Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de COSTACHE NEGRUZZI
1. NUVELA ISTORICĂ
Nuvela istorică este opera epică în proză care are drept personaje figuri atestate
istoric sau prezintă evenimente care se referă la un moment din trecut.
Prima nuvelă istorică din literatura română este Alexandru Lăpuşneanul de Costache
Negruzzi, apărută în 1840 în primul număr al revistei Dacia literară, ca răspuns la îndemnul
acesteia de a folosi trecutul naţional ca sursă de inspiraţie.
Nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul a apărut în anul 1840 în primul număr din
revista Dacia literară, iar apoi a fost inclusă în anul 1857 în singurul volum al autorului
intitulat Păcatele tinereţelor. Volumul este alcătuit din patru părţi, fiecare dintre ele ilustrând
o numită dimensiune literară. Prima parte, Amintiri din juneţe conţine cinci proze cu subiecte
de actualitate pentru perioada paşoptistă, a doua, Fragmente istorice prezintă evenimente din
trecutul şi prezentul istoric al ţării (include şi nuvela Alexandru Lăpuşneanul). Următoarele
două părţi, intitulate Neghină şi pălămidă şiNegru pe alb. Scrisori de la un prieten cuprind
prelucrări dramatice, respectiv, lucrări de factură jurnalistică, memorialistică şi eseistică.
Nuvela este scrisă sub ideologia paşoptistă, respectând ideile impuse de Mihail Kogălniceanu
în articolul Introducţie, care cerea autorilor să promoveze o literatură originală cu teme
inspirate din istoria naţională şi folclorul naţional.
Subiectul nuvelei este preluat din cronica lui Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării
Moldovei, din care autorul preia anumite scene, fapte şi replici: venirea lui Lăpuşneanul la a
doua domnie, întâlnirea cu boierii trimişi de Tomşa, uciderea celor 47 de boieri, arderea
cetăţilor Moldovei, călugărirea şi uciderea prin otrăvire a domnitorului. O altă sursă
importantă de inspiraţie esteLetopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin de unde prelucrează,
pentru episodul omorârii lui Moţoc din nuvelă, scena uciderii unui boier în timpul domniei
lui Alexandru Iliaş. Nuvela reconstituie cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul
(1564-1569), prezentând lupta pentru impunerea autorităţii domneşti în Moldova secolului al
XVI-lea. Autorul nu transcrie evenimentele ca în cronicile istorice ci le modifică în funcţie
de propria sa viziune, influenţată de romantismul paşoptist. Autorul modifică realitatea
istorică, dar acţiunea nuvelei se păstrează în limitele verosimilului. Personajul lui Negruzzi
nu se aseamănă până la confundare cu personalitatea reală, istorică a lui Alexandru
Lăpuşneanul. Personajul ilustrează un tip uman, este un personaj de factură romantică, prin
intermediul căruia autorul îşi exprimă propria sa viziune artistică.
Nuvela are ca temă evocarea artistică a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei,
şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul şi consecinţele deţinerii puterii
de un domnitor crud, tiran.
Nuvela este structurată în patru capitole, fiecare având un moto sugestiv pentru
conţinutul acestora: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”, „Ai să dai samă, doamnă!...”,
„Capul lui Moţoc vrem!...”, „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...”. Naratorul este
omniscient, naraţiunea se realizează la persoana a III-a, perspectiva asupra evenimentelor
fiind obiectivă. Naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor
narative şi a episoadelor. Deşi nuvela este o specie care aparţine genului epic, se remarcă în
acest caz caracterul dramatic oferit de rolul capitolelor în ansamblul textului (seamănă cu
actele unei piese de teatru), de realizarea scenică a secvenţelor narative, de utilizarea
predominantă a dialogului şi de minima intrevenţia a naratorului.
