3. Despre comunităţile etnice, naționalism și rasism.

3.1. despre comunități etnice

Problema comunităților etnice trebuie văzută în cadrul mai larg al războiului, așa cum apare
el în Evul Mediu.

Acest discurs al războiului, cu dușmanul extern, cu dușmanul intern ajunge să fie transferat
din Evul Mediu și pe baza lui se construiesc reprezentări în secolele al XIX-lea și al XX-lea,
susține Foucault.

Acest discurs despre război înțeles „ ca relaţia socială permanentă , ca fundal de neşters al
tuturor raporturilor şi al instituţiilor de putere”(84).

Teoria filosofico-juridică a evului mediu susţine: ,, ne aflăm, prin urmare, în război unii
împotriva celorlalţi; un front de luptă traversează întreaga societate, continuu şi în
permanenţă, şi acest front de luptă ne aşază pe fiecare dintre noi într-o tabără sau alta. Nu
există subiect neutru, fiecare este obligatoriu adversarul cuiva”;

,,duşmanii ce se află în faţa noastră continuă să ne ameninţe şi nu vom putea să ajungem la

încheierea războiului prin ceva de felul unei reconcilieri sau al unei împăcări, ci numai în
măsura în care vom fi efectiv învingători” (85).

Între raporturile de forţă şi relaţiile de adevăr se stabileşte o relaţie fundamentală;

,, cu cât mă descentrez mai mult, cu atât mai bine văd adevărul, cu cât accentuez mai mult
raportul de forţă, cu cât mă bat mai mult, cu atât mai efectiv adevărul mi se va arăta în faţa
ochilor, din această perspectivă a luptei, a supravieţuirii, a victoriei. Şi invers, dacă raportul
de forţă descoperă adevărul, adevărul la rândul său, va funcţiona şi el nu este, până la urmă
căutat decât în măsura în care va putea să devină efectiv o armă în cadrul raportului de
forţă” (86).

,, Adevărul fie dă forţa, fie dezechilibrează, accentuează disimetriile şi înclină până la urmă
victoria, mai curând de o parte decât de cealaltă: adevărul este un plus de forţă, tot aşa cum
el nu se desfăşoară decât pornind de la un raport de forţă” (87).

Definiție: Comunităţile etnice sunt acele grupări în care oamenii se percep distinct de alte
grupări prin limbă, istorie, religie, stiluri de viaţă, strămoşi. Aceste elemente sunt puternic
asociate noţiunii de identitate, de chestiunea reprezentărilor sociale şi a stereotipurilor
culturale.

Ne aflăm în această situaţie în schema binară în care ,, familiarul şi nefamiliarul, identitatea

şi alteritatea intră în alcătuirea oricărei experienţe, oricât s-ar modifica graniţa dintre ele în
decursul unei vieţi. Dacă oamenii se grupează în comunităţi de acţiune şi se organizează
social, economic, politic, religios sau oricum altfel, polaritatea dintre un ,,aici” şi un
,,acolo” se reconfigurează printr-un ,, înăuntru” şi un ,, afară”. Graniţele se consolidează,
diferenţierile sunt instituţionalizate sociale, ritualurile sau procedurile consfinţesc şi
tutelează formele de includere sau excludere – de la botez şi confirmare, trecând prin probe
de admitere sau absolvire, de la înmânare unui certificat până la buletinul de identitate”
(88).

1
26.04.2021

Ca atare, orice relaţie majoritate - minoritate etnică este susceptibilă de a deveni o relaţie
identitate-alteritate.

Comunităţile etnice sunt predispuse a deveni ,, comunităţi de acţiune”, printr-o consolidare în

interior şi o ecranare în exterior, după expresiile lui Koselleck.

Când diferenţierea dintre interior şi exterior este resimţită ca o ameninţare, comunităţile

etnice întăresc mecanismele de ecranare, micşorează contactele cu exteriorul şi blochează în
situaţii de diferendumuri orice fel de negociere. ,, Imaginile solidarităţii comunitare sunt
făurite pentru ca oamenii să se poată evita reciproc , […]. Imaginea comunităţii este
purificată de tot ce ar putea inspira un sentiment de diferenţă sau chiar de conflict, atunci
când ne descriem pe ,,noi”. În acest fel, mitul solidarităţii comunitare este un ritual de
purificare” afirmă Sennett (89).

