Mihai MILCA

Identitate românească şi
europeană

Editura Virtual
2010
 -II-

ISBN(e): 978-606-8281-26-1

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub
orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

 -III-

Cuprins
IDENTITATEA - RADIOGRAFIA UNUI CONCEPT ......................................................................1
CONŞTIINŢA UNICITĂŢII ŞI ALTERITATEA ÎMPĂRTĂŞITĂ ................................................19
DIFERENŢĂ ŞI SIMILITUDINE ÎN ORGANIZAREA IDENTITARĂ ........................................44
ROMÂNITATE ŞI EUROPEISM IDENTITATE ROMÂNEASCĂ................................................63
MENTALITĂŢI ROMÂNEŞTI DISCORDANTE, APROXIMĂRI EUROPENE..........................93
IMAGINILE EUROPEI...................................................................................................................119
CONSTRUCŢIA NOII EUROPE. IDENTITATEA EUROPEANĂ ..............................................144
CONSTRUCŢIA NOII EUROPE. IDENTITATEA EUROPEANĂ ..............................................146
CETĂŢENIA EUROPEANĂ ..........................................................................................................169
SPRE O CULTURĂ CIVICĂ EUROPEANĂ ................................................................................193
BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................................................215
 IDENTITATEA - RADIOGRAFIA UNUI CONCEPT

■ Definiţii şi sensuri ale conceptului de identitate

■ Identitatea socială
■ Identitatea etnică
■ Etnocentrismul
■ Identităţi naţionale europene
 -2-

Identitate în diferenţă

„Ideea identităţii îşi are originea în logică. A = A. Aceasta e o afirmare a identităţii şi o

afirmare a diferenţei. Un obiect e identic cu toate obiectele care sunt ca el şi e diferit de toate
obiectele care nu sunt ca el. Să luăm acum în consideraţie analogia dintre relaţia logică şi relaţia
socială, întrebarea Care e identitatea ta? Este de fapt întrebarea Ce şi cine eşti? Cu alte cuvinte,
identitatea e un eufemism pentru similaritate. Ea anunţă dorinţa de a fi subsumat, nerăbdarea de a fi
cunoscut mai ales prin trăsăturile comune. Spun mai ales, pentru că nu e necesar ca identitatea să fie
absolută. Logicienii vorbesc de «identitate în diferenţă». Obiectele care sunt la fel în funcţie de un
criteriu al identităţii pot fi diferite în funcţie de alt criteriu al identităţii, şi nu există aproape
niciodată, chiar în cazul obiectelor simple, doar un singur criteriu al identităţii. Atribuirea identităţii
e, atunci, consecinţa alegerii între criteriile de identitate. Avem mai multe asemănări, dar nu le
răsplătim pe toate dându-le o semnificaţie."
Leon Wieseltier, împotriva identităţii, Editura Polirom, 1997, laşi, p. 32.
 -3-