Motoul din primul capitol„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...” subliniază întreaga ură
şi tenacitate a lui Alexandru Lăpuşneanul, care mai fusese o dată pe tronul ţării, dar fiind
trădat de boieri, a fost nevoit să părăsească ţara. Scena dintre viitorul domnitor şi boierii
trimişi de Tomşa prefigurează conflictul principal al nuvelei, acela dintre Lăpuşneanul şi
boieri. Un rol important îl va avea vornicul Moţoc, boier viclean care îi vânduse pe toţi
domnitorii care au ocupat tronul Moldovei în ultimii ani. Comportamentul este pus în
evidenţă de gesturile sale, dar şi de atitudinea domnitorului: „Eu te iert însă, c-ai îndrăznit a
crede că iar mă vei putea înşela, şi îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tăru;
te voi cruţa, căci îmi eşti folositor, ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului. Sunt alţi
trântori, de care trebuie curăţit stupul. Moţoc îi sărută mâna asemenea cânelui care, în loc să
muşce, linge mâna care-l bate. El era mulţămit de făgăduinţa ce câştigase; ştia că Alexandru-
ipostaza împăratului, a celui care stăpâneşte lumea: „Ţi-aş da pământul în bucăţi / să-l faci
împărăţie.” Cele trei oferte ale divinităţii presupun noi modalităţi de a cunoaşte universalul şi
absolutul, dar nemurirea şi prin urmare împlinirea prin iubire, îi este refuzată. Argumentul
care schimbă decizia lui Hyperion este dovada superiorităţii sale chiar şi în iubire: „Şi pentru
cine vrei să mori? / Întoarce-te, te-ndreaptă / Sre-acel pământ rătăcitor / Şi vezi ce te
aşteaptă.”
5. Al patrulea tablou
Acest ultim tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se reia
interferenţa dintre cele două planuri, cel uman şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea din al
doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este văzută ca
un joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic: „Miroase
florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi,
bălaie.” Descrierea este specifică idilelor eminesciene şi imaginarului romantic: „Căci este
sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă; / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din
apă. (personificare) // Şi împle cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri. / Sub şirul lung de
mândri tei.” Apar motive specifice poeziei lui Eminescu: luna, codrul, teiul, elemente care
oferă o altă perspectivă asupra iubirii dintre cei doi. Cătălin apare şi el schimbat, nu îi mai
propune iubitei un joc al dragostei, ci iubirea absolută. Discursul lui se schimbă, se adresează
Cătălinei cu ajutorul metaforelor: „noaptea mea de patimi”, „iubirea mea dentâi”, „visul meu
din urmă”. Dragostea lor devine o posibilitate de a găsi fericirea absolută, punându-se
accentul pe unicitatea ei.
6. Finalul
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului
conform căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă
totală. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă
formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin
mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care se
repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la
persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.
Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care
încheie arta poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi
ochi şi buze şi morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu”
atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul
vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el
refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă „nu
strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative:
„nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o
relaţie de simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi
misterul. Se remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi
include pe creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).
Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea
în particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată
atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc,
nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care
ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin
substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de
opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se
referă la temele creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile
simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a
lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele moartea, eternitatea, două teme
care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care
poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi
flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa
cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri
şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.
CONCLUZIE
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă
deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie.
Creaţia are rolul unui intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele
lumii ci să le dea o nouă semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului.
La Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numeşte
lucrurile, ci le sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri
diferite, se anulează rima, folosindu-se versul liber.
Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
romane din perioada interbelica, alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de
Lucian Blaga si Joc secund de Ion Barbu. Poezia este așezata in fruntea primului volum
arghezian , Cuvinte potrivite ( 1927)) si are rol deprogram literar.
Este o arta poetica,deoarece autorul își exprima propriile convingeri despre arta literara ,
despre menirea literaturii , despre rolul artistului în societate.
Tema poeziei o reprezinta creația literara în ipostaza de meșteșug , creație lăsata ca
moștenire unui fiu spiritual.Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui
fui spiritual căruia ii este lăsata drept unica moștenire "cartea", metonimie care desemnează
opera literara.Discursul liric având un caracter adresat , lirismul subiectiv se realizează prin
atitudinea poetica transmisa in mod direct si prin mărcile subiectivității: pronumele personale
la persoana I si a II-a singular.
Titlul poeziei are o dubla accepție: una denotativa si alta conotativa. In sens propriu ,
cuvantul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoana prin care aceasta isi exprima
dorintele ce urmează a-i fi îndeplinite dupa moarte,iar in sensul conotativ , termenul
desemneaza faptul ca creatia argheziana devine o moștenire spirituala adresata urmasilor-
cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Textul poetic este structurat in sase strofe cu numar inegal de versuri , încălcare regulilor
prozodice fiind o particularitate a modernismului. Discursul liric este organizat sub format
unui monolog adresat/dialog imaginar intre tata si fiu, intre strabuni si urmasi
, intre rob si Domn .
Metafora "carte" are un loc central in aceasta arta poetica , fiind unelement de
recurenta.Termenul "Carte" semnifica faptul ca poezia este rezultatul trudei ,
"treapta", punct de legatura intre predecesori si urmasi, valoare spirituala-"hrisovul cel
dintai".
Incipitul, conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual , contine ideea
mostenirii spirituale , "un nume adunat pe-o carte".
