Interacţionismul simbolic (I); G.H.

Mead

1. Principiile fundamentale ale interacționismului simbolic;

2. Rădăcinile istorice: pragmatismul și behaviorismul;
3. Ideile lui George Herbert Mead;
4. Interacționismul simbolic al lui Erving Goffman;

1.Principiile fundamentale ale interacționismului simbolic;

Teoria conține câteva principii fundamentale

1. Ființele umane, spre deosebire de animale, „ sunt dotate cu capacitatea de a
gândi” (1) ;
2. Al doilea principiu : „ capacitatea de a gândi este modelată de interacțiunea
socială” (2) ;
3. În cadrul interacțiunii sociale „oamenii învață semnificații și simboluri ce le
permit să-și exercite în mod distinct capacitatea umană de a gândi” . (3). Numai
prin intermediul simbolurilor sunt în stare oamenii, fiind singurele ființe în
această situație „ să producă ,,cultură” și să transmită o istorie complexă” (4);
4. Semnificațiile și simbolurile permit oamenilor să continue acțiunea și
interacțiunea ;
5. „Oamenii sunt capabili să modifice sau să schimbe semnificațiile și simbolurile
pe care le folosesc în acțiune și interacțiune pe baza interpretării situației” (5);
6. Oamenii sunt capabili să facă aceste modificări și schimbări întrucât „ în parte,
datorită abilității de a interacționa unii cu alții, fapt care le permite să examineze
posibile cursuri ale acțiunii, să evalueze avantajele și dezavantajele lor relative și
să facă o alegere” (7);
7. Interacționismul privește „îndărătul acestor simboluri, procese şi interacţiuni cu
scopul de a determina modelele sau formele fundamentale ale vieţii sociale.
Interacţioniştii caută ,,procese sociale generice”. Astfel, studiind experienţa de
viaţă a medicilor, trupelor de dans, consumatorilor sau muribunzilor, ei pot
detecta procesele comune ce funcţionează în toate aceste grupări ce par să nu
aibă nimic în comun” (6);
8. Întrețeserea dintre modurile de acțiune și interacțiune produce grupurile și
societățile. ,, Pentru interacţionist, lumea socială este o reţea dinamică şi
dialectică, situaţiile sunt întotdeauna întâlniri cu rezultate nesigure, vieţile şi
biografiile lor fiind mereu într-un proces de schimbare şi de devenire, niciodată
stabile şi imuabile” (8). Lumea socială este o lume interactivă, în care sinele este
unitatea de analiză.

2. Rădăcinile istorice:

2.1. Pragmatismul

1
O primă rădăcina a interacționismului simbolic este pragmatismul. Pentru pragmatişti,
realitatea adevărată nu există în afara aceleia ,, din lumea reală”; ,, ea este creată în mod
activ pe măsură ce acţionăm în şi spre lume” (9). În al doilea rând, „oamenii îşi
reamintesc şi-şi fundamentează cunoaşterea asupra lumii pe ceea ce s-a dovedit util lor”
(10). În al treilea rând, oamenii definesc ,, obiectele sociale şi fizice pe care le întâlnesc
în funcţie de utilizarea pe care o dau lor” (11). În sfârşit, dacă dorim să înţelegem actorii,
„trebuie să ne bazăm înţelegerea pe ceea ce ei actualmente fac în lume”(12).

Pragmatismul şi-a pus amprenta asupra interacţionismului simbolic prin trei lucruri:
1. centrarea pe interacţiunea dintre actor şi lume;
2. perspectiva atât asupra actorului cât şi asupra lumii ca procese dinamice şi nu
structuri statice,
3. o mai mare importanţă atribuită abilităţii actorului de a interpreta lumea socială.
(13).
2.2. Behaviorismul
Conceptele fundamentale ale behaviorismului definesc perechea stimul-răspuns,
răspunsul fiind comportamentul observabil al indivizilor. Interacționismul simbolic preia
ca moștenire a behaviorismului orientarea spre analiză comportamentului observabil al
omului. Behaviorismul nu acordă o importanță deosebită proceselor mentale care s-ar
produce la nivelul conștiinței omului între momentul apariției stimulului și momentul
răspunsului, lucru pe care interacționismul simbolic nu-l acceptă.