IDENTITATEA - RADIOGRAFIA UNUI CONCEPT

Orice entitate socială, fie ea individuală sau colectivă, îşi împlineşte rolul existenţial doar
atunci când dobândeşte într-un referenţial spaţio-temporal conştiinţa de sine, dublată, cu necesitate,
de conştiinţa pentru sine.
Cine suntem? De unde venim?Încotro ne îndreptăm? Răspunsul la aceste întrebări cruciale
reprezintă, cel mai adesea, o sarcină anevoioasă. Suntem şi nu suntem ceea ce părem a fi. Suntem
atât de asemănători şi totuşi atât de diferiţi de ceilalţi. Suntem parte a unui tot, dar în acelaşi timp ne
refuzăm cu bună ştiinţă condiţia apartenenţei la acest tot în care individualitatea noastră riscă să se
piardă, să se estompeze până la indistincţie. Este vorba, în alţi termeni, de eterna tensiune între
unitatea şi diversitatea umană. Noi şi ceilalţi. Eu şi ceilalţi. Eul devenit Noi. Noi răsfrângând în
lăuntricitatea noastră imaginea celorlalţi. Noi răsfrânţi în interioritatea străină a celorlalţi.
Remarca sociologului german Georg Simmel potrivit căreia semnificaţia practică pe care şi-
o acordă între ei oamenii este determinată atât de asemănările, cât şi de deosebirile dintre ei,
similaritatea fiind tot atât de importantă ca şi diferenţa este cât se poate de pertinentă(l). Prin
relaţiile în care intrăm cu alţi indivizi ne definim şi ne divulgăm identitatea. Rădăcina latină a
termenului de identitate ne propune paradoxal şi cheia înţelegerii socioculturale a unei nevoi umane
irepresibile de relaţionare, dincolo de o decodificare strict lingvistică.
Oxford English Dictionary, de exemplu, oferă două sensuri, două accepţii termenului de
identitate care se completează şi se potenţează reciproc. Primul este ataşat noţiunii de similaritate
deplină: un lucru este identic cu altul. Cel de al doilea trimite la o
 -4-

Identitate şi conformism

„Pierderea eului a sporit necesitatea de a ne conforma, deoarece are drept urmare o profundă
îndoială asupra propriei identităţi. Dacă nu sunt ceea ce cred că trebuie să fiu - cine sunt «eu»? Am
văzut cum apare îndoiala despre propriul eu o dată cu prăbuşirea ordinii medievale în care individul
avusese un rol neîndoielnic într-o ordine stabilită. Identitatea individului a fost o problemă majoră a
filosofiei moderne de la Descartes încoace. În zilele noastre, luăm de bun faptul că noi suntem noi.
Totuşi îndoiala despre noi înşine exista sau chiar s-a amplificat. Pirandello a dat expresie în piesele
sale acestui sentiment al omului modern. El începe cu întrebarea: Cine sunt eu? Ce altă dovadă am
pentru propria-mi identitate decât continuitatea eului meu fizic? Răspunsul său nu este cel al lui
Descartes - afirmarea eului individual -, ci negarea lui: nu am nici o identitate, nu există nici un eu
în afară de cel care este reflecţia a ceea ce alţii aşteaptă să fiu: eu sunt «aşa cum doreşti tu să fiu».
Aşadar această pierdere a identităţii face încă mai imperativă conformarea; asta înseamnă că
poţi fi sigur de tine doar dacă trăieşti conform aşteptărilor altora. Dacă nu trăim conform acestei
imagini, nu riscăm doar dezaprobarea şi izolarea sporită, ci şi pierderea identităţii personalităţii
noastre, ceea ce înseamnă periclitarea sănătăţii psihice".
Erich Fromm, Frica de libertate, Editura Universitas, Bucureşti, 1998, p. 214.
 -5-

caracteristică a unuia şi aceluiaşi lucru de a fi identic cu sine, egal şi consecvent cu sine în timp.
Constatăm, fără prea mare dificultate că noţiunea de identitate stabileşte în mod simultan două
relaţii comparative între fiinţe sau obiecte, evidenţiind similaritatea, asemănarea, suprapunerea
deplină, pe de o parte, şi diferenţa, deosebirea, pe de altă parte.
Identitatea nu este doar un dat, o calitate neschimbătoare asociată unui lucru sau unei
persoane, prescrisă o dată pentru totdeauna. Ea este, cum am putut vedea, o formă de relaţionare, un
efort de decelare a trăsăturilor definitorii ale unui lucru sau ale unei persoane ori ale unor clase de
obiecte sau persoane. Identitatea este rezultatul unei căutări, al unui proces de identificare.
Astfel, accepţiunilor deja stabilite ale noţiunii de identitate li se mai adaugă încă două: a
clasifica lucruri sau persoane şi a te asocia tu însuţi cu cineva sau ceva. Identitatea se relevă ca
echivalentul unui act, implicând un anume grad de reflexivitate (2).
O identitate socială, vedem deci, că nu poate fi concepută ca o denominare hipostaziată, ci
doar ca proces, ca succesiune de stări definite, aproximate, delimitate, ca revizuire a conformităţii
percepţiei fiinţei sau obiectului în cauză cu fiinţa însăşi sau obiectul însuşi, la care ne raportăm.
De fapt identitatea socială este un summum de identităţi, rezultând din multiplele
interacţiuni în care este angrenat purtătorul real al calităţii identitare. Unele identităţi ne premerg,
altele ne însoţesc pe întreg parcursul existenţei, iar în situaţii particulare se produc chiar „revizuiri"
identitare, post-mortem.
Identitatea socială ne oferă îndreptăţirea inserării într-o textură de relaţii interumane, a
raportării la instituţii şi recunoaşterea calităţii de subiect autonom sau aparţinând unui grup
determinat. Identitatea furnizează repere absolut necesare atât celor ce şi-o revendică, pentru a
beneficia de recunoaştere socială, cât şi celor ce valorizează pe această cale prezenţa şi relevanţa
noastră într-un context anume.
 -6-

