2.

Noţiunea de comunitate în tradiţia sociologică: Simmel şi Tönnies;

2.1. aspecte ale problemei comuniunii şi comunităţii la Simmel;

Noţiunea de comunitate care este prezentă în lucrările lui Simmel ține de nivelul
microsociologiei, sub o formulă ,,moleculară”, adică printr-o analogie cu biologia, așa o
apreciază Robert Nisbet.

Această microsociologie ar cuprinde structurile identice care condiţionează formele mai largi
ale socialului, indiferent de tip de societate. Pe de altă parte schimbările la nivelul
macrosocial se regăsesc la nivelul microsocialului. Această orientare coincide cu respingerea
individualismului utilitarist. ,, Marca geniului lui Simmel este aceea că el insistă pe faptul că
toate relaţiile şi mutaţiile sociale de largă anvergură trebuie să se regăsească la nivelul
relaţiilor interindividuale” susţine Nisbet (39). Așa se face că Simmel se va orienta spre
studiul prieteniei, al loialităţii, al dragostei, al gratitudinii, al încrederii, al relației bărbat-
femeie etc.

Într-un studiu dedicat ,,metropolei și vieţii mentale”, Simmel tratează evoluţia istorică prin
trecerea de la formele coezive şi tradiţionale ale comunităţii la anonimele complexe urbano-
industriale, caracterizate prin sofisticare şi răceală: ,,Declinul comunităţii şi al tradiţiei
medievale transformă istoria socială, morală şi intelectuală a Europei într-o defilare de
indivizi” (40). Aceasta slăbire a comunităţii în folosul indivizilor va solicita apariţia şi
exercitarea unui instrument de măsură care să lege indivizii direct unii cu alţii şi acesta este
cel al banilor.

Conjecturile care stau la baza relațiilor umane/sociale. Relaţiile dintre indivizi se formează
pe reprezentările pe care oamenii le au unul despre celălalt, iar reprezentările se formează pe
baza relaţiilor reciproce: ,, orice relaţie între oameni dă naştere unei imagini, a unuia în
celălalt, iar această imagine se află în mod evident în interacţiune cu acea relaţie: în timp ce
aceasta din urmă creează presupoziţiile pe baza cărora se formează reprezentarea unuia
despre celălalt şi deţine adevărul legitimat în acest caz, de cealaltă parte, interacţiunea reală
a indivizilor se fundamentează pe jocul reciproc de imagini” (41). Reprezentarea provine din
interacțiune, iar interacțiunea se fundamentează pe reprezentare.

Ideea lui Simmel o regăsim astăzi când mijloacele media furnizează informațiile de care
avem nevoie cu privire la o persoană și pe baza acestor informații ne formăm o reprezentare
cu care vom opera în raport cu respectiva persoană. Dacă în premodernitate și chiar în
modernitate noi obțineam informații despre o persoană prin intermediul altei persoane, astăzi
obținem informațiile prin intermediul internetului. Cu alte cuvinte, nu mai suntem dependenți
de o prealabilă relație, informația este decuplată de deținătorul/furnizorul ei.

Cheia închegării unei relații este dată de posibilitatea ca oamenii să știe în prealabil unul
despre celălalt (42). Simmel susține că ,, Prima condiţie pentru a avea de-a face cu cineva
este să ştii cu cine ai de-a face”. Cu alte cuvinte, orice relație începe printr-o „pregustare”.
Reprezentarea noastră ,,obiectiv psihologică a celuilalt este influenţată prin intermediul
relaţiilor reale ce ţin de practică şi de sentiment” (43). Contextele influențează, prin urmare,
semnificația pe care o obținem din reprezentare.

Această cunoaştere nu este egal distribuită între cele două părţi. Rareori se întâmplă că
ambele părţi să fie în raport de egalitate în cunoaşterea reciprocă. Stocul de informații nu este
distribuit în mod egal între cei doi actori ( lucru de altfel imposibil în termeni de cantitate a
informației de calitate a ei și de moment al obținerii ei) lucru care face ca relația dintre
oameni să se înscrie de la bun început într-un raport de putere: ,, întregul raport al indivizilor
se bazează pe faptul că fiecare ştie ceva mai mult despre celălalt decât dezvăluie de bună-
voie şi, de multe ori, este vorba despre lucruri a căror mărturisire i-ar fi celuilalt incomodă,
dacă acesta ar fi la curent cu ea. În timp ce, la nivelul individual, aceasta poate fi
considerată indiscreţie, ea este necesară la nivel social ca o condiţie privitoare la caracterul
restrâns şi viu al raportului”. (44).