3. Ideile lui George Herbert Mead;

Potrivit lui Mead, psihologia socială tradiţională a început cu psihologia individului, într-
un efort de a explica experienţa socială. În contrast, el acordă prioritate lumii sociale în
înţelegerea experienţei sociale: ,,pentru psihologia socială, întregul ( societatea) este
prioritară părţii ( individului), nu partea întregului; partea este explicată în termeni ai
întregului, nu întregul în termenii părţii sau părţilor” (14). Pentru Mead, întregul precede
spiritul individului, atât logic cât şi temporar.

Conceptele și noțiunile principale ale lui Mead sunt actul, gesturile, simbolurile
semnificante, procesele mentale și spiritul și sinele.

a. Actul
Actul este considerat ca ,,unitatea cea mai primitivă” a teoriei sale. Prin act, Mead se
apropie de o abordare behavioristă, ,, noi concepem stimulus ca o ocazie sau o
oportunitate pentru act, nu ca o constrângere sau mandat” (15).

Mead a identificat patru stagii de bază şi interrelaţionate ale actului:

a) primul stagiu, este acela al impulsului, ce implică ,, o stimulare imediat senzuală” şi

reacţia imediată la stimulare, nevoia de a face ceva la aceasta. Actorul ar putea răspunde
pe negândite şi imediat la stimul, dar mult mai probabil el va gândi luând în calcul nu
numai situaţia, ci şi experienţele trecute şi rezultatele anticipate viitoare ale actului;

2
b) al doilea stagiu este al percepției, în care actorul caută şi reacţionează la stimuli: ,,
percepţia implică stimuli de intrare, precum şi imaginile mentale pe care ea le creează”
(16). Oamenii nu reacţionează imediat la stimulii externi, ci reflectă asupra lor, îi
evaluează printr-un proces mental. ,,Mead refuză să separe oamenii de obiectele pe care
le percep. Actul perceperii unui obiect îl face obiect pentru o persoană; percepţia şi
obiectul nu pot fi separate una de alta ( ele sunt dialectic legate)” (17);

c) al treilea stagiu, manipularea, adică acţiunea în raport cu obiectul. În această fază,

actorul construieşte diverse alternative ale acţiunii;

d) al patrulea stagiu, cel al consumului, al acţiunii ce satisface impulsul iniţial.

Cele patru stagii nu sunt liniare, ele se interpenetrează între ele, formând un proces
organic (18).

b. Gesturile
Spre deosebire de act care implică numai o persoană, gesturile implică două sau mai
multe persoane. Gestul este văzut de Mead ca ,,mecanismul de bază în actul social şi în
procesul social mai general” (18). Funcţia gestului de ,, a face ajustările posibile printre
indivizii implicaţi în orice act social dat cu referinţă la obiectul sau obiectele de care
actul este interesat” (19).

Ca şi animalele şi oamenii se angajează în ,,conversaţii de gesturi”: „conversația de

gesturi reprezintă începutul comunicării” susține Mead (20). ,,Omul ajunge să poarte o
conversație de gesturi cu sinele. El spune ceva care solicită o anumită redare în sine
care-l face să schimbe ceea ce avea să spună (...) Efectul asupra sinelui a ceea ce el
spune îl verifică; asta reprezintă o conversație de gesturi între individ și sine ”

Oamenii realizează ,,gesturi semnificante” şi ,,gesturi nesemnificante”. Gestul

semnificant este mai eficient decât gestul nesemnificant (21).

Între gesturile semnificante, Mead încadrează gesturile vocale. Nu toate gesturile vocale
sunt semnificante; ceea ce distinge gesturile semnificante ale omului de acelea ale
animalului este limbajul.

Gesturile fizice, precum grimasele nu pot fi văzute de persoană, în timp ce gesturile

vocale pot fi auzite. Gesturile vocale pot afecta vorbitorul în aceeaşi măsură ca şi pe
ascultător. Pe de altă parte, autocontrolul nostru este mai eficient asupra gesturilor vocale
decât asupra celor fizice. ,,Individul care manifestă nemulţumire nu este în mod uzual
conştient de limbajul trupului şi de aceea este mai puţin probabil să-şi ajusteze conştient
mai târziu acţiunile în lumina modului în care cealaltă persoană reacţionează la limbajul
trupului” (22).

