2.2. Noţiunea de comunitate la Tőnnies.

Lucrarea fundamentală a lui Tőnnies: ,,Gemeinschaft und Gesellschaft” ( 1887).

Tot ce ţine de încredere aparţine comunităţii, susţine Tönnies, iar tot ce ţine de public, de
societate. ,, Societatea este ceea ce este public, ea este lumea; te găseşti dimpotrivă în
comunitate după naştere, legat de ea la bine şi la rău” (72). Dacă comunitatea înseamnă
umanitate, societatea reprezintă ,, o pură juxtapunere a indivizilor independenţi unii de alţii”.
„comunitatea” este veche, „societatea” este nouă. Comunitatea” poate fi privită ca un
organism viu, „societatea” ca un agregat mecanic de artefacte.

,,Tot ce ţine de privat, de intim şi trăire exclusiv împreună este înţeleasă drept viaţă în
Comunitate ( Gemeinschaft). Societatea ( Gesellschaft) este viaţa publică –este lumea în
sine” (73).

Există trei tipuri distincte de comunitate, de sânge, de loc şi de spirit. Comunitatea ca

determinare a unităţii complete de voinţe umane, în măsura în care fiecare răspunde unei
dispoziţii corporale rezultând din originea sa sau din sex o definim ca fiind comunitatea de
sânge şi care se defineşte prin:
a. raportul între mamă şi fiu;
b. raportul între bărbat şi femeie ca soţ-soţie;
c. raportul între fraţi şi surori, ca copii ai aceleiaşi mame.

Raportul matern este cel mai profund, întrucât este fundamentat pe instinct sau plăcere.
Comunitatea pregăteşte indivizii pentru raporturile lor cu lumea.

Astfel paternitatea fundamentează în modul cel mai pur ideea dominaţiei în sens comunitar,
nelegată implicit de ideea de aservire. Paternitatea exprimă plenitudinea tatălui care este
însuşită de la naştere de copil: ,, ideea unei flăcări a vieţii întotdeauna renăscute” afirmă
Tönnies: „Pretutindeni forţa masculină este orientată către exterior, către luptă”, iar aceea
a femeilor este legată ,,de viaţa interioară”. Imaginaţie şi realizare, direcţionare, imitaţie şi
supunere, acestea sunt atribuitele relaţiei bărbat-femeie, într-un echilibru de forţe. ,, tot ceea
ce acordă unei părţi prep
onderenţă voinţei, trebuie să fie compensată de cealaltă parte printr-o acţiune mai
puternică” (74), expresie, prin urmare, a unei norme a reciprocităţii, dar şi a pericolului de
care este ameninţată această relaţie în comunitate: aceea dedusă din superioritate.

,,Orice superioritate conţine pericolul orgoliului şi al cruzimii şi, prin urmare, al unei
tratament ostil şi constrângător, dacă nu este însoţită de tendinţa de a face bine” (75).

Tönnies detaliază acest element moral al relaţiei umane, ,, plăcere celor puternici de a-i ajuta
pe cei slabi”. Această forţa exercitată superior asupra inferiorului este denumită de Tönnies
demnitate sau autoritate, când ea se exercitată pentru binele acestuia din urmă.

Se pot distinge trei feluri de demnităţi: demnitatea vârstei, a forţei, a înţelepciunii şi spiritului
(76).

Dacă această forţă generează teamă, ea va fi refuzată, dar dacă dimpotrivă, este resimţită ca
binefacere, ea generează veneraţie.

1
Tönnies conchide că tandreţea, veneraţia, bunăvoinţa şi consideraţia reprezintă diferite
determinări ale puterii în comunitate, asemenea raporturi comunitare pot apare pretutindeni
unde se constituie legături parentale strânse şi se edifică o viaţă domestică comună, durabilă
şi închisă.

Comunitatea de sânge tinde să se îndrepte către comunitatea de loc ( locuirea în comun), şi

care la rândul ei, se raportează la comunitatea de spirit, prin activităţile de guvernare comună.

Astfel se formează cele trei tipuri comunitare: familia, vecinătatea şi prietenia, o unitate
mentală. Cu timpul se produce o trecere de la o asociere corporală la una spirituală, ieşindu-
se din sfera necesiții. Această relaţie iniţială o transferăm asupra lumii exterioare ( dorinţe,
obişnuinţe, amintiri).

Comunitatea se infiltrează în societate. Există structuri societale care se construiesc pe

arhetipul comunităţii de sânge, cum sunt comunităţile definite prin ,,frăţia de sânge”. Ce este
mafia decât o structura societală, legată de obţinerea de resurse materiale şi financiare, care se
construieşte pe arhetipul comunităţii de sânge şi al ,,secretului” care are ,, în grijă” un
teritoriu?