Noi nu suntem persoane eminamente raționale, acest lucru îl afirmă Simmel. Criteriile prin
care oamenii sunt evaluați sunt însă raționale. Ca atare, în relația cu celălalt ,, nu arătăm
nimănui parcursul autentic cauzal, total incoerent şi iraţional din punctul de vedere al
logicii, al obiectivităţii şi al simţului comun, al întâmplărilor noastre sufleteşti, ci arătăm
mereu un fragment din acestea, stilizat prin selecţie şi ordonare; şi nu pot fi gândite deloc
nici un alt raport şi nici o altă societate în afară de cele care se bazează pe această neştiinţă
determinată teleologic a unuia asupra celuilalt”( 45).

Relaţiile umane ajung să fie condiţionate în mod dualist: ,, buna înţelegere, armonia,
conlucrarea, care sunt considerate forţele socializante prin excelenţă, trebuie să fie
întrepătrunse de distanţă, concurenţă, repulsie, pentru a scoate la iveală adevărata
configuraţie a societăţii”. Formele solid organizate ale societăţii ca întreg au drept opozante
forţele individualist-neregulate, exprimate de individ. ,, Raporturile intime, al căror purtător
formal îl reprezintă apropierea trupească şi sufletească, îşi pierd farmecul şi conţinutul
intimităţii, imediat ce legătura intimă nu include, simultan şi alternant, şi distanţă şi
pauze”(46).

Eroarea şi adevărul se intersectează în această cunoaştere reciprocă şi în acest joc de imagini

„nu există nici un dubiu că, pentru a ne adapta, întâmplător şi cu lipsurile de rigoare la
condiţiile noastre de viaţă, nu conservăm doar cantitatea necesară de adevăr, ci şi pe cea
necesară de neştiinţă şi că dobândim atâta eroare cât e nevoie în existenţa noastră practică”
și, ca atare, eroarea se corelează cu adevărul: „caracterul oportun al vieţii exterioare, precum
şi al celei interioare, au grijă ca noi să avem şi de la una şi de la cealaltă tocmai acel lucru
care reprezintă temeiul comportamentului esenţial pentru noi” (47).

Despre adevăr și minciună în relație.În structurile simple, minciuna are un caracter mult mai
puţin distructiv decât se întâmplă astăzi, în cadrul structurilor complexe, pentru că corectarea
ei se realizează cu uşurinţă. Omul primitiv controlează cu mult mai mare uşurinţă contextele
vieţii sale decât omul modern: ,,într-o viaţă culturală mai bogată şi mai extinsă, viaţa se
sprijină pe mii de presupoziţii, pe care individul singular nu le poate urmări şi verifica de tot,
ci pe care trebuie să le accepte pe baza încrederii şi a credinţei” (48).

În modernitate, minciuna capătă însă un caracter abject căci existenţa noastră modernă se
bazează „într-o măsură mult mai mare decât s-ar crede, pe credinţa în onestitatea celuilalt.
Cele mai importante hotărâri le luăm plecând de la un sistem complicat de reprezentări, iar
foarte multe din acestea presupun încrederea că nu suntem înşelaţi. Astfel, în raporturile
moderne, minciuna devine ceva mai mult abject decât înainte, ceva care pune mult mai mult
sub semnul întrebării fundamentele vieţii”. Viața modernă susține Simmel este într-un mod
mult mai pregnant „o economie a creditelor”. Dat fiind acest lucru, a fi mințit înseamnă a trăi
o supărare.

2
Simmel precizează că în acest caz nu e vorba de prezența unei informații eronate ( faptul ar fi
cât se poate de firesc ca oamenii să nu aibă doar informații valide), cât e vorba de prăbușirea
încrederii în celălalt: ,, Nu faptul că cel minţit are o reprezentare falsă despre ceva epuizează
caracterul specific al minciunii ( căci asta se întâmplă şi în cadrul unei simple greşeli); ci
faptul că acesta este menţinut în eroare în legătură cu părerea internă a persoanei care
minte” (49).