Mead susţine că gesturile vocale au furnizat mediul pentru organizarea socială umană.
11.05.2022

3
c. Simboluri semnificante
Un simbol semnificant este un gest pe care numai fiinţa umană îl poate face. Numai când
dispunem de simboluri semnificante putem avea o comunicare adevărată. „Gesturile
fizice pot fi simboluri semnificante, (...), ele nu sunt considerate ideale pentru a fi
considerate simboluri semnificante întrucât oamenii nu pot cu ușurință să vadă și să-și
audă propriile lor gesturi fizice” (22).

Setul de gesturi vocale cel mai probabil de a deveni simboluri semnificante este limbajul :
,, un simbol care răspunde la semnificaţia în experienţa primului individ şi care solicită
semnificaţie la cel de-al doilea individ” (23). Într-o conversaţie de gesturi, nu numai
gesturile sunt comunicate ci, odată cu ele, şi semnificaţiile.

O altă funcţie importantă a simbolurilor semnificante este că face ca procesele mentale să

fie posibile. Numai prin limbaj este posibilă gândirea umană. Mead defineşte gândirea ca
,, o conversaţie pur şi simplu internalizată sau implicită a individului cu sine, prin
mijloacele unor asemenea gesturi” (24). „Gândirea devine pregătitoare a acțiunii
sociale” afirmă Mead (25).

Gândirea implică o conversaţie cu sine, dar ,,gândirea este în acelaşi timp precum o
conversaţie cu ceilalţi” (26). În acest fel, gândirea este definită ca un proces behavioristic
şi nu psihologic, adică ca proces mental. Limbajul sau simbolurile semnificante solicită
aceleaşi răspunsuri la oameni, stimulează în acelaşi mod şi permit astfel oamenilor să fie
stimulatorii propriilor lor acţiuni.

„Simbolurile semnificante fac posibil, de asemenea, interacţiunea simbolică” (27).

Oamenii interacţionează nu numai prin gesturi, ci şi prin interacţiuni simbolice.

d) Procesele mentale şi spiritul

Mead defineşte inteligenţa în sensul cel mai larg, ca ajustare mutuală a actelor (28).
Animalele dispun de inteligenţă întrucât printr-o conversaţie a gesturilor ele se adaptează
unele la altele. Oamenii se pot adapta unii la alţii, fie prin simboluri nonsemnificante (
grimasele), fie prin simboluri semnificante: ,,ceea ce este crucial pentru inteligenţa
reflexivă a fiinţelor umane este abilitatea lor de a-şi inhiba temporar acţiunea, de a
amâna reacţiile la un stimulus”(29). Dacă animalele dispun de inteligență nonrațională,
oamenii dispun de rațiune. Mead definește rațiunea în sens comportamental (
behavioristic). Animalele reacționează imediat la un stimul, ele nefiind capabile să-și
inhibe reacția. Or Mead susține că „ o reacție întârziată este necesară pentru o conduită
inteligentă” (30).

Acest fapt are trei componente.

Mai întâi, că fiinţele umane ,, sunt capabile să organizeze în spiritele lor aria posibilelor
răspunsuri la o situaţie. Fiinţele umane posedă in spirit căile alternative ale completării
unui act social în care ele sunt implicate” (31).

4
În al doilea rând, „oamenii sunt capabili să testeze mental, din nou, printr-o conversaţie
interioară cu sine, desfăşurarea variatelor cursurilor ale acţiunii” (32). Animalele nu
dispun de această capacitate şi, de aceea, evaluează reacţiile în lumea reală, printr-un
sistem de încercare-eroare. Acest fapt generează costuri. Unele din aceste costuri pot fi
dezastruoase pentru ele. Prin testarea mentală oamenii evită aceste tipuri de costuri.

În al treilea rând, ,, oamenii au capacitatea de a alege un stimulus dintr-un set de

stimulus decât să reacţioneze pur şi simplu la primul sau la cel mai puternic stimulus”
(33). Oamenii pot alege dintr-un set de acţiuni alternative, lucru care face ca
probabilitatea ca alegerile să se potrivească situaţiei să fie mai mare. Sau cum spune
Mead: ,, inteligenţa este, în largă măsură, o problemă de selectivitate” (34).

Mead analizează cele două sensuri ale conştiinţei. Primul sens, este cel subiectiv, la care
numai actorul are acces. Cel de-al doilea, este al inteligenţei reflexive, a modului în care
reflectăm asupra lumii sociale. Mead este interesat de acest al doilea sens al conștiinței, a
modului în care ea funcționează în cadrul procesului social.