Această fază pregăteşte trecerea de la momentul ,,diferitului” la cel de ,,duşman”, ca să se

ajungă la cel de ,, neom”.

,,Conceptul de duşman pe care omul însuşi îl instituie semantic prin termenul de ,,neom” este
o formulă oarbă, în interiorul căreia fiecare îl poate defini pe Celălalt pentru a se legitima
pe sine ca om, ceea ce duce nici mai mult, nici mai puţin decât la înţelegerea funcţională a
duşmanului în propriile sale scopuri sau pentru propriile interese”;

,,Subomul este victima perfectă a arbitrariului celor care, per negationem, se instituie ei
înşişi ca supraoameni. Este vorba, aşadar despre o formulă golită de conţinut şi aplicabilă
ideologic în situaţii diverse, definirea în interiorul ei răpind Celuilalt şi ultima şansă de a
rămâne doar duşman. El este redus prin eludarea atributelor umane, dezumanizat la propriu,
până la potenţiala nonexistenţă, considerat nedemn să trăiască şi astfel exterminat”
(90).

Când cel din afară, străinul, este perceput ca fiind duşman, adică o ameninţare se deschid
căile legate de conflict, violenţă, exterminare care se pot realiza prin două tipuri de strategii:
a. strategia antropoemică:
- încarcerarea, deportarea, ciuma;
- separaţia spaţială, ghetourile urbane;
- accesul selectiv la spaţii; blocarea lor.

b. strategia antropofagă:
- devorarea corpurilor străine, anihilarea diferenţelor;
- cruciade culturale;
şi relaţia acestor strategii cu spaţiul, spaţii emice şi spaţii fagice;

Deşi aceste elemente distincte par a condiţiona autonomia acestor grupări etnice, privind
lucrurile din interior nu putem să nu remarcăm că în bună măsură diferenţele în cauză sunt
lucruri învăţate. În plus, faptul care le face vizibile ţine de context, anume că rareori aceste
elemente cararteristice sunt neutre, adică neasociate cu aspecte sociale, de tipul putere,
bogăţie, inegalitate socială.
Care ar fi trăsăturile ce diferenţiază un grup etnic?
,,.1. membrii săi se simt dezavantajaţi, ca rezultat al unei discriminări realizate
împotriva lor de alţii. Discriminarea exostă când drepturi şi oportunităţi deschise unor
oameni aparţinând unui grup sunt negate altui grup”;
2. membrii unei minorităţi au un anumit simţ al solidarităţii de grup, al apartenenţei.
Experienţa de a fi subiect al prejudecăţii şi discriminării de obicei întăreşte sentimentele de
loialitate şi de interese comune. Membrii unor grupuri minoritare tind adesea să fie văzuţi ca
,,oameni aparte” de majoritate;
3. minorităţile sunt, de obicei, într-o anumită măsură fizică şi socială izolate faţă de
comunitatea mai largă. Ele tind să fie concentrate în anumite zone, oraşe şi regiuni ale ţării.
Există puţine căsătorii mixte între membrii majorităţii şi membrii grupului minoritar.” (91)

La acestea caracteristici, Peter Schaeffer mai adaugă două:

1. ,, membrii unui grup minoritar împărtăşesc caracteristici culturale sau fizice ce-i
disting de grupul dominant. Fiecare societate îşi are propriile standarde arbitrare
pentru determinarea căror caracteristici sunt importante în definirea grupurilor
majoritare şi minoritare;
2. apartenenţa la o majoritate ( sau minoritate) nu este voluntară; oamenii se nasc într-
un grup. Astfel rasa şi etnicitatea sunt considerate statusuri prescrise (92).

Două elemente de ordin psihosocial intervin în legătură cu minorităţile etnice, prejudecata şi

discriminarea.

1. Prejudecăţile exprimă opinii sau atitudini, iar discriminarea reprezintă un

comportament. Prejudecăţile pot fi favorabile sau nefavorabile, ele au un puternic conţinut
emoţional şi sunt resimţite ca inflexibile şi rigide de membrii grupului.

