SUBIECT

MOROMEȚII (VOLUMUL I – 1955)

de Marin Preda (1922 – 1980)

PARTEA ÎNTÂI
I.
„În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul
avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai
mare dintre copii, se dăduse jos din căruță, lăsase pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese
pe prispă o haină veche și se culcase peste ea gemând. La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă, intrase în casă și
după ce se aruncase într-un pat, începuse și el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca și când ar fi fost
bolnav. Al treilea băiat, Achim se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni,
iar cele două fete, Tita și Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub umbra mare a celor doi
salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi ieșise și el la drum cu țigara în gură. Părea de la sine înțeles că
singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârșească bine.
Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod
deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curți,
nu era acum timpul de ieșit în drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără
scop.”
Din păcate pentru Ilie Moromete, vecinul care vine
la vorbă este Bălosu, care-l chestionează dacă îi vinde sau nu
salcâmul despre care mai vorbiseră.
Moromete, ironic, îl întreabă despre Victor, fiul său,
comis-voiajor, care nu ieșise la sapă. Apoi îi spune că dacă
plouă va face mult grâu.
Bălosu îl anunță că Jupuitu pornește a doua zi prin sat
după „fonciire” (n.n. impozit funciar, adică impozit pe care îl
plătește cineva pentru un teren care se află în proprietatea sa -
DEX).
Moromete sare brusc spre poartă. Un cal scăpase din
grajd și voia să iasă la drum.
Ilie îl trimite pe Niculae, un băiat de vreo doisprezece
ani, să-și ajute mama. „Avea capul gol și cămașa de pe el ferfeniță. Picioarele goale erau pline de zgârieturi
vechi cu urme de sânge închegat cu praf.”
II.
Niculae intră în casă. Mama se chinuia să termine singură de gătit mâncarea. Îl trimite pe băiat să o
prindă pe Bisisica. Trebuiau să mulgă oile. Oborul era prea mic pentru cele douăzeci şi patru de oi. Niculae
o prinde și o lovește peste bot. Zilnic târa cârdul în goană peste izlaz și îl chinuia pe băiat, care alerga
disperat după ea. E supărat că de două luni nu mai fusese la școală, pentru că tatăl îl trimitea zilnic cu oile.
O oaie îl calcă, pe o bubă de pe picior, cu copita. Copilul plânge și de durere și de supărare. Tatăl nu-i
cumpărase nici măcar Citirea și alți copii nu i-o dau.
Tatăl îi cere să tacă din gură, că nu-i ies mațele.
Catrina își ceartă soțul: „-Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai
de vorbă și beai la tutun și mie îmi arde cămașa pe mine. Dacă alții n-au treabă și au chef de vorbă…
Copilul acesta plânge aici și el stă la poartă și bea tutun. Veniți de la deal și vă lungiți ca vitele … și eu să
îndop singură o ceată de haidamaci…”
Paraschiv o privește cu multă ură, pe care o adunase de când a murit mama lui bună.
III.
Tita și Ilinca, cele două fete ale lui Moromete au ajuns la gârlă să se scalde. A doua zi era
duminică și era călușul, nu puteau sta fără să se spele după o zi de muncă.
În timp ce se spală aud zgomote. Se sperie. Două femei veniseră să pescuiască și se îmbrăcaseră în
pantaloni. Prinseseră aproape numai broaște. Ele le povestesc fetelor că, deși Polina e în vorbă cu Birică, se
va căsători cu Stan Cotelici, un șchiop și un urât. Deși are multă avere, parcă e un milog.
Ilinca nu are nici paisprezece ani. E îndrăgostită în secret de Birică, pentru că băiatul era vesel,
cânta frumos și era prieten cu frații ei, pe la care venea des seara.

1
 Cele patru se întâlnesc cu Birică. Acesta i se plânge Titei că Polina n-a ieșit seara când a fluierat la
poarta ei. Tita îi înțelege supărarea, pentru că și ea era de aproape un an de zile în vorbă cu Victor Bălosu,
fratele Polinei. Acesta nu-i arată prea mult că ține la ea. Tita îi spune că se zvonește în sat despre nunta
Polinei cu Stan Cotelici. Băiatul tace, se posomorăşte și se îndepărtează repede.

IV.
Catrina îi cheamă la masă. Întreabă de fete și de Niculae și se sperie când îl vede pe Duțulache,
câinele, cum fură brânza.
Calm, Moromete o sfătuiește să-i
dea apă. Supărată, Catrina îi invită să
mănânce câinele, că nu are brânză să le dea
la masă. Paraschiv e încântat că tatăl o
ceartă pe Catrina. Vine rândul lui Paraschiv
și al fetelor să fie luați la rost de Ilie
Moromete: „Dacă vă iau de păr și mătur
bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă
mâine dimineață.”
Până la urmă, toți copiii se adună la
masă: „Cât ieșeau din iarnă și până aproape
de sfântul Niculaie, Moromeții mâncau în
tindă la o masă joasă și rotundă, așezați în
jurul ei pe niște scăunele cât palma. Fără să
se știe când, copiii se așezaseră cu vremea
unul lângă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau spre partea
dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă
parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe foc, stătea
întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe
Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu Moromete. Dar Catrina fusese și ea măritată înainte de a-l lua pe Moromete:
bărbatul acesta îi murise în timpul războiului, dar nu pe front, fiindcă nu împlinise încă anii ca să fie luat
militar, ci acasă, de apă la plămâni; îi lăsase o fată (pe care Catrina o născu după moartea lui) și când plecă
din casa socrilor n-o luă cu ea, o lăsă bătrânului Năfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toți, cu care însă Catrina
nu se avea bine.
Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el
stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică.
Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deși numărul copiilor crescuse. El ședea
bine pe pragul lui, putea să se miște în voie și de altfel nimănui nu-i trecuse prin cap că ar fi bine să se
schimbe masa aceea joasă și plină de arsurile de la tigaie.
Paraschiv, Nilă și Achim nu erau din firea lor niște copii tăcuți, moi ori lipsiți de veselie. Totuși, ca
totdeauna, ei se așezară la masă absenți, uitându-se în gol, oftând, parcă ar fi trebuit nu să mănânce, ci să
ridice pietre de moară. Moromete se așeză și el pe prag, făcând în același timp câteva cruci repezi și
închizând o clipă, evlavios, ochii. Niculae, care nu avea scaun, se așeză turcește pe pământ.”
Mama le reproșează fiilor vitregi că nu au făcut un scaun și pentru Niculae. Are loc un schimb de
replici dur între Catrina și Achim, potolit de Ilie și Nilă.
Niculae își privește tatăl, care avea o frunte „largă, descoperită de golul părului căzut de o parte și
de alta a creștetului.”
Prima dată mănâncă o „ciorbă verde și groasă de ierburi”. Niculae întreabă unde e brânza. Supărat
că a mâncat-o Duțulache și degeaba a suferit cu oile, iese din casă fără să mănânce. Tatăl se duce să-l
împace, apoi îl aduce înapoi la masă. Mama aduce vorba de școală și îi reproșează soțului că nu l-a lăsat
măcar o lună. Ilinca e supărată pe pretențiile lui Niculae și ale mamei: „Ne găsi școala”. Moromete e și el de
acord: „Altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să studiem.”
Moromete îi avertizează să-și păzească țoalele din casă, că vine Jupuitu (perceptorul) să ridice
„fonciirea”. În continuare, Catrina le dă să mănânce lapte.
Achim îl întreabă pe tată ce vor face, pentru că va pleca la București Cătănoiu. Achim calculează
cât lapte ar putea vinde de la cele douăzeci şi patru de oi ale lor, dacă ar pleca la București: două sute
patruzeci de lei pe zi. Băiatul îi explică tatălui că ar putea face bani buni ca să poată plăti banca, în toamnă.
Catrina le luă apărarea băieților, spunând că au și ei nevoie de bani ca să-și cumpere haine. Femeia
amintește că „începe secerea” peste o săptămână, două și pot face pâine.
Ilinca se opune spuselor mamei: „-Taci, mamă, din gură, zise Ilinca scoasă parcă din sărite. Să vii
la deal și să muncești și să vezi pe urmă cum e fără lapte…”

2
 Niculae o lovește pe Ilinca. Tatăl îi amenință pe toți să tacă la masă. Toți se liniștesc. Tatăl pune
două felii de mămăligă în strachina cu lapte fiert. Niculae nu reușește să ia nimic în lingură. Supărat, prinde
lingura Ilincăi într-a lui și o izbește afară, stropindu-i pe toți cu lapte fierbinte. Tatăl îl lovește cu palma
peste cap. Mama îi păstrează niște lapte mezinului.
În sat și în familia Moromete se așterne liniștea. Toți ascultă cântecul frumos al lui Birică.