Specificul grupului etnic

„Practic tot raţionamentul antropologic se întemeiază pe premisa că variaţia culturală este

discontinuă; că există colective de indivizi care în esenţă împart o cultură comună dar şi diferenţe
interconectante ce deosebesc fiecare asemenea cultură discretă de celelalte (.....)
În primul rând, este evident că graniţele persistă în ciuda fluxului de indivizi care le
traversează. Cu alte cuvinte, distincţiile categorisite etnic nu depind de o absenţă a mobilităţii,
contactului şi informaţiei, ci determină procese de excludere şi încorporare prin care sunt menţinute
categorii discrete în ciuda schimbării participării şi numărului de membri în decursul generaţiilor. În
al doilea rând, se constată că relaţii sociale stabile, persistente şi adesea de o importanţă vitală sunt
menţinute de o parte şi de alta a graniţelor şi se bazează frecvent tocmai pe statuturile etnice
dihotomice (...)
«Grupul etnic» se referă la o populaţie care: 1) în linii mari se autoperpetuează biologic; 2)
împărtăşeşte aceleaşi valori culturale fundamentale realizate în unitate evidentă în forme culturale;
3) constituie un câmp de comunicare şi interacţiune; 4) deţine un număr de membri care se
autoidentifică şi sunt identificaţi de alţii ca alcătuind o categorie ce se poate distinge de alte
categorii de acelaşi ordin".
Fredrick Barth, Etnic Groups and Boundaries, The Social Organisation of Culture
Différence, Universitetforlaget, Oslo, 1969, p. 9-l0.
 -7-

Identitatea socială - individuală sau/şi colectivă - prezintă numeroase şi mozaicate faţete

(economice, culturale, naţionale, religioase etc.). Dar indiferent de reflexele exterioare ale
identităţilor sociale, de ipostazele lor particulare, două tipuri de identităţi colective par să-şi
subordoneze identităţile individuale ale subiecţilor ce-şi declară sau asumă în mod deliberat o
apartenenţă de grup, ce consimt sau numai se complac într-o postură de elementele componente ale
unei colectivităţi distincte. Membrii unei colectivităţi se pot auto-identifica ei înşişi, ca atare. Ei ştiu
cine sunt sau ce sunt, independent sau indiferent de percepţia celorlalţi. Dar există şi situaţii în care
membrii unei colectivităţi pot ignora apartenenţa lor la respectiva colectivitate sau chiar existenţa
acesteia din urmă.
În primul caz, identitatea colectivă este dată de măsura în care membrii grupului îşi recunosc
apartenenţa printr-un act de voinţă proprie. În cel de-al doilea caz, recunoaşterea identităţii colective
se datoreşte unei instanţe sau grup din afară. Vedem deci că o disociere între agenţii interni şi
externi ai recunoaşterii calităţii identitare colective permite o altă utilă distincţie între fenomenul
identificării ca grup şi operaţiunea de categorizare socială. Această distincţie este pur metodologică.
În realitate, identităţile colective trebuie considerate ca fiind, simultan şi deopotrivă, expresia
identificării ca grup şi un reflex al categorizării sociale, aspecte întrepătrunse într-un joc dialectic,
constatabil lesne în plan empiric.
Dacă avem în vedete grupurile şi identităţile etnice va trebui să ţinem neapărat cont de
elementele de bază stabilite de Frederick Barth care avansează şi un model în această privinţă. În
viziunea sa, identităţile etnice sunt clasificări populare, respectiv o serie de atribuiri şi autoatribuiri
datorate apartenenţilor la un grup etnic, participanţi la o situaţie socială anumită. Aceste identităţi
concură la realizarea interacţiunii indivizilor grupului etnic în cauză. Sunt identităţi sociale „reale".
În al doilea rând, accentul lui Barth cade
 -8-