Putem face față faptului de a fi mințit cu cât cel care ne minte este mai departe de noi. Dar
„dacă cei câţiva oameni apropiaţi nouă ne mint, viaţa devine insuportabilă. Această
banalitate trebuie totuşi subliniată sociologic, întrucât arată că doza de adevăr şi minciună
care vine la pachet cu durabilitatea raporturilor constituie o scală pe care poate fi citită
intensitatea acestor raporturi” (50).

Prin urmare, trăinicia unei relații, persistența ei în timp, formele pe care ea o poate lua ( ex.
încrederea, întrajutorare, mărturisirea, compasiunea, promisiunea ) țin de calitatea de
„adevăr” pe care ea o conține. Dar nu numai acest fel de relații, ci și cele de ordin economic
și politic. Împrumutul pe „datorie”, dintre un vânzător și un cumpărător stă pe încrederea
generată de măsura în care relația este „marcată” de adevăr.

Dacă într-un grup ,,,bunăstarea celor mulţi constituie norma”, iar relaţia construită pe
sinceritate va fi cu atât mai adecvată, cu atât este posibil ca cei minţiţi să fie majoritari în
raport cu mincinosul care îşi găseşte avantaje în minciună, cu atât ,,iluminarea” menită să
înlăture neadevărurile cu consecinţe în viaţa socială are un caracter pe deplin
democratic”(51).

Minciuna distruge relaţia în aceeaşi măsură în care ea este parte a ei. Modul ei de evaluare
ține de tipul de relație în care intervine și de contextul în care această relație funcționează:
,, trebuie să fim cu băgare de seamă să nu confundăm valoarea negativă a minciunii sub
raport etic cu acea semnificaţie sociologică, exclusiv pozitivă, pe care o întâlnim în anumite
relaţii concrete. În plus, cu privire la faptul sociologic elementar pe care îl cercetăm acum –
limitarea cunoaşterii unuia despre celălalt -, minciuna este doar unul din mijloacele posibile,
şi anume tehnica pozitivă şi aşa-zis agresivă, al cărei scop este atins printr-un comportament
secretos şi prin tăinuire” (52). Sunt situații când a minți are valoare etică. A minți în timpul
nazismului cu privire la tăinuirea evreilor ar fi exprimat o cerință morală supremă, salvarea
vieții celuilalt, prin acceptarea riscului.

Despre discreție: Omul deține două tipuri de proprietăți cu privire la propria sa persoană, o
proprietate privată fizică ( trupul) și o proprietate privată spirituală: ,, aşa cum proprietatea
materială reprezintă o extindere a eului – posesiunea este tocmai ceea ce se supune voinţei
proprietarului, la fel cum face trupul, care este prima noastră „posesiune” – şi aşa cum, din
aceasta, orice intruziune în ceea ce deţinem este resimţită ca o violentare a personalităţii, tot
aşa există o proprietate spirituală privată, a cărei violentare produce o vătămare a eului în
centrul său. Discreţia nu este altceva decât sentimentul justiţiei raportat la sfera
conţinuturilor neintermediabile ale vieţii” (53).

Ca atare, nimeni nu are voie să încalce proprietatea privată de ordin spiritual a celuilalt
întrucât astfel se produce o violentare a persoanei în cauză. Discreția este modul în care o
persoană se angajează să respecte această proprietate privată de ordin spiritual prin
intermediul demnității sale. Simmel numește această formă de autocontrol „stăpânire de
sine”, „care respectă proprietatea privată internă, chiar şi în cel mai strâns raport, care face
ca dreptul la întrebare să fie limitat la dreptul la secret” .