V.
Birică avea douăzeci şi patru de ani și era în vorbă cu Polina de prin iarnă, la un clic, la curățat
prorumb, când se juca inelușul. Deși nu era așa obiceiul, fata a ieșit la poartă din prima seară când Birică a
fluierat. Băiatul a înțeles „mai târziu că ea ținea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că
nu din seara aceea cu inelușul, ci mult mai dinainte. Polina ține la el, chiar dacă are mulți frați și fiecăruia
nu-i revine decât un pogon de pământ.
Birică ajunge în dreptul casei Polinei și fluieră. În locul fetei, iese Bălosu, care îl jignește pe băiat,
îl apucă de gulerul cămășii și îl îmbrâncește. Victor, fratele tinerei, „voiajorul”, iese și el cu o măciucă în
mână. Birică se supără
foarte tare și pleacă de la
casa fetei.
VI.
Moromete îl ia deoparte pe
Nilă și îi cere părerea despre
plecarea lui Achim cu oile la
București. Pomenește și de
botul ca de zăvod al lui
Paraschiv. Acesta nu se
însoară, deși a făcut deja
armata. Nu plătiseră
fonciirea pentru că au
cumpărat oile și au făcut
căruța, cu un an în urmă.
Până la toamnă mai erau trei
luni de zile; Moromete își
face calculele. Dacă Achim i-ar trimite măcar patru mii de lei, ar reuși să achite din datoriile acelui an.
VII.
Fetele se duc la culcare. Catrina îl cheamă pe Niculae să mănânce laptele pe care i-l oprise. Auzind
discuția dintre Nilă și tată, Niculae e atât de fericit că scapă de oi, încât sare în spatele lui Ilie.
Înainte de a adormi, lui Niculae nu-i vine să creadă că scapă de Bisisica, de trezitul cu noaptea-n
cap, de apa rece a gârlei, care-i chinuia picioarele umflate, de cotoarele verzi și răsfirate de cicoare, în care
se împiedica în fiecare dimineață, de piatra colțuroasă învelită în ierburi de care se lovea deseori și cădea
leșinat. Este fericit că scapă de băieții de la izlaz, care uneori îl chinuiau. Învățase să se lupte și să se bată cu
ciomagul, fiind obligat să se apere.
VIII.
Achim și Paraschiv renunță să se mai ducă la fetele la care umblau și îl așteaptă pe Nilă, să vadă ce
a discutat cu tatăl. Apoi trec pe la ga Maria.
Aceasta stătea într-o curte mică, fără garduri. Căsuța ei era învelită cu paie, „un bordei asemănător
cu un coteț mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară. Maria Moromete era sora mai
mare a tatălui. Avea vreo cincizeci de ani și nu avea nici copii, nici bărbat”. „Ca să scape de ea, Moromete
îi cumpărase undeva un loc de casă și îi făcuse acest bordei.”
„Maria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita, ca să-și facă un rost. Spunea că
n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărțitul celor trei pogoane moștenite, Moromete
a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune vie și că a gonit-o din casa părintească ca un hoț. De fapt,
ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se fi însurat a doua oară, s-o fi ținut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei
trei, Paraschiv, Nilă și Achim, și să fi trăit așa liniștit până la bătrânețe. Încât după ce fratele se însură a
doua oară și îi cumpără și-i făcu acest bordei, Maria Moromete se înfurie și începu să ceară dreptul ei de
moștenire asupra casei părintești și mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel
loc se afla casa părintească și gospodăria și pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria
să fie împărțită, moștenirea în cazul casei și locului trecea de drept celui care o folosea. Maria Moromete nu
știuse și nici acum nu știa acest lucru. Nici Moromete nu știa și chiar dacă ar fi știut tot n-ar fi avut ce face
cu el.”
„De fapt, măritișul ei nefericit din tinerețe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de
trai rău și după moartea copilului bărbatul o alungase.” Trăia acum singură în bordeiul ei și n-o ducea prea

3
rău, la treierat își băga grâul în mașină o dată cu al lui Motomete, iar la secere la fel, veneau cei trei nepoți,
Paraschiv, Nilă și Achim și o ajutau. În schimb, ea le făcea flanele și ciorapi.
În sat i se spunea Guica și nu avea nume bun; se temeau de ea pentru că ea cunoștea păcatele
tuturor și avea limba ascuțită. Toată ziua lucra la ciorapi, așezată pe un scăunel în fața bordeiului și oprea
trecătorii de pe drum, pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. „Unii ocoleau, dădeau prin altă parte.”
„Porecla de Guica i-o dăduse un mocan, n-a mai vrut să oprească”:
„<Leică, nu mai guici așa, că nu ți-am spart casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de
muntean. Ce guici așa, leică? Vai, vai! Cum mai guică! Ca o purcea!> A mai adăugat mocanul nedumerit și
vorba a fost prinsă de vecini. Maria Moromete se înfuria rău când i se spunea Guica.”
Planul băieților era să plece întâi Achim cu oile la București, iar după o săptămână să vină și Nilă
și Achim, furând caii.
Nilă nu prea este de acord cu planul. Avea „o frunte mare, lată, cu carne groasă peste ea”. La
acuzația că este un prost, un plăvan pentru că de munca lui profită frații și mama vitregă, Nilă pleacă
supărat de la mătușa, lăsându-i pe ceilalți doi frați să comploteze în continuare.
IX.
Pe la miezul nopții începe să plouă liniștit. Moromete se trezește după terminarea ploii și se
gândește cum să-și achite datoriile. Avuseseră datorie la bancă „pentru plata loturilor primite la reforma
agrară de după război”. „Statul, văzând că țăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro și a trebuit să
șteargă datoriile“, prin legea conversiunii.
Moromeții s-au împrumutat peste doi ani din nou, ca să cumpere doi cai și douăzeci şi patru de oi.
În fiecare toamnă trebuiau să plătească rata la bancă.
Catrina născuse cu zece ani în urmă un copil mort. De atunci avea vise rele. O vecină o învață să
meargă sâmbătă spre duminică la cimitir, să-și jelească morții și să dea de pomană. Să plece acasă, să dea
mâncare copiilor și apoi să se ducă la biserică. Astfel își găsi Catrina liniștea. Deși „îi crescuse cu trudă” pe
cei trei fii vitregi, aceștia o urau. Guica, Parizianu, Bălosu și Victor îi învățaseră pe cei trei frați că mama
vitregă este vinovată că ei trăiesc greu.
În timpul foametei de după război, Moromete a vândut un pogon din lotul Catrinei (opt pogoane
primite ca văduvă de război), spunându-i că în schimbul acestui pogon vândut va trece casa și pe numele ei.
Mamei îi pare rău că dăduse pogonul, pentru că Victor Bălosu îi cerea Titei trei pogoane ca să se
căsătorească.
Moromete glumește cu soția sa și nu vrea să-i facă acte pe casă și ei.
X.
Moromete „era cu zece ani mai mare decât Catrina contingent 911 (făcuse războiul) și acum avea
acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.”
Moromete începe să-și dea seama că nu trebuie să ignore nemulțumirile lui Paraschiv, Achim și
Nilă. După anii grei prin care trecuseră gospodăriile țărănești (1929-1933) a venit un an prosper, când toată
lumea făcea comerț cu cereale la munte.
Fiii i-au spus că Tudor Bălosu a fost la munte și a câștigat bine. Sunt supărați că tatăl îşi pierde
timpul cu prietenul lui, Cocoșilă, cu care discută politică sau îl ascultă pe Niculae citind povești. Replica
„Ești prost” pe care i-o tot spunea Cocoșilă lui Moromete, se datorează faptului că Ilie l-a făcut prost pe
prietenul lui când au venit țărăniștii la putere. Aceștia au fost foarte lacomi. Cocoșilă îi simpatiza. După
patru ani, când liberalii, pe care îi aprecia Moromete, au venit din nou la putere, au mărit impozitul funciar
și au introdus taxe de barieră la piețele de schimb. De atunci, Cocoșilă îl urmărea pe Ilie cu acest „Ești
prost!”
În rarele cazuri, când nu înjura prea mult, Cocoșilă era un om deștept, în stare să glumească
inteligent. Copiii lui Ilie nu apreciau deloc aceste discuții, cărora nu le găseau rostul: așa că Moromete
pleacă la munte. Câștigă ceva, dar nu suficient, după părerea celor trei băieți. De aceea se mai duce și a
doua oară. La întoarcere, le povestește aventurile trăite: „descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele – până și
cei trei – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.”
Moromete, care trăise momentul 1907 (când, alături de tatăl lui dăduse foc conacului lui Guma) era
fericit că era proprietar și ideea de a face comerț i se părea inutilă.
Deși Bălosu insistă să meargă mai departe, ca să dea porumbul cu şaptezeci de lei, Ilie se lasă
convins de o mocancă văduvă („o femeie tânără de tot, cu fața albă, cu părul galben și cu niște ochi mari,
albaștri, frumoși” să-l vândă cu şaizeci şi trei de lei. Bălosu se supără pe el și pleacă mai departe.
XI.
Când au aflat că Bălosu a dat porumbul cu şaptezeci de lei, băieții s-au supărat pe Ilie, acuzându-l
că a omorât caii și căruța de pomană și că și-a bătut joc de munca lor.
Tatăl încearcă să le dea o lecție. Îi lasă să plece singuri la munte. Aceștia cumpără porumb cu
cincizeci de lei și pornesc la munte. „Saturat de afluxul de cereale de la câmpie, muntele scăzuse între timp
prețul și cei trei abia izbutiră să scoată cheltuiala drumului.”