Prejudecăţile sunt atitudini ce se învaţă. Un studiu realizat de Kenneth şi Mamie Clark în

1941 indica că atât copiii de albi cât şi cei de negri preferau păpuşile albe. 30 de ani mai
târziu, majoritatea copiilor de negri preferau , din mândrie rasială, păpuşile negre.

Prejudecăţile reprezintă şi un mijloc de apărare împotriva anxietăţii, ele fiind un mijloc

de echilibrare emoţională, în faţa unui conflict interior. Prin mecanismele de atribuire,
persoana proiectează asupra celorlalţi acelaşi lucru de care el însuşi este tulburat. „Prin
definiție, atribuirea nu este o chestiune de alegere”, ci de impunere: „oamenii sunt
atribuiți unei ,,minoriăți etnice” fără a li se cere consimțământul” (93).

Stereotipia este asociată mecanismelor de deplasare şi proiectare. Prejudecata este un mod de

a aborda frustrarea.

Prejudecăţile devin componente atitudinale importante în raporturile grup interior-grup

exterior şi de aceea, când aceste raporturi sunt definite prin termeni conflictuali asistăm la
naşterea unui mecanism denumit ,,ţap ispăşitor”, prin care sunt înlăturate inhibiţiile generate
de constrângerile sociale. Mecanismul de ţap ispăşitor implică frecvent proiectarea,
atribuirea inconştientă spre ceilalţi a propriilor dorinţe sau caracteristici” afirmă Giddens
(94) Tot în sfera atribuirilor intră şi profeţiile de autorealizare.

Prejudecăţile pot interveni şi în situaţii de masă, când se realizează fenomenul de

deindividualizare, ce are drept consecinţă creşterea agresivităţii ( experimentul lui Phillip
Zimbardo).

3
,,Atenţie la orice stereotip! El devine o colivie conceptuală care împiedică gândirea şi
scurtează trecerea la acţiune. Atenţie la orice dualism! În spatele său pândesc doar duşmănii
fictive. Şi, în sfârşit, să folosim limba Celuilalt” (95).

Sursele prejudecăţilor sunt de natură psihologică ( ,,personalitatea autoritară” a lui Adorno) şi

de natură sociologică ( ,,subculturi”). Există evident o relaţie între cele două.

2. Discriminarea. Ea se referă la practici ce servesc ,,la descalificarea membrilor unor

grupări de oportunităţile deschise altora” (96).

O matrice comportamentală prejudecată/ discriminare ne este furnizată de Merton (97) Ea

arată astfel:

prejudecată/discriminare da nu
da bigot activ bigot timid
nu liberal de vreme bună liberal constant
1. liberalul constant: nu manifestă prejudecăţi şi nu realizează discriminări, chiar dacă
acest lucru îl costă;
2. liberalul de vreme bună: se consideră fără prejudecăţi, dar manifestă discriminări,
dacă apar costuri;
3. bigotul timid: manifestă prejudecăţi, dar din cauza presiunilor financiare acţionează
într-un spirit egalitar;
4. bigotul activ: manifestă prejudecăţi şi realizează comportamente discriminatorii.

Discriminările au drept fundament repulsia. Definiţia pe care o dă Walter Benjamin este ,,

Ceea ce se cutremură în profunzimile sufletului este conştiinţa obscură că în el trăieşte ceva
atât de puţin străin de animalul respingător încât riscă să fie recunoscut de către acesta”
asta însemnând, în interpretarea lui Agamben ,,că subiectul care resimte repulsia s-a
recunoscut, într-un anumit fel, în obiectul repulsiei sale şi se teme să fie recunoscut la rândul
său”; În această situaţie, ,, omul care resimte repulsie se recunoaşte într-o alteritate
inasumabilă – adică se subiectivează într-o absolută desubiectivare” (98).

Tot Giddens ne indică care ar fi conceptele relevante în care se definesc conflictele etnice:
etnocentrismul, închiderea de grup şi alocarea de resurse.

Etnocentrismul, ca suspiciune faţă de trăin, este conectat la tendinţa de a evalua culturile

celorlalte comunităţi în termenii proprii (99), conținând ideea superiorității. Etnocentrismul
pare să fie un fapt curent care caracterizează marile culturi în raport cu cele mici. Oare putem
folosi standarde de raționalitate sau morale universale în evaluarea culturilor?