,, Atunci când cineva spune că se cunoaşte cu o anumită persoană, ba chiar că se cunoaşte

bine, el face de fapt referire la absenţă unor relaţii propriu-zis intime. În cadrul acestei
categorii, ştii despre celălalt doar ceea ce este el în raport cu exteriorul, fie într-un sens
social-reprezentativ, fie în sensul că ştii doar ceea ce îţi arată celălalt; gradul de cunoaştere
care include starea lui ,, a-te- cunoaşte-bine-cu-celălalt” se referă, în acelaşi, nu la ,, în-
sinele” celuilalt, nu la ceea ce este la un nivel interior, ci doar la ceea ce este în mod esenţial
dedicat celuilalt şi lumii”. Din această cauză, cunoştinţa este, în acest sens social, sediul
propriu-zis al ,,discreţiei”. Căci discreţia nu constă exclusiv în respectul faţă de secretul
celuilalt, faţă de voinţa sa directă, de a ascunde faţă de noi un lucru sau altul, ci în faptul că
ne ferim să cunoaştem tot ceea ce celălalt nu ne dezvăluie în chip pozitiv”(54).

La nivel public există două principii generale care guvernează societatea. Unul în care „ceea
ce nu este interzis este permis” ce ar caracteriza societățile democratice și celălalt ,, ceea ce
nu este permis, este interzis” care ar caracteriza societățile totalitare. Lista interdicțiilor este
mai mică în comparație lista lucrurilor permise și, de aceea, în primul caz, libertatea este mai
mare și este mai mică în cel de-al doilea caz.

La nivelul relațiilor interpersonale, trebuie să alegem una dintre posibilități „ceea ce nu este
ascuns poate fi ştiut şi ceea ce nu este dezvăluit nu poate fi ştiut”. Evident că discreția se
potrivește celei de-a doua posibilități.

Discreția se lovește de o limită, aceea în care în joc este binele public: ,, în interesul
raporturilor şi al unităţii sociale, individul trebuie să ştie anumite lucruri despre celălalt, iar
acest celălalt nu are dreptul să se opună din punct de vedere moral şi să pretindă discreţie,
adică posesia netulburată a fiinţei şi a conştiinţei sale, acolo unde discreţia ar prejudicia
interesele sociale”;

Despre relația erotică: ,,dragostea carnală deschide porţile întregii personalităţi în modul
cel mai larg posibil, nefiind puţini cei pentru care dragostea este unica formă în care ei îşi
pot dărui întreg eul, aşa cum artistului forma artei sale îi oferă unica posibilitate de a-şi
înfăţişa întreaga intimitate” (55).

Lucrurile văzute astfel conțin o capcană: ,,acolo unde sentimentul iubirii nu este suficient de
expansiv, iar restul de conţinuturi sufleteşti nu sunt suficient de flexibile, predominanţa părţii
erotice a relaţiei poate, aşa cum sugeram mai devreme, să suprime restul de contacte, atât
practic-morale, cât şi spirituale, blocând deschiderea rezervoarelor aflate dincolo de zona
erotică a personalităţii”. Cu alte cuvinte, relația erotică nu permite lărgirea sferei de acțiune
a personalității umane. Viața salvează sexul, sexul nu salvează viața.

Despre prietenie.Legat de prietenie Simmel subliniază că din cauza fenomenului de

individualizare, prieteniile devin din ce în ce mai dificile: ,, prietenia, căreia îi lipseşte
această vehemenţă, ca şi această asimetrie frecventă a dăruirii, poate mai degrabă să-l lege
pe omul întreg de omul întreg, să aplaneze mai degrabă reţinerile sufletului, dar nu într-un
mod foarte impulsiv, ci printr-o cuprindere mai largă şi printr-o succesiune mai lungă de
fapte. Odată cu diferenţierea crescândă a oamenilor, o astfel de intimitate deplină devine,
probabil, tot mai dificilă. Poate că omul modern are prea multe de ascuns pentru a lega o

4
prietenie în sensul antic, poate că personalităţile sunt – excepţie făcând vârstele tinere –
individualizate în mod prea singular, pentru a face posibilă reciprocitatea completă a
înţelegerii, a acceptării pure, de care ţin intuiţia cu privire la celălalt şi fantezia
productivă”(56).

În acest context, dragostea devine singura formă prin care indivizii îşi pot dărui sinele,
singura formă de accedere la personalitatea celuilalt. În acest context, frumoasa intensitate a
dragostei face deservicii prieteniei, iar pe deasupra încarcă mult prea mult relația decât poate
ea să o ducă.

