Teoria “acțiuni comunicaționale” (Habermas)

Habermas atrage atenția asupra potențialului ambivalent al mijloacelor de comunicare în

masă,pe de o parte au posibiliatatea de a consolida sistemul social politic existent prin
canalizarea unilaterală a fluxului comunicări iar pe de altă parte au o influență limitată în raport
cu „lumea trăită”. În pofida presiunii comunicări de masă există în sfera lumii trăite (a
conviețuirii cotidiene) un potențial de emancipare susținut de condiția receptări individuale dar și
de diversitatea valorilor și mesajelor mass-media.
Întrebării din teoria societății “cum este posibilă ordinea socială?” îi corespunde
întrebarea din “teoria acțiunii comunicaționale”, cum își pot coordona planurile participanții la
acțiune astfel încât unul (orice tip de actor social) să-și poată “lega” acțiunile sale de ale
celuilalat într-o manieră nonconflictuală evitând riscul unuei suprimări a interacțiunii.
Pornind de la constatarea că accentul pe performanța individuală generează la un
moment dat tensiuni și inegalități, Habermas realizează că orientarea de tip comunicativ, creează
posibilitatea coordonări acțiunilor particulare sau de grup și realizări consensului.
Analizând activitatea socială, Habermas descoperă două tipuri de acțiune, una bazată pe
succes (succesul celui care a inițiat-o) și alta bazată pe înțelegerea actorului cu cei care urmează
să coopereze în finalizarea respectivei acțiuni.
Acțiunea care vizează succesul presupune colaborarea socială, însă condițiile sale sunt
esențial egocentrice ceea ce presupune inevitabil dezavantajarea unuia dintre actori. Efectele unei
asemenea acțiuni cuprind rezultatele pe care le-a vizat actorul dar și efectele
secundare.Habermas numește un asemenea tip de acțiune, acțiune instrumentală privită sub
aspectul regulilor tehnice ale acțiunii și ale eficienței ei într-un anumit context.
Dacă urmărim eficacitatea cu care sunt influențate deciziile oponentului atunci
acțiunea orientată spre succes mai poate fi numită și acțiune strategică.
Acțiunea comunicațională implică o colaborare de cu totul altă factură
decât cea instrumentală sau strategică deoarece presupune discuții între parteneri care se
recunosc ca egali și mai presus, un acord neconstrâns, asumat între aceștia: ”Voi vorbi de
acțiunea comunicațională ori de câte ori acțiunile actorilor implicați sunt coordonate nu prin
intermediul calculării egocentrice a succesului ci prin acte care urmăresc înțelegerea. În acțiunea
comunicațională participanții nu sunt, în primul rând, ghidați de succesul lor individual, ei
urmăresc scopurile lor individuale cu condiția armonizării planurilor de acțiune pe baza unei
definiri comune a situației. În această privință negocierea între definirile date situațiilor este un
element esențial interpretării comune cerute de acțiunea comunicațională.“

(Habermas - Teoria acțiunii comunicaționale.)