Conştiinţa nu este localizată în creier, ea este funcţională şi nu substanţială şi, de aceea,

aparţine lumii obiective, este o caracteristică a mediului în care ne găsim. În creier se
produce doar fenomenul fiziologic. În mod similar, Mead refuză să poziţioneze imaginile
mentale în creier, ci le vede ca fenomene sociale : ,,imaginea mentală este o imagine a
memoriei. Asemenea imagini care, ca simboluri, joacă un rol atât de mare în gândire,
aparţin mediului” (35).

Înţelesul ( sens, meaning) este un alt concept abordat în manieră behavioristă. Înţelesul
rezidă în cadrul actului social. Înţelesul este regăsibil în comportament şi el devine
conştient când este asociat cu simboluri. El este totodată anterior emergenţei conştiinţei şi
conştientizării sale. Asfel, oamenii (precum şi animalele) se pot angaja în comportamente
cu sens, chiar dacă nu sunt conştienţi de sens.

Precum conştiinţa şi spiritul este definit de Mead ca proces şi nu ca lucru, drept o

conversaţie interioară cu sinele şi care se regăseşte în relaţia socială. Se naşte şi se
dezvoltă în cadrul procesului social şi este parte integrantă a lui. ,,Procesul social precede
spiritul şi nu este, aşa cum cred unii, un produs al spiritului” (36).

O caracteristică distinctivă a spiritului este abilitatea individului de a căuta în sine nu pur

şi simplu un singur răspuns al celuilalt, ci răspunsul comunităţii ca întreg. Iată ceea ce-i
conferă individului ceea ce numim spirit. A face orice înseamnă acum un anume răspuns
organizat, dacă cineva are în sine acel răspuns, el are ceea ce numim ,,spirit”(37).

Mead priveşte spiritul în mod pragmatic, adică „spiritul implică procesele de gândire
orientate spre rezolvarea problemei” (38). Spiritul permite oamenilor să rezolve
problemele şi să opereze eficient în lume.

18.05.2022

5
e) Sinele
,,Sinele este fundamentat pe abilitatea de a se lua pe sine ca obiect; sinele este abilitatea
specifică de a fi atât subiect, cât şi obiect” (39). „Sinele, care poate fi luat ca obiect în
sine, este in mod esențialmente o structură socială care se naște în experiența socială”
(40) afirmă Mead. „ Individul nu este un sine în sensul reflexiv decât dacă el reprezintă
un obiect pentru el” (41). A opera asupra noastră.

Sinele presupune un proces social: comunicarea printre oameni. Nici animalele, nici
copiii la naştere nu au sine. ,,Sinele se produce prin dezvoltare şi prin activitate socială
şi relaţii sociale” (42), afirmă Mead. Sinele nu se naşte în afara experienţei. „ Ceea ce
determină cantitatea de sine care intră în comunicare este experiența socială însăși”
(43). Noi avem relații diferite cu oameni diferiți. „ Noi suntem un lucru pentru un om și
alt lucru pentru alt om” (44). Mead susține că „ există părți ale sinelui ce există numai
pentru sine în relație cu sine însuși” după cum „ noi ne dividem pe noi înșine în toate
felurile de diferiți sine, cu referire la cunoștințele noastre” (45), cu care interacționăm.
Avem un sine când discutăm politică și un alt sine, când discutăm religie.

„Unitatea și structura unui sine complex reflectă unitatea și structura unui proces social
ca întreg; și fiecare din sinele elementar din care este compus reflectă unitatea și
structura unuia din variatele aspecte ale acelui proces în care individul este implicat”
afirmă Mead (46).

Fenomenul de disociere a personalității este cauzat de „o divizare a sinelui complet și

unitar în componente ale sinelui din care este compus, și care corespund respectiv la
diferite aspecte ale procesului social în care persoana este implicată, și din cadrul căreia
sinele său complet sau unitar a apărut” (48).

Odată apărut, el poate exista în absenţa contactului social. Acest lucru nu înseamnă că el
se manifestă în toate momentele vieţii.

Sinele se relaţionează cu spiritul. Trupul nu este sine decât atunci când spiritul s-a
dezvoltat. ,,Pe de altă parte, sinele şi reflexivitatea sa sunt esenţiale în dezvoltarea
spiritului” (49).