Din această cauză, Simmel consideră că „ sensibilitatea modernă tânjește tot mai mult la
prietenii diferențiate, adică la prietenii care privesc doar o anumită latură a personalității.
Astfel se ajunge la un tip cu totul deosebit de prietenie, de foarte mare însemnătate pentru
problema noastră: dimensiunea intruziunii sau a rezervei în interiorul raportului de
prietenie. Aceste prietenii diferențiate, care ne leagă de un individ pe baza sentimentelor, de
un altul pe baza comuniunii spirituale, de un al treilea în virtutea impulsurilor religioase, iar
de un al patrulea datorită experiențelor comune de viață reprezintă o sinteză aparte din
perspectiva discreției, a mărturisirii-de-sine și a tăinuirii-de-sine; ele cer ca prietenii să nu
scruteze reciproc câmpurile de interes și sentimentale care nu sunt incluse în relație și a
căror atingere ar face dureros de palpabilă limita înțelegerii reciproce”. Cu alte cuvinte, un
prieten trebuie să dovedească discreție față de relațiile de prietenie ale prietenului său. De aici
netemeinicia întrebării: „cum, nu ai știut asta despre prietenul tău?”.

Despre căsnicie. În căsnicie echilibrul între deschidere și rezerva sinelui este foarte dificil de
realizat. Este posibil ca oamenii să renunțe „ pe deplin la autonomia lor unul pentru celălalt”
după cum este posibilă poziția opusă, ca „ printr-o rezervă faţă de celălalt este atins
maximumum de valori comune – dacă nu cumva îşi aparţin mai mult unul altuia la nivel
calitativ, atunci când îşi aparţin mai puţin cantitativ”.

Rămâne întrebarea ,,cum se poate trasa graniţa în ceea ce priveşte lucrurile comunicabile,
acolo unde, în ultimă instanţă, ar începe reţinerea şi respectul celuilalt”? (57). Simmel
consideră că avantajul căsniciei moderne, „care, desigur, face ca ambele chestiuni să poată fi
lămurite de la caz la caz – este că această graniţă nu este stabilită în prealabil, aşa cum se
întâmplă în alte culturi timpurii”

În aceste culturi timpurii „căsnicia nu este o instituţie erotică, ci doar una economică-
socială, satisfacerea dorinţelor sexuale fiind legată de ea doar accidental, iar mariajul fiind
încheiat ( desigur, cu anumite excepţii) nu pe baza atracţiei personale, ci din motive ce ţin de
legăturile familiale, de raporturile de muncă şi de problema urmaşilor” (58).

,, În cazul unui asemenea raport mecanic, care scoate centrul sufletesc din funcţiune- aşa
cum arată istoria şi observarea căsniciei pas cu pas- nu există, pe de-o parte, nici nevoia,
nici posibilitatea autodeschiderii intime reciproce, iar pe de altă parte, anumite rezerve de
tandreţe şi de castitate dispar, rezerve care, în ciuda aparentului lor caracter negativ,
reprezintă tocmai exuberanţa unui raport apropiat complet interiorizat şi pe deplin
personal”

Ideea sociologică a căsătoriei moderne ,,reprezintă comunitatea tuturor conţinuturilor

existenţiale, în măsura în care ele determină în chip neintermediat valoarea şi destinul
personalităţii”(59). Cu alte cuvinte, comunitatea în cauză stă în responsabilitatea directă a
celor implicați, ea marcând ca valoare și destin personalitatea lor.

În căsnicie, ca şi în raporturile libere cvasiconjugale, „există ispita ca cei doi să se deschidă

la început deplin unul în faţa celuilalt, să trimită ultimele reţineri ale sufletului pe urma celor
ale trupurilor, să se piardă pe de-a-ntregul unul în celălalt, fără precauţie. Cei care se pot
dărui pe-de-a-ntregul în absenţa oricărui pericol sunt cei care nu se pot dărui deloc pe de-
a-ntregul, întrucât bogăţia sufletului lor constă în evoluţia lor continuă, orice sacrificiu de
sine dând naştere imediat unor noi comori; e vorba doar de cei ale căror proprietăţi sufleşti
latente sunt inepuizabile, astfel că ei le pot dezvălui şi dărui dintr-o dată tot la fel de puţin
cum un copac renunţă la fructele de anul viitor atunci când le oferă pe cele de anul
acesta”.Cu alte cuvinte, doar cei care nu ajung să se „golească” dăruind pot să „înflorească”
în căsătorie.