4
 Se mai liniștesc puțin băieții, dar, văzând că Bălosu se îmbogățește, încep să murmure din nou.
Sunt invidioși pe faptul că „fetele erau vrednice și vioaie, țeseau în război, împleteau, arătau vesele, spre
deosebire de Parschiv și Achim, care parcă erau bolnavi.”
Băieții vin cu propunerea de a pleca Achim cu oile la București. Până la urmă, Catrina este de
acord și Moromete se hotărăște să facă așa cum vor cei trei.
XII.
„Moromete avea uneori obiceiul – semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele
mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și
de a vorbi singur.”
„Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbește singur și Moromete îi răspunse serios că asta e
din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.”
După ce verifică umezeala din pământ și calculează cam cât grâu va reuși să recolteze, se gândeşte
cam cu cât ar putea să-l vândă. Descoperă că, după ce își va achita datoriile, nu îi va mai rămâne nimic.
Se duse să-l trezească pe Nilă: „Pe cer, luna răsărise după ploaie și fiindcă nici dimineață și nici
noapte nu era, semăna cu un soare mort,
ciuntit și rece.”
Din cimitir se aud bocetele unei
mame care-și plângea fiul. Moromete îi
explică lui Nilă că „până răsare soarele”
trebuie să taie salcâmul uriaș, stufos și
înalt care umbrea întreaga vâlcea a
grădinii.
„Toată lumea cunoștea acest
salcâm. Copiii se urcau în el în fiece
primăvară și-i mâncau florile, iar în timpul
iernii jucau mija, alegându-l ca loc de
întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu
apă, iar în timpul iernii îngheța. Când erau
mici, Paraschiv, Nilă și Achim curățau șanțul de zăpadă și gloduri și netezeau cea mai lungă gheață de prin
împrejurimi. Lunecușul pornea de undeva din susul grădinii și se oprea la rădăcina copacului. În fiecare
iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul ghețușului, vrând-nevrând, copiii îmbrățișau
tulpina salcâmului, lipindu-și obrajii înfierbântați de scoarța lui neagră și zgrunțuroasă. Primăvara, coroana
uriașă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine
și Achim se cățăra ambițios în vârful lui să le
prindă.”
„Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea
și coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului;
acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete
însuși, arătau bicisnici.”
„Se pare că nimeni nu înțelegea că
hotărându-se în sfârșit plecarea lui Achim la
București însemna că trebuie să li se facă celor trei
pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de
oi și cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia
tăiat. Mai ciudat era că nici cei trei în cauză nu
înțelegeau: încât răspunsul lui Moromete că a tăiat
salcâmul ca <să se mire proștii> nu era o batjocură întâmplătoare la adresa fiilor.
Niște ciori, învățate să se rotească și să se
așeze deasupra a ceva înalt, acum că acel ceva nu mai
era, dădeau târcoale prin preajmă și croncăneau urât,
parcă a pustiu, din ciocurile lor negre.”
XIII.
Tudor Bălosu îl invită pe Moromete să bea
aldămașul. „Salcâmul era dintr-aceia care se foloseau
pentru fundamentul caselor și se găseau cam greu.”
„Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari,
spre deosebire de a Moromeților, care avea două.”
Victor intră în odaie: „Era un flăcău nu prea
voinic, dar se purta ca și când ar fi fost.”

5
 „Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase mașina de cusut și învățase
să folosească cu gravitate cuvintele puțin cunoscute.”
Înainte să-i plătească salcâmul, Bălosu îl întreabă de ce nu vinde locul din spatele casei. Moromete
află de la Bălosu că după cincisprezece ani „moștenirea neîmpărțită rămâne ăluia care e în ea”, deci nu-i
mai aparține Guicăi.
Nilă se pregăteşte să plece la premilitară. Paraschiv, de douăzeci şi patru de ani, râde de lemnul
vopsit care imita o armă.
Niculae pleacă cu oile, Achim ia caii, Ilinca strânge așternuturile de pe prispă și Tita mătură
ograda. Ilie pleacă la fierărie, să ascută secerile.
XIV.
Învățătorul Toderici, ofițer în rezervă, era comandantul subcentrului premilitar din Siliștea-
Gumești.
XV.
Paraschiv se repede până la Guica să anunțe că Moromete a tăiat salcâmul. Aceasta a venit în grabă
și a țipat, certându-se cu Bălosu, Ilinca și Tita.
XVI.
Birică se trezește dimineață și pleacă la izlaz cu caii. Se întâlnește cu Achim, care intenționează să-
şi lase caii să pască pe moșia Marichii, în ovăz.
XVII.
Din vestita moșie a lui Guma din 1924, după reformă, a rămas doar moșia văduvei, cucoana
Marica, de vreo patru sute de pogoane.
Moșia era dată în arendă. Oamenii care luau pământ în parte se înțelegeau cu un maior, soțul fetei
mai mari a bătrânei, care venea din când în când prin sat și căruia nu-i păsa de cumnată-sa și de bătrâna
soacră; le lăsa doar cât să nu moară de foame.”
Maiorul avea trei paznici pentru magazii, casă și câmp. Unul dintre ei avea o pușcă cu sare. Pe cel
pe care îl prindea pe moșia Maricăi îl bătea și mergea cu șeful de post în curtea omului.
„Achim mâncase odată bătaie de la acest pândar, dar de mult, când era mai mic și se ducea la
școală.”
Achim lasă caii pe moșia Maricăi. Vine între timp și Niculae cu oile. Când apare pândarul, Achim
fuge și Niculae mănâncă bătaie. Achim sare în ajutorul fratelui mai mic și îl bate crunt pe pândar. Îi sparge
cornul și-i strică pușca.
XVIII.
„Fierăria lui Iocan era așezată la o
răspântie de uliți.” Părinții lui Iocan erau
țigani lăutari, dar fiul lor, Iocan, era urât și
nu avea voce. De aceea, tatăl îl dă la o
școală de meserii. Deschide de tânăr un
atelier de fierărie și începe să lucreze. Un
an nu are ce munci, pentru că oamenii nu
aveau încredere decât în fierarii bătrâni. În
al doilea an face foarte ieftin o căruță. Era
frumoasă, ca o trăsură. De atunci comenzile
curg. El s-a dezvoltat, s-a însurat și a făcut
un atelier de cinci ori mai mare. După cinci
ani își cumpără o mașină de treierat și își
face o casă nouă. Se îngroșase de două ori
cât era înainte.
Făcuse patru copii și îi ținea desculți. Însă când le venea timpul de școală îi îmbrăca frumos „cu
haine ca la oraș și cu încălțăminte bună”. „Ceea ce nu știau însă oamenii era că rareori la masa lui lipseau
puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă ca untul.”
Începu să facă politică și trecu prin mai multe partide.
„Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineața, dar
dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă, nu erau prea reușite.” Moromete era abonat la MIȘCAREA,
Iocan la CURENTUL, iar Cocoșilă primea DIMINEAȚA.
Până să ajungă la fierărie, Moromete vorbește cu oamenii ieșiți la porți. Dumitru lui Nae este unul
din prietenii lui, al cărui glas „se auzea de la un kilometru chiar și când șoptea”. Se îndreaptă amândoi spre
fierărie. Dar, înainte, Moromete merge și se rade.
XIX.
După ce aproape toată lumea a venit, Moromete începe să citească ziarul. Fiind întrerupt, Ilie
constată: „adică ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii!”