,, Mecanismul general pentru dezvoltarea sinelui este reflexivitatea sau abilitatea de a se

pune în mod conştient în locul celuilalt şi de a acţiona precum el acţionează. Oamenii se
pun în acelaşi câmp al experienţei în care l-ar pune pe oricare altul. În felul acesta ei se
examinează impersonal, obiectiv şi fără emoţie.Ca rezultat, oamenii sunt capabili să se
examineze pe sine aşa cum ceilalţi l-ar examina” .

,, Prin mijloacele reflexivităţii- întoarcerea experienţei individuale asupra sinelui-

întregul proces social este transferat astfel la nivelul experienţei indivizilor implicaţi în

6
el; prin asemenea mijloace, care permit individului să ia în calcul atitudinea celuilalt
faţă de sine, individul este capabil să se ajusteze conştient la acest proces şi să modifice
procesul resultat în orice act social dat, în termenii ajustării la el” ( 50).

,, Sinele permite, de asemenea oamenilor să ia parte la conversaţiile cu ceilalţi”. ,,În

scopul de a avea sine, indivizii trebuie să fie capabili să ajungă „dincolo de ei”.

Oamenii nu se pot experimenta în mod direct. Ei o fac în mod indirect, punându-se în

locul altora şi văzându-se din acest punct de vedere. Aceşti ,alţii” pot fi un individ sau un
grup. ,,Numai asumându-ne rolurile celorlalţi suntem capabili să ne întoarcem la noi”
afirmă Mead (51). „Comunitatea organizată sau grupul social care-i conferă individului
unitatea sinelui poate fi numit „ altul generalizat”. Atitudinea„ altui generalizat” este
atitudinea întregii comunități” (52).

„ (Omul) în același mod în care preia atitudinile celorlalți spre sine și ale celorlalți spre
alții, ajunge să preia atitudini spre diferitele faze or aspecte ale activității sociale
comune sau seturi de întreprinderi sociale, ca membrii ai unei societăți organizate sau
ale unui grup social, în care ei sunt toți angajați” (53). Astfel el trebuie să acționeze prin
generalizarea acestor atitudini ale societății organizate sau ale grupului însuși, ca întreg.

Prin intermediul „altul generalizat” procesul social influențează comportamentul

indivizilor implicați în realizarea lui, adică „ comunitatea exercită control asupra
comportamentului membrilor ei” (54), reprezentând un factor determinant al gândirii
individuale. Prin însușirea atitudinilor „altul
generalizat” spre sine „ este făcut posibilă existența universului de discurs, ca sistem
comun de înțelesuri sociale”.

Mead trasează geneza sinelui prin intermediul celor două stagii ale dezvoltării copilului.
Primul stagiu este acela al ,, simulării”( playstage), în care copilul învaţă să devină atât
subiect, cât şi obiect şi începe să devină capabil să-şi construiască sinele. În acest stagiu,
copilul interpretează un rol anume, un rol discret.

În cel de-al doilea stagiu ( game play) stagiul „jocului”, copilul este capabil să
interpreteze rolul oricărui copil este implicat în joc. Mai mult, rolurile diferite trebuie să
aibă o relaţie definită unul în raport cu celălalt. În acest stagiu apare o organizare şi se
construiește o personalitate, ,,copiii încep dă devină capabili de a funcţiona în grupuri
organizate şi, mai important, să determine ce vor face în cadrul unui grup specific” (55).

În primul stagiu, „sinele individului este constituit în mod simplu prin organizarea
atitudinilor particulare ale celorlalți indivizi spre sine și spre unul sau altul din actele
sociale specifice în care el participă. Dar în stagiul al doilea, în dezvoltarea deplină a
sinelui individului, sinele este constituit nu numai prin organizarea acestor atitudini
particulare individuale, ci de asemenea prin organizarea atitudinilor sociale ale „altul
generalizat” sau ale grupului social ca grup de care el aparține” (56).

7
Conceptul de „altul generalizat” este cel care face diferența dintre primul stagiu și cel de-
al doilea. „Altul generalizat” care reprezintă atitudinea întregii comunități. Abilitatea de a
interpreta rolul unui „altul generalizat” este esențială pentru sine. Prin însușirea rolului
unui „altul generalizat” ( și nu a altora „discreți”) este posibilă gândirea abstractă. Astfel,
prin intermediul „altul generalizat” sinele ia atitudine față de sine. „Cu alte cuvinte,
pentru a avea sine, cineva trebuie să fie membru al comunității și să fie direcționat de
atitudinile comune ale comunității. În timp ce simularea ( play) solicită numai părți ale
sinelui, jocul ( game) solicită un sine coerent” (57).