Închiderea de grup se referă la mecanismele prin care grupurile etnice îşi menţin închise
limitele ce le separă unele de altele, prin restricţionare căsătoriilor mixte, prin restricţionarea
cu privire la contacte şi relaţii economice, prin separare fizică, prin separare lingvistică.

Atunci când grupurile nu sunt egale în putere şi relaţiile dintre ele se definesc prin politici,
atunci vorbim de alocare de resurse, la modujl în care închiderea grupului şi etnocentrismul
au drept scop apărarea unor poziţii privilegiate.

3.2. Despre naţionalism

Naţionalismul se defineşte ca fiind ,, un set de simboluri şi credinţe ce furnizează simţul
apartenenţei la o singură comunitate politică” (100). Oamenii simt astfel o mândrie în a fi
englez, american, francez, german, rus. Identificarea cu un grup social este un fapt curent din
punct de vedere sociologic, acum vorbim însă de o identificare cu un stat şi vorbim în acest
caz de o comunitate suverană şi distinctă. Naţionalismul nu se identifică cu graniţele ce
demarchează teritoriul naţional, susţine Giddens.

Noțiunea în cauză conține presupoziția de autodeterminare, suveranitatea puterii statului,

„centralitatea loialității naționale față de puterea politică ca o formă de bază a legitimării” (
101).

Ideea apare la Herder care scoate în relief „ unitatea organică și legăturile națiunii,
subliniind subordonarea față de întreg ( în acest caz, statul), un sens al misiunii, purității
naționale și al existenței unui suflet al națiunii ”(102). Aceasta este o definiție „afectivă” a
națiunii, existând și definiții raționale ale conceptului.

Hans Kohn în „The Idea of Nationalism” distinge între naționalismul occidental, așa cum
apare el în Franța și Anglia între 1600-1800 de naționalismul estic care apare ulterior.

„În primul caz, naționalismul se identifică cu masele și cu formele populare ale politicului, și
astfel servește în furniza o justificare culturală pentru structura politică deja existentă. În cel
de-al doilea caz, el este folosit pentru a justifica crearea statelor naționale în părțile
economic și politic mai puțin dezvoltate ale continentului, prin redesenarea granițelor
politice în conformitate cu cererile etnografice, cu alte cuvinte, el furnizează o justificare
pentru inventarea statelor și proceselor politice” (103). Definiția lui Kohn induce ideea că
există un naționalism „bun”, cel occidental și un naționalism „rău” cel din Estul Europei.

O altă definiție aparține lui Liah Greenfeld care distinge între „naționalismul civic” și
„naționalismul etnic”, primul vizează cetățenia, deci este definit politic și juridic, se definește
prin angajament față de obligații și drepturi, în timp ce cel de-al doilea vizează etnicul și
apartenența etnică, el fiind înrădăcinat în „ necesitatea biologică decât în alegerea
individuală” (104). Această definiție permite o diferențiere între aspectul politic al ideii, așa
cum apare naționalismul în Vestul Europei de aspectul cultural, așa cum apare în Estul
Europei.

Alți cercetători sugerează că naționalismul poate fi văzut ca o religie modernă, o religie

civică și nu întâmplător vedem naționalisme religioase, asociate cu islamul sau iudaismul sau
chiar cu catolicismul, așa cum se întâmplă în Polonia și Irlanda (105).

Ernest Gellner ( „Nations and Nationalism”) consideră că istoria poate fi văzută ca o

succesiune de tehnologii în schimbare, fiecare generând nevoia unei ordini socio-politice
specifice iar naționalismul corespunde acestei cerințe politice, adică a omogenității limbajului
și al culturii în scopul de a lucra eficient. Potrivit lui Gellner ,, un om fără naționalitate
provoacă repulsie, deci acolo unde naționalismul nu există este necesar de a fi inventat”
(106). Această perspectivă a fost criticată din cauza viziunii sale materialiste și funcționaliste.

Henri Tajfel ( „ Human Groups and Social Categories”) identifică drept sursă a
naționalismului tendința umană de afiliere la un grup social și să acționeze în acel grup.
Identificare face parte in simțul sinelui iar apartenența la un grup întărește stima de sine.