Metafora "seara razvratita" face trimitiere la trecutul zbuciumat al strămoșilor , care se leaga
de generațiile viitoare , prin "carte", creația poetica , treapta a prezentului. Enumeratia "rapi
si gropi adanci", ca si versul urmator "suite de batranii mei pe branci", sugereaza drumul
dificil al cunoasterii si al acumularilor strabatut de inaintasi.
In strofa a doua, "cartea" , este numita "hrisovul vostru cel dintai" cartea de capatai a
urmasilor: "Cartea"-"hrisov" are pentru generatiile viitoare valoarea unui document
fundamental, asemeni Bibliei , un document al existentei si al suferintei
stramosilor. "Sapa" unealta folosita pentru a lucra pamantul , devine "condei" , unealta de
scris , iar"brazda" devine "calimara" . Poetul aplica aceeași truda transformatoare prin care
plugarii supuneau pamantul. Poetul este un născocitor, care transforma "graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite", in "cuvinte potrivite", metafora ce desemneaza poezia ca mestesug ,
ca truda si nu ca inspiratie divina.
In viziunea lui Arghezi prin arta , cuvintele se metamorfozeaza, pastrandu-si insa forta
expresiva , idee exprimata prin oximoronul din versurile:"Veninul strans l-am preschimbat in
miere,/Lasand intreaga dulcea lui putere".
Poetul poate face ca versurile lui sa exprime imagini sensibile , dar si sa stigmatizeze raul din
jur avand functie moralizatoare.
In strofa a cincea apare ideea transfigurarii socialului in estetic prin faptul ca durerea ,
revolta sociala sunt concentrate in poezie.
Arghezi introduce in literatura romana estetica uratului, concept pe care il preia de la
scriitorul francez Charles Baudelaire. Arghezi , la randul lui, considera ca orice aspect al
realitatii , indiferent ca este frumos sau urat , sublim sau grotesc , poate constitui material
poetic:"Din bube , mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi".
Pentru Arghezi , poezia reprezinta si un mijloc de razbunare a suferintei înaintașilor.
Ultima strofa evidentiaza faptul ca muza , arta contemplativa"Domnita", "pierde" in
favoarea mestesugului poetic "Intinsa lenesa pe canapea,/Domnita sufera in cartea mea"
Poezia este atat rezultatul inspiratiei , al harului divin "slova de foc " , cat si rezultatul
mestesugului , al trudei poetice "slova faurita".
Conditia poetului este redata in versul "Robula scris-o ,Domnul o citeste" , artisul este un
"rob" , un truditor al condeiului si se afla in slujba cititorului "Domnul".La nivel lexico-
semantic se observa acumularea de cuvinte nepoetice , care dobandesc valente estetice ,
potrivite esteticii uratului. Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor
straturi lexicale in asocieri surprinzatoare:arhaisme , neologisme , regionalisme , termeni
religiosi,cuvinte si expresii populare.
La nivel stilistic asocierile semantice surprinzatoare ; inoirea metaforei , epitetul rar ,
oximoronul.
Opera literara testament de Tudor Arghezi este o arta poetica moderna pentru ca poetul
devine , in concepția lui Arghezi , un nascocitor iar poezia presupune mestesugul , truda
creatorului. Pe de alta parte , creatia artistica este atat produsul inspiratiei divine , cat si al
tehnicii poetica . Un alt argument in favoarea modernitatii poeziei este faptul ca Arghezi
introduce in literatura romana , prin aceasta creatie literara , estetica uratului , arta devenind
un mijloc de reflectare a complexitatii aspectelor existentei si o modalitate de amendare a
raului.
Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in
1970. In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre
lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale,
imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil
trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita
Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu)
Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde
dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea
este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor
Vacaresti.
Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate
reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si
nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".
Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si
conventionala.
Structura, compozitie, limbaj poetic
Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de
trecator, "Pasul trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava
este o galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din
vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care
sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea
despre iubire este aceea de sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi"
capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci
contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara",
sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel
de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care este o
metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de
patru ori in primele doua strofe.
In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.
Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai
"o secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-
afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea
roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem,
"blestemat si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii
care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte
emofie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri
sj lesinuri provocate de dragostea din poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-
, viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii.
Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai
nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece
eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu
deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge
timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila,
deloc marcata de acest sentiment, alta data atat de bulversant.
Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care
poetul se lamenteaza si se vaicareste.
Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul
tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin ritmul
si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.
Genul literar: e o categorie fundamentala a teoriei literare, care reuneste opere literare
asemanatoare prin structura continutului, procedee estetice comune, modalitati
compozitionale de exprimare a sentimentelor, starilor sufletesti sau de construirea actiunilor
si a procedeelor artistice. Genurile literare sunt: genul epic, genul liric, genul dramatic.