Etnocentrismul

„Opţiunea universalistă se poate încarna în mai multe figuri. Etnocentrismul merită să fie
pus în frunte, pentru că este cea mai comună dintre ele. În accepţia dată aici acestui termen, el
constă în a ridica în mod nepermis valorile proprii societăţii căreia îi aparţin la rangul de valori
universale. Etnocentrismul este ca să spunem aşa, caricatura naturală a universalistului; acesta în
aspiraţia sa spre universal, pleacă de la un particular trebuie să fie obligatoriu familiar, adică să se
găsească practic în cultura sa. Singura diferenţă - dar, evident, decisivă - este că etnocentrismul
urmează panta celui mai mic efort şi procedează în mod necritic: el crede că valorile sale sunt
valorile şi asta-i este suficient; el nu încearcă niciodată cu adevărat să o dovedească. Universalistul
ne-etnocentric (pe care am putea cel puţin să ni-l imaginăm) ar încerca să fondeze raţional
preferinţa pe care o are pentru anumite valori în detrimentul altora; el ar fi chiar în mod special
vigilent faţă de ceea ce, apărându-i ca universal, figurează în propria sa tradiţie şi ar fi gata să
abandoneze ceea ce-i este familiar şi să îmbrăţişeze o soluţie pe care a observat-o într-o ţară străină
sau pe care a descoperit-o prin deducţie.
Etnocentrismul are deci două faţete: pretenţia universală, pe de o parte, conţinutul particular
(cel mai adesea naţional) pe de alta."
Tzvetan Todorov, Noi şi ceilalţi, Editura Institutul European, laşi, 1999, p. 17-18.
 -9-

pe procesele care dau naştere formelor sociale concrete şi nu atât pe structurile abstracte ale
identităţilor etnice. Iar în al treilea rând „conţinutul" etnicităţii ţine mai degrabă de procesele prin
care grupul îşi păstrează graniţele limitative pentru aria în care se exercită sau îşi afirmă supremaţia,
decât de organizarea sa internă.
Construirea socială a diferenţei (externe) generează similaritate (internă) şi nu invers:
„Trăsăturile care sunt luate în consideraţie nu sunt suma diferenţelor «obiective», ci numai acelea
pe care actorii înşişi le consideră semnificative (...) unele trăsături culturale sunt utilizate de actori
ca semnale şi embleme ale diferenţei, altele sunt ignorate, iar în unele relaţii diferenţele radicale
sunt minimalizate şi negate"(3).
Identitatea etnică apare astfel ca o imagine diferenţiată la incidenţa raporturilor între „Noi"
şi „Ei", fapt pentru care nu întotdeauna autopercepţia identificării ca grup coincide cu categorizarea
făcută de identificatorii externi.
La nivelul grupurilor etnice, tendinţa centrării pe valorile specifice ce conferă o identitate
colectivă inconfundabilă poate îmbrăca adesea forma unei tentaţii exclusiviste şi excesive. Este ceea
ce, printr-un termen sui generis, numim etnocentrism. Respectiv, o supralicitare a valorilor proprii
unei culturi naţionale, ridicate la rangul de valori universale. Etnocentrismul trădează un orgoliu
exacerbat, o pretenţie de a acorda credit superiorităţii valorilor unei ţări sau unui popor, în
detrimentul celorlalte, fără ca respectivele valori să fi dobândit o recunoaştere universală,
generalizată, în interiorul altor culturi naţionale.
Etnocentriştii nu fac decât să deducă în mod abuziv universalul dintr-un particular pe care
vor să-l privilegieze suspendând dialogul intercultural. De fapt universalul nu este decât un orizont
de înţelegere între două sau mai multe elemente particulare, intangibil în absolut; acesta este de fapt
un postulat acceptat pentru a spori inteligibilitatea particularelor existente (4).
 -10-