Principiul care întemeiază relația este ca ,,celălalt nu trebuie doar să ne facă un dar de
nerefuzat, ci şi posibilitatea de a-i face la rândul nostru daruri; speranţe şi idealizări,
frumuseţi ascunse şi farmece necunoscute nici măcar lui” (60). Este vorba de capacitatea de
a dărui.

Pentru asta ar trebui ca ,, o parte din persoana chiar şi cea mai apropiată de noi trebuie să ni
se ofere sub forma indeterminării ori a impenetrabilităţii pentru ca farmecul ei să rămână la
un nivel înalt pentru noi”. Secretul și discreția protejează persoana în fața dorinței celuilalt de
a fi expusă și cunoscută.

Există însă și situația „în ceea ce-i priveşte pe cei care, ca să zicem aşa, îşi sărăcesc capitalul
prin avânturile sentimentului, prin caracterul necondiţionat al sacrificiului de sine, prin
dezvăluirea vieţii lor sufleteşti şi în cazul cărora lipseşte sursa a ceea ce nu poate fi sub nici
o formă dezvăluit şi care nu poate fi câtuşi de puţin desprinsă de eu – sursa achiziţiilor
sufleteşti mereu noi. În acest caz, există o mare şansă ca, într-o bună zi, cele două părţi să
stea cu mâinile goale unii în faţa celorlalţi, ca generozitatea dionisiacă să lase în urmă o
sărăcire care, în chip nedrept, dar nu poate de o anumită proporţie de adevăr şi de eroare ca
temei al vieţii noastre, ci şi de o anumită proporţie de limpezime şi confuzie în tabloul
elementelor noastre existenţiale”.

Cu alte cuvinte, în acest caz, prin căsătorie oamenii sărăcesc: ,,faptul pur al cunoaşterii
absolute, al epuizării psihologice, ne trezeşte chiar şi fără ameţeală prealabilă, paralizează
caracterul viu al unei relaţii şi face din continuarea ei ceva care pare, pur şi simplu, lipsit de
sens. Acesta este pericolul sacrificiului de sine şi lipsit de ruşine ( într-un sens care nu este
doar cel exterior), spre care ispitesc posibilităţile nelimitate ale relaţiilor şi care este
resimţit, într-adevăr, cu uşurinţă ca un fel de obligaţie – mai cu seamnă în cazul în care nu
există nici o siguranţă absolută a propriului sentiment; grija ca nu cumva să nu-i oferi
suficient celuilalt conduce, în mod eronat, la pericolul de a-i da prea mult. Din cauza lipsei
de discreţie reciprocă, în sensul lui a lua şi a da, multe căsnicii eşuează în mod sigur, adică
decad într-o obişnuinţă insipid-banală, într-o autoînţelegere care nu mai lasă loc pentru
surprize” (61).

Despre secret: Secretul este definit ca fiind o comunicare prin absență. Din această
perspectivă secretul ar fi foarte aproape de minciună, amândouă având un element comun,
ascunderea gândirii. Secretul ,, adică tăinuirea de adevăruri purtată prin mijloace negatice
ori pozitive, este una din cele mai mari descoperiri ale omenirii;”

6
Secretul reprezintă, după Simmel cea de-a doua jumătate a lumii:,,prin secret se realizează o
uriaşă extindere a vieţii, pentru că foarte multe conţinuturi ale acesteia nu pot să iasă cu
adevărat la suprafaţă prin dezvăluirea lor totală. Secretul oferă astfel spus, posibilitatea unei
a doua vieţi pe lângă cea vizibilă, iar aceasta din urmă este influenţată în chip maxim de cea
dintâi”(62).

El poate adăposti atât binele cât şi răul: „secretul nu se află în relaţie nemijlocită cu răul, ci
invers.”(63). Altfel spus, nu orice secret conține răul, dar orice rău caută să se folosească de
secret.

