Proza literară la C.

Negruzzi
Publicist, traducator, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice
romanesti, neegalată până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura
română modernă, „un clasic al romantismului” (Al. Piru).
C. Negruzzi trăiește și se formează într-o perioadă de renaștere națională, fiind alături, în
acțiunile culturale și literare de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo. Scrierile
publicate în periodicele vremii (Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte,
inimă și literatură, Dacia literară, Propășirea s.a.) au fost adunate în volumul Păcatele tinerețelor
(1857). Volumul cuprinde poezii, proză, opere originale și traduceri orânduite în patru cicluri:
Amintiri de junețe (cu două nuvele romantice, o povestire umoristică și un basm localizat –
Toderică); Fragmente istorice; Neghina și pălămida (poezii), Negru pe alb – Scrisori la un
prieten (inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din Moldova și
intemeietorul nuvelei istorice.
Prima selecție din opera lui Negruzzi aparține chiar autorului, ea se intitulează Păcatele
tinereților și a apărut în 1857. Titlul volumului este împrumutat de la Alexandre Dumas-fiul
“Les péchés de jeunesse “ . Cartea este structurată în trei secțiuni care conțin proză: Amintiri de
junețe, fragmente istorice și Negru pe alb și una în care sunt grupate versurile și teatrul autorului,
intitulată Neghina și pălămida. Negruzzi își analizează critic opera, ierarhizând-o din punct de
vedere valoric.
Calitățile de prozator ale lui Negruzzi au fost recunoscute unanim de către critici. Ca și în
cazul poeziei sale sau în cel al operei dramatice dilema esențială a privit caracterul clasic sau
romantic al operei sale. Negruzzi este un prozator care glosează, fundamental, pe tema scrisului,
un autor al cărui temă dominantă este scrisul însuși.
În istoriile literare Negruzzi figurează ca întemeietor al prozei naționale; Nicolae
Manolescu îl situează lângă Mihail Kogălniceanu; Ion Negoițescu lângă Dinicu Golescu.
Întemeierea prozei marchează punctul de origine a unui nou mod de a crea, a unei mentalități
literare.
Literatura scrisă, redusă cantitativ și discontinuă în manifestare, situa în prim plan poezia,
una tributară modelelor străine dar în aceeași măsură și poeziei populare românești. Însăși
folosirea mijloacelor prozei de către Negruzzi ar reprezenta un moment de ruptură față de
modelul literar românesc anterior. Noutatea modelului lui Negruzzi este aceea că el este un
prozator artist în întregime, un autor care convinge și se convinge scriind despre virtuțile artei
literare.
În O alergare de cai, scrisă în 1836, autorul reușește o excepșională artă a povestirii.
Nuvela narează în paralel istoria a două cupluri. Într-o analiză a nuvelei, N. Manolescu
decoperea o “opoziție deliberată“ între “memorialistic și fictiv”.la începutul operei, Negruzzi ne
avertizează că, deși scrie povestea la cinci ani după ce s-a petrecut, nu vrea să-și lase imaginația
“să galopeze”, pentru că astfel, scrie el “aș călca hotărârea ce am făcut de a spune adevărul în
toată simplitatea sa”. Nuvela începe cu descrierea amănunțită a împrejurimilor Chișinăului,
centrâdu-se asupra locului de desfășurare a alergării de cai. Descrierea curge netulburatăpână la
apariția naratorului-personaj, care va prelua firul poveștii.
E remarcabil jocul narativ propus de Negruzzi; el are o semnificație care depășește
granițele ludicului. Întemeietor al prozei române, autorul meditează în fapt asupravirtuților
prozei artistice, în general asupra capacităților ei de a-și fascina cititorul.
Simplul adevăr evocat la începutul nuvelei este adevărul ficțiunii. În fața acestei noi
perspective a scriitorului care marchează o ruptură clară față de literatura dinaintea sa, subiectul
nuvelei trece în plan secund.
Al patrulea capitol al nuvelei O alergare de cai se intitulează Câteva revașe; unul dintre
mijloacele predilecte de comunicare narativă ale autorului este scrisoarea. Ea are funcționalități
precise în opera lui Negruzzi. În nuvela Zoe, povestea de iubire a protagonistei se încheie printr-
o scrisoare plină de cruzime pe care amorezul, Iancu B., o trimite femeii. Scrisoarea prevestește
deznodământul sau chiar îl conține.
Măiestria artistică a lui Negruzzi constă în construrea duală, gravă, ironică a scrisorilor în
capitolul Câteva răvașe. Scrisorile sunt argumente ale veridicității celor petrecute; aceasta ar fi
miza secundă a scrisorilor din textul prozelor lui Negruzzi.
A treia semnificație pe care o putem atribui scrisorilor din prozele lui Negruzzi- ele
capătă valoare pentru că reprezintă ideea de scris. Povestea dintre Ipolit și Olga este redată
fragmentar, în funcție de scăpările de memorie, e copiată din albumul în care autorul și-o notase
imediat ce i-a fost povestită. Scrisul este cel care leagă și dezleagă amorurile: Zoe se sinucide
după ce primește scrisoarea lui Iancul B., Ipolit se îndrăgostește după ce citește însemnările
olgăi. Scrisul însuși devine temă esențială în opera lui Negruzzi.
În O alergare de cai, finalul este anticipat cu subtilitate încă din titlu. Naratorul
participă la cursă pentru câștigarea inimii doamnei B. El pierde întrecerea, după o scurtă
dezamăgire, cugetă în final împreună cu doamna B. asupra efemerității pasiunii.
O meditație simplificată asupra soartei bărbatului înșelat găsim în povestea Au mai pățit-
o și alții. Față de nuvela O aleragre de cai, Au mai pățit-o și alții nu depășește nivelul
rudimentarului (este remarcabilă descrierea Iașiului).
Povestirea Toderică încheie capitolul Amintiri din junețe cu care se deschide volumul
Păcatele tinereților. Ea este interesantă mai ales prin prisma faptului că după publicarea ei
autorul a fost exilat iar foaia Propășirea, în care apăruse, suspendată.
În ciclul Fragmente istorice, sunt incluse texte inspirate din cronici: poemul epic Aprodul
Purice, proză de inspiraţie istorică, precum Alexandru Lăpuşneanul, Sobieski şi românii.
 Fiind scrisă într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară, prima nuvelă istorică din
literatura română nu aduce în faţa contemporanilor un model de patriotism şi nu idealizează
trecutul, ci ilustrează o poziţie antifeudală şi o opţiune politică (caracterul militant al literaturii).
Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă de factură romantică prin respectarea principiului
enunţat în Introducţie la Dacia literară — inspiraţia din istoria naţională (Evul Mediu), prin
specie, temă, conflict (lupta pentru putere), personaje excepţionale în situaţii excepţionale,
personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii,
spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor, „liniaritate psihologică în construcţia
personajelor; intriga liniară şi previzibilă... denotă... artificialitate".(Nicolae Manolescu)
Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice în aceeaşi operă literară este o
trăsătură a literaturii paşoptiste. Elemente clasice sunt: rigoarea şi echilibrul compoziţiei (patru
capitole cu mottouri semnificative), aspectul verosimil, credibil al faptelor, obiectivitatea
naratorului, caracterul aforistic al unor replici („proşti, dar mulţi"). Interesul romantic pentru
specificul naţional şi culoarea locală deschide drumul observaţiei realiste, prin tehnica detaliului
semnificativ, prin caracterul pictural al unor scene, prin surprinderea psihologiei mulţimii.
Subiectul urmează o desfășurare ascendentă și o clasică evoluție a momentelor.
Alexandru Lapușneanu revine în Moldova cu scopul de a-și relua scaunul domnesc, după
ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge „pre rapitorul” Ștefan Tomșa, care-i urmase la
domnie. Lăpușneanu fusese înlăturat de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiași care acum
il intâmpină aproape de graniță: vornicul Motoc, postelnicul Veveriță, spătarul Spancioc și
Stroici. Aceștia vor să-l convingă să renunțe la tron, deoarece „norodul nu te vrea, nici te
iubeste”.
Alexandru Lăpușneanu este hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunzând
boierilor cu fermitate: „Dacă voi nu mă vreti, eu vă vreu […] și dacă voi nu mă iubiți, eu vă
iubesc pre voi […] Să mă intorc? Mai degrabă-și întoarce Dunărea cursul îndărăpt”.
Speriat de amenințările lui Lăpușneanu, Motoc cade în genunchi și-l roagă să nu-i
pedepsească după fărădelegile lor, dar acesta le promite să-i cruțe, ba mai mult, ii fagaduiește ca
„sabia mea nu se va mânji in sângele tău”. După fuga lui Tomșa, Lăpușneanu se așează pe tronul
Moldovei și trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia averile, iar „la cea mai mică greșeală
dregătorească, la cea mai mica plângere […], capul vinovatului se spânzură în poarta curții […]
și nu apucă să putrezească, când alt cap ii lua locul”. Doamna Ruxanda, înspăimântată de
cruzimile și crimele înfăptuite de soțul său, îl roagă să nu mai verse sânge și să înceteze cu
omorurile, impresionată fiind de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o amenințase „Ai să dai
samă, doamnă!”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite „un leac de frică”.
Alexandru Lăpușneanu „făcuse de știre tuturor boierilor” să participe împreuna la slujba
de la Mitropolie, după care erau cu toții invitați la masă, cu scopul de a se împaca. Boierii sosesc
la ospăț însoțiți fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. La finalul
ospățului cei 47 de boieri sun t înjunghiați . Lăpușneanu pune apoi să se reteze capetele celor
uciși, după care le așeză în mijlocul mesei. Când termină, o cheama pe domnița Ruxanda să-i dea
leacul de frică, promis, care lesină la vederea acestei grozăvii. In acest timp, puținii slujitori, care
scăpaseră cu viață, „dasă larma pe la casele boierilor”, așa că o multime „de norod, tot orașul”
venise la porțile curții domnesti. Lăpușneanu, înștiințat de venirea norodului, a trimis pe armas
să-i întrebe „ce vor si ce cer” și-și exprimă fata de Moțoc pornirea de „a da cu tunurile în
prostimea aceea”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămasă cu gura căscată”, deoarece veniseră fără
un scop anume, ci se luaseră unii după alții, și încep să-și strige nemulțumirile. Brusc, toți
strigau „Capul lui Moțoc vrem!”. Profitând de această situație, Lăpușneanu îl dă pe Motoc
mulțimii, pedepsind astfel un boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, așa cum
promisese.
Timp de patru ani Lăpușneanu își respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda și nu
mai ucide nici un boier, dar născocește tot felul de schingiuiri. Se mută în cetatea Hotinului,
unde se îmbolnaveste și, „în delirul frigurilor”, îl mustră conștiința pentru toate cruzimile
înfaptuite, îl cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugareasca. Trezindu-se din
starea de inconștienta și văzându-se îmbrăcat în călugar, Lăpușneanu își pierde complet controlul
și-i amenință cu moartea pe toți. Îngrozită de amenințările lui Lăpușneanu, Doamna Ruxanda
acceptă sfatul lui Spancioc de a-l otrăvi pe soțul sau. Scena otrăvirii este cutremurătoare,
Negruzzi descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului.
Seria de opoziții ce definește personajele nuvelei Alexandru Lapusneanul, organizează
decisiv materialul epic și definește coerenta viziunii artistice asupra unui subiect istoric.
Prin viziunea realistă a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor și prin
viguroasa sa constructie epico-dramatică, Alexandru Lapușneanul se situează printre marile
realizări ale literaturii pașoptiste.
Prin cele treizeci de scrisori din ciclul intitulat Negru pe alb, C. Negruzzi introduce în
literatura noastră scrisoarea literară în proză, specie care aparţine clasicismului. Arta compoziţiei
sobre, atitudinea de moralist, intenţia de a instrui, surprinderea unor valori general-umane ţin de
clasicism, dar se regăsesc aici şi elemente romantice: evocările istorice, culoarea locală,
întâmplări impresionante, preocuparea pentru folclor - în Scrisoarea XII (Păcală şi Tândală) -,
cultivarea ironiei. Realizează „fiziologii", prin prezentarea în manieră balzaciană a unor portrete
şi tablouri de moravuri, a unor tipuri sociale: Scrisoarea II (Reţetă), Scrisoarea IX (Fiziologia
provinţialului).