Comunităţile pot fiinţa şi în societate, la oraş : ,, deşi viaţa comună în oraş poate fi
considerată vecinătate, ca de altfel şi viaţa sub acelaşi acoperiş la care participă non-părinţi
şi servitori, prietenia formează, dimpotrivă, o specie de legături invizibile, o cetate, o
reuniune mistică animată într-un fel de o intuiţie şi o voinţă creatoare”. Raporturile dintre
prieteni sunt de natură mentală şi, în comparaţie cu cele definite prin vecinătate, rezidă fie în
hazard, fi prin liberă alegere.

Comunitatea nu presupune egalitatea socială, dar inegalităţile care depăşesc anumite limite
face ca comunitatea să fie ameninţată. Problema in-egalităţii este subsidiară chestiunii
organizării comunitar-societale, aluzie fără tăgadă la Marx.

Între comunitate şi libertatea individuală raporturile sunt de intercondiţionare. O libertate

prea mare sau prea mică ameninţă comunitatea ,, cu cât oamenii vor fi în contact unii cu alţii
mai puţin, asociaţi printr-o relaţie la aceeaşi comunitate, cu atât se comportă unii faţă de
alţii ca subiecţi liberi, depinzând de voinţa şi de propria persoană” (77).

Comunitatea există prin comprehensiune. Organul comprehensiunii este limba. Limba nu

este inventată pentru a fi un mijloc de comunicare ,, ea este ea însăşi un acord viu prin
conţinut şi prin formă” (78).

Dacă comprehensiunea ,, este expresia cea mai simplă a existenţei intime şi a adevărului
oricăre vieţi veritabile, habitări, şi acţiuni comune” (79), convenţia sau contractul reprezintă
,, o unitate fabricată, o promisiune reciprocă, în consecinţă presupunând limba ca de altfel și
o perspectivă şi o acceptare reciprocă de acţiuni viitoare propuse care trebuie să fie
exprimate în concepte clare”

Viaţa comunitară se caracterizează prin reciprocitate. Ea are la bază:

- posesiuni în comun şi utilizare în comun;
- protecţia şi apărare comună.
,, Posesiune reprezintă ea însăşi voinţa sa de conservare”. Din nomad se ajungela stadiul de
sedentar, prin posesiune şi utilizare. ,, Omul se fixează în mod dublu, odată prin câmpul
cultivat şi prin locuință, deci prin operele sale” (80). Viaţa comunitară se dezvoltă în raport
ce acestea: câmp şi casă, ca centri ai voinţei comunitare”.

Tőnnies distinge trei tipuri de case:

- casa izolată, din regiunile montane;
- casa culturii, în care satul este sediul, propriu şi real al culturii;
- casa urbană, care pentru a exista recurge la schimb.

De altfel ,,oraşul nu este după aparenţa sa exterioară nimic altceva decât un sat mare, o
pluralitate de sate învecinate sau un sat înconjurat de o incintă, dar dominând ca un întreg
pe o regiune înconjurătoare şi formând, în asociaţie cu aceasta, o nouă organizare a
provinciei cu extensiune mai mare în ţară” (81).

În comunitate indivizii sunt legaţi organic în ciuda oricărei separări, în timp ce în societate, în
ciuda oricărei unităţi, ei sunt separaţi (82).

În societate nu există nici o activitate ce ar putea fi derivată dintr-o unitate apriori şi într-un
mod necesar: ,,aici fiecare este pentru sine şi într-o stare de tensiune faţă de toţi ceilalţi”.

Societatea se construieşte pe schimb, iar schimbul are în vedere o utilitate: ,,nimeni nu va face
ceva pentru un altul, nimeni nu va voi să acorde sau să ofere ceva altuia dacă aceasta nu
este în schimbul unui serviciu sau a unui dar estimat cel puţin prin echivalentul său. Este
necesar ca acest dar sau serviciu să-i fie mai util decât celui care dă, căci numai receptarea
a ceva care îi apare mai bun îl va conduce în a face binele” .

Bunurile sunt separate şi nu există bunuri comune în societate. Aceste bunuri sunt apropriate
prin tranzacţii, prin actul de a da şi a primi. Actul de a da şi de a primi este condiţionat de
voinţa de a da şi de a primi. Ea, această voinţă, este un bun comun, o valoare socială. Ea,
această voinţă socială, trebuie să coincidă în timp, să exprime într-un mod diferit aceeaşi
gândire. Prin raportare la aceeaşi voinţă, bunurile sau valorile schimbate sunt echivalente. În
măsura în care agenţii au această voinţă unică, actul lor particular devine public: ,,voinţa
comună în fiecare schimb, în măsura în care acesta este considerat ca act social, se numeşte
contract. El este rezultatul a două voinţe divergente care, într-un punct, se leagă”.