Secretul este un mecanism moral neutru care se ridică deasupra conţinutului său. Secretul
exprimă o balanţă, anume relaţia dintre intim, privat şi public. Cultura modernă conduce la
diferenţierea individuală. Diferenţierea produce lumea secretului, iar rolul său este tocmai de
a proteja diferenţierea. Altfel spus, secretul însuşi favorizează menţinerea diferenţierii. Dar ,
afirmă Simmel, ocuparea aceluiaşi spaţiu, face ca fiecare om să fie prea apropiat de altul, iar
frecvenţa şi intimitatea raporturilor implică tentaţia de a releva intimităţile. În acelaşi timp
secretul, ca formă de agregare socială, îi nivelează în general pe oameni (64). Odată cu
complexificarea vieţii sociale se produce un anume paradox, ,,afacerile generale devin din ce
în ce mai secrete, iar afacerile individuale din ce în ce mai publice”.

Prin secret individul îşi protejează viaţa privată de către presiunea la care este ea supusă de
sfera publică. În această sferă a izolării sociale, conflictele de interese, de putere şi prestigiu
sunt atenuate. Pe de altă parte, secretizarea constituie o ameninţare la adresa ordinii publice,
pentru că prin eludarea transparenţei, ea scapă de controlul public:,, dezvoltarea istorică a
societăţii este caracterizată în multe privinţe, prin faptul că ceea ce înainte era public trece
acum sub protecţia secretului şi că viceversa, ceea ce înainte era secret se poate debarasa
acum de această protecţie şi se dezvăluie – această dezvoltare poate fi comparată cu cealaltă
evoluţie a spiritului, care face ca ceea ce era făcut înainte în chip conştient să fi devenit un
exerciţiu inconştient-mecanic şi, pe de altă parte, ceea ce era înainte inconştient şi
instinctual, să urce la lumina conştiinţei”(65).

Cu cât controlul public şi presiunea publică devin mai puternice, cu atât societatea secretă se
simte ameninţată, cu atât ea dezvoltă forme de control centralizat, iar coeziunea ia formă
autoritară, afirmă Simmel (66).

Socializare internă şi desocializare externă, aceasta este logica societăţii secrete şi care îşi
recrutează adepţii din indivizi alienaţi, ce-şi doresc un statut, ce au nevoie de un sentiment de
apartenenţă, ce doresc relaţii de comuniune şi de egalitate cu ceilalţi: ,, excluziunea
accentuată a tuturor celor aflaţi în afara secretului dă un sentiment al proprietăţii, accentuat
în mod corespunzător. Pentru multe naturi, posesiunea îşi câştigă semnificaţia corectă nu
prin faptul pozitiv de a avea, ci prin nevoia ca altora să le lipsească posesiunea. Este evident
că excitabilitatea sentimentelor noastre este întemeiată în acest caz pe diferenţă.” (67).
Adică ,,ceea ce le este refuzat multora trebuie să fie ceva preţios”. De unde și eroarea tipică
ce însoțește secretul: „tot ce este misterios este fundamental şi însemnat”.

,, Secretul oferă personalităţii o poziţie excepţională, acţionează ca un stimul determinat pur

socialmente, independent de conţinutul pe care îl protejează, dar sporeşte, desigur, în
măsura în care secretul deţinut în exclusivitate este însemnat şi cuprinzător” (68).
Dar ca şi minciuna, şi secretul aparţine dreptului persoanei şi libertăţii sale în raport cu acest
drept.
,,Secretul este întreţinut de conştiinţa că el poate fi trădat, astfel că acela care deţine secretul
are în propriile mâini puterea de a modifica destine, de a face surprize şi bucurii, de a
distruge, de a se autodistruge. Prin urmare, posibilitatea şi ispita trădării înconjoară
secretul, iar pericolul intern al autodescoperirii, care este echivalent cu cel al forţei de
atracţie a abisului se împleteşte cu pericolul extern al descoperirii de către celălalt. Secretul
pune o barieră între oameni, dar invită în acelaşi timp ispititor la depăşirea acestei bariere
prin bârfe şi mărturisiri, această tentaţie însoţind viaţa fizică a secretului ca o armonică
superioară” (69).

De aici, atitudinea ambivalentă faţă de secret ( ca de altfel şi faţă de minciună), atitudine care
conduce la moartea unei relaţii sau dimpotrivă, la proba de induranţă a ei. Este eroarea în
relaţiile dintre noi şi lume.Avem nevoie de iluzii, pentru ca omul să se poată menţine pe sine
şi să se realizeze. Omul este singura fiinţa capabilă de ,,ascundere”, pentru că ,,nici un alt
obiect nu-şi modifică din precauţie comportamentul pentru a ( nu) fi recunoscut”(70).