Însușirea unui rol al „altul generalizat” este esențială pentru sine, dar este, de asemenea,
crucială pentru dezvoltarea activităților de grup generalizate: „ Un grup solicită ca
indivizii să-și direcționeze activitățile lor în acord cu atitudinile „altul generalizat” (58).
Prin intermediul „altul generalizat” grupul influențează comportamentul indivizilor.

Prin intermediul sinelui individul devine un membru eficient al societății mai largi. Grație
sinelui oamenii sunt mult mai probabil capabili să facă ceea ce se așteaptă de la ei, într-o
situație dată (59). Acest lucru permite coordonarea și cooperarea în societate.

Sinele oamenilor are o structură comună, dar fiecare sine este diferit și primește o
articulare biografică unică. În societate nu există doar un „altul generalizat” ci numeroși,
întrucât în societate sunt multe grupuri. De aceea oamenii nu au un sine, ci multiplu de
sine. Mai mult, oamenii nu acceptă comunitatea ca atare, ei caută s-o modifice, întrucât
oamenii au capacitatea de a gândi. „Altul generalizat” conține trecutul și viitorul, care nu
este același.

Mead identifică două forme în care se manifestă sinele, „Eu” și „Mie”. În același spirit
behavioristic, „Eu” și „Mie” sunt văzuți de Mead ca procese ce se produc în cadrul
societății mai largi și nu lucruri. „Eu” reprezintă răspunsul imediat al individului la
ceilalți. El este incalculabil, impredictibil și reprezintă aspectul creativ al sinelui. „Eu”
reprezintă sursa noutății în procesele sociale. Marile personalități sunt dominate de „Eu”
în detrimentul lui „Mie”

În al doilea rând, Mead consideră că la nivelul lui „Eu” se localizează cele mai
importante valori ale sinelui. În al treilea rând, „Eu” înseamnă realizarea sinelui,
permițând dezvoltarea unei personalități definite.

În sfârșit, Mead observă un proces evolutiv în istorie, în care oamenii societăților

primitive sunt dominați mai mult de „Mie”, în timp ce în societățile moderne există o mai
mare componentă de „Eu” (60). În absența „Eului” actorul ar fi totalmente dominat de
sistemele de control din societate.

„Mie” reprezintă „ setul organizat de atitudini ale celorlalți pe care cineva și le asumă” ,
iar „Mie” implică asumarea responsabilității. „Mie” permite individului să trăiască
confortabil în societate, în timp ce „Eu” produce schimbarea societății” (50). „„Eu”
reprezintă răspunsul organismului la atitudinile celorlalți; „Mie” reprezintă setul de

8
atitudini ale celorlalți pe care cineva și le asumă. Atitudinile celorlalți constituie „Mie”
organizat, și când se reacționează la asta, atunci ești „Eu”” (61).

f. Societatea
Societatea este procesul continuu ce precede atât spiritul, cât și sinele. La un alt nivel,
societatea reprezintă setul organizat de răspunsuri ce aparțin individului sub forma „Mie”.

Instituțiile ar reprezenta „răspunsul comun în comunitate” sau „habitusurile de viață ale

comunității”, modul identic în care comunitatea acționează asupra individului.

„Educația este procesul prin care habitusurile comune ale comunității sunt
„internalizate” de actor” . Instituțiilor nu le este necesar să distrugă individualitatea sau
să blocheze creativitatea, cu toate că există instituții sociale ultraconservatoare, opresive,
stereotipe. Nu există nici o necesitate sau rațiune inevitabilă ca instituțiile sociale să fie
opresive sau conservatoare. Instituțiile ar trebui să le definească oamenilor cadrele
generale de acțiune, lăsându-le spațiu pentru creativitate și individualitate.

Mead inventează conceptul de „emergență”, în sensul că întregul este văzut mai mult
decât suma părților. Spiritul și sinele sunt văzute ca procese emergente în cadrul
procesului social mai larg.

Teoria lui Mead asupra societății este mai puțin elaborată comparând-o cu aceea a
„părinților” sociologiei. Ei îi lipsește ceea ce Ritzer numește „un simț macro adevărat”.