Caracterul dat al etnicitătii

„Printr-un ataşament primordial se înţelege unul care rezultă din «caracterul dat» (givens)
sau, mai precis, din moment ce cultura este în mod inevitabil implicată în astfel de chestiuni, din
presupusul «caracter dat» al existenţei sociale: apropierea şi legăturile umane în principal, însă unul
dintre caracterele date (giveness) care rezultă din venirea pe lume într-o anumită comunitate
religioasă, vorbirea unei anumite limbi sau chiar a unui dialect al unei limbi, şi urmarea unor
anumite practici sociale. Aceste congruenţe de sânge, vorbire, obiceiuri şi aşa mai departe, sunt
privite ca având o putere de control inefabilă şi, câteodată, atotputernică în ele şi în afara lor.
Suntem legaţi de rude, de vecini, de tovarăşul de confesiune, ipso facto, ca un rezultat nu pur şi
simplu al puterii de atracţie, al necesităţii factice, al interesului comun sau al obligaţiilor morale
induse, ci cel puţin în mare parte în virtutea unui aport absolut şi incomprehensibil atribuit legăturii
înseşi".
Clifford Geertz, Old Societies and New States, New York, 1963, p.109.
 -11-

Identitatea naţională încorporează determinaţiile limitative şi particularizate ale identităţii

etnice dar nu se rezumă la nucleul ei constitutiv, şi nu se legitimează numai prin afirmarea şi
promovarea specificităţii etno-rasiale şi psiho-culturale a reflexului comunitar al indivizilor ce-şi
reclamă apartenenţa la un grup anume pe criterii lingvistice, teritoriale, în virtutea unei tradiţii
asumate istoric, etc. Identitatea naţională face recurs la un principiu unificator, în funcţie de care
membrii unei comunităţi nu convieţuiesc oricum ci subordonându-se presiunilor generate de
afilierea la anumite modalităţi topice de a gândi, de a acţiona şi care conferă indivizilor sentimentul
solidarităţii, conştiinţa apartenenţei cu necesitate la respectiva comunitate.
Polisemia noţiunii de „naţiune" a reprezentat de-a lungul vremii şi sursa unor confuzii şi
dificultăţi în înţelegerea sensului în care elementul identitar naţional se substituie altor ipostaze
identitare la nivelul indivizilor şi agregatelor socio-umane.
În foarte multe cazuri, atributul naţional este expresia unei atribuiri, ori a unei autoatribuiri
colective, vizând fie posesia sau revendicarea unui teritoriu, fie incluziunea într-un spaţiu lingvistic
şi de civilizaţie, fie invocarea unor drepturi istorice sau raţiuni de securitate în faţa unor pericole
externe. Alteori, caracterul naţional al unei colectivităţi sociale este însăşi îndreptăţirea manifestării
unor tendinţe de rivalitate sau hegemonie în raport cu alte naţiuni.
Într-o viziune modernă, naţiunea este asociată ideii de putere şi suveranitate a poporului
constituit în stat. Statul formează o naţiune şi fiecare cetăţean este membru al naţiunii. Dar au
existat şi există nu puţine state compuse din diferite naţiuni şi naţionalităţi (Regatul Unit al Marii
Britanii, fostele imperii austro-ungar şi ţarist), termenul „naţiune" fiind utilizat pentru a desemna
poporul unui stat omogen, în vreme ce termenul de „naţionalitate" o minoritate etnică. Între statutul
legal şi condiţia socială şi naţională efectivă într-un stat al naţionalităţilor se înregistrează în
realitate discrepanţe
 -12-