5
 3.3 despre rasism

Există o idee adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă anume că diferenţierile dintre

grupul majoritar şi cel minoritar au la bază un element biologic. Această atribuire a unei
caracteristici fizice personalităţii sau comportamentului indivizilor, făcându-i pe aceştia
similari, în ciuda diferenţierilor, este denumită rasism. ,, Un rasist este cineva ce consideră că
o explicaţie biologică poate fi oferită pentru caracteristici de superioritate sau inferioritate
presupus a fi deţinute de oameni cu un stoc fizic dat” afirmă Giddens (107).

Giddens enumeră trei surse ale rasismului european:

1. cea legată de colonialism şi de expansiune a civilizaţiei europene, ca acţiune a
albilor în raport cu comunităţile nealbe. Elemente ale simbolismul alb/ negru sunt încă şi
astăzi larg răspândite. Această acţiunea a albilor este totodată o acţiune de ,,disciplinare” a
celorlalte culturi, pe calapodul culturii europene;
2. a doua sursă este de natură ideologică, a superiorităţii rasei albe (teoria lui
Gobineau) ;
3. comerţul cu sclavi, ca parte a unui mecanism economic, al dominaţiei economico-
sociale a occidentului asupra societăţilor nonoccidentale.

Problema rasială se pune în a doua parte a secolului al XIX-lea, ca parte a unui model
darvinist, legat de competiţia dintre rase. Lupta dintre rase a fost apoi dusă în interiorul
societăţii.

Rasismul ,, se va caracteriza prin faptul că tema războiului istoric-cu bătăliile, invaziile,

jafurile, victoriile şi înfrângerile ei- va fi înlocuită cu tema biologică, postevoluţionistă, a
luptei pentru existenţă”(108). Ca atare situația nu ar fi aceea a unui dușman printre noi care
trebuie anihilat, ci de prezența unui subom care ne amenință biologic. Prin rasism abandonăm
starea de societate și ne întoarcem în starea de natură.

În viziunea lui Foucault rasismul reprezintă ,, mijlocul de a introduce, în sfârşit, în domeniul

vieţii luat în grijă de putere, o ruptură: ruptura dintre cine trebuie să trăiască şi cine trebuie
să moară”.

Ar fi vorba deci a produce „deosebirea dintre rase, ierarhizarea raselor, calificarea

anumitor rase ca bune şi a altora, dimpotrivă ca inferioare va constitui o modalitate de a
fragmenta acest câmp al biologicului luat în grijă de putere; o modalitate de decalare, în
interiorul unei populaţii, a anumitor grupuri în raport unele cu altele. De stabilire, pe scurt,
a unei cezuri de tip biologic în interiorul domeniu ce se afirmă a fi tocmai unul biologic. ”
(109).

Rasismul ar îndeplini, afirmă Foucault, funcția aceea „de a permite stabilirea unei relaţii
pozitive, de tipul , dacă vreţi ,,cu cât vei ucide mai mult, cu atât mai multă moarte vei
determina” sau ,,cu cât mai mult vei lăsa să se moară, cu atât mai mult, prin chiar acest fapt,
vei trăi”. Aş spune că această relaţie („dacă vrei să trăieşti, trebuie să-i faci pe alţii să moară,
trebuie să poţi să ucizi”) n-a fost, până la urmă, inventată nici de rasism, nici de statul
modern. Ci de relaţia de război: „ca să trăieşti trebuie să-ţi masacrezi duşmanii”.

Rasismul, însă, face – tocmai – să funcţioneze această relaţie, determină jocul acestei relaţii
de tip războinic - ,,dacă vrei să trăieşti, trebuie să moară celălalt” – într-un mod cu totul nou,
care este compatibil tocmai cu exerciţiul bio-putere. Pe de o parte, aşadar, rasismul va
permite, într-adevăr , stabilirea între viaţa mea şi moartea celuilalt, a unei relaţii care nu
este una, militară şi războinică, de înfruntare, ci o relaţie de tip biologic: ,, cu cât speciile
inferioare vor tinde mai mult să dispară, cu cât indivizii anormali vor fi eliminaţi, cu atât vor
exista mai puţini degeneraţi în raport cu specia şi cu atât eu – ca specie, nu ca individ – voi
putea să trăiesc, voi fi mai puternic, mai viguros, voi putea să mă înmulţesc”. Moartea
celuilalt nu este doar viaţa mea, în măsura în care ar echivala cu securitatea mea personală;
moartea celuilalt, moartea rasei rele, a rasei inferioare ( sau a degeneratului, a anormalului)
e ceea ce va face ca viaţa, în general, să fie mai sănătoasă; mai sănătoasă şi mai pură”
(110).

