Săltăreaţa geampara, jocul popular al Dobrogei, reprezintă folclor tradiţional şi pentru bulgari.

Dansul şi cântecul de influenţă

orientală este specific regiunii din sud-estul Europei care astăzi este împărţită în două: partea de nord se află în România, iar
partea de sud în Bulgaria (Cadilaterul). Geamparaua face parte din tezaurul culturii balcanice. Numele său vine de la turcescul
„čalpara“, care denumeşte acele castaniete pe care dansatoarele le ţineau în podul palmei şi le loveau ritmic în timpul jocului.
Jocul dobrogean este uşor de recunoscut datorită ritmului său asimetric („aksak“ în termeni de specialitate sau „şchiop“ în
termeni populari) format din trei bătăi: două scurte şi una lungă accentuată. În Dicţionarul de Termeni Muzicali (ediţia 2010),
definiţia jocului dobrogean sună astfel: „Giamparale, joc popular românesc, cu multiple variante şi denumiri (giambaralele,
mărânghile, zlata etc.), răspândit în Câmpia Dunării şi Dobrogea. Are forme de desfăşurare variate (cerc de mână, în linie,
perechi, solistic etc.) ca şi multiple prize (lanţ de braţe, de o mână, de ambele mâini etc.). Melodii în ritm aksak [v. sistem (II,
6)] de trei timpi, cu ultimul alungit, încadrate în două fraze pătrate - înrudite sau nu - mai rar din mai multe fraze. Elementul
esenţial al unităţii variantelor este ritmul asimetric, care îşi găseşte expresia coregrafică în diferitele forme cinetice (mers în stil
de horă, mers pe diferite direcţii, învârtiri, bătăi, balansuri, flexiuni adânci etc)“ Etnomuzicologii remarcă personalitatea
geamparalei. „Folclorul coregrafic dobrogean arată o omogenitate impresionantă. Nordul nu se deosebeş te cu nimic de sudul
zonei. Repertoriul aproape acelaş i, fiind răspândit pe toată întinderea dintre Dunăre ş i Mare. Dansul dobrogean are un specific
bine conturat: ritmicitatea puternică, lejeră ş i accentuată. Păstrează forme simple de cerc ş i excelează în hore bătute. Chiar
jocurile de perechi au aspect dinamic ş i colorat ş i o miş care generală săltată ş i vie. Ritmica este de o bogăţ ie excepţ ională: 2/4,
3/4, 3/8, 5/4, 5/8, 7/8, 9/8“, scrie Daniela Roxana Gibescu în Revista „Muzica“ a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din
România.
În prima monografii a unei regiuni a României, intitulată „O călătorie în Dobrogea“ (tipărită la Iaşi, în 1880), culegătorul de
folclor Teodor T. Burada descria multitudinea de dansuri autohtone: hora de brâu, hora în bătaie (pe care o joacă numai
flăcăii), hora ţ igănească, cadâneasca, bătuta, tropanca, joienica, mărămile, sârbeasca, căzăceasca, raţ a, leasa, bulgăreasca,
mocăncuţ a, cerchezasca, greceasca ş i altele ce se joacă la sunetul cimpoiului, al fluierului sau al cavalului. Cum se juca la 1900
în Dobrogea Dansurile şi obiceiurile populare ale dobrogenilor au fost cercetate la începutul anilor 1900 de profesorul
Pompiliu Pârvescu, care a descris felul în care se distrau ţăranii Dobrogei. În anul 1900, Academia Română iniţiază un proiect
etnografic care va aduna date semnificative din viaţa poporului român. Ideea îi aparţine filologului Ion Bianu (1856, Alba -
1935, Bucureşti), preşedinte al Academiei Române şi creator al şcolii româneşti de biblioteconomie şi bibliografie. Fiu al
locului, profesorul Pompiliu Pârvescu a fost autorul primei lucrări din seria de culegeri şi studii din viaţa poporului român,
„Hora din Cartal“, tipărită în anul 1908 de Academia Română. Cartal este actuala localitate Vulturu din judeţul Constanţa
(„kartal“ înseamnă „vultur“ în turcă). De sus, din umbra dumbrăvilor Topologului, până devale, pe dealurile din spatele
Medjediei, coborând albiile văilor spre dunga de oţel a apelor Dunării sau înaintând spre soare, până în şesurile de la Tariverde
şi în preajma nisipurilor mării, se rotesc aproape aceleaşi hori şi ai să vezi că se frământă aproape aceleaşi brâie. Sînt câteva
deosebiri. La Seimeni, Boaşcic, prin satele de lângă baltă, o să mai găsim căzăceasca, jucată domol, în horă de fete. O să
vedem romanul, ciurdelul învârtit iute, ca o ciubotărească de flăcăi. O să auzim frânturi de ceardaş, mişcat însă uşor ca o horă
domoală, în două părţi. Colo sus la Dăeni se joacă polca în şapte paşi şi se învârte hora săltată ca un fârlicundac bulgăresc. La
Tortoman se roteşte ciocârlia, iar mai devale, pe lângă surpăturile Cavargicului, se mişcă în fugă valul furios ca o ţigănească.
Şi mai devale, pe o uliţă a Caramuratului o să vezi cum se joacă un padecatru ori o craiţpolcă şi un padepatiner. Şi în tot
mijlocul acesta al Dobrogei o să dai peste o grădină de jocuri din care fiece horă de flăcăi o să rupă ce-i place“, scria Pompiliu
Pârvescu. În aşezarea dunăreană Cartal se cântau peste 30 de hori şi aproape 15 învîrtite. Dar dacă în partea de răsărit, flăcăii
îndrăgeau horele şi polcile, băltăreţilor (locuitorilor de pe lângă baltă - cum spun localnicii apelor) le plăcea să se legene numai
în hori şi să tropăie numai în brâuri. „De aceea, la Boascic, Seimeni, Dăieni învîrtitele se mulţămesc numai cu cinci-şase
melodii, aşa că nu-i de mirare să găsim pe lângă Dunăre oiţa jucată ca o horă, iar la Cartal o să vedem şovăind între gustul de a
se învârti lin-încetişor sau de a aprinde vânt în paşi de polcă. Sau s-auzim ţânţăraşul îngăduind pe lângă baltă rotiri domoale de
horă“, consemna profesorul Pârvescu. Cercetătorul observa cum naţiile se amestecă şi la distracţie, pe limbajul universal al
muzicii, al folclorului, al armoniei Dobrogei. „În Râmnic, de pildă, ai să vezi feciori de români prinzându-se alături de
bulgăroaice cu faţa ca floarea de muşeţel. N-ai să vezi decât braţe încrucişate prinse de brâuri late ori de şurţe scurte învâstrate
frumos, cu roşu, şi legate uşor de mijloc. Şi n-ai să vezi decât picioare albe, curate, lepăind scurt sub fruntea neagră a
papucilor. Odată va sări unul în sus şi va striga pe româneşte: “, scria el la 1908. Profesorul remarcă faptul că jocurile „în
favoare“ în Dobrogea sînt horele, brâurile şi învârtitele. „Muşamaua am văzut-o numai la Seimeni. Danţurile se răspândesc
prin flăcăi sau lăutari. După ce a început să se facă uz de instrumente muzicale, cântecele de danţuri şi-au pierdut valoarea. Cea
mai mare parte s-a uitat şi n-au mai rămas din ele decât versuri singuratice, cari în răstimpuri plutesc ca un chiot pe deasupra
horelor şi îmbie picioarele în fierbinţeala ropotului“, nota Pompiliu Pârvescu.