Identitate individuală, identitate naţională

„Orice om - se spune - dispune de o apartenenţă. Aceasta înseamnă că el este parte a ceva ce

se află dincolo de el, fiindcă acel ceva este întregul, pe când omul nu e doar decât o parte. Acel ceva
e mai mult decât el în sens cantitativ, fiindcă omul poate aparţine numai unui ceva căruia îi aparţin
şi alţii, căci altfel n-ar avea nici o apartenenţă. La fel, acest ceva apare ca fiind şi un excedent
calitativ, fiindcă îi reuneşte şi îi identifică pe toţi cei care vin din aceeaşi sferă. E excedentul datorită
căruia indivizii din interiorul unei anumite sfere îşi aparţin unii celorlalţi. Ei toţi nu pot forma o
singură unitate, fiindcă dacă ar fi aşa, acel ceva de care ei aparţin nu i-ar putea diferenţia de
celelalte lucruri - şi de ceilalţi oameni. Pe de altă parte, dacă ne diferenţiem de alţii cu toţii (nu câte
unul, în parte), atunci ne diferenţiem de ceilalţi nu fiindcă ei ar fi indivizi diferiţi (fiindcă, în ultimă
instanţă, noi înşine suntem diferiţi unii de ceilalţi), ci fiindcă ei aparţin unui alt excedent. Diferenţa
aceasta reprezintă excedentul valoric datorită căruia şi naţiunea, de pildă, reprezintă mai mult decât
suma simplă a membrilor săi: reprezintă diferenţa, împărtăşită de către toţi faţă de ceilalţi, aflaţi în
afara cercului. Dacă omul apare, ca fiind parte componentă a unei naţiuni, el beneficiază de un
excedent în comparaţie cu ceea ce el reprezintă de unul singur, acesta fiind totodată, excedentul
datorită căruia naţiunea reprezintă mai mult decât un om luat singur. Prin urmare, după cum se
vede, excedentul nu reprezintă, în realitate, o superioritate în sine, sentimentul naţional nefiind
altceva decât legătura, consfinţită în acest fel (şi nicidecum personal!) dintre om şi propriul său
excedent calitativ. O dedublare, o reduplicare".
G. M. Tamâs, idoia tribus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 7.
 -13-

care cel mai adesea sunt imputabile puterii politice sau politicii naţionale pe care un stat o
implementează. Cele mai multe definiţii ale naţiunii operează cu criterii obiective de demarcaţie, o
naţiune distingându-se de alta prin limbă, civilizaţie, religie, rasă, drepturi istorice, frontiere
naturale, interese economice sau geopolitice. Altele, însă fac apel la dimensiuni subiective ale
existenţei în comun a unor indivizi şi grupuri, la sentimentul comunitar, la voinţa împărtăşită a
acestora de a fi o naţiune.
John Stuart Mill, de exemplu, ca exponent al liberalismului, era tentat să descopere esenţa
naţionalităţii într-o mutuală simpatie a aderenţilor sau apartenenţilor la o astfel de alcătuire umană,
în dorinţa lor de a se unifica sub o guvernare proprie, recuperând o istorie comună, o politică,
sentimente şi experienţe avându-şi rădăcini în trecut. Ernest Renan mergea chiar mai departe
afirmând că nu rasa, religia, limba, statul, civilizaţia ori interesele economice sunt cele ce fac ca o
naţiune să fie ceea ce este. Ideea naţională este întemeiată pe un trecut eroic, exemplificat de mari
conducători, şi pe o glorie netrucată. Naţiunea este o comunitate de voinţă, o imensă solidaritate a
indivizilor bazată pe conştiinţa sacrificiilor făcute de-a lungul istoriei dar şi a sacrificiilor viitoare.
Existenţa unei naţiuni este, altfel spus, un plebiscit repetat zi de zi.
Exacerbarea acestor idei a evidenţiat însă un revers periculos al voinţei de putere naţională.
Regimul naţional-socialist german în care ideea de naţiune - identificată cu o comunitate populară
rasială este exemplul cel mai nociv în.acest sens pe care îl avem la îndemână şi care a contaminat şi
bulversat experienţa istorică europeană în secolul al XX-lea - este tipic.
O identitate naţională nu este reductibilă numai la condiţia unui „tip ideal" weberian de
naţiune întrucât hipostazierea unor elemente abstracte, utopice, a unor caracteristici idealizate într-o
perspectivă etnocentristă ignoră însăşi dinamica factorilor de psihologie colectivă ce definesc o
comunitate de viaţă naţională.
 -14-

