de a nu iubi, expusă de ea, într-un dialog,
lui Ipolit, autorul îi întrerupe naraţiunea:
„– Şi ai putut lua o asemene sumeaţă hotărâre? am curmat eu.
– Oh! Să dai sama dacă am călcat-o, răspunsă ea tinzându-mi mâna...
Eram fericit.”.
Pentru a contrapuncta melodramaticul relaţiei amoroase Olga – Ipolit, autorul-
narator apelează la ironie. Drept replică la depreciativele doamnei B, „cruzi,
nesimţitori, infami, nelegiuiţi!”, adresate bărbaţilor, în contextul unei concluzii la
tragedia Olgăi, autorul remarcă, într-o formulă ironică:
„În adevăr, am zis râzând, cum de nu cade trăsnetul să ardă pe nişte asemenea
necredincioşi?
– Râzi, domnule, dar eu nu râd... Oh! Ai un aer nestatornic care mă îngrozeşte!
– Ah! Am strigat, luând un aer cât am putut mai melodramatic, poţi a mă judeca
acest fel? Socoteşte că eu n-am încă treizeci de ani şi prin urmare sunt cinstit. De
nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Gobseck...”.
Complexă, expunerea din O alergare de cai balansează între romantic şi comic,
„naraţiunea «cu sertar» relatând, de fapt, două poveşti de dragoste privite şi
finalizate în moduri diametral opuse (romantic-lacrimogenă una, parodic-umoristică
cealaltă)” (Ion Pop (coord.), Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. II,
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 757). Fragmentele
memorialistice, expuse în formulă realistă, alternează cu altele elaborate în cel mai
impecabil stil romantic. Finalul, inoculat cu ironie, parodie şi pastişă, demonstrează
cum prozatorul se desolidarizează de clişeul romantic. Pronunţându-se negativ în
raport cu proza pastorală a lui Florian, pe care o detestă pentru artificialitate,
autorul-narator îşi descrie un vis eliberator, unde toate personajele se întâlnesc într-
un cadru grotesc:
„Părea că mă aflam într-un mare salon îmbrăcat în doliu, unde ardeau două mari
policandre cu lumânări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o canapea. Ipolit
o privea stând la capul ei. Doamna B. se gătea la oglindă fredonând aria din
vodevilul rusesc Kozacă stihotvoreţă. Prin salon se plimbau oi cu cordele verzi la gât
şi Saşa sărea şchiopătând şi strâmbându-mă. Nu ştiu cât ţinu acest popuri de
vedenii, căci, când am deschis ochii, era ziuă mare”.
O lectură cu ajutorul recuzitei naratologice moderne îi dezvăluie nuvelei O alergare
de cai aspecte apreciabile, care confirmă, o dată în plus, forţa evocatoare a lui
Constantin Negruzzi. Devine, astfel, justificată reflecţia lui Nicolae Manolescu
referitor la neglijenţa criticii literare în raport cu această inedită compunere epică:
„Este absolut inexplicabil de ce o povestire atât de sofisticată narativ şi care
răstoarnă procedee ale prozei romantice în duplicatul lor parodic, folosind
contrapunctul, intertextul şi mixajul de stiluri, a găsit la comentatorii de ieri şi de azi
atât de puţine cuvinte de preţuire” (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române, vol. 1, ediţie revizuită, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1997, p. 193).