6
 Ilie acceptă comentariile ascultătorilor: „E și ăsta un punct de vedere!”
XX.
Pe lângă adunarea din poiană trece și Victor Bălosu. Dumitru lui Nae îl întreabă pe Moromete
„cum e cu facultățile alea”. Toți știau că prietenul luiIlie îi ura pe Tudor și Victor Bălosu. Aceștia
cumpăraseră jumătate de pogon de vie de la Dumitru lui Nae, la un preț foarte mic, profitând de faptul că
acesta avea nevoie urgentă de bani.
Din Vasilescu modelează dintr-un bulgăre mare de pământ galben și moale chipul lui Moromete.
XXI.
Țugurlan intervine în discuția
furtunoasă din poiana lui Iocan. După ce
se ceartă cu Dumitru lui Nae și cu
Cocoșilă, părăsește poiana.
Iocan pune capul lui Moromete pe
poliță, deasupra ușii fierăriei. Ilinca vine în
poiană şi-l cheamă pe Moromete acasă,
pentru că venise Jupuitu cu „fonciirea”.
XXII.
Țugurlan se supărase că țăranii nu
au insistat cu cincisprezece ani în urmă să
se împartă și restul moșiei boierului. Un
sfert din sat nu avea loturi, printre care și el. Întors acasă, Țugurlan își ia la rost soția. Află că fiul lui e la
școală duminică, pentru că repetă pentru piesa de teatru pe care școala o prezintă la sfârșitul anului.
Țugurlan avea o soră care semăna foarte mult cu el. Era măritată în celălalt capăt al satului, cu
Grigore Armeanca, tot fără pământ și el, acum ajutor de mecanic la moara și presa de ulei a lui Aristide.
Țugurlan se însurase de tânăr și în timp de treisprezece ani făcuse şapte copii. Aceștia nu treceau
de un an sau un an jumătate. Doar doi au trecut peste vârsta nefastă: unul de opt și altul de cinci ani. Cel de
cinci ani a murit de friguri. Cel de opt ani se face mare. Acum „avea treisprezece ani și arăta voinic și
sănătos ca unul de şaisprezece ani. Era în clasa a patra primară și învăța bine.
Într-un an, la Paști, Cotelicioaia, vecina lui din fundul grădinii îi dă de pomană o strachină de lapte
covăsit, un colac mare, o lumânare, o colivă și un ou roșu. Îi cere înapoi strachina goală. Țugurlan i-o toarnă
în cap şi îi reproșează că nu i-a împrumutat lemn pentru sicriu cu doi ani înainte, când i-a murit un copil.
Soția îl anunță că Armeanca, cumnatul lui l-a rugat să treacă pe la moară.
XXIII.
Reîntors acasă, Moromete găsește doi
oameni care îl așteaptă pe prispa casei. Nici nu îi
bagă în seamă. Îi aruncă Catrinei secerile. Strigă la
Paraschiv să ia furca și s-o bage în șopron.
„Moromete mai rămase câteva clipe cu
spatele întors spre cei doi de pe prispă, apoi deodată
se răsuci pe călcâie și strigă:
- N-am!”
„Se uită urât la omul care îl însoțea pe
agent. I se adresă supărat și poruncitor.
- Dă-mi, mă, o țigară!
Omul își scoase repede tabachera și i-o
întinse.
- Fonciirea pământului, lot
Moromete, trei mii de lei. Lot Catrina Moromete,
rest de plătit 2863 de lei.”
Când Moromete spune că nu are cu ce plăti, Jupuitu intră în casă și ia „țoalele” fetelor (țesături).
Tita îi smulge maldărul din brațe, îl aruncă în mijlocul casei, sare pragul și trage zăvorul de la ușă. Jupuitu
hotărăște să ia altceva din gospodărie: căruța. Ironic, Moromete îl întreabă pe agent dacă o va putea duce.
Jupuitu se răzgândește și vrea să-i ia caii. Deși grajdul era gol, Paraschiv le spune că nu-i pot lua, pentru că
sunt ai lui, nu ai tatii.
De şase ani, de când Jupuitu e agent, Moromete tot joacă această comedie și nu plătește tot
impozitul pe pământ. De şaptesprezece ani primise Moromete lotul, de când se terminase războiul, în 1920.
Aveau în total paisprezece pogoane. Când poștașul aduce ziarul, Jupuitu se înfurie și mai tare.
„Adevărul era că în privința abonamentului Moromete plătise o dată un pol pentru o lună și
<Mișcarea> îi venea de atunci, de aproape doi ani, pe gratis.”
XXIV.

7
 Moromete, după plecarea lui Jupuitu, iese la stănoagă. Îi spune lui Bălosu că l-a păcălit pe agentul
de urmărire. Îi explică faptul că a luat o mie două sute de lei pentru salcâm și nu i-a dat lui Jupuitu decât o
mie de lei, două sute i-au rămas. Bălosu îl întreabă iar de locul din spatele casei, pe care voia să-i facă o
casă lui Victor. Moromete îi spune că nu e al lui, ci al Guicăi.
Catrina se întoarce de la biserică și-i reproșează soțului că nu merge şi el:
„- Toată ziua stai la drum și bei tutun și la sfânta biserică nu vrei să mai vii! Ilie, în fundul iadului
ai să ajungi!”
De la vecin se aude mașina de cusut. „Când avea mult de lucru, Aristița lucra și duminica.”
XXV.
Tudor Bălosu și Victor au hotărât că vor pune mâna până la urmă pe locul din spatele casei lui
Moromete și că o să i-o plătească vecinului.
Apoi pleacă la Boțoghină să-i cumpere pământul. Vasile Boțoghină avea doi copii: Vatică (de
treisprezece ani) și Irina (de zece ani, în clasa a treia primară). Era căsătorit din dragoste cu Anghelina, care
nu-i adusese ca zestre decât casa în care stăteau.
Avea nevoie de douăzeci de mii de lei. Tudor Bălosu nu vrea să dea şapte mii de lei pe pogon, cât
e prețul pământului. Rămâne să se întâlnească mai târziu, ca să mai discute.
XXVI.
Anghelina și Boțoghină se ceartă, soția nefiind de acord să vândă pământul, pentru că nu le va mai
rămâne nimic copiilor. Anghelina îi reproșează că pleca iernile la munte, să vândă cereale, umbla pe
drumuri nemâncat și nedormit. Îl ceartă că a plătit toate impozitele pe pământ, nu ca Moromete, care le tot
amâna. Nu e de acord să vândă trei din cele şase pogoane pe care le au. Boțoghină, enervat, își loveşte
nevasta peste cap, cu toată puterea, ca s-o facă să tacă.
Irina se întoarce acasă și anunță călușarii, care s-au oprit la Iocan și joacă acolo.
XXVII.
„Birică se îmbracă de horă și se duse să-l întâlnească pe Nilă al lui Moromete.”
Birică era cel mai mare dintre copii. Se stabilise la ei „în familie că decât să iasă toți în lume și să
se facă de râs că sunt rău îmbrăcați, mai bine să iasă unul, bine îmbrăcat, iar ceilalți să stea și să nu se ducă
nicăieri.” Surorile îi călcau hainele, îi periau ghetele. Mai avea un frate și încă doi gemeni.
Familia e supărată pe el, pentru că nu vor ca oamenii să creadă că Birică umblă după Polina pentru
averea ei. Părinții îl ceartă că a vorbit urât în seara anterioară, la poarta Polinei. Costumul negru și cravata îi

stăteau bine flăcăului.