Poziţionarea identităţii

„Să nu ne amăgim totuşi în privinţa raţiunii de a fi a succesului obţinut de invocarea

«culturii naţionale». Acesta nu se datora faptului că exponenţii naţionalismului regăseau un fel de
identitate originară, intactă şi virgină, chiar dacă ei tocmai asta au pretins. Restaurarea purităţii
pierdute la care ei aspiră este într-adevăr în bună măsură iluzorie - culturile fiind întotdeauna făcute
din împrumuturi, metisaje, recompuneri infinite. În ciuda caracterului său himeric, această
întoarcere la «cultura originară» favorizează totuşi o mobilizare identitară pluriformă, deoarece
încurajează deprecierea părţii dominante şi redă o demnitate nouă părţii dominate. Cu alte cuvinte,
invocarea unei culturi naţionale, aşa-zis naturală, se întemeiază fără îndoială pe un mit, dar nu
suprimă nimic din eficacitatea sa incontestabilă...
Etica autenticităţii nu trimite, aşa cum ar putea lăsa să se presupună o interpretare
prematură, la fidelitatea oarbă faţă de o moştenire culturală în indiviziune. Ea «înseamnă fidelitate
faţă de propria originalitate», ceea ce presupune, aşadar, exprimarea libertăţii sale.
Din acest motiv, această veracitate faţă de sine care se înscrie în mod necesar într-un
arierplan istoric şi social nu poate să fie în întregime nedeterminată. Ceea ce suntem nu poate fi
separat «de unde suntem»: identitatea este întotdeauna poziţionată. Ea este tributară în special
contextului cultural care, în epoca modernă, va fi cu preeminenţă modelat de cadrul naţional. De
unde ataşamentul sincer al celor mai mulţi oameni faţă de acest spaţiu familiar".
Alain Dieckhoff, Naţiune şi raţiune de stat Identităţile naţionale în mişcare, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 35-36.
 -15-

