Sunteți pe pagina 1din 3

MANOIL Roman de D.

Bolintineanu - comentariu
MANOIL Roman de D. Bolintineanu, aparut mai intai in revista Romania literara" din 1855 si, in
acelasi an, in volum, la Iasi. Redactat intr-o prima forma in 1851, dupa chiar marturiile autorului, un
fragment a aparut si in unicul numar, interzis de cenzura, al Romaniei literare" din 1852, semnat D.
Valentin. In primul numar al reinviatei sale gazete, Dam-bovita", din 1970, Bolintineanu retipareste o
forma revizuita a inceputului romanului, sub titlul Manuel.
Manoil este unul dintre primele romane complete publicate in limba romana, construit sub forma epistolara,
in maniera romantica, in traditia Afon Eloise, a Suferintelor tanarului Weriher, a romanelor lui
Chateaubriand si ale D-nei de Stael. Forma epistolara, preferata de romancieri in epoca prcromantismului si
in primele perioade ale curentului romantic, era prielnica prezentarii unui erou sentimental, melancolic,
adesea pesimist, predispus la auto-contemplare si divagatii lirice; era, pe de alta parte, potrivita talentului
unor scriitori inca nu indeajuns de obiectivati si nu suficient de stapani pe uneltele constructiei epice, asa
cum era si Bolintineanu la jumatatea secolului trecut. Scrisorile din care e compus romanul iau repede alura
unor pagini de jurnal, iar actiunea se desfasoara in doua etape, de cate doua luni aproximativ, separate intre
ele printr-un interval de doi ani, pe care eroul principal ii petrece in strainatate. Istoria e aceea a
deziluzionarii, decaderii morale si redemptiunii prin dragoste a unui tanar inzestrai cu reale calitati
intelectuale si sufletesti, dar avand un caracter slab, impulsiv si usor de manevrat de catre cei din jur.
In numeroase secvente din epistolele-jurnal, eroul isi face un autoportret de personaj romantic: orfan si
sarac, insingurat si sentimental, sensibil pana la lacrimi in fata frumusetilor naturii sau a ingratitudinii
omenesti, generos si curajos, in prima parte a romanului, sau, dimpotriva, cinic si juisor, risipitor si
frecventand locurile de perditie, dezabuzal de toti si de toate, pana la a reflecta cu sange rece la sinucidere,
in partea a doua. ii ambele ipostaze personajul pastreaza totusi doua trasaturi de caracter constante, care fac
posibila si plauzibila legatura dintre parti si permit si finalul fericit: Manoil are un temperament maleabil,
care-l face nu numai vulnerabil la influentele nefaste, ci si usor de redresat de catre cei care-i doresc binele,
si e de o mare si impulsiva generozitate, care-i castiga sufletele celor din jur si-i procura aparatori in
momentele de grea cumpana.
In prima parte, romanul este un fel de educatie sentimentala" a eroului, savarsita in decorul vietii de mosie
romaneasca la jumatatea secolului trecut; partea a doua, care sufera si influenta romanului de mistere", gen
E. Suc sau P. Feval, ne introduce in capitala tuturor viciilor si compromisurilor, care c gata sa-l piarda pe
erou, de tentatiile si crimele careia scapa in extremis, prin devotamentul unei tinere fete pure si curajoase si
printr-un favorabil concurs de imprejurari. Bolintineanu adopta in Manoil formula povestirii la persoana
intai cu focalizare interna constanta, care serveste foarte bine scopurile romanului, ca si posibilitatile si
limitele autorului.
Combinat cu forma de epistola-jurnal, acest procedeu permite o marc libertate in dimensionarea si
angrenarea secventelor narative, trecerea uneori abrupta de la un moment la altul al actiunii, intercalarea
fireasca a descrierilor si chiar incercarea de autoanaliza sufleteasca. Procedeul permite insa, inainte de toate,
castigarea si pastrarea simpatiei cititorului fata de erou, in ciuda marilor sale greseli, lucru ce n-ar fi fost
posibil daca se adopta o perspectiva externa, aceea a personajului martor sau a autorului omniscient.
Focalizarea interna contribuie si la realizarea suspansului, mentinand temporar secretul in ceea ce priveste
semnificatia si urmarile posibile ale unor fapte si menajand lovitura de teatru care permite un deznodamant
fericit. Tot prin intermediul personajului, care in aceste momente se identifica in mod vizibil cu autorul,
Bolintineanu ne prezinta scene din viata sociala romaneasca de la mijlocul veacului trecut, povesteste
episoade semnificative (cum ar fi cel al Tudorei, al Anei sau al calugaririi fortate a surorilor Iui Alexandru
C.) sau isi expune punctul de vedere in legatura cu literatura romana, facand propaganda unor colegi de
breasla si de generatie. Pledoaria pentru literatura nationala, accentul pus pe creatie si nascocire" in poezie,
imaginea geniului neinteles de societatea inconjuratoare sau pretuirea folclorului sunt tot atatea puncte de
contact ale conceptiilor eroului cu crezul autorului, pe terenul comun al romantismului romanesc de formula
pasoptista. Interesat de comunicarea unei istorii cu talc in acelasi timp critic si patriotico-moralizator si de
infatisarea unui personaj in mai multe sensuri pilduitor, Bolintineanu opteaza pentru o tehnica narativa

limpede si fara complicatii in ceea ce priveste manuirea cronologiei. Odata stabilita conventia epistolara,
actiunea evolueaza constant prin insumarea secventelor de marturisiri compuse de personajul narator.
Povestirea arc o directie principala constanta, spre care converg si cele cateva episoade colaterale, si se
distinge, pentru un autor si personaj poet, printr-o marc economie a mijloacelor discursive.
Pauzele descriptive sau reflexive sunt destul de putine si totdeauna de dimensiuni tolerabile, iar portretele
(cele ale personajelor principale sunt amanuntite insa), desi banale prin elementele lor componente, nu fac
nota discordanta fata de stilul de ansamblu. Mai stangace sunt dialogurile, mai ales cele care pretind sa
dezvaluie viata sufleteasca profunda a personajelor, si scrisorile intercalate, care sunt departe de
spontaneitatea si firescul presupuse de textul eroului principal. Este si aceasta o marturie a dificultatilor pe
care le intampina autorul cand e vorba sa se distanteze de povestirea istorisita si mai ales de personajele
imaginate, Bolintineanu izbutind mai bine in acele parti ale romanului in care exprimarea directa e ceruta de
insasi desfasurarea lui fireasca. Manoil a fost comentat elogios inca din 1853 de G. Sion (intr-un articol
aparut in Gazeta de Moldavia"; Sion intentiona sa publice romanul direct in volum, dupa interzicerea
Romaniei literare"), care ii subliniaza in special caracterul inovator, intr-o literatura careia ii lipsea in
momentul respectiv specia romanului, cititorii trebuind sa-si satisfaca interesul pentru ea doar prin lectura
unor traduceri bune si rele".
In posteritatea imediata, insa, el nu s-a bucurat de aprecieri pozitive. Abia Ibraileanu, in cursul sau de la lasi
din 1910-l911, ii face o analiza serioasa. Cu trecerea timpului, valoarea lui apare mai clar, judecata in
contextul istoric al inceputurilor romanului romanesc.Muli l cunosc pe Bolintineanu prin prisma poeziilor
sale. Cine nu recita cu patos la serbrile din copilarie Mama lui Stefan cel Mare? Dar ceea ce unii nu tiu
este c autorul a scris i romane, fiind considerat un pionier al genului pentru literatura romn.

Elena roman de Dimitrie Bolintineanu


ELENA Roman de Dimitrie Bolintineanu, aparut cu subtitlul roman original de datine politic-filosofic"
la Bucuresti, in 1862. Cu o schema epica vadit influentata de Balzac (Le lys dans la valee e, de altfel, lectura
preferata a eroinei principale), Elena este povestea unei iubiri imposibile, nu din cauza piedicilor exterioare societatea romaneasca de la mijlocul veacului trecui se arata destul de permisiva sub acest aspect, pana la a
pune pe ganduri autoritatile laice si ecleziastice - ci din pricina u-nei cenzuri interioare a femeii. Stiindu-se
sotie si mama, eroina nu poate accepta sa-si incalce indatoririle, desi sotul, prin egoismul, materialismul,
inferioritatea intelectuala si lipsa de sentiment, nu e demn de a starni atatea scrupule. Sucomband in cele din
urma tentatiei, Elena va plati scump putinele clipe de fericire, Fiindca mustrarile de constiinta o imbolnavesc
(suntem intr-o epoca in care, in realitate ca si in literatura, ftizia sanctioneaza sau rezolva multe dileme
sufletesti) si o duc la moarte.
In ciuda mizei principale, care e de natura psihologica, partile cele mai reusite ale romanului sunt cele de
observatie sociala: viata la o mosie in perioada i-mediat urmatoare Unirii Principatelor, confruntarea
opiniilor politice progresiste cu cele retrograde, prezentarea diferitelor tipuri de parveniti, aspecte ale
exploatarii taranilor, scene de salon, cu intrigile lor nu numai josnice, ci, cateodata, de-a dreptul criminale (o
astfel de inscenare triviala, in conceperea careia se poate insa intrevedea si influenta romanelor de mistere",
va da lovitura de gratie sanatatii si vietii Elenei). Cei doi croi, Elena si Alexandru Eles-cu, sunt niste fiinte
pure si perfecte, care se a-propie sufleteste si in cele din urma se iubesc, tocmai pentru ca se deosebesc
radical de cei in mijlocul carora sunt sortiti sa traiasca. Fericirea nu este insa sortita celor buni, pare sa ne
spuna Bolintineanu: macinata de indoieli si remuscari, Elena moare, iar Alexandru paraseste tara, pierzandu-sc undeva, pe meleagurile indepartatului continent american.
Scriitorul adopta perspectiva autorului omniscient, acordand o mare atentie nu numai manifestarilor
exterioare ale personajelor, ci si, atunci cand e vorba de cei doi eroi principali, vietii lor sufletesti. Romanul
are insa si destul de numeroase personaje secundare, menite sa reprezinte principalele categorii sociale ale
vremii si sa ilustreze conceptiile sociologice, morale si politice ale autorului, nu numai prin actiune, ci si
prin, uneori, interminabile discutii.

Daca scenele de gen sunt in cea mai mare parte izbutite si convingatoare, oferindu-ne marturii interesante cu
privire la moravurile, tipurile si decorurile specifice vietii romanesti din primii ani de dupa Unire, pasajele
care ambitioneaza realizarea analizei psihologice sunt mult mai putin reusite. Bolintineanu face, de fapt, mai
mult teorie" sufleteasca abstracta (si nu foarte subtila), fara a putea sa patrunda si sa cunoasca realmente
hatisurile unui suflet framantat, asa incat analizele sale dau senzatia unor nesfarsite variatii pe aceeasi tema,
care nu imping inainte nici actiunea, nici cunoasterea personajelor. Acestea par a avea, in ciuda insislentei
autorului, o psihologie sumara si lipsita de nuante si se manifesta in general cu o dezarmanta naivitate.
Trebuie remarcata lotusi intentia lui Bolintineanu , care se concretizeaza in primul studiu literar al geloziei
incercai la noi.
Interesante sunt, deci, mai curand tentativele decat realizarile autorului in acest roman. In orice caz, el
incearca o performanta ce nu va putea fi atinsa decal in romanul secolului al XX-lea, inaugurand insa,
totodata, o noua serie de personaje feminine, sensibile si vulnerabile la loviturile vietii si la duritatea
semenilor, victime sigure penlru cei mai puternici care le inconjoara, serie din care vor face parte unele
dintre eroinele lui D. Zamfirescu si M. Sadoveanu si care constituie pandantul liniei foile", reprezentata
mai ales de cele create de Alecsandri, Hasdeu sau Al. Davila.

Romanele sale se nscriu n cerinele epocii, nelipsindu-le aa numita stangacie n prezentarea


evenimentelor i a personajelor, abund n scene care par ilare, care ne fac sa zambim, dar care de fapt
reprezint doar realitatea vremii.
V voi prezenta cele mai celebre doua romane ale lui Bolintineanu, care au deschis noi drumuri pentru
universul romanesc al literaturii noastre. Primul este Manoil, un roman epistolar, aparut n 1851, din care
autorul public un fragment n revista Romania literara, condus de Vasile Alecsandri. Eroul principal
este Manoil, un tnr cinstit, cu un suflet sensibil, fr o avere considerabil, orfan aflat n mijlocul unei
boierimi bogate. El se ndrgostete de Marioara, fata unor moieri, care l neal ns. Decepionat, tnrul
pleaca n strintate, unde duce o via complet diferit, ntr-un mediu vicios.
ntors n ar, Manoil afieaz o atitudine peiorativ fa de tot ceea ce nseamn iubire i devotement. n
ultimul moment, brbatul este salvat de Zoe, o tnr cu care se logodise nainte de a pleca. Astfel, este
subliniat ideea c femeia poate face dintr-un brbat un nger sau un demon. Manoil este un erou romantic
care pledeaz, la fel ca majoritatea protagonitilor luiBolintineanu, pentru valorile naionale i duce o lupt
pentru biruina ideilor i cauzelor sale.
Mult mai reuit este romanul Elena, aparut in 1862. Aici personajele sunt mult mai complexe i sunt
analizate din punct de vedere psihologic. Romanul este structurat pe capitole, i prezint povestea de
dragoste dintre Elena, o fat frumoas, educat, i Alexandru, un tnr intelectual proaspt ntors din
strintate. Iubirea dintre ei este una interzis, sortit eecului, deoarece tnra era cstorit cu un boier
btrn, George Postelnicu, cu care avea o feti. Astfel, femeia trebuie s aleag ntre dragoste i familie.
Atunci cnd se druiete cu totul iubirii realizeaz c a greit, dar nu mai poate lupta mpotriva propriilor
dorine i sentimente. Odat comis adulterul, pentru ea maternitatea i pierde sacralitatea i crede c
pcatele ei se vor rsfrnge asupra fetiei sale, care va tri stigmatizat toat viaa. Aadar, obsesia eroinei
devine moartea, singura modalitate de a se absolvi de pcate.
Iubirea dinte cei doi protagoniti este proiectat pe fundalul realitilor social-politice din acea vreme.
Bolintineanu i apr, prin romanul su, idealurile democratice. Personajele sale principale poart vocea lui,
ele protejeaz literatura romn, acuz demagogia politic i susin remedierea vieii ranilor. Romanul
abund n scene n care protagoniti apr, prin discusuri i pledoarii, idealurile n care cred i i arat
ncrederea i sperana c ara se ve schimba.
Romanele lui Bolintineanu se nscriu n romantismul epocii, dar au totui un caracter autohton datorit
militrii intense pentru valorile i cauzele naionale.