,,Semnificaţia sociologică a secretului îşi găseşte măsura practică în capacitatea ori

înclinaţia subiecţilor de a păstra secretul pentru ei înşişi, respectiv în rezistenţa ori
slăbiciunea acestora faţă de ispita trădării”

Superioritatea deţinerii secretului ,, i se actualizează sentimentului abia în momentul

dezvăluirii; şi, pe de altă parte, adeseori prin bucuria mărturisirii, pe care orice sentiment de
putere, în formă negativă ori perversă, o poate conţine ca autoumilire şi pocăinţă”

Simmel vorbeşte despre structura socială a vieţii personalităţilor în care ,, secretul reprezintă
un moment individualizator de prim rang, într-un tipic dublu rol: raporturile sociale
caracterizate de o puternică diferenţiere personală îngăduie şi promovează secretul într-o
măsură ridicată şi, viceversa, secretul poartă şi intensifică o asemenea diferenţiere”. De
altfel ,,toate personalităţile superioare şi toate realizările superioare au, pentru majoritatea
oamenilor, un caracter plin de secrete” (71).

Această cerință se suprapune pe cerința religioasă aceea ca faptele de caritate să nu fie făcute
cunoscute, să fie ținute secret!

Ea se leagă de un alt fapt pe care Simmel îl scoate în evidență: „secretul este o formă
sociologică generală, care se află în mod complet neutru deasupra sensurilor axiologice ale
conţinuturilor sale. Pe de o parte, secretul include cele mai înalte valori; ca, de pildă,
pudoarea delicată a sufletului aristocrat, care îşi ascunde tocmai ceea ce are mai bun, să nu
primească în schimb laude şi răsplată; căci, în urma unei asemenea recompense, individul
posedă răsplata, dar nu mai posedă valoarea în sine.”

Capacitatea de a păstra un secret depinde de cercul social în care te afli. Cu cât acest cerc este
mai restrâns și intim ,, formarea şi păstrarea secretelor sunt deja îngreunate din punct de
vedere tehnic, pentru că fiecare este prea apropiat de raporturile fiecăruia şi pentru că
frecvenţa şi intimitatea contactelor aduc cu ele prea multe tentaţii în vederea dezvăluirii”.De
aici și dovada că ținerea unui secret poate fi apreciată sau dimpotrivă, considerată ca uneltire
în scopul unei trădări.

8
Acest fapt, zicem noi, ar putea constitui un punct de plecare în analiza atmosferei de la curțile
nobiliare în care onoarea cavalerească se îmbină cu nevoia de informații și posibilitatea
trădării, adică cu simularea autenticității angajamentului ( a se vedea Elias „Procesul
civilizării”).

Folosința teoriei lui Simmel

1. ceea ce ar trebui să avem în vedere înainte a interacționa cu cineva este să vedem ce
vrea să ne transmită și să ne întrebăm de ce vrea acel lucru să ni-l transmită și nu altul;
2. să avem în vedere că orice relația, chiar una intimă, se fundamentează pe un
dezechilibru informațional care poate institui un raport de putere între cele două
persoane;
3. dacă ai în minte această reprezentare a lucrurilor despre minciună și adevăr atunci
vorba de duh a lui Mark Twain „e mult mai usor să înșeli oamenii decât să-i convingi
că s-au înșelat” capătă înțeles în termenii unei contabilități legată de încredere. Cu
alte cuvinte, eforturile de a-i convinge pe oameni că s-au înșelat într-o privință
prezintă costuri mari și acest lucru ar explica de ce campaniile de
publicitate/marketing negative nu sunt de dorit;
4. atenție la bârfă! Din punct de vedere moral ea poate aduce atingere proprietății private
de ordin spiritual pe care o posedă celălalt și în felul acesta permite unei puteri care se
folosește de bârfă pentru a obține informații de a controla o persoană fără acceptul
acesteia!
5. ce ar trebui să înțelegem din cuvintele lui Farfuridi dintr-” O scrisoare pierdută”:
„iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători” ?