Ca atare, rasismul nu folosește un argument militar, războinic sau politic, ci unul biologic.
„Iar dacă acest mecanism poate, efectiv, să funcţioneze, e pentru că duşmanii ce se cer
suprimaţi nu sunt adversarii în sensul politic al termenului, ci pericolele externe şi interne, în
raport cu populaţia şi pentru populaţie” (111).

Ca atare, rasa şi rasismul ar reprezinta ,, condiţia de acceptabilitate a uciderii într-o societate

de normalizare. Acolo unde avem o societate de normalizare, acolo unde avem o putere care
este, măcar pe întreaga sa suprafaţă şi în primă instanţă, în prima linie, o bio-putere, ei bine,
acolo rasismul este indispensabil ca şi condiţie pentru a putea ucide pe cineva, pentru a-i
putea ucide pe ceilalţi. Funcţia de ucidere a statului nu poate fi asigurată, în clipa în care
statul funcţionează după modelul bio-puterii, decât prin rasism” (112).

Altfel spus ,,rasismul reprezintă condiţia sub care poate fi exercitat dreptul de a ucide”.

„Prin ucidere, eu nu înţeleg fireşte, doar omorul direct, ci tot ce poate fi omor indirect:
faptul de a expune morţii, de a înmulţi, pentru unii riscul de moarte sau, pur şi simplu,
moartea politică, expulzarea, excluderea..” afirmă Foucault (113).

Tema rasismului trebuie văzută dintr-o perspectivă genealogică. Ea apare afirmă Foucault,
când în societate își face apariția „ un anumit număr de elemente eterogene”care va conduce
la ideea „străinilor infiltrați”, a devianților care „reprezintă subprodusele acestei societăți”.
În acest context, statul va ajunge să fie văzut ca trebuind să fie „păzitorul integrităţii,
superiorităţii şi purităţii rasei. Ideea purităţii rasei, cu tot ce presupune ea ca element
monist, statal şi biologic, este cea care va lua locul ideii lupte dintre rase”(114).

În momentul constituirii unui rasism de stat, o veche temă europeană, aceea a

antisemitismului este preluată. Antisemitismul religios din Evul Mediu devine rasism de stat
în sec. al XIX-lea

„Abia în acest moment s-a dezvoltat rasismul, reluând, utilizând din vechea forţă a
antisemitismului o întreagă mitologie care nu mai fusese, până atunci, folosite în analiza
războiului intern, a războiului social. În acel moment, evreii au apărut – sau au fost descrişi
– drept rasa prezentă în mijlocul tuturor celorlalte rase, al cărei caracter periculos din punct
de vedere biologic cere, din partea statului, o serie de mecanisme de refuz şi de excludere”
consideră Foucault (115).

,,Vechiul antisemitism de tip religios a fost reutilizat în cadrul unui rasism de stat abia în
secolul al XIX-lea, începând din momentul constituirii unui rasism de stat, în momentul când,
pentru stat, s-a pus problema de a apărea, de a funcţiona şi de a trece drept elementul care

7
asigură integritatea şi puritatea rasei, împotriva rasei sau raselor care îl filtează, introduc în
corpul său elemente nocive, care se cer, prin urmare, izgonite din motive de ordin deopotrivă
politic şi biologic”. (116)

Despre nazism. Foucault consideră că nazismul a dezvoltat până la paroxism noile

mecanisme de putere care fuseseră instaurate începând din secolul al XIX-lea și că n-a existat
„ stat mai disciplinar decât regimul nazist şi nici vreun altul în care regularizările biologice
să fie concentrate într-un mod mai strict şi mai insistent. Puterea disciplinară, bio-puterea,
sunt cele care au parcurs, au susţinut din plin societatea nazistă ( luarea în grijă a
biologicului, a procreaţiei, a eredităţii, luarea în grijă, de asemenea a bolii şi a
accidentelor). N-a existat societate în acelaşi timp mai disciplinată şi mai preocupată de
asigurări decât aceea instaurată, sau cel puţin proiectată de nazism. Controlul asupra
hazardului proprii proceselor biologice a fost unul dintre obiectivele imediate ale regimului”
(117).