XXVIII.
Birică se duce la Nilă. O
roagă pe Tita să meargă la
Polina, s-o cheme. Fata nu vrea
să se umilească în fața lui Victor
și o trimite pe sora ei, Ilinca.
Călușarii veniseră în curte la
Bălosu, unde lumea nu mai
încăpea. Copiii erau cățărați pe
garduri și urmăreau „mutul”.
Victor comandă șefului
călușarilor să joace călușul
întreg. Doar „la Aristide și la
câțiva din sat se juca în întregime

8
acest joc rar.” Costică Giugudel are rolul „mutului” în dansul călușarilor. „Călușul ținea trei zile, de Rusalii,
și istovea cumplit pe călușari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat și
mai intens.” Era singurul joc care avea rigoarea lui veche.”
Polina, fata de douăzeci de ani a lui Bălosu vine sub dudul lui Moromete să se întâlnească cu
Birică. Supărat, acesta îi dă o palmă. Apoi fata îi povesteşte ce se întâmplase acasă la ea.
XXX.
Tudor Bălosu hotărâse să o mărite pe Polina cu Stan Cotelici. Acesta avea douăzeci de pogoane de
pământ. Bălosu voia să-și mărite fata fără zestre.
O femeie din sat vine seara să o anunțe pe Aristița că Birică a furat-o pe Polina.
Înfuriați, Victor și Tudor Bălosu și vreo două rude ale acestora au pornit spre casa lui Birică, cu
ciomegele în mâini: Birică și Polina erau la Dumitru lui Nae și beau vin.
A doua zi, cei doi vin acasă la Birică și toată familia îi primește cu bucurie.

PARTEA A DOUA
I.
În ziua când Achim se pregătește să plece la București, „de dimineață căzu o ploaie scurtă și
furtunoasă”.
Niculae, „mai galben ca ceara” (după bătaia cu pândarul l-au prins iarăși frigurile) e fericit că
Achim pleacă cu al lui Cătănoiu la București, cu oile. Poate, în sfârșit, să meargă și el la școală.
Mama constată „asemănarea dintre copil și tată”, dintre Niculae și Moromete.
Peste o săptămână începea „secerea”.
Mama observă că Niculae „nu-și ura frații vitregi…” Îl trimite pe ascuns la școală, ca să nu-l pună
Moromete la alte treburi.
Nu mult după plecarea lui Achim, șeful secției de jandarmi și pândarul cu capul bandajat sosiră la
Moromete acasă. Ilie îl ceartă pe pândar că trage cu pușca cu sare în copiii oamenilor. Îi spune apoi
jandarmului să nu-l mai caute degeaba pe Achim, că a plecat la București.
II.
Moromete se sfătuiește cu mama și fetele și hotărăște să ia bani împrumut de la Aristide, ca să
plătească cei patru mii de lei pentru „fonciire”, că Jupuitu vine iar peste o săptămână.
III.
Moromete merge la Aristide să ceară bani împrumut. Casa primarului era așezată în centrul satului,
unde se încrucișau toate drumurile comunale și județene. Până la București erau optzeci de kilometri și
şaizeci până la Dunăre. Gara era la patru kilometri de sat.
„Clădirea cea mai impunătoare a comunei era o bancă ce fusese clădită în 1931, dar care dăduse
faliment după legea conversiunii” (n.n. schimbare a condițiilor unui împrumut / aici, ștergerea datoriilor). O
foloseau acum la adunările consiliului comunal, ale comitetului bisericesc, în timpul campaniilor electorale.
Uneori, Aristide le da aprobarea tinerilor pentru baluri și serate.
Urma casa parohului, apoi conacul fostei moșii, cu numeroase dependințe. Acum conacul era
închiriat de maior stației de agronomie și montă.
Aproape locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai prost”, cum îi spunea Catrina.
Mama lui Parizianul era soră cu prima nevastă a lui Moromete. Pe vremuri a însoțit-o pe cucoana
Marica la Paris, ca servitoare. La câteva luni după ce se întorsese de acolo născuse, nemăritată fiind, un
băiat pe care Moromete îl poreclise „Parizianul”.
Aristide îi oferise pământ și bani, ca să-i vândă casa și locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta
gospodăriei lui. Nu a putut să-l convingă.
Aristide avea și o cârciumă „care era așezată cu obloanele spre centru”.
Pe șosea urmau o fântână cu piatră, școala primară, o uliță care ducea spre prima biserică, primăria
comunei, casa notarului, casa directorului școlii primare, învățătorul Toderici, apoi casa celui de al doilea
paroh al comunei. Urma magazinul comercial și casa unui vechi negustor al comunei. Acesta era centrul sau
„Devale”.
În partea estică a comunei se afla moara lui Aristide și presa de ulei.
Moromete îl caută pe Aristide la primărie. Îl convinge pe primar să-l împrumute cu patru mii de
lei. Își aduce aminte de experiențele neplăcute pe care le-a avut când a fost consilier comunal.
IV.
Paraschiv se duce în vizită la Guica, să-l pârască pe Nilă că nu vrea să fugă de acasă înainte de
seceră, ca să nu se facă de râs în sat. Până la urmă, Nilă se lasă convins să fugă cu cei doi cai.
V.
Birică și Polina pleacă spre casa lui Bălosu, după ce familia băiatului a anunțat-o pe fată că tatăl ei
răspândește vorbe urâte prin sat.
VI.

9
 Aristița o trimite pe fetița ei de zece ani, Rafira, să-i ducă niște lucruri fiicei mai mari, Polina.
Fetița îi spune însă tatălui. Acesta o amenință pe soție cu bătaia. Polina își ia soțul și se duce acasă la tatăl
ei, cu gând de împăcare. În schimb, Tudor Bălosu e pornit pe ceartă. Polina își cere drepturile, dar tatăl și
fratele ei sar la bătaie. Polina e hotărâtă, încât familia nu o mai recunoaște pe fata supusă și tăcută dinainte
de măritiș.
VII.
Sunt refuzați de tatăl Polinei (care nu era de acord ca tinerii să se mute la ei până vor fi în stare să-
și facă singuri casa lor). Polina și Birică hotărăsc să-și ridice totuși o casă, ca să nu rămână pe capul familiei
flăcăului, care era foarte săracă.
VIII.
La trei - patru zile de la încercarea de împăcare a Polinei cu tatăl ei, Birică își roagă familia să-l
ajute la construirea casei. Hotărăşte să vândă jumătate de pogon pentru a face rost de bani.
Se duce la văgăuni, însoțit de Polina, ca să aducă pământ pentru cărămizi.
IX.
Tot în iunie, când înfloresc salcâmii „și când până la seceriș nu mai era decât sărbătoarea sfinților
Petru și Pavel”, Țugurlan află că în sat se vorbește că el s-ar fi certat cu Cocoșilă în poiana fierăriei lui
Iocan.
Prima dată când Țugurlan și-a dat seama că agresivitatea lui îi deranjează pe cei din jur a fost când
băiatul lui s-a tăiat la picioare în niște cioburi de sticlă pe care colegul său Toderici Artur, băiatul
directorului, i le-a pus sub bancă. Învățătorul, care nu se avea bine cu directorul, îl pedepsise pe Toderici
Artur și acesta, ca să se răzbune, îl pândise pe colegul său Țugurlan și cu ajutorul altor copii îl pusese jos și
îi băgase pământ în suflet.”
Tatăl i-a cerut fiului să se ducă să-i spargă capul celui care i-a băgat pământ în gură, altfel îl
omoară cu bătaia. Copilul cere sfatul mamei, care îl înțelege. De atunci, băiarul a început să se ferească de
părintele său.
După discuția din poiana lui Iocan, Țugurlan e mirat de faptul că Moromete nu s-a supărat pe el și
nu i-a răspuns la înjurături. Mărin, fiul lui Țugurlan, era coleg de clasă cu Niculae.
Soția îl trimite să împrumute niște mălai de la cineva, pentru că nu mai aveau nimic în hambar.
Țugurlan se gândește să meargă la Moromete.
X.
Moromete „dărâmase poarta și își făcea una nouă”. „Plătise cu banii de la Aristide partea de
<fonciire> pe care i-o cerea Jupuitu și amânase jumătate din ea până spre toamnă”. Cu restul banilor
cumpără lemne ca să-și schimbe poarta și gardul: „o poartă sau un gard le pui o dată la zece ani, dacă nu
chiar la mai mulți”. Paraschiv și Niculae își ajută tatăl.
Țugurlan îi salută pe cei prezenți în curtea lui Moromete: Dumitru lui Nae și Cocoșilă. Ei discută
despre Traian Pisică. Acesta tocmai îi vânduse două pogoane de pământ lui Tudor Bălosu. Mai avea doar
două, pe care le păstra pentru tutun. Mai veniră vreo câțiva vecini de-ai lui Moromete, care se așezară pe
iarbă și ascultau curioși. Traian Pisică avea treisprezece copii, dintre care două perechi de gemeni.
Moromete îl vizitase într-o dimineață. Asistă la trezirea tuturor copiilor: cel mic, Sfârfâlică sare pe corpurile
adormite ale fraților săi. Când mama își duce un deget în ureche, Ciuca, o fetiță de vreo şase ani începe să
„urle ca din gură de șarpe”. Se face imediat liniște. În afară de doi copii mai mici și de fete, toți fumează
acasă la Pisică.
În noaptea aceea, Nilă și Paraschiv se înțeleseseră să fugă la București.
XI.
Fără să-și dea seama, Țugurlan simte nevoia să se împace cu oamenii. La cererea lui Țugurlan,
Moromete îi dă un sac de grâu, că porumb nu avea. Toată lumea se miră de purtarea împăciuitoare a lui
Țugurlan. Acesta are patruzeci de ani.
Acasă îl așteaptă Grigore Armeanca, cumnatul lui, care îl căutase duminica trecută. I se plânge că
Tache, fiul lui Aristide, vrea să-l dea afară de la moară. Era mecanic. O parte din moară era făcută pe
pământul lui. Fiul lui Aristide, Tache, termină școala de meserii și vrea să fie el mecanic. Năstase, fratele
cel mare al lui Aristide, care este coproprietar, are ideea să fure grâu și floarea- soarelui din cele trei sate
care macină la ei.
„Furtul se stabilizase cam la un kilogram din şaptezeci şi cinci și aducea într-un an de zile câteva
vagoane de grâu și floarea-soarelui”.
Armeanca ar vrea să-i dezvăluie cumnatului său, Țugurlan, hoțiile făcute la moară, dar ezită.
XII.
Paraschiv și Nilă pleacă spre București într-o noapte cu un cer încărcat cu stele.
„În aceeași seară, Vasile Boțoghină se pregătise și el de plecare.” Irina îi povesteşte ce făcuse ea
pentru serbarea școlară de a doua zi: învățase o poezie. A doua zi dimineață, Boțoghină, împreună cu

