CAP.

III: Comunicarea ca relaționare: vizualizarea identităților

Acest capitol începe prin a ne transmite că se încearcă să se găsească o nouă definiție

a comunicării care ar pune accept pe înțelegerea ei ca și construire de relații, mai degrabă
decât ca transmitere de informații.
Schimbarea pe care o remarcăm acum în reprezentarea teoretică a procesului
comunicării este aceea conform căreia latura relaționar-afectivă ia locul determinației
moderne principale a conceptului de comunicare, aceea de transmitere a informației.
La începuturile umanității comunicarea privea întâlnirile între indivizi, schimbul de
informații și debuta mai ales ca relaționare. Modernitatea luministă sublinează calitatea de
transmitere de informații, dar în postmodernism comunicarea ajunge să reprezinte o relație. A
comunica, înseamnă a fi în relație, deoarece comunicarea determină oamenii să coopereze și
să-și coorodneze acțiunile în vederea unor scopuri generale comune.
Comunicarea ca transmitere de informație se măsoară în câmpul cunoașterii, iar
comunicarea ca și construire de relații se măsoară în câmpul acțiunii și organizării.
Schimbarea de accent în definirea comunicării este legată mai ales de Școala de la
Palo Alto. Ea este cel mai clar exprimată în a doua axiomă a comunicării a lui Paul
Watzlawick: „Orice comunicare prezintă două aspecte: conţinutul şi relaţia, în aşa fel încît cel
de-al doilea îl include pe primul şi, ca urmare, este o metacomunicare.”. Comunicarea
cuprinde atât ceea ce spunem, adică conținutul, cât și relația, adică modul nostru de a
transmite și modul interlocutorului de a interpreta.
Media însăși și nu mesajul pe care îl transportă trebuie să se afle în centrul cercetării.
Deci, media acționează asupra societății nu numai prin conținutul pe care îl are, ci și prin
caracteristicile sale de media.
Prima, şi probabil una din cele mai cunoscute axiome ale lui Paul Watzlawick este:
„Nu putem să nu comunicăm”. Fundamentul ei este acela că trăim într-o lume de relaţii, că
relaţiile reprezintă fondul ultim al realităţii.
În zilele noastre rețeaua de net, world wide web, e o imagine adecvată pentru ceea ce
înseamnă în realitate comunicarea ca relaționare. Astfel se produce și realitatea virtuală. Ea se
referă la construcţia cu ajutorul tehnologiilor electronice a unui mediu tridimensional în care
utilizatorul se află în imersiune mai ales vizuală şi auditivă.
Acum, semnul e realitatea. Virtualul nu este localizabil. Accentul nu se pune pe
coordonatele spațio-temporale, ci pe relație, pe procesul de relaționare al comunicării care
redistribuie coordonatele spațio-temporale ale emițătorului și receptorului și implică
schimbarea pozițiilor acestora: emițătorul ia locul receptorului și invers.
Impunerea definirii comunicării ca şi construcţie de relaţii a dat formei filosofice a
problemei identităţii, a identicului şi diferitului, forma mai dificilă a prezenţei celuilalt, a
alterităţii. În afara corpului şi lumii de obiecte, conştiinţei i se propune o întîlnire cu totul
deosebită: întâlnirea ei cu Altul - un altul decât mine dar, totodată un eu, pe scurt un alter ego.
Altul şi alteritatea apar odată cu finalul tematizării cunoaşterii. Alteritatea e punctul
turnant între tematizarea cunoaşterii şi tematizarea comunicării și ne atrage atenția ca nu
suntem nici identici, nici diferiți. Alteritatea este legată de un anumit tip de comunicare, cea
care implică limbajul, semnele verbale.
Odată cu alteritatea intervine o dublă deplasare: în plan tematic, de la cunoaştere la
comunicare, iar în plan ontologic de la entitate la relaţie.
Discursul general al mass-media face tot mai vizibil acest proces prin care tindem să
ne transformăm în planul comunicării, chiar interpersonale, în subiecţi publici, părăsindu-ne
identitatea personală.
Pentru utilizatorii internetului ca reţea de comunicare şi socializare lupta pentru
recunoaştere, cea care fonda alteritatea, are puţin sens. Ei şi partenerii lor de comunicare îşi
pot asuma identităţile pe care le doresc. Având puţine obligaţii şi responsabilităţi, dacă nu le
place de cineva îl evită printr-un clic, fără consideraţie pentru ierarhii şi structuri de putere.
Pentru ei contează stabilirea de contacte, conectarea, comunicarea, prezenţa în reţea,
fluiditatea transmiterii, dialogul.
Prima formă, directă şi imediată, a comunicării umane era cea a comunicării faţă în
faţă, relaţia dintre eu şi tu, idealizată de Martin Buber.
Așadar, comunicarea relaţionară deschide astfel un imens spaţiu pentru identităţile
diferenţiatore asumabile şi fluctuante, dar lipsite de consistenţă şi, uneori, şi de coerenţă.