Nazismul a îmbinat o guvernare feudală ( dreptul de a decide cine trebuie să trăiască și cine
trebuie să moară) cu o realitate socială modelată de postfeudalism, de mecanismul
disciplinar, cea unei societăți disciplinate care a susținut o bio-politică de guvernare.

Cu alte cuvinte, în această societate pe care Foucault o caracterizează ca fiind universal-

asiguratoare, universal securizantă, universal regulatoare şi disciplinară, se dezlănţuie cea mai
completă putere ucigaşă, putere a suveranităţii, puterea care are dreptul de a decide cine
trebuie să trăiască și cine trebuie să moară, bio-puterea: ,,puterea de a ucide, care traversează
întregul corp social al societăţii naziste, se manifestă în primul rând pentru că puterea de a
ucide, puterea de viaţă şi de moarte e acordată nu numai statului, ci unei întregi serii de
indivizi, unui număr considerabil de oameni ( fie că este vorba de SA, de SS etc). La limită,
toată lumea are drept de viaţă şi de moarte asupra vecinului său în statul nazist, dacă n-ar fi
să luăm în considerare decât conduita de denunţ, care permite efectiv suprimarea sau
determinarea suprimării vecinului”(118).

Rostul politicii este războiul, iar„ războiul trebuie să fie faza finală şi decisivă care urmează
să încununeze totul. Prin urmare, nu doar distrugerea celorlalte rase constituie obiectivul
regimului nazist. Distrugerea celorlalte rase nu este decât una din feţele proiectului, cealaltă
faţă fiind expunerea propriei rase la pericolul absolut şi universal al morţii”(119).

,,Riscul de a muri, expunerea la distrugerea totală este unul din principiile înscrise între
datoriile fundamentale ale supunerii naziste şi unul dintre obiectivele esenţiale ale politicii
acestui regim.Numai o astfel de expunere universală a întregii populaţii la moarte va putea
s-o constituie în mod efectiv ca o rasă superioară şi s-o regenereze în chip definitiv, în
comparaţie cu rasele care vor fi fost total exterminate sau definitiv aservite” (120).

,,Soluţia finală pentru celelalte rase, sinucidere absolută pentru rasa germană. La asta a
condus mecanica înscrisă în funcţionarea statului modern”, Cunoaștem de altfel faptul
istoric al modului în care regimul nazist a abordat finalul războiului, solicitând cetățenilor săi
să se sinucidă. Lucru care de altfel s-a și întâmplat.

Foucault identifică aici reluarea unei teme istorice majore. Până în secolul al XVIII-lea
moartea avea strălucire, iar „ceea ce impunea înalta ei ritualizare era faptul că era privită ca
manifestarea unei treceri de sub imperiul unei puteri sub imperiul alteia. Moartea era
momentul în care se trecea de la o putere, aceea a suveranului lumesc, la o altă putere,
aceea a suveranului din lumea de dincolo” (121) .

În noua situație, sinuciderea reprezenta dovada menținerii legământului față de putere, față de
Führer în lumea de dincolo, dovadă a perenității ideii naziste.

Asocierea sinuciderii cu actul politic s-a produs în cadrul Republicii de la Weimer, dar a
devenit filosofie politică odată cu nazismul. Se cunoaște declarația celui care va fi șeful
propagandei naziste, e vorba de Goebbels făcută înainte ca naziștii să ia puterea, potrivit
căreia acesta anunța că în cazul în care Hitler nu ajunge cancelar, el se va sinucide:
„Sinuciderea a servit ca motiv central în ideologia și declarațiile conducătorilor celui de-al
treilea Reich, cu siguranță în sensul de a vedea sinuciderea ca o moarte eroică și a
martirilor care au căzut pe sabie, de dragul țării și pentru Führer” (122).

În esență nazismul a reprezentat asocierea dintre rasism, ca mentalitate culturală și spirit

public cu un stat „ care este absolut rasist, absolut criminal şi absolut sinucigaş”;