O identitate naţională este în primul rând un fapt de conştiinţă. Conştiinţa naţională este o
formă complexă a conştiinţei de grup, o formă de solidarizare afectivă şi raţionalizată pentru
atingerea unor obiective comune, superioare ce transcend interesele imediate ale indivizilor. O
identitate naţională nu este reductibilă nici la instinctele şi pulsiunile ce-i determină pe indivizii
umani să- şi depăşească starea de gregaritate, nici la tendinţele lor mimetice adaptative, nici la
fenomenele cu un grad mai pronunţat de iraţionalitate (emoţionalitate, sugestibilitate, impulsivitate,
ostilitate faţă de tot ceea ce este străin) ce constituie, într-un alt registru, însuşi substratul
prejudecăţilor naţionale.
Identitatea naţională este, în ultimă instanţă, şi reflexul unor mentalităţi colective ce
perpetuează în memoria istorică a unui grup mituri constitutive, frustrări, anxietăţi şi, nu de puţine
ori, traume ale unor evenimente şi epoci de minorat sau opresiune naţională.
Identitatea naţională este nu doar o proiecţie în trecut ci şi una într-un viitor nedefinit, un
orizont de aspiraţii. Frederick Hertz semnala faptul că aceste aspiraţii se centrează pe nevoia de
unitate naţională, inclusiv politică, economică, socială, religioasă, pe unitatea culturală; că ele sunt
indisociabile de libertatea naţională ce presupune independenţa, refuzul dominaţiei şi ingerinţelor
străine, o libertate interioară în raport cu forţe taxate ca nenaţionale sau care derogă de la
imperativele naţionale; că ele vizează separarea, individualizarea, afirmarea caracterului distinctiv,
original şi inalienabil al respectivei naţiuni; că obstinaţia pentru exclusivitate şi segregare în raport
cu alte naţiuni, revendicarea demnităţii naţionale, exacerbarea prestigiului şi influenţei asupra altor
naţiuni riscă să debuşeze în politica de dominaţie; o hipertrofiere a elanurilor naţionale care justifică
anumite aprehensiuni faţă de conotaţiile negative ale ideii de naţiune şi de orice ideal naţional care
nu mai satisface nevoile unei comunităţi ci orgoliile acesteia (5).
Identităţile naţionale europene s-au constituit într-un proces istoric care a avut în
permanenţă drept cadru de referinţă şi fundal
 -16-

Dimensiunea etnologică a identităţii

„Citim încă mult prea des în expunerea problematicilor etnologice afirmaţia potrivit căreia
cercetătorul trebuie să dea seama de identitatea societăţii X sau Y, precum şi afirmaţia, nu mai puţin
peremptorie deoarece este pur intuitivă, conform căreia aspectul pe care îl va trata este «esenţial»
pentru identitatea grupului studiat. Complexitatea faptelor sociale invită la o mare umilinţă. E
iluzoriu să vrem a da seama de toate aspectele identităţii unei societăţi. Mai întâi, pentru că toate
practicile culturale, oricare ar fi ele, pot servi la un moment dat drept semn distinctiv; apoi, pentru
că activarea acestor semne ca factori de identificare depinde de contextul interacţiunii şi de
parametrii multipli pe care îi integrează (statutul relativ al indivizilor, imaginea pe care vor s-o
prezinte ei înşişi). Din momentul în care ne situăm la nivelul indivizilor, punct de plecare necesar
deoarece este imposibil să fie convocată într-o adunare generală întreaga societate (care nu există
cel mai adesea decât ca realitate imaginată), ne dăm repede seama că actorii sociali nu se identifică
prin referinţa la o categorie de atribuire unică, ci la mai multe, conform împrejurărilor: astfel, un
cetăţean francez se va putea prezenta ca francez în faţa unui neamţ, ca bearnez în faţa unui breton
sau, eventual de ascendenţă poloneză în faţa unuia de origine italiană.
Pornind de la această constatare, una din primele sarcini ale etnologului ar trebui să fie
aceea de a stabili «carta cognitivă», după formula lui Epstein, adică acel corpus de categorii
referitoare la Noi şi Ei, folosite de indivizi în funcţie ce contexte, având, totodată, grijă să combine
punctul de vedere al subiecţilor cu acela al anturajului lor. Se ajunge astfel la evidenţierea
structurilor taxinomice realizate prin îmbinarea mai multor niveluri. Cercetătorului îi revine atunci
sarcina să aleagă nivelul de identificare distinctivă care îi pare a fi cel mai pertinent, conform
principiului că nu le poate percepe simultan pe toate".
Berbardo Formoso, Problema etniei, dezbateri asupra identităţii, în voi. Etnologie.
Concepte şi arii culturale (sub direcţia lui Martine Segalen), Editura Amarcord, Timişoara,
2002, p. 25.