Specia literara: e o subdiviziune a genului literar, definita prin anumite particularitati fie
tematice , fie structurale, fie stilistice, incadrandu-se astfel modalitatilor de expunere a unui
anumit gen literar. Speciile literare sunt in proza sau in versuri.
Balada: e poezia epica de mare intindere, uneori cu un pronuntat caracter liric, in care se
relateaz o actiune eroica, o legenda, un fapt istoric, o profunda idee filosofica sau legendara.
Ex.: ,,Toma Alimos’’, ,,Miorita’’ – balade populare, ,,Mistretul cu colti de argint’’ de St.
Augustin Doinas – balada culta
Drama: e o specie a genului dramatic caracterizata prin ilustrarea vietii reale intr-un conflict
complex si puternic al personajelor, cu intamplari si situatii tragice, in care eroii au un destin
nefericit. Drama are o mare varietate tematica. 28772llv16msg1c
Elegia: e o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta, mergand de la melancolie la nefericire. Ex.:
,,Trecut-au anii’’ de Mihai Eminescu, ,,11 elegii’’ de Nichita Stanescu ls772l8216mssg
Episod narativ: actiune secundara, in ansamblul unei opere epice, un singur moment, o
singura situatie desprinse din naratiunea respectiva.
Ex.: episodul scaldatului lui Nica din ,,Amintiri din copilarie’’ de Ion Creanga sau capitolul
,,Nunta’’ din romanul ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu
Epopeea: e un poem epic de mare intindere, in versuri, in care se povestesc fapte eroice,
storice si legendare, cu un mare numar de personaje cu virtuti deosebite.
Genul epic: are ca principala modalitate de expunere naratiunea, in care prezenta autorului
este inlocuita de personajele ce participa la actiunea desfasurata, in general, la timpul trecut
si la persoana a III-a. De aceea, modalitatea principala de expunere a ideilor autorului este
exprimarea indirecta.
Genul liric: este subiectiv, autorul exprimandu-si direct ideile, sentimentele, starile
sufletesti, intr-un limbaj artistic (metafore, simboluri) si folosind, de regula, persoana I. Ex.:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’ de Lucian Blaga
Genul dramatic: exprima ideile autorului numai prin intermediul personajelor care participa
la actiunea subiectului literar, autorul fiind prezent numai in indicatiile scenice si de regie.
Glossa: e poeza cu forma fixa, in care fiecare vers din prima strofa, numita strofa-nucleu,
este comentat succesiv in cate o strofa urmatoare, ultima strofa reproducand in ordine inversa
versurile primei strofe. Ca specie literara ,,glossa’’ este de origine spaniola, poezia datand din
sec. al XIV-lea, fiind o creatie a poetilor curteni.
Meditatia: e o specie a liricii filozofice in care poetul exprima profunde idei filozofice
privitoare la legile tainice care guverneaza universul, generand in sufletul poetului
melancolie, tristete, neliniste spirituala, pana la nefericire, asadar o puternica participare
afectiva.
Ex.: ,,La steaua’’ de Mihai Eminescu, ,,De ce-as fi trist’’ de Tudor Arghezi
Nuvela: e o specie a genului epic, in proza, cu un singur fir epic, cu un conflict concentrat si
intriga riguros construita, cu personaje putine, punand accentul pe un personaj principal, iar
intamplarile si faptele sunt, de regula, verosimile. Ca intindere nuvela se situeaza intre schita
si roman.
Oda: e specia genului liric in care se elogiaza, se preamaresc fapte eroice, trasaturi deosebite
ale unor personalitati, avand un caracter solemn, prin care poetul isi exprima sentimentele de
admiratie fata de patrie, fata de limba materna, fata de o idee, fata de natura sau arta etc. Oda
a aparut in Grecia antica.
Poemul eroic: e o specie a genului epic, in versuri, de proportii mai mari decat balada, dar
mai mici decat epopeea. Poemul eroic evoca fapte istorice sau legendare dn trecutul unui
popor, punand accent pe figura unui erou exceptional, care se detasaz dintre alte personaje cu
insusiri deosebite, pe care acesta le domina.
Ex.: ,,Dumbrava rosie’’ de V. Alecsandri subintitulat de poet ,,Poem istoric – 1497’’, care se
refera la personalitatea exceptionala, legendara a lui Stefan cel Mare si la victoria pe care
acesta a repurtat-o in lupta impotriva polonezilor
Povestirea: e specie a genului epic, in proza, in care se relateaza faptele din punctul de
vedere al unui martor, care asista sau participa la evenimentul povestit. Povestirea este de
mica intindere, relateaza un singur fapt, are personaje putine, iar interesul cititorului se
concentreaza asupra situatiei narate.
Rondelul: e poezia cu forma fixa, avand numai doua rime si un refren (de unul, doua pana la
opt versuri) care deschide poezia si care este reluat, partial sau integral, la mijlocul si la
sfarsitul ei. Rondelul a aparut in Franta medievala si numea la origine un cantec si un dans.
*Satira: e specie a genului liric, care utilizeaza ca mijloc de expresie ironia virulenta,
ascutita, in scopul de a indrepta moravuri, aspecte negative din viata unui individ sau a unei
societati.
**Satira: e o categorie estetica din sfera comicului, care ridiculizeaza in mod violent si
caricatural aspecte negative din viata unui individ sau a unei colectvitati.
Sonetul: e poezia cu forma fixa si este alcatut din 14 versuri, grupate in 2 catrene si 2 tertete,
ultimul vers fiind o concluzie a intregului continut al poeziei. El is are originea in literatura
italiana a secolului al XIV-lea, fiind specific poetilor Dante si Petrarca. Sonetul lui
Shakespeare este alcatuit din trei catrene s doua versuri finale, drept concluzie.
2. Opera literara = creatia originala, în care realitatea este reflectata prin imagini
realizate cu ajutorul cuvântului; comunica idei si sentimente.
3. Autorul = creatorul operei, cel care plasmuieste o noua relitate prin intermediul
cuvântului.
Tema
Motivele
Naratiunea la persoana I
Momentele subiectului
= modul de expunere care consta în reproducerea convorbirii dintre doua sau mai
multe personaje.
Personaj principal
Secundar
Personaj pozitiv
Negativ
Personaj individual
Colectiv
Personaj exponential
- portretul moral
indirect
13.Figurile de stil = procedee prin care se modifica întelesul propriu al unui cuvânt
pentru a da mai multa forta unei imagini sau expuneri
personificarea = atribuirea fiintelor necuvântatoare, lucrurilor, elementelor naturii,
unor însusiri sau manifestari ale omului : Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub
coaja/Ce suspina pintre ramuri cu-a glasului lor vraja
repetitia = folosirea de mai multe ori a aceluiasi cuvânt sau a mai multe cuvinte cu
scopul de a întari o idee sau o expresie : Ziua ninge, noapteaninge,
dimineata ninge iara;
aliteratia = repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, cu efect eufonic, imitativ,
expresiv : Vâjaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie; asonanta = repetarea vocalei
accentuate
antiteza = opozitia între doua cuvinte, fapte, personaje, idei, situatii, menite sa se
reliefeze reciproc : Ea - o inima de aur/El un suflet apostat
metafora = trecerea de la sensul obisnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul
unei comparatii subîntelese : În cuibar rotind de ape
3. Opera epica = opera în care primeaza naratiunea, dar în care se pot utiliza si
descrierea si dialogul; scriitorul îsi exprima sentimentele în mod direct, prin
intermediul personajelor si al actiunii.
4. Opera lirica = opera în care primeaza descrierea, dar în care se poate utiliza si
dialogul (cu valoare simbolica); autorul/eul liric îsi exprima sentimentele, trairile,
impresiile, ideile, în mod direct.
5. Opera dramatica = opera în care primeaza dialogul, dar în care se pot utiliza si
descrierea si naratiunea.
7. Genul epic
8. Genul liric
9. Genul dramatic
10. Specii literare = o clasa de opere literare grupate dupa un criteriu unitar,
aprtinând unui anumit gen literar.
Pastelul = specie lirica, în care se descrie un peisaj, prin intermediul car 424j99e uia
se exprima sentimentele poetului.
Fabula = specie epica, în versuri sau în proza, în care personajele sunt animale,
plante, lucruri care, pe baza personificarii, participa la o întâmplare specifica lumii
oamenilor, din care se desprinde o învatatura.În general, are caracter satiric si
moralizator.
Doina (populara sau culta) = specie lirica, în care eul liric îsi exprima direct si intens
sentimentele de dragoste, de dor, de jale etc.
Balada (populara sau culta) = specie epica, cu unele elemente descriptive si lirice, în
care se nareaza fapte si îmtâmplari din trecut si în care apar personaje cu însusiri
supranaturale.
Imnul (imnul national) = specie lirica, închinata patriei, unui ideal, unei
personalitati, naturii, artei, iubirii, cu caracter de adresare, exprimând sentimente de
admiratie, preamarire.
2. Cererea
3. Telegrama
4. Cartea postala
6. Curriculum vitae