10
Vatică, băiatul său, pornesc spre spitalul din UDUP. Băiatul urmează să se întoarcă singur, având doar el
grijă de căruță și de cai. Anghelina începe să plângă, rugându-şi soțul să nu moară „p-acolo”.
XIII.
La prânz, Boțoghină și băiatul ajung la UDUP. Spre seară îi vine rândul să-l vadă doctorul. Când
doctorul află că are la el douăzeci de mii de lei, îl trimite la munte, într-un sanatoriu.
XIV.
A doua zi dimineață, Guica își ia ciorapul și plecă la Moromete, ca să fie de față când toți vor
descoperi că Nilă și Paraschiv „au fugit cu caii la București”.
Trecuseră două săptămâni de la plecarea lui Achim la București, cu oile. Era zi de sărbătoare:
Sfinții Petru și Pavel (29 iunie). A dpua zi toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Tita mătura curtea, iar
Niculae plângea, pentru că Ilinca nu voia să-i dea flori pentru coroniță. Catrina se pregătește să meargă la
biserică. Niculae o roagă pe ea să intervină pe lângă Ilinca să-i dea flori pentru coroniță. Învățătorul îi
ceruse să învețe o poezie. Dăduse examenul cu o săptămână în urmă și învățătorul îl pusese să-și facă o
coroniță. I-a spus să-și invite și părinții la serbare. Deși Ilinca e mai mare decât Niculae doar cu un an, se
poartă cu el „ca și când ar fi fost cu cinci”.
Îi dă căpățânosului florile, până la urmă. Niculae îi cere tatălui pălăria lui, ca să poată merge la
serbare. Tatăl îl trimite să se spele pe picioare și îi dă cureaua de piele.
Când Nilă și Achim intră în curte, Guica sare supărată, iar apoi pleacă acasă, așteptând ca băieții să
treacă pe la ea.
XV.
Guica se plânge de nerecunoștința lui Moromete, a nepoților și a celorlalți săteni. Nici nu vrea să
asculte explicațiile lui Paraschiv.
XVI.
Învățătorul Teodorescu este întâmpinat cu simpatie și respect de către elevi. În schimb, în
cancelarie, directorul Toderici îi face reproșuri, pentru că voia să-l lase repetent pe fiul lui, care învăța
foarte prost. Învățătorul îi spune directorului că de trei ani i-a trecut băiatul de rușine. Acesta e un „copil
rău, obraznic”.
Ceilalți învățători și preoții insistă pe lângă Teodorescu să-l treacă pe băiatul directorului, ca acesta
să nu se facă de râs.
XVII.
Cocoșilă îl convinge pe Moromete să meargă la școală, că e serbare. Îi promite că-i face cinste cu o
țuică, la Aristide.
La serbare, în primul rând, pe scaune, se așezaseră fruntașii comunei: notarul, agentul O.A.N.,
perceptorul, Jupuitu (agentul fiscal), inginerul agronom, un student și două eleve de liceu, „abia veniți în
vacanță”.
„În spatele acestora, în primele bănci, se așezaseră Crâșmac, Tudor Bălosu și administratorul
moșiei Marica, Cristescu”. La școală erau înscriși patru sute cincizeci de elevi, dar frecventau cursurile mai
puțini, pentru că oamenii își trimiteau copiii la treabă. Directorul îi mulțumește învățătorului Teodorescu
pentru că i-a trecut copilul. Își cere scuze pentru modul în care s-a comportat față de el.
XVIII.
Învățătorul Teodorescu ține un
discurs în care îi îndeamnă pe oameni să-și
trimită copiii la școală, prezentându-le
câteva școli de meserii care primeau copiii
gratuit, le ofereau o calificare și șansa unei
vieți mai ușoare decât a părinților lor.
Premiul întâi la fete îl primește
Irina Boțoghină și premiul întâi la băieți
Niculae. Acesta nu reușește să-și recite
poezia, pentru că îl apucă frigurile.
Moromete îl ia încetișor și-l duce spre
casă. La jumătatea drumului, Niculae nu se
mai poate ține pe picioare. Moromete ridică
sfios coronița și cărțile din praf și-și ia băiatul în brațe: „Ce era cu Niculae ăsta? De unde mai răsărise și el
cu povestea asta a lui cu școala? Și ce voia la urma urmei?” Ilinca e mirată că „țestosul” a luat premiul întâi.

11
 PARTEA A TREIA
I.
Pe o căldură dogoritoare, oamenii se îndreaptă spre
ogoare și satele rămân pustii.
„Omul se scoală, trezește copiii, înhamă caii și umbă
de acolo până acolo prin curte. Nu este nimic de făcut, plecarea
în prima zi de secere pare să fie un lucru obișnuit, totuși căruța
și caii înhămați așteaptă în bătătură de mult timp, omul și
copiii sunt gata; secerile și bota cu apă sunt puse în căruță;
mâncarea gătită de cu seară asemenea; nu se știe însă pentru ce
căruța stă timp atât de îndelungat în mijlocul bătăturii. Omul se
învârtește pe loc, se uită prin grădină, străbate curtea, intră în casă și strigă la femeie fără rost, întrebând-o
dacă a pus mâncarea în căruță; muierea se supără și-i răspunde că a pus-o demult, dar bărbatul nu aude, nu
ascultă, iese afară cu un aer grav, foarte grăbit și foarte îngrijorat. Se pare că s-a întâmplat ceva, a fost uitat
cine știe ce lucru. Omul se apropie de căruță, se uită la secerile vârâte între scoarțele loitrei (n.n. loitră -
fiecare dintre cele două părți laterale ale căruței, constând dintr-un fel de scară, care în partea de jos se
sprijină de dric, iar în partea de sus se prinde de leuci. Sursa: DEX '09 (2009) - http://dexonline.ro), le
numără, scoate și-i pipăie zimții, o bagă la loc și începe apoi să caute sub cergă; dă totul la o parte și se uită
la oalele cu fiertură de buruieni, la mămăliga încă aburindă; le acoperă repede, nemulțumit parcă de faptul
că totul e în ordine și trece la cai.”
Copiii de cinci - şase ani sunt luați și ei la seceră, cu toată opoziția mamelor. Apoi, secerișul
începe.
II.
În timp ce copiii lucrau, Moromete se duce să stea de vorbă cu vecinii, luându-și câteva țigări.
III.
Moromete e mulțumit de faptul că în acel an „recolta avea să fie deosebit de bogată”.
Ilie nu are răbdare să se așeze toată lumea la masă și gustă din fasolea care pare rece. Paraschiv
face la fel ca tatăl lui, dar el scoate un răcnet puternic. Tatăl îi dă repede apă, aparent mirându-se că fasolea
e fierbinte.
Moromete își aduce aminte cum,
cu cincisprezece ani în urmă, în anul
foametei, vecinul lor, Voicu, vânduse trei
pogoane de pământ, iar el unul. Când
mama strânge masa, Niculae stă pe capul
ei ca să-l convingă pe tată să-l lase la
școală. Plănuise ca după opt ani să devină
învățător. Toți frații îl ironizează, însă tatăl
pare că îi dă speranțe.
IV.
Vatică învățase să secere la zece
ani. Irina, care avea atunci şapte ani, păzea
caii. Acum Vatică avea paisprezece ani și
Irina unsprezece. El a preluat treburile
tatălui, aşa că o învață pe sora lui să
secere.
V.
Polina îl convinge pe Birică să
meargă să secere pe pământurile tatălui
ei. Cu grâul secerat, ea speră să-și poată
face casă.
VI.
Bălosu o trimite pe Rafira acasă,
să-l anunțe pe Victor că Polina și soțul ei
caută ceartă. Victor îl lovește primul pe
Birică. Acesta se apără și îl pune la
pământ pe fratele soției. Apoi, cei doi soți
încep să secere liniștiți lanurile pe care
fata le consideră de drept ale ei.
VII.

12
 Aristide scoate pe izlaz mașinile de treierat pe la jumătatea lunii iulie. Țugurlan e în toane bune, nu
se ceartă cu nimeni și se oferă să dea mecanicilor mâncare la prânz. Discută liniștit cu Moromete. Acesta îl
înțelege pe Țugurlan. E cumplit ca să muncești două pogoane și jumătate din recoltă să i-o dai moșierului.
VIII.
A doua zi pe la prânz, Ion al lui Miai și Țugurlan se duc la moară, ca să macine grâu ca să facă
pâine. Țugurlan îl lasă pe Ion al lui Miai la rând și el se duce să-și viziteze cumnatul. Află că acesta a fost
dat afară și că a primit o mie de lei pentru terenul lui, pe care se construise moara.
Ion al lui Miai vine, strigând că l-au bătut cei din familia lui Aristide. Țugurlan merge să facă
dreptate. Deși oamenii îi spun că de mult timp se fură la moară, el nu crede. Nu știa nici că averea lui
Aristide și a feciorilor săi era de două ori mai mare decât moșia maiorului.
Aristide avea o sută de hectare de pământ, douăzeci de hectare de pădure și vie, trei mașini de
treierat, o moară cu valțuri, o fabrică de ulei în sat și în Tătărăști, o moară aproape gata și o presă de ulei.
Lui Țugurlan i se pare incorect faptul că Tache, fiul lui Aristide, l-a bătut pe Ion al lui Miai.
IX.
Țugurlan îl întreabă pe Tache de ce l-a lovit pe prietenul lui. În loc de răspuns, Tache îl lovește cu
pumnul din nou, încât Ion al
lui Miai se prăbușește. Apoi
se repede și asupra lui
Țugurlan, care îl întrebase
de ce Ion al lui Miai spunea
despre el că e hoț. Însă
Țugurlan îl lovește și îl
doboară. Fratele lui Aristide
reușește să fugă și să-l
anunțe pe primar. Acesta
cheamă jandarmii. Șeful de
post îi prinde pe Ion și pe
Țugurlan și îi duce la secție.
Primește câteva palme de la
jandarm, dar apoi Țugurlan
îl pune la pământ și-i ia
pușca, apoi pleacă acasă.
X.
Jandarmul vine singur la Țugurlan. Îl trimite pe Mărin să cumpere două sticle de vin de la
Crâșmac. Țăranul îi dă înapoi pușca șefului de post.
Aristide sunase la pretorul plășii ca să intervină la legiunea de jandarmi. Șeful de post revine, îl ia
și îl trimite cu escortă pe Țugurlan.
XI.
Moromete află că Țugurlan a fost condamnat la doi ani de închisoare.
Seara, Niculae nu poate dormi, se gândeşte la „dorințele lui arzătoare”.
„Din ziua aceea, de la seceriș, când plânsese pe miriște, fiindcă frații își bătuseră joc de el,
înțelesese că într-adevăr tatăl său nu era un tată din aceia pe care un copil, ca să i se împlinească dorința,
trebuie să-l sâcâie mereu cu același lucru. Tatăl său era un om care gândea și gândirea lui era limpede, n-
avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu rugăminți putea să-l facă să-l dea la școală, ci cu argumente… Și
din ziua aceea începuse să le caute.”.
Niculae conștientizează faptul că frații și surorile lui nu apreciau deloc școala. „Tatăl său prețuia
cartea, dar nici el într-atâta încât să înțeleagă că pentru cineva ea putea însemna totul.”
Catrina merge la biserică și vorbeşte cu preotul despre Niculae. Acesta promite că o să vină să
vorbească cu Ilie, ca să-l lase la școală pe băiat. Niculae merge și el la învățător.
XII.
Moromete e îngrijorat. Pentru că se făcuse atât de mult grâu, se vindea ieftin: douăzeci de lei
dubla. În anii trecuți fusese treizeci, patruzeci de lei.
Scămosu îi povesteşte ceva despre Achim, care îl pune pe gânduri. Trecuseră două luni și acesta nu
trimisese nimic acasă. Scămosu se întâlnise la Obor cu el. Era îmbrăcat ca la oraș, cu pantofi, cu cravată la
gât. Era însoțit de o fată din sat, Nina de pe la Balaci. Era rujată, dată cu ojă și îmbrăcată cu rochie.
Paraschiv încearcă să alunge bănuielile lui Ilie. Făcuseră cinci sute de duble de porumb. Hotărâră
să fugă după Sfânta Maria Mică (opt septembrie) și să plece înainte de culesul porumbului, după ce vor lua
o parte din banii obținuți din vânzarea grâului.
XIII.

13
 Moromete își face socotelile, calculându-și datoriile: patru mii împrumutul de la Aristide, cinci mii
banca și două mii fonciirea (în total, unsprezece mii de lei).
Duminică după-amiaza, preotul și învățătorul vin la Ilie să-l convingă ca să-l dea pe Niculae mai
departe la școală. Se pare că intervenția celor doi dă rezultate, pentru că Moromete începe să se gândească
serios la asta.
Așteptând vânzarea grâului, Paraschiv și Nilă îngrașă caii. Sunt hotărâți să fugă și cu banii de la
vânzarea grâului.
XV.
Anghelina primește, pe la începutul lui august, o scrisoare de la soțul ei, din care află că era bine și
abia aștepta să se întoarcă acasă.
Soția lui Țugurlan primește și ea peste o săptămână vești de la soțul ei. Acesta voia să-l viziteze la
București, joia, când e program de vizită, însoțită de cumnatul ei.
Tudor Bălosu intentează proces de furt și Birică Ion este citat să se prezinte pe doi septembrie la
judecătorie, ca inculpat. Bălosu are patruzeci de pogoane de pământ. Polinei i s-ar fi cuvenit de drept opt
pogoane, dar ei măsuraseră doar cinci.
Procesul era peste două săptămâni. Polina lucrează la casă. Cu grâul secerat de pe pământul lui
Bălosu au făcut rost de materiale de construcție. Cei doi tineri au hotărât să vadă ce se va întâmpla la
proces.
XVI.
Ilie îl ia pe Niculae și pleacă să vândă grâu pentru școala băiatului. Prețul scăzuse la jumătate față
de anul anterior. Pleacă la Pitești cu şaptezeci de duble de grâu. Moromete hotărăște să urce spre munte,
pentru că în Pitești nu mai cumpăra nimeni grâu. Mergând împreună cu căruța, Nicolae își privește mai
atent tatăl.
„Tatăl său semăna uneori cu Ștefan cel Mare (fără pletele acestuia), iar alteori, când purta căciulă
și era supărat, aducea puțin cu Matei Basarab.”
Cei doi poposesc chiar la femeia despre care povestise Ilie cu doi ani înainte, când fusese la munte
cu Tudor Bălosu. Vând grâul cu douăzeci şi şase de lei dubla.
Niculae vede și el prima dată Piteștiul, a cărui aglomerație îl uimeşte pe copil. După un timp de
când se întoarce, Niculae își anunță tatăl că peste trei zile este examenul de admitere de la Câmpulung.
Tatăl mai încarcă o căruță, pe care o vinde în drumul spre Câmpulung (oraș de munte), cu același
preț.
În pod îi mai rămâne jumătate de grâu. Fetele nu mai spun nimic, mulțumite că le rămân lor câte
trei pogoane ca să se mărite. Paraschiv și Nilă nu spun nici ei nimic.
XVII.
Cât e plecat Moromete, Paraschiv e nepoliticos cu mama și-și spune cu voce tare gândurile
răutăcioase. Catrina își dă seama că băieții o vor da afară dacă moare Moromete.
Aristița îi povestește Catrinei că soțul ei a dat-o în judecată pe Polina. În acea zi are loc procesul.
Se amână. Judecătorul le dă termen să se împace. În noaptea aceea, Polina pune foc la un colț al casei lui
Bălosu. Catrina se gândește că, totuși, fiii vitregi nu ar fi în stare să facă așa ceva, chiar dacă o urăsc.
XVIII.
Niculae reușeşte la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidați. Peste două
săptămâni urmează să înceapă școala. Jupuitu vine la Moromete și-l somează să achite și restul „fonciirei”.
Ilie pleacă la primărie. Aristide e supărat pentru că Moromete nu a venit la cele două întâlniri. Îi spune că în
trei - patru zile are nevoie de bani și că trebuie să i-i dea înapoi.
XIX.
Moromete îi cere lui Paraschiv adresa lui Achim (suburbana Colentina, strada Nufărului). Îi trimite
o telegramă, ca să-i ceară toți banii pe care îi are. Paraschiv își consideră tatăl nepriceput în afaceri și pe
frații vitregi consumatori.
A cincea zi, mai devreme cu două luni decât în anul anterior, Moromete primește înștiințarea că are
de restituit băncii împrumutul de cinci mii de lei, plus dobânda. În caz contrar, banca va confisca pământul,
cu care familia garantase împrumutul.
Paraschiv e fericit de necazurile familiei. După plecarea lor, Guica urmează să spună în sat că
băieții „au fost <goniți> de tatăl lor din pricina mamei vitrege și a copiilor acesteia, care vor să pună mâna
pe averea tatălui”.
XX.
Moromete îi trimite lui Achim o nouă telegramă, în care îi cere să se întoarcă acasă urgent, altfel se
duce dupa el.
Prin sat umblă funcționarii primăriei cu jandarmul și sechestrează bunuri din case, pe care le scot
la vânzare.

14
 Disperat, Moromete merge la Scămosu să împrumute bani pentru o săptămână. Scămosu e cât pe
ce să-i dea. Dar, când aude că îi va plăti datoria cu banii de pe oi, nu mai vrea. Îi spune că știe de la
Cătănoiu că băieții sunt vorbiți să fugă de acasă, iar Achim nu se mai întoarce cu oile. Moromete își dă
seama că e adevărat, pentru că Achim plecase de trei luni.
XXI.
Moromete plătește „fonciirea” cu banii strânși pentru școala lui Niculae. Moromete e negru de
supărare și nu vrea să vorbească cu nimeni.
XXII.
Mama și fetele pregătesc prânzul. Paraschiv și Nilă se întorc de la câmp. Moromete le spune că
Achim i-a trimis patru mii de lei, bani pe care i-a dat lui Aristide, ca să-și plătească datoria. Îi păcăleşte că
Achim a trimis banii prin Scămosu. Paraschiv reacționează violent. Tatăl își dă seama că vorbele lui
Scămosu sunt adevărate.
XXIII.
Moromete pleacă de acasă cu capul în pământ. Cu greu răspunde la salut. Merge mult, până la lotul
său de pământ. Pe întuneric se întoarce acasă. Se întreabăe cu ce a greșit și de ce copiii vor să-l trădeze.
XXIV.
Paraschiv pleacă la Guica. O anunță că vor fugi a doua zi dimineața și o roagă să le pregătească
mâncarea de drum. Seara, se duce la Manda lui Bodârlache, fata cu care a vrut să se însoare. Aceasta avea
nouăsprezece ani. Tatăl ei are multe pogoane de pământ, dar nu e un om prea deștept. Paraschiv o minte pe
fată că a stabilit cu familia lui data nunții: de duminică într-o săptămână. Fata, însă, nu se apropie prea mult
de flăcău.
XXV.
Paraschiv se întoarce dimineața acasă, supărat „de noaptea pierdută în zadar sub șopronul lui
Bodârlache”. Îi trezeşte pe toți din casă și își schimbă hainele ude, certându-se cu Tita.
XXVI.
Paraschiv a stat doi ani în armată. Totuși nu se obișnuise cu faptul că tatăl scula pe toată lumea dis-
de-dimineață.
La îndemnul tatălui de a se trezi, Paraschiv se opune. Trântește ușa și sparge un geam. Apoi strică
balamalele de la ladă. Răstoarnă maldărul de covoare de deasupra. Tita apără hotărâtă lada, iar fratele o
lovește de mai multe ori.
Paraschiv ia în picioare niște ciorapi de damă. Moromete o loveşte și el pe Tita peste obraji. Apoi o
izbeşte pe Catrina cu pumnul în cap de trei ori. Își aprinde o țigară și îi roagă pe cei doi băieți să îl ajute să
repare coșarul. Cei doi îl refuză nepoliticos.
XXII.
Moromete iese din casă. Tita continuă să plângă, dar așază covoarele la loc și aprinde focul în
vatră. Ilie îi roagă iar pe băieți să meargă la moară, să macine. Pentru că ei nu răspund, Moromete ia parul
de pus porumbul în brazdă și intră în casă. Tatăl îl lovește întâi pe Paraschiv, apoi pe Nilă. Catrina îl
oprește. Ilie le cere să plece dacă nu le place în casa lui.
„- Atâta timp cât mă vedeți că trăiesc, ori faceți cum zic eu, ori, dacă nu, să plecați. Am muncit și
am trudit și am luat pământul de la ciocoi ca să trăiți voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el,
să plătesc fonciirea fără să vând, să vă rămâie vouă întreg, orbilor și sălbaticilor la minte! Și am plătit
mereu, n-am vândut nici o brazdă și acum săriți la mine și la ăștia, că v-am furat munca voastră! Pământul
rămas întreg, Paraschive, smintitule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a
lui Bodârlache că avea pământ mult și te-ai făcut de râs. O să-ți mănânce capul averea, să ții minte de la
mine!”
„Ce v-am făcut vouă și ce nu v-am dat,
Paraschive și Nilă? Nu s-a muncit și nu s-a împărțit
aici în casă tot ce-am avut? De unde să vă dau eu mai
mult dacă atâta e? Vreți să mă jupuiți pe mine de
piele? An de an am dat din colț în colț când intra
percitorul în casă. An de an m-am dat peste cap să nu
vând din pământ! Am trăit cu toții desculți și
dezbrăcați, nimeni n-a avut mai mult! Ce vreți voi de
la mine, nenorociților? Să ies la drumul mare și să
jefuiesc? Să iau vita omului din bătătură și să mă țin
de procese ca alții? Asta vreți voi?”
Apoi Moromete pleacă.
XXVIII.

15
 „Moromete se întoarse târziu, la miezul nopții.” Când a revenit, era murdar de noroi. Fetele îi
aduseră „apă caldă să se spele și omul dormi buștean” până a doua zi aproape de prânz.
Când se trezeşte, află că Paraschiv și cu Nilă „fugiseră încă de ieri seară, spărseseră, în lipsa lui,
iarăși lada, luaseră toți banii pe care-i găsiseră, aruncaseră cele mai bune covoare pe spinările cailor și
plecaseră, amenințând că asta încă nu e totul. Moromete nu păru surprins de știrea plecării cât de felul cum
cei doi fugiseră; nu-i venea să creadă.”
„În aceeași zi Moromete își făcu socoteala datoriilor și spre seară bătu la poarta lui Tudor Bălosu
cu care se înțelese să-i vândă o parte din pământul familiei. Tudor Bălosu nu are totuși satisfacția pe care și-
o dorise: Moromete arăta ca și atunci când vânduse salcâmul, îndepărtat și nepăsător.
Cu banii luați Moromete își cumpără doi cai, plăti fonciirea, rata anuală la bancă, datoria lui
Aristide și taxele de internat ale lui Niculae, rămânând ca necunoscută soluția acestor probleme pentru
viitor: din nou rata la bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae.
Dar cu toată aparenta sa nepăsare, Moromete nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la
drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din
Moromete cunoscut de ceilalți rămase doar capul lui de humă arsă, făcut odată de Din Vasilescu și care
acum privea însingurat de pe polița fierăriei lui Iocan la adunările care încă mai aveau loc în poiană.
…Lipsite însă de omul lor, aceste adunări aveau să-și piardă și ele curând orice interes